Sunteți pe pagina 1din 76

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT SPECIALIZAREA KINETOTERAPIE

ELECTROTERAPIE

Prof. univ. dr. Sidenco Elena Luminita

P L

A N

D E

L

E C Ţ

I E

C U R E

N T U

L

G

A L V

A N I C

OBIECTIVELE LECŢIEI:

Însuşirea de către studenţi a

legate de electroterapie, ca metodologie

de terapie fizică, utilizată în susţinerea programelor de kinetoterapie şi kinetoprofilaxie

Locul electroterapieie în programele complexe de recuperare

Prezentarea rolului, precum şi a acţiunilor curentului electric continuu (curent galvanic) asupra organismului uman, efectele fiziologice şi terapeutice ale curentului galvanic, modul cum interacţionează cu structurile vii şi cu diversele ţesuturi ale organismului uman

Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea curentului galvanic în scop terapeutic

Indicaţii şi contraindicaţii ale diverselor aplicaţii ale curentului galvanic, locul lor în programele complexe de recuperare funcţională

CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, curent galvanic

NOTIŢE DE CURS - P L A N

D E

L E

C Ţ I E

:

Bazele fiziologice ale electroterapiei

În repaus, membrana celulară prezintă un potenţial electric între (-70) şi (-90) mV. Acest potenţial

electric este generat de asimetria distribuţiei ionilor. Asimetria distribuţiei este determinată prin transport ionic transmembranar pasiv (prin potenţial electrochimic, conform legii lui Nernst) şi activ (prin pompaj, alimentat de energia metabolică stocată în ATP).

Negativitatea în interiorul celulei este datorată anionilor organici care rămân permanent

intracelular. Potenţialul de repaus se caracterizează printr-o concentraţie mare de ioni de potasiu (K+) în interiorul celulei, şi o concentraţie mare de ioni de sodiu (Na+) la exteriorul celulei. Această repartiţie este datorată unei permeabilităţi inegale în repaus pentru ionii de potasiu şi sodiu, respectiv proporţia este K/Na de 1/0,04 (sau la 100 ioni K, penetrează membrana celulară doar 4 ioni Na).

În urma unei excitaţii, dacă stimulul depăşeşte, ca intensitate şi durată, “valoarea prag”, se declanşează depolarizarea care are două faze:

- faza a: intrarea ionilor Na+,

- faza b: intrarea explozivă a ionilor Na+ şi ieşirea ionilor K+. În urma acestui proces, concentraţia ionilor de Na depăşeşte concentraţia ionilor de K, iar încărcarea electrică interioară atinge

(+30)mV.

- Deci se atinge un potenţial de acţiune, care creşte de la (-90) la (+30)mV: deci în valoare absolută, potenţialul de acţiune va fi (90 + 30) de 120 mV.

- Între 0 – (+30) mV apare aşa-numitul “vârf” (overshoot).

- Atingerea valorii de (+30)mV declanşează repolarizarea, care prin acţiunea pompei Na-K (proces activ) face să iasă ionii Na+ şi să intre ionii K+, astfel refăcând potenţialul de repaus.

Deci, curentul electric care reprezintă o excitaţie la nivelul membranei celulare, determină

modificarea proprietăţilor membranei celulare, deci depolarizarea membranei, cu inversarea potenţialului de membrană. Potenţialul de repaus variază, atinge potenţialul critic şi astfel, declanşează

excitaţia.

Se impun două observaţii:

1. mecanismul fundamental este reprezentat de transportul activ al ionilor de Na+ în interiorul celulei,

Excesul de sarcini pozitive trebuie să iasă pentru a reface potenţialul de repaus. Astfel apare repolarizarea, fenomen datorat la două mecanisme:

a. inactivarea pompei de Na+,

b. creşterea permeabilităţii membranei celulare pentru K+.

În concluzie, electroterapia foloseşte curentul electric pentru a obţine efecte fiziologice şi terapeutice asupra organismului uman. Organismul uman, ca şi celelalte organisme vii, reprezintă un conductor de clasa a II-a, la nivelul căruia purtătorii de sarcină electrică sunt ionii. Curentul electric este caracterizat de o anumită intensitate şi o anumită tensiune: el va străbate organismul, care la rândul său va opune o anumită rezistenţă la trecerea curentului. Curentul electric reprezintă la nivel celular un stimul, care dacă depăşeşte ca durată şi intensitate pragul de excitabilitate al membranei celulare declanşează depolarizarea membranei care determină apariţia unui răspuns la nivel de substrat, în funcţie de tipul de celulă excitat: contracţie, impuls nervos,

variaţia de debit circulator, secreţie, etc. Curentul electric este de două tipuri: curent electric continuu şi curent electric alternativ. Curentul electric alternativ se caracterizează prin frecvenţă. Frecvenţa reprezintă numărul de cicli (stimuli) realizaţi pe unitatea de timp – dacă exprimarea se face pe secundă (număr de cicli/secundă) unitatea de măsură este Hertz-ul (Hz). Perioada reprezintă durata în timp a unui ciclu, deci este inversul frecvenţei. Relaţiile matematice între cei doi parametri sunt următoarele:

υ(frecvenţa) = număr de cicli / secundă, T(perioada) = 1 / υ(frecvenţa). În funcţie de frecvenţă, curenţii electrici folosiţi în electroterapie se împart în trei mari domenii:

- joasa frecvenţă = între 1-1000 Hz,

- media frecvenţă = între 1000-100000 Hz,

- înalta frecvenţă = peste 100000 Hz. Aplicarea energiei electrice se poate face direct – prin curent continuu sau alternativ şi derivatele lor, fie indirect – transformat în alte forme de energie: radiantă, calorică, luminoasă etc.

Indicaţiile generale de aplicare a procedurilor de electroterapie

Electroterapia, prin deversele sale forme de aplicaţie este utilă în toate tipurile de patologie:

- bolile reumatismale cronice – inflamatorii sau degenerative -, bolile degenerative ale coloanei vertebrale şi sindroamele asociate – inclusiv lombosciatica, bolile articulare degenerative şi/sau posttraumatice ale centurilor şi membrelor;

- bolile reumatismale abarticulare (muşchi, tendoane, fascii, sinovie, etc.);

- bolile nervilor periferici (nevralgii, nevrite, polinevrite, leziuni traumatice şi sechelele lor);

- leziuni de neuron motor central – hemiplegii, paraplegii;

- procedurile electrice adaptate sunt foarte utile ca terapie asociată în tratamentul complicaţiilor unor boli cronice ale aparatelor şi sistemelor: cardiovascular, respirator, digestiv, urinar (hipertensiune arterială, insuficienţă veno-limfatică, insuficienţă respiratorie, bronhopneumopatii cronice, astm bronşic, litiaze, colecistopatii cronice, colite cronice, etc.); în aceste condiţii, procedurile electrice sunt utile atât în tratamentul de bază al acestor suferinţe, cât şi atunci când aceste suferinţe însoţesc alte afectări ale aparatului locomotor indicate recuperării fizical-kinetice.

Curentul galvanic Acţiunile biologice ale curentului galvanic

Curentul electric continuu folosit în electroterapie se numeşte curent galvanic. Acţiunile biologice complexe ale curentului galvanic asupra organismului omenesc nu sunt încă cunoscute în totalitate, făcând încă obiectul a numeroase studii şi cercetări. Aceste acţiuni se exercită asupra organismului uman prin declanşarea diferitelor mecanisme

Mecanismul fundamental îl constituie modificarea concentraţiilor ionice la nivelul structurilor străbătute de curent şi secundar apar procese biologice în zona de trecere a curentului galvanic. Din punctul de vedere electrochimic şi al conductibilităţii, organismul uman se comportă ca un conductor de gradul II, deci poate fi asemănat cu un electrolit . În structura sa, apa reprezintă 70% din greutatea corpului, restul fiind substanta solidă reprezentată în mare măsură de săruri. Deci în acest mediu lichidian se află numeroase săruri dizolvate realizând diverse concentraţii. Mediul electrolitic uman nu este omogen deoarece este compus din elemente cu diferite grade de conductibiliate. În aceste condiţii, organismul nu poate fi străbătut uniform de curent electric. Există o clasificare mai veche dar încă actuală, elaborată de Krilova şi Simanko conform căreia, din punctul de vedere al conductibilitaţii electrice structurile organismului pot fi impartite în 4 grupe :

o

Gradul I : structuri anatomice foarte bune conductoare electrice (sânge, limfa, LCR, corp vitros),

o

Gradul II : structuri anatomice bune conductoare electrice (glande sudoripare, muşchi, ţesut subcutanat, organe interne),

o

Gradul III : structuri anatomice rău conductoare electrice (ţesut nervos, ţesut adipos, glande sebacee, ţesut osos),

o

Gradul IV : structuri anatomice foarte rău conductoare electrice (părul, epiderma).

Aplicarea curentului galvanic asupra organismului va determina o serie de procese diferenţiate în două mari grupe :

o efectele polare care se produc la nivelul electrozilor aplicaţi,

o efectele interpolare care se produc în interiorul organismului, în regiunile cuprinse între cei doi electrozi. Efectele polare şi interpolare sunt concomitente, iar efectul total al curentului presupune “însumarea” celor două categorii de efecte.

1. Efectele polare

Efectele polare sunt datorate modificărilor care apar la locul de contact dintre tegument şi electrozii de aplicat. În cea mai mare măsură, efectele polare sunt consecinţa procesului de electroliză. În urma acestui proces, la anod se produce acid (HCl = acid clorhidric ), iar la catod se produce bază (NaOH = hidroxid de sodiu ).

Efectele polare sunt determinate deci, de modificările chimice apărute; aceste modificari depind de mai mulţi parametrii :

- calitatea electrodului (formă, dimensiune, compoziţie chimică);

- calităţile curentului galvanic (intensitate, direcţie, sens, durată);

- anumite proprietăţi ale organismului (starea tegumentului, rezistenţa electrică, capacitatea, conductibilitatea diverselor ţesuturi, reactivitatea generală a individului). În cazul supradozării curentului electric pot să apară efecte polare extreme (arsuri şi necroze la zona de aplicare).

2.Efectele interpolare Efectele interpolare au importanţă fundamentală pentru electroterapie deoarece ele stau la baza efectelor dezvoltate în substratul străbătut de curentul galvanic. Efectele interpolare sunt determinate de modificari fizico-chimice tisulare apărute la trecerea curentului electric prin ţesuturi. Au la bază procese de :

o

bioelectroliză,

o

ionoforeză,

o

electroosmoză,

care implică :

modificări ale potenţialului de membrană,

modificări de excitabilitate neuro-musculară,

efecte termice,

efecte de inducţie electromagnetică,

modificări apărute in compoziţia chimică a ţesuturilor.

Efectele fiziologice şi terapeutice ale aplicaţiilor curentului galvanic

Efectele şi modificările biologice apărute la trecerea curentului galvanic prin ţesuturile vii sunt încă incomplet elucidate. Efectele se bazează în principal, pe reacţiile dezvoltate la nivelul structurilor uşor excitabile, în principal asupra fibrelor nervoase. Aplicarea curentului galvanic cu pantă (introducerea este lină), cum se întâmplă în terapeutică, dă naştere unor efecte net diferite faţă de curentul galvanic intrat brusc, folosit de regulă în scop diagnostic. Această excitaţie bruscă prin curent galvanic, determină o excitaţie care la nivelul fibrei musculare este motorie, determinând contracţie, iar la nivelul fibrei senzitive determină durere. Chiar dacă totalitatea efectelor nu a putut fi definită complet, apar modificari biologice importante ce determină efecte fiziologice şi terapeutice.

La trecerea curentului galvanic, receptorii senzitivi din tegument înregistreaza senzaţia de furnicatură, care creşte proporţional cu intensitatea curentului. Dacă intensitatea curentului depăşeşte nivelul senzaţiei de furnicătură, următoarea senzaţie dezvoltată va fi de înţepături fine şi dacă se insistă cu creşterea intensităţii, va apare senzaţia de arsură, în final ajungându-se la senzaţia de durere. După câteva şedinţe se constată creşterea pragului sensibilităţii tactile şi dureroase, senzaţiile încep să apară la nivele mai înalte de intensitate a curentului (această reacţie ţine mult de individ şi de reactivitatea proprie şi particularităţile acestuia). Considerăm astfel că, curentul galvanic dezvoltă o acţiune analgetică (prin creşterea pragului sensibilităţii pentru durere), acest efect apărând în primul rând la polul pozitiv (+). Explicaţia acestor fenomene este dată de modificările excitabilităţii neuromusculare la trecerea curentului galvanic, fenomen definit ca electrotonus şi descris de Pflüger. Astfel, la polul pozitiv (+), membrana celulară se hiperpolarizează şi astfel scade excitabilitatea (creşte pragul excitabilităţii, deci substratul va reacţiona la stimuli mai intenşi, inclusiv dureroşi), şi astfel spunem că se dezvoltă anelectrotonusul. La polul negativ (-), , depolarizarea domină şi astfel creşte excitabilitatea (scade pragul excitabilităţii, substratul va reacţiona la stimuli mai puţin intenşi, deci va fi mai excitabil), deci se dezvoltă catelectrotonusul. Cele două forme de electrotonus se produc simultan, la cei doi electrozi, la trecerea curentului galvanic. Electrotonusul variază în funcţie de intensitatea curentului galvanic aplicat. S-a constatat că:

la intensităţi mici domină catelectrotonusul,

la intensităţi mari domină anelectrotonusul,

la intensităţi medii există un echilibru între efecte Kowarschick a studiat foarte atent mecanismul analgeziei şi a constatat că această acţiune a curentului galvanic, dezvoltată la trecerea curentului prin substrat, este datorată modificărilor care apar între electrozi datorită deplasării ionilor, şi că la acţiunea analgetică contribuie şi efectul galvanizării asupra SNC, precum şi asupra sistemului circulator.

La polul negativ (-), atunci când acesta este folosit ca electrod activ, se produce scăderea pragului excitabilitaţii pentru fibrele motorii, deci creşte excitabilitatea lor: va fi deci posibilă stimularea fibrelor motorii şi apariţia contracţiei. Studiile au dovedit că scăderea sau creşterea bruscă a intenstităţii curentului reprezintă un stimul suficient de important, declanşând o contracţie musculară promptă.

Acţiunea stimulatoare a curentului galvanic asupra fibrelor nervoase motorii este utilizată în practică ca pregatire a musculaturii denervate pentru curenţii excitatori.

Există efecte certe ale curentului galvanic asupra SNC probate la început pe animale de laborator. Hoff a dovedit experimental că, la aplicarea unei galvanizări descendente, cu electrodul pozitiv (+) cranial si cel negativ (–) caudal asupra animalului de experienţă, se produce aşa numita ”ameţeală” care poate merge până la “narcoza” galvanică, aparută la creşterea suficient de importantă a intensitaţii curentului: clinic, această stare s-a exprimat prin faptul că extremitaţile animalului au ramas extinse (primele studii realizate pe broască). Dacă galvanizarea a avut sens ascendent ( electrodul pozitiv caudal şi cel nrgativ cranial ) se produce aşa numita “convulsie galvanică”, cu extremităţile puternic flectate. Astfel Hoff a dovedit că aplicaţiile descendente au efect sedativ, narcotic, iar cele ascendente efect excitant asupra SNC al animalului de experienţă. Acelaşi lucru s-a constatat şi în cazul peştilor : în aplicaţiile descendente (prin orientarea capului la anod şi a cozii la catod) apare în timp, o oarecare dezorientare, în vreme ce în cazul aplicaţiilor ascendente apar efecte de excitare. Koeppen a extins aceste studii la om şi a aratat că aplicaţiile descendente de curent galvanic (mai ales în cazul aplicaţiilor sub forma băilor galvanice) determină scăderea reflectivităţii osteotendinoase a individului, în vreme ce aplicaţiile ascendente cresc excitabilitatea. În concluzie, Koeppen consideră că tonusul SNC este diminuat, în general, în aplicaţiile decendente. Diverse studii legate de reacţiile senzoriale determinate de trecerea curentului electric au aratat că pot apare :

reacţii vizuale luminoase de tip fosfene (în cazul în care subiectul stă cu ochii inchişi), percepute sub formă de puncte, bastonaşe, cercuri colorate (galben sau alte culori);

reacţii auditive de tip acufene (pocnituri/zgomote în urechi);

reacţii labirintice de tip vertij voltaic : senzaţia de ameţeală percepută de subiect conform căreia,

capul deviază la dreapta dacă subiectul nu are afectări care să compromită echilibrul, sau de partea bolnavă dacă are o suferinţă cunoscută la nivelul urechii interne;

reacţii gustative : la polul negativ (–) se constată apariţia gustului metalic, astringent, iar la polul pozitiv (+) apariţia gustului acru.

Curentul galvanic determină o activare vasculară importantă, exprimată clinic prin hiperemie. Astfel, la trecerea curentului galvanic, după o scurta perioadă de vasoconstricţie, se produce o

vasodilataţie reactivă care caracterizează hiperemia, exprimată clinic prin eritemul cutanat local, insoţit de creşterea temperaturii locale. Subiectiv, se percepe o senzaţie de caldură plăcută la nivelul electrodului. Are loc o reacţie care se menţine şi după întreruperea curentului electric, fiind întotdeauna mai pronunţată la catod, şi care dispare lent în cateva ore. Vasodilataţia locală este importantă, atât la nivelul vaselor superficiale cutanate, cât şi la nivelul vaselor profunde, în primul rând a vaselor musculare. În consecinţă, la trecerea curentului galvanic creşte vascularizaţia şi in teritoriile profunde, consecutiv creşterii fluxului sanguin în cele superficiale. Acest lucru a fost dovedit de studii multiple, bazate pe metode diverse de investigare:

o

pletismografice,

o

infrasonoscilografice,

o fluorografice, evidenţiind fluxurile sanguine într-un teritoriu, precum şi debitul sangvin, la un moment dat, printr-o anumită zonă. Astfel s-a constatat că, la trecerea curentului galvanic, circulaţia cutanată creşte cu până la 500%, iar cea musculară cu până la 300% faţă de valorile de repaus (înaintea trecerii curentului galvanic). Persistenţa fenomenului este de 15-30 minute după aplicaţie.

Efectele vasodilatatoare obţinute astfel prin trecerea curentului galvanic sunt superioare altor proceduri fizice, de exemplu din domeniul hidrotermoterapiei, cum ar fi aplicarea băilor ascendente Hauffe (băi parţiale): metodologia acestei proceduri presupune imersia membrelor superioare într-o incintă cu apă, pornind de la temperatura de indiferenţă (la care schimburile de căldură între organism şi mediu sunt minime) şi se creşte temperatura gradat, câte un grad Celsius pe minut, determinând astfel vasodilataţia în zonele imersate. Clasic, această procedură de hidrotermoterapie parţială se aplică în scopul stimulării unui proces de vasodilataţie în teritoriul coronarian, similară celui produse la nivelul membrelor superioare imersate, datorită faptului că există o relaţie consensuală între circulaţia membrelor superioare şi cord, adică cele două teritorii au o reacţie vasculară dezvoltată în acelaşi sens (răspund în acelaşi fel la excitanţi, prin vasodilataţie sau vasoconstricţie, indiferent dacă excitantul se aplică pe unul dintre teritorii, superficial cutanat sau profund). Deci trecerea curentului galvanic produce o vasodilataţie superioară acestei proceduri şi a altora. Creşterea vascularizaţiei locale la trecerea curentului galvanic determină creşterea irigaţiei zonei respective şi efecte biotrofice, prin aceasta creşte gradul de nutriţie a teritoriului, şi consecutiv, creşte resorbţia exudatelor şi a edemelor locale. Datorită acestor efecte asupra vascularizaţiei periferice, cutanată si musculară, aplicaţiile curentului galvanic au indicaţii în mai multe tipuri de patologii :

acrocianoze,

angioneuropatii (suferinţe care au la bază tulburări funcţionale la nivelul vaselor nervilor, mai ales filetele vegetative),

crioparestezii funcţionale nocturne, mai ales ale membrelor inferioare (exprimate clinic prin

amorţeli, furnicături cu senzaţia de rece, alterări vasculare periferice),

arteriopatii periferice (afectări de trunchiuri principale vasculare, mai ales în stadiile incipiente,

fără alterări organice importante ale peretelui vascular, cu scăderea elasticităţii acestuia şi deci, a

răspunsului vasodilatator),

distrofii simpatice reflexe (vechile “algoneurodistrofii”) ale membrelor, care apar printr-un mecanism de hipersimpaticotonie, declanşat de cele mai multe ori posttraumatic.

Această acţiune recunoscută a curentului galvanis este însă inconstantă şi individualizată. Reacţia vegetativă la trecerea curentului galvanic depinde de :

dominanţa tonusului simpatic sau parasimpatic, specifică individului asupra căruia se face

aplicaţia,

locul de aplicare a curentului galvanic,

polaritatea. Regiunea de elecţie, atunci când se urmareşte în mod special influenţarea funcţiei sistemului nervos vegetativ (SNV), este zona cervicală şi dorsală superioară, denumită generic “ gulerul lui Scerbac”: acesta va fi locul de aplicare a procedurii.

Schnee a demonstrat pentru prima dată acţiunea diferenţiată a curentului galvanic asupra circulaţiei, în funcţie de polaritatea aplicaţiei. Galvanizările descendente cresc afluxul sanguin din mica circulaţie către cord, deci:

- creşte circulaţia de întoarcere a sângelui venos din plămâni şi din membrul superior,

- creşte transportul de sânge arterial către sistemul port. Dacă aplicaţia este ascendentă :

- creşte circulaţia venoasă de la nivelul membrelor inferioare şi organelor portale către cord,

- creşte circulaţia arterială spre plămâni şi membrele superioare,

- creşte viteza sângelui venos de la inimă spre plămâni.

Există însă o reactivitate individuală de care trebuie să ţinem seama în cursul acestor aplicaţii:

rezultatul final va depinde deci, de reacţia individuală a pacientului faţă de curentul galvanic, la care se adaugă caracteristicile tipului de aplicaţie.

Datorită acestor acţiuni dezvoltate la trecerea curentului galvanic, considerăm că aplicaţiile curentului galvanic determină urmatorele efecte fiziologice la nivelul substratului străbătut :

creşterea debitul circulator, inclusiv cel muscular (de câteva ori; secundar, această creştere

participă la obţinerea efectului analgezic, în mod deosebit atunci câmd durerea are la bază fenomenele ischemice;

dezvoltarea efectului pe trombus, cu condiţia ca aplicaţia să se facă transversal prin vas ( latero- lateral ), mereu în acelaşi sens:

- astfel, la 2-3 zile de aplicaţie se înregistreaza scăderea volumului şi ataşarea trombusului la catod (faza I),

- iar la cca. 5 zile de aplicaţie, se produce recanalizarea lumenului vascular spre anod (faza a II- a); acest efect apare numai dacă aplicaţia se face mereu în acelaşi sens;

apariţia efectui analgetic, ca şi consecinţă a mai multor mecanisme:

1. stimularea circulaţiei, care conduce în principal, la combaterea durerii de tip ischemic,

2. scăderea excitabilităţii la anod, deci dezvoltarea efectului analgetic prevalent la electrodul pozitiv,

3. ameliorarea acomodării muşchiului striat la trecerea curentului galvanic.

Toate aceste efecte au la bază, ca mecanism intim celular, creşterea permeabilităţii membranei

celulare şi deci fenomenul de activare celulară.

La baza efectelor terapeutice stau următoarele mecanisme:

creşterea metabolismului local,

creşterea difuziunii tisulare,

efectul hiperemiant, rezultate din acţiunile curentului galvanic asupra structurilor excitabile străbătute. Aceste mecanisme activate se traduc prin :

efectul antiedematos, datorat îmbunătăţirii circulaţiei în toate teritoriile vasculare (arterial, capilar, şi în consecinţă, şi venos),

efectul analgetic, rezultat prin activarea unor mecanisme multiple (circulator, metabolic şi nervos – atât local (receptorii) cât şi regional (traiectele nervoase)),

corectarea tulburărilor neuro-vegetative locale, în mod deosebit prin mecanism circulator şi metabolic.

Principalele domenii clinice de aplicaţie ale procedurilor de electroterapie bazate pe curent galvanic

Ţinând cont de aceste efecte fiziologice şi terapeutice, aplicaţiile curentului galvanic se utilizează în diverse stări patologice.

Stări posttraumatice: aplicaţiile curentului galvanic sunt utile în acest domeniu de patologie pentru efectele: analgetic, decontracturant, resorbtiv, decongestiv, vasomotor. Rezultatul final al procedurilor galvanice este ameliorarea disfuncţiei segmentului afectat.

Inflamaţii abarticulare – inflamaţiile structurilor moi periarticulare ( capsula, ligamente, tendoane, muşchi ): aplicaţiile curentului galvanic sunt utile în acest domeniu de patologie pentru efectele: antiinflamator, decongestiv, resorbtiv, decontracturant.

Afecţiuni nevralgice (inclusiv radiculitele – suferinţe ale ramurilor nervilor spinali, inclusiv lombosciatica).

Tulburari circulatorii (în principal cele funcţionale, datorate mai ales unui spasm, fără alterarea

de perete): asupra acestor suferinţe aplicaţiile curentului galvanic acţionează foarte bine (datorită

efectului vasodilatator cunoscut), inclusiv în tromboflebitele acute (datorită efectului asupra trombusului).

Afecţiuni degenerative de tip artrozic: artrozele apar la diverse nivele ale scheletului uman (mai

ales la nivelul articulaţiilor membrelor, în deosebi a articulaţiilor portante – membrele inferioare - sau

a scheletului axial), printr-o multitudine de mecanisme, între care alterarea circulatorie este

determinantă, ea conducând spre o ischemie cronică, care are ca şi consecinţă majoră, la început, degradarea structurilor cartilaginoase şi periarticulare (consecinţa ischemiei cronice progresive şi a scăderii nutriţiei, şi în timp scurt a scăderii rezistenţei), ulterior afectarea articulaţiei propriu-zise şi a componentelor osoase. Aplicaţiile galvanice, acţionând direct asupra tulburărilor circulatorii, în principal de tip ischemic, întrerup ciclul fiziopatologic al degradării structurilor articulare, deci pot întârzia evoluţia artrozelor şi apariţia complicaţiilor acestora.

Principalele contraindicaţii în aplicarea procedurilor bazate pe curent galvanic, ca şi în cazul celorlalte proceduri de electroterapie, sunt afecţiunile tegumentare de tip: supurativ, alergic, tuberculoza cutanată, neoplaziile cutanate.

Principalele formele metodologice de aplicare ale curentului galvanic

Recapitulând cele prezentate în capitolele anterioare, este necesar ca aplicaţiile de curent galvanic

să ţină seama că:

- curentul galvanic circulând într-un singur sens are polaritate,

- rezistenţa electrică cutanată scade la trecerea curentului galvanic, dar datorită rezistenţei ohmice mari nu se pot aplica intensităţi mari , datorită risului de arsuri,

- rezistenţa electrică a ţesutuirilor profunde scade şi ea (poate chiar mai mult decât cea cutanată) conducând la efecte de tip decontracturant, vasoactiv, analgetic, dar că şi în acest caz, datorită rezistenţei cutanate mari, nu se pot aplica intensităţi suficient de mari pentru a avea efecte profunde certe.

Aplicaţiile se pot face folosind electrozi racordaţi la un circuit electric prin care trece curent galvanic (galvanizări), sau prin intermediul apei (băi galvanice). Clasic, în aplicaţiile de curent galvanic se foloseau electrozi metalici, flexibili (de obicei din plumb laminat). Aparatele moderne folosesc electrozi incluşi în suporţi plastici,cu fiabilitate mai mare. Electrozii se aplică pe suprafaţa de tratat, după o prealabilă împachetare într-un material textil umezit. Grosimea materialului textil utilizat este de cca. 1-1,5 cm. Dimensiunile electrozilor variază după regiunea de tratat, de la 20 cm² până la câteva sute de cm².

Aplicaţiile cu electrozi (galvanizările) sunt de mai multe feluri, în funcţie de direcţia şi sensul de trecere a curentului galvanic. Astfel:

- aplicaţia transversala presupune că fluxul galvanic strabate un segment/zonă anatomică de pe faţa anterioară spre faţa posterioară, sau de pe cea interioară spre cea exterioară;

- aplicaţia longitudinală presupune ca fluxul galvanic să străbată segmentul/zona anatomică de la un capat la celălalt;

- după numărul electrozilor utilizaţi pentru fiecare polaritate, putem avea:

- aplicaţie cu câte un singur electrod la fiecare capăt al circuitului (deci pentru fiecare polaritate), sau

- aplicaţie bifurcată – se aplică câte 2 electrozi la o polaritate (sau la ambele) şi astfel, se acoperă o zona mai întinsă cu aceeaşi polaritate.

Aplicaţie sub formă de băi ( băi galvanice ) : este vorba de instalaţii care sunt compuse din 4 incinte (vane sau cuve) din faianţă sau plastic, racordate la un panou de comandă. Aceste incinte au perete dublu şi în interior au electrozi de cărbune, orienzaţi spre peretele vanelor dar izolaţi. Panoul distribuitor de curent asigură dirijarea şi sensul curentului galvanic. Există posibilitatea alegerii polaritaţii la vane. De obicei, apa trebuie să aibă temperatura cuprinsă între 34 - 37° C. Clasic, se spune că, cu cât temperatura este mai mare, cu atât se pot aplica intensitaţi mai mari de curent galvanic, pe care subiectul le poate suporta. De regulă, nu se depaşeşte temperatura de 37 - 38° C. Posibilităţile de aplicaţie sunt multiple :

- aplicaţii 4 celulare, descendente (membrele superioare la + şi cele inferioare la -) care cresc aportul sanguin în trenul inferior, sau ascendente (membrele superioare la – şi membrele inferioare la +) care cresc aportul sanguin în trenul superior, dar se folosesc mult mai rar deoarece încarcă cordul exagerând efortul acestuia (risc de accidente),

- aplicaţii 3-2-1 celulare, cu diverse orientări ale curentului,

- racordarea tuturor vanelor folosite (4-3-2 sau 1) la aceeaşi polaritate, şi plasarea unui electrod- placă indiferent pentru închiderea circuitului pe altă regiune a corpului, de ex. pe torace, Sensul pe care îl are curentul galvanic ( ascendent, descendent ) poate cuprinde întregul organism (aplicaţie 4 celulară), un singur hemicorp (aplicaţie 2 celulară membru superior – membru inferior de aceeaşi parte), trenul superior sau inferior (aplicaţie 2 celulară de membre superioare/inferioare). Spuneam mai sus că dacă este necesar ca toate vanele să aibă aceeaşi polaritate (ex. poliartrită reumatoidă – subiectul are tumefacţii dureroase cvasisimetrice atât la mâini cât şi la picioare, urmărim în principal efectul analgetic, deci toate cele 4 vane se racordează la +), electrodul de sens invers trebuie aplicat într-o alta zonă a corpului (torace sau spate). Clasic, există posibilitatea aplicării curentului galvanic în cazul băilor generale de tip Stanger – tehnică ce se aplică într-o vană de plastic cu pereţi dubli 200/90/65 cm (L/h/l), iar în interiorul pereţilor există electrozi de cărbune de retortă. Pereţii sunt acoperiţi cu un dielectric, pentru ca electrozii să nu vină în contact cu pacientul. Apa în interiorul vanei are temperatura 36-37° C, intensitatea de lucru pentru această procedură fiind de 1000-1200 mA din care 1/3 ajunge sub formă activă la nivelul organismului uman imersat în această baie. Există posibilitatea cuplării electrozilor, la nivel cranial şi caudal, la o anumită polaritate, astfel încât sensul curentului să fie ascendent sau descendent, ca şi în cazul băilor galvanice celulare; electrozii sunt perechi la toate nivelele corpului. Această tehnică este foarte energofagă şi deoarece băile galvanice dezvoltă aceleaşi efecte, dar cu un consum net inferior, tehnica Stanger a fost abandonată în majoritatea serviciilor de recuperare. Există posibilitatea aplicării combinate a unei băi celulare cu un electrod-placă, plasat în altă zonă a corpului. Este vorba de o aplicaţie în care se cuplează o baie unicelulară şi electrodul-placă: de ex. se introduce mâna în vană şi se aplică electrodul-placă (cca. 200 cm²) pe umăr, realizându-se o aplicaţie longitudinală. Tehnica cuplării de acest tip se utilizează în sindromul umăr – mână, sindrom caracterizat de distrofia simpatică reflexă posttraumatică a mâinii complicată cu periartrită de umăr homolateral. De regulă intensitatea este de 10-20 mA, iar durata aplicaţiei este de 15-20 min. Observaţii privind aplicaţiile cu curent galvanic Intensitatea de curent folosită în cazul galvanizărilor la nivelul membrelor inferioare este mai mare decât în cazul aceloraşi proceduri la nivelul membrelor superioare. În aplicaţiile transversale ale întregului membru superior se folosesc intensităţi mari de 10-12 mA, iar în aplicaţiile longitudinale sau transversale pe zone mici intensitatea este de 8-10 mA. În cazul băii galvanice, intensitatea este de 10-25 mA. La membrul inferior, dacă se urmăreşte o aplicaţie transversală pe întreg membrul, se folosesc electrozi bandă cu lungime de 90 cm, lăţime 8-10 cm şi intensităţi mari de 50-60 mA. De regulă, aplicaţiile la nivelul membrelor, de tip longitudinal sau transversal, pe zone mai mici, au intensităţi de 8-12 mA.

Ionogalvanizarea

Ionogalvanizarea este o procedură de electroterapie prin care, folosind ca vector curentul galvanic, se introduc substanţe farmacologic active sub formă ionizată, in interiorul organismului, prin intermediul învelişului cutanat. Se vor obţine deci efecte mixte, determinate pe de-o parte de curentul galvanic, la care se adaugă efectele specifice substanţelor active introduse, adică a ionului activ care foloseşte ca vector curentul galvanic pentru a penetra tegumentul.

ca vector curentul galvanic pentru a penetra tegumentul. Cantitatea de ioni – substanţă activă – care
ca vector curentul galvanic pentru a penetra tegumentul. Cantitatea de ioni – substanţă activă – care

Cantitatea de ioni – substanţă activă – care intră în cursul procedurii, depinde de :

1. intensitatea curentului galvanic folosit (intensitatea mare determină penetraţie mai mare de ioni), dar totuşi după o creştere mare la început, ulterior intrarea este mai lentă deoarece pe parcurs, procesul se frânează ; oricum creşterea intensităţii este limitată de rezistenţa tegumentului;

2. greutatea moleculară a ionilor – cu cât este mai mică, cu atât intrarea va fi mai uşoară şi deci cantitatea finală va fi mai mare;

3. încărcarea electrică – anionii intră în cantitate mai mare decât cationii;

4. cantitatea totală de ioni – substanţă activă – depinde evident de cantitatea de substanţă pusă iniţial în câmpul electric.

Soluţia anodică (beneficiind de încărcarea pozitivă) va atrage ioni negativi – mediul se va acidifia (se acumulează H + ), ceea ce determină o creştere a conductibilităţii de cca. 5 ori. La electrodul negativ (soluţia catodică) vor fi atraşi ioni pozitivi – mediul se va alcaliniza (acumulare de ioni HO - ) ceea ce conduce la creşterea conductibilităţii de cca. 2 ori. Pentru a controla aceste fenomene este necesară folosirea unei soluţii de protecţie care să elibereze cca. 0,4 m Eq de substanţă neutralizantă la nivelul fiecărui electrod. Astfel, se face acidifiere la catod (combinaţie de 5 g NaCl + 6,5 HCl ad. 1000 ml apă distilată) şi alcalinizare la anod (soluţie de 5g NaCl + 1 g NaOH ad. 1000 ml apă distilată). Folosind aceste substanţe neutralizante asigurăm creşterea transferului ionic.

Ionogalvanizarea recunoaşte 8 procese de bază, câte 4 la fiecare electrod (vezi schemele de la începutul capitolului). Procesul (2) este procesul fundamental la fiecare electrod. Ca metodologie de lucru, este necesară folosirea unor soluţii din substanţa activă care să conţină de 20 de ori concentraţia normală a substanţei active, pentru a asigura penetrarea a cca. 2 mEq ioni activi, cationi la anod si anioni la catod. Deoarece, în cursul procedurii se utilizează soluţii normal/10 (N/10), deci cu concentraţia de 10 ori mai mică decât normal, pentru a asigura penetrarea a 2 m Eq substanţă activă, teoretic, este nevoie de 20 ml soluţie N/10: în practică, se vor folosi cca. 20-30 ml soluţie N/10.

Soluţiile de protecţie, (bazică) alcalină la anod şi acidă la catod, trebuie să dea cca. 0,4 mEq pentru

a asigura o protecţie eficientă. Utilizând mai multe straturi hidrofile, eficienţa creşte mai mult:

eficienţa la anod atinge cca. 75 % , în vreme ce la catod doar cca. 60 % deoarece cationii au o capacitate de frânare mai mare. Densitatea de curent utilizată în general este de 0,1 mA/cm 2 . Doza totală de curent va depinde de:

- suprafaţa electrodului

- densitatea de curent aplicată.

Astfel, de ex. pentru un electrod de 100 cm 2 la densitate de curent de 0.1 mA, vom avea 10 mA/doză, în timp ce pentru un electrod de 200 cm 2 la acceaşi densitate de curent de 0.1 mA, vom avea

20 mA/doză. Timpul de aplicaţie este de regulă de 30 minute. Întotdeauna ionogalvanizarea va respecta relaţia matematică conform căreia:

Densitatea de curent x timpul (număr minute) = 3

În acest fel, dacă intensitatea aplicată creşte, trebuie ca durata aplicaţiei să scadă proporţional, pentru a respecta relaţia matematică. În teorie, conform acestei relaţii, s-ar putea aplica intensităţi mai mari pe durate mai mici care să asigure introducerea unor cantităţi mai mari de substanţă activă ionizată: acest lucru rămâne pur teoretic, intensitatea aplicaţiei (densitatea şi ulterior, doza de curent) fiind limitată (la 0,1 mA), de rezistenţa mare a tegumentului la curent galvanic, deci de dezvoltarea unei cantităţi mari de căldură şi riscul major de arsură. Oricum, aplicaţia necesită o perioadă mai lungă, conform relaţiei matematice, de 30 minute: sub 20-30 de minute, nu se atinge pragul de echilibru, deci aplicaţia nu este eficientă.

Ionogalvanizarea este o procedură de electroterapie deosebit de utilă în programele complexe de recuperare. Avantajele principale ale ionogalvanizării sunt:

1. se introduc doze mari de substanţă activă cu cantităţi relativ mici de soluţie a acelei substanţe, adică atât cât se aşează sub electrod, atât va fi vehiculat de curentul galvanic. Din punctul de vedere al randamentului care este maxim, avantajul procedurii este de terapie locală perfectă;

2. penetraţia în corion este mai mică, fie traversând straturile, fie trecând chiar direct, prin foliculii piloşi şi canalele glandelor sudoripare. Important este însă faptul că în derm se formează depozite de substanţă activă, de la nivelul cărora resorbţia se produce lent, efectul prelungindu-se: deci procedura are efect-dêpot;

3. are loc o repartiţie uniformă a substanţei active ionizate pe toată suprafaţa electrodului, putându-se realiza o delimitare precisă a zonei de aplicare, explicită, după forma electrodului;

4. procedura este foarte bine dozată – în permanenţă, se ştie ce cantitate activă este sub electrod şi ce

cantitate va pătrunde în tegument;

5. prin ionogalvanizare, se introduc substanţe ionizate, deosebit de active farmacologic, care realizează reacţii rapide, evitându-se efectele secundare la nivelul altor organe şi sisteme (ex. efectele gastro-intestinale în cazzl administrării orale a aceloraşi substanţe active);

6. ionogalvanizarea este o metodă perfect sterilă.

Nu trebuie însă neglijat faptul că ionogalvanizarea prezintă şi unele dezavantaje, dintre care cel mai important dezavantaj îl constituie penetraţie superficială: procedura face ca ionii substanţei active

să ajungă în tegument, dar aceştia nu pot depăşi zona corionului. Procedura dezvoltă reacţii la nivelul

receptorilor cutanaţi declanşând mecanisme reflexe metamerice cu punct de plecare la nivelul tegumentului şi cu efect la mare distanţă, deci ionogalvanizarea poate fi considerată şi folosită ca terapie reflexă.

Principalele aplicaţiile ale ionogalvanizării sunt următoarele:

farmacologia bolilor de piele;

anestezia pielii, prin folosirea unor anestezice locale (de ex. procaina) asociate cu un

vasoconstrictor local (adrenalina), astfel încât combinaţia să asigure o anestezie mai intensă şi mai îndelungată;

ca terapie reflexă :

a. stimulează receptorii cutanaţi, care vor activa reflexele la distanţă, cu efecte diferite;

b. stimulează circulaţia cutanată, şi consensual, din alte teritorii;

se utilizează pentru unele substanţe simpaticotone – pentru testarea efectelor alergice cutanate, sau pentru testarea efectelor medicaţiei vegetotrope.

Modalitatea de aplicaţie a ionogalvanizării presupune utilizarea de electrozi metalici, de obicei de 0,5 mm grosime, plastici, rezistenţi electrochimic şi cu colţurile rotunjite. Ei sunt înveliţi într-un strat hidrofil, mai gros, format din 10-15 straturi suprapuse, formând un strat total de cca. 5 mm grosime. Acest strat se îmbibă cu cele 20-30 ml soluţie N/10 de substanţă activă (cantitatea calculată pentru un electrod de 100 cm²) . Se adaugă soluţia de protecţie la electrozi, cu cca. o oră înainte de aplicaţie (vezi mai sus compoziţia soluţiilor de protecţie la cei doi electrozi). Doza de curent este de 0,1 mA/cm².

Principalele substanţe active folosite în ionogalvanizare

La anod – vom avea soluţiile la care substanţa activă ionizată va fi reprezentată de ionul pozitiv. În cele ce urmează, vom prezenta succint modalitatea de obţinere a ionului activ (tipul de soluţie) şi principalele efecte determinate de acel ion activ, pentru care îl şi aplicăm prin ionogalvanizare:

K + :

se obţine din 6g KCl la 1000 ml apa distilata sau din 1,2 g KOH la 1000 ml apa distilata;

efect sclerolitic;

Ca 2+ :

se obţine din 5,5g CaCl2 la 1000 ml apă distilată;

efect spasmolitic pe musculatura spastică superficială;

Li + :

din 3,5g Li Cl la 1000 ml apă distilată;

din 0,6g LiOH la 1000 ml apă distilată;

se foloseşte în atacul de gută;

Mg 2+ :

Cu 2+ Zn 2+

Aplicarea pentru anestezice la piele – cu novocaină, procaină sau xilină

din 18g MgSO4 +0,5g NaOH la 1000 ml apă distilată;

efect sedativ, analgetic, desensibilizant;

din CuSO4, 1% în vane; din 25 g CuSO4 la 1000 ml apă distilată dacă se face soluţie; rol dezinfectant local sau pentru suprafeţe mari;

din 30 g ZnSO4 la 1000 ml apă distilată;

rol dezinfectant;

se realizează din 33 g procaină hidroclorică la 1000 ml apă distilată

Se aplică procaina în:

se realizează din 0,5 mg NaSO4 la 1000 ml apă distilată.

10 ml sol 1 + 1ml sol 2 = substanţă pentru ionogalvinizare Înainte de ionogalvanizarea cu procaină, se aplică adrenalina (1-2 fiole) care produc un efect vasoconstrictor; ulterior se aplică combinaţia anestezică şi se va obţine un efect de mai lungă durată. O altă variantă de prelungire a efectului anestezic, este cea de alcoolizare prealabilă a zonei-ţintă cu 10-

20 % etanol, şi ulterior aplicarea anestezicului: se obţine astfel un efect anestezic, semnificativ mai lung. Procaina are un efect superficial pe tegument, dar şi unul profund, antrenând efecte cu dezvoltare metamerică

Acetilcolina se utilizează tot la anod, în cazul angiospasmelor, ulcerelor varicoase sau tromboflebitelor. Se foloseşte o soluţie 0,5 % acetilcolină hidroclorică. Se vor dezvolta local efecte colinergice. Histamina aplică tot la anod. Substanţa se foloseşte în două variante : 1 fiolă de histamină 1 % la

care se adaugă 20-25 ml apă distilată, sau 0,1g histamină clorat la care se adaugă 250 ml apă distilată;

- substanţa este foarte activă , ceea ce implică foarte mare prudenţă, mai ales la prima aplicaţie;

- doza de curent va fi la jumătate (densitatea de curent = 0,05 mA /cm 2 )

- timpul de aplicaţie va fi scurt; dacă substanţa este tolerată, timpul va creşte treptat;

- primul parametru care creşte este timpul, ulterior creşte şi doza.

Substanţa de tip enzimatic, hialuronidoza, este indicată în tratamentul edemelor cronice, mai ales declive, mai ales organizate fibros sau în inflamaţii cronice. Substanţa are capacitatea să treacă în corion şi apoi subcutanat, dezvoltând un efect enzimatic şi facilitând dezorganizarea aderenţelor între planuri, a fibrozărilor, şi consecutiv, activarea resorbţiei edemelor. Procedura de utilizare a hialuronidazei în ionogalvanizare presupune cantităţi mari de substanţă – sute de ml Combinaţiile folosite sunt: 1 fiolă hialuronidoză + 1 fiolă apă dublu distilată + 25 ml soluţie compusă (din 11 g acetat de Na + 1 g acid acetic glacial la 1000 ml apa distilată). Soluţia rezultată se diluează la N/10 şi se pun 200-300 ml substanţă la electrod. La catod – substanţa farmacologic activă are ionul negativ activ, penetrant în corion. Iată câteva dintre cele mai folosite substanţe active:

se obţine din 14 g KI + 5,6 g HCL ; se eliberează I¯ şi se adaugă 1000 ml apa distilată;

are efect resorbtiv sclerolitic şi analgetic;

se resorbe de la nivelul pielii si se depozitează în organele-zone de depozit pt I¯ , respectiv tiroida şi ficatul, de unde se obţin în timp, efecte la distanţă. În 35 min poate intra până la 1 mg I¯ activ in depozite.

acidul salicilic

din 32 de grame salicilat de Na + 1g HCl N/10;

soluţia astfel obţinută este aplicabilă direct sub catod;

efectele principale sunt antiinflamator local, analgetic, keratolitic;

acidul ascorbic

fiolă de 5 ml 10% + 20-25 ml apă distilată – amestecul se aşează direct sub catod;

efect antiinflamator;

antibiotice - actualmente se contraindică aplicaţia acestora prin inogalvanizare, deoarece dau reacţii alergice, uneori deosebit de violente, conducând la riscuri majore, chiar vitale.

EXEMPLE:

1. Diferenţa de repartiţie ionică la nivelul membranelor celulare este menţinută prin mecanismul de “pompă”consumatoare de energie, prin care se realizează următorul transfer de ioni:

a. sodiul este expulzat pasiv extracelular + potasiul pătrunde în interior prin transport activ

b. sodiul este expulzat pasiv extracelular + potasiul pătrunde în interior prin transport pasiv

(prin difuziune)

c. sodiul este expulzat activ extracelular + potasiul pătrunde în interior prin transport activ

d. sodiul este expulzat activ extracelular + potasiul pătrunde în interior prin transport pasiv (prin difuziune)

e. sodiul este expulzat pasiv extracelular + potasiul pătrunde în interior prin transport la început-pasiv, apoi-activ

2.

Potenţialul de membrană, datorat polarizării electrice, este generat de concentraţia ionilor de o parte şi de alta a membranei, el putând fi calculat în raport cu concentraţia ionilor de potasiu în interiorul şi exteriorul celulei (NERNST), rezultând o valoare apropiată de cele obţinute prin măsurători directe cu microelectrozi, şi anume de:

a.-70 mV

b.-80 mV

c.-86 mV

d.-120 mv

e.+30 mV

3. Permeabilitatea membranei celulare pentru sodiu (conductanţa) şi viteza de migrare a sodiului faţă de potasiu cresc astfel:

a.permeabilitatea membranei este de 30-40 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu + viteza de migrare a sodiului ajunge de 7 ori mai mare decât cea a potasiului b.permeabilitatea membranei este de 10-20 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu + viteza de migrare a sodiului ajunge de 3 ori mai mare decât cea a potasiului c.permeabilitatea membranei este de 5-10 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu + viteza de migrare a sodiului ajunge de 5 ori mai mare decât cea a potasiului d.permeabilitatea membranei este de 100 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu + viteza de migrare a sodiului ajunge de 7 ori mai mare decât cea a potasiului e.permeabilitatea membranei este de peste 100 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu + viteza de migrare a sodiului ajunge de 7 ori mai mare decât cea a potasiului

4. Prin măsurătorile efectuate s-a stabilit că o fibră nervoasă mielinizată, la o stimulare artificială,

poate conduce:

a.peste 1000 impulsuri / secundă, cu o perioadă refractară absolută de cca 1ms b.cel mult 800-1000 impulsuri / secundă, cu o perioadă refractară absolută de cca 1ms c.peste 1000 impulsuri / secundă, cu o perioadă refractară absolută de cca 0,01 ms d.peste 1000 impulsuri / secundă, cu o perioadă refractară absolută variabilă e.peste 1000 impulsuri / secundă, cu o perioadă refractară absolută de cca 0,1 ms

5. În cazul electrotonusului (Du Bois Raymond-1848), la anod au loc următoarele fenomene:

a.cresc sarcinile pozitive pe suprafaţa externă a membranei⇒⇒⇒⇒efect hiperpolarizant îngreunarea apariţiei excitaţiei + anelectrotonus puternic⇒⇒⇒⇒blocaj anodic de hiperpolarizare⇒⇒⇒⇒abolirea excitabilităţii b.cresc sarcinile negative pe suprafaţa externă a membraneiefect hiperpolarizant accelerarea apariţiei excitaţiei + anelectrotonus puternicblocaj anodic de hiperpolarizareabolirea excitabilităţii c.cresc sarcinile pozitive pe suprafaţa internă a membraneiefect hiperpolarizant accelerarea apariţiei excitaţiei + anelectrotonus puternicblocaj anodic de hiperpolarizareabolirea excitabilităţii d.cresc sarcinile pozitive pe suprafaţa externă a membraneiefect depolarizant maxim îngreunarea apariţiei excitaţiei + anelectrotonus puternicblocaj anodic de hiperpolarizareabolirea excitabilităţii e.cresc sarcinile negative pe suprafaţa externă a membraneiefect hiperpolarizant accelerarea apariţiei excitaţiei + anelectrotonus puternicblocaj anodic de hiperpolarizareabolirea excitabilităţii

6.

Cronaxia este:

a.timpul util minim necesar pentru a produce o excitaţie minimă cu un curent a cărui intensitate este egală cu dublul reobazei b.timpul util maxim necesar pentru a produce o excitaţie maximă cu un curent a cărui intensitate este egală cu dublul reobazei c.timpul util minim necesar pentru a produce o excitaţie minimă cu un curent a cărui intensitate este egală cu valoarea reobazei d.timpul util minim necesar pentru a produce o excitaţie maximă cu un curent a cărui intensitate este egală cu dublul reobazei e.timpul util maxim necesar pentru a produce o excitaţie minimă cu un curent a cărui intensitate este egală cu valoarea reobazei

7. Valorile cronaximetrice ale muşchilor striaţi sunt diferite după funcţia şi topografia lor; dintre consideraţiile următoare, una este falsă şi vă rugăm să precizaţi care:

a.cronaxia muşchilor fazici este mai scurtă decât a celor tonici b.cronaxia este mai scurtă la muşchii flexori decât la extensori c.cronaxia musculaturii proximale a membrelor este mai scurtă decât a musculaturii segmentelor distale d.cronaxia musculaturii ventrale a trunchiului este mai mică decât a celei dorsale e.cronaxia membrelor inferioare este mai mică decât a membrelor superioare

8. Rezistivitatea tisulară la curent galvanic (rezistenţa ohmică) este influenţată de anumite condiţii

patologice, astfel:

a.creşte în melancolie, neurastenie, alcoolism b.scade în epilepsie, mixedem, sclerodermie c.nu variază în melancolie, neurastenie, alcoolism d.variază individual în epilepsie, mixedem, sclerodermie e.scade în melancolie, neurastenie, alcoolism

9. La polul pozitiv, unde se produce anelectrotonusul la trecerea curentului galvanic, apar următoarele fenomene:

a.depolarizarea + creşterea excitabilităţii b.depolarizarea + scăderea excitabilităţii c.hiperpolarizarea + creşterea excitabilităţii d.hiperpolarizarea + nemodificarea excitabilităţii e.hiperpolarizarea + scăderea excitabilităţii

10. Datorită acţiunii curentului galvanic asupra fibrelor vegetative vasomotorii, se constată îmbunătăţirea vascularizaţiei profunde, astfel:

a.creşterea circulaţiei cutanate cu până la 500%%%% şi a circulaţiei musculare subiacente cu până la 300%%%%, efecte persistente timp de 15-30 minute după întreruperea aplicaţiei terapeutice b.creşterea circulaţiei cutanate cu până la 300% şi a circulaţiei musculare subiacente cu până la 500%, efecte persistente timp de 15-30 minute după întreruperea aplicaţiei terapeutice

c.creşterea circulaţiei cutanate cu până la 100% şi a circulaţiei musculare subiacente cu până la 200%, efecte persistente timp de 15-30 minute după întreruperea aplicaţiei terapeutice d.creşterea circulaţiei cutanate cu până la 100% şi a circulaţiei musculare subiacente tot cu până la 100%, efecte persistente timp de 15-30 minute după întreruperea aplicaţiei terapeutice e.creşterea circulaţiei cutanate cu până la 500% şi a circulaţiei musculare subiacente cu până la 300%, efecte persistente timp de peste 30 minute minimum, după întreruperea aplicaţiei terapeutice

11. Schnee a observat acţiunea diferenţiată a galvanizării ascendente şi descendente, contatând că aplicaţia descendentă:

a.accelerează circulaţia venoasă a extremităţilor inferioare şi a organelor sistemului portal către inimă + favorizează circulaţia arterială către plămâni şi extremităţile superioare b.accelerează afluxul din mica circulaţie spre inimă + transportul sângelui arterial către sistemul portal c.accelerează circulaţia venoasă a extremităţilor inferioare şi a organelor sistemului portal către inimă + transportul sângelui arterial către sistemul portal

d. favorizează circulaţia arterială către plămâni şi extremităţile superioare+ transportul sângelui

arterial către sistemul portal

e. accelerează circulaţia venoasă a extremităţilor inferioare şi a organelor sistemului portal către

inimă + accelerează afluxul din mica circulaţie spre inimă

12. Prin “prag de sensibilitate” înţelegem:

a.producerea senzaţiei de încălzire uşoară, cu o anumită intensitate, la

introducerea lentă a

curentului b.producerea senzaţiei de furnicături uşoare, cu intensitatea maxim admisă, la introducerea lentă a curentului c.producerea senzaţiei de furnicături uşoare, cu o anumită intensitate, la introducerea lentă a curentului d.producerea senzaţiei de încălzire uşoară, cu intensitatea maxim admisă, la introducerea lentă a curentului e.producerea senzaţiei de furnicături uşoare, cu intensitatea maxim admisă, la introducerea rapidă a curentului

13. În general, ne orientăm în practică după experienţa acumulată, şi pentru efectele analgetice în nevralgiile acute folosim doze:

a.de intensitate “la prag” (0,1mA/cm²) b.de intensitate “sub prag” (0,3 mA/cm²) c.de intensitate “peste prag” (0,3 mA/cm²) d.de intensitate “sub prag” (0,1 mA/cm²) e.de intensitate “peste prag” (0,1 mA/cm²)

14. Pentru a asigura efectele terapeutice, apa folosită în cursul băilor galvanice are temperatura de:

a.peste 38° b.temperatura corpului (34°°°°) sau mai ridicată (până la 38°°°°) c.sub temperatura corpului (34°) pentru a aplica intensităţi mai mari, mai bine tolerate d.cu atât mai mare cu cât se aplică intensităţi mai mici e.cu atât mai mică cu cât se aplică intensităţi mai mari

a.anionii trec mai încet decât cationii b.frânarea transmiterii este cu atât mai mare cu cât este mai mare cantitatea de substanţă din soluţie c.cationii trec mai încet decât anionii d.transmiterea nu ţine cont de încărcarea electrică e.ionii grei migrează mai rapid decât cei uşori

16. Iontoforeza prezintă anumite particularităţi de acţiune; precizaţi care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

a.au efect local demonstrat + au efect de pătrundere până dincolo de stratul cutanat profund (chorion) b.au efect de depozit + au efect de pătrundere până dincolo de stratul cutanat profund (chorion) c.au efect local + au efect de depozit + au efect de pătrundere până la stratul cutanat profund (chorion) d.viteza de migrare a ionilor este constantă indiferent de structura chimică e.cantitatea substanţelor care pătrund este controlabilă

SUBIECTE pentru EXAMEN:

Acţiunile biologice ale curentului galvanic

Polarizarea tisulară prin curent galvanic şi fenoenul de depolarizare

Efectele fiziologice ale curentului galvanic

Efecte fiziologice şi terapeutice ale aplicaţiilor curentului galvanic

Principalele domenii clinice de aplicare a proceduriloe de electroterapie bazate pe curent galvanic

Principalele forme metodologice de aplicare a curentului galvanic

P L A N

D

E

L E

C Ţ I

E

C

U R E N Ţ

I I

D E

J O

A S Ă

F R E

C V E N

Ţ Ă

OBIECTIVELE LECŢIEI:

Prezentarea rolului, precum şi a acţiunilor curenţilor de joasă frecvenţă asupra organismului uman, efectele fiziologice şi terapeutice ale curenţilor de joasă frecvenţă, modul cum interacţionează aceştia cu structurile vii şi cu diversele ţesuturi ale organismului uman

Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea curenţilor de joasă frecvenţă în scop terapeutic – analgetic şi pentru electrostimulare musculară, atât pentru musculatura normal inervată, cât şi pentru cea denervată

Indicaţii şi contraindicaţii ale diverselor aplicaţii ale curenţilor de joasă frecvenţă, locul lor în programele complexe de recuperare funcţională

CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, curenţi de joasă frecvenţă, electroanalgezie, electrostimulare, stimulare electrică funcţională

NOTIŢE DE CURS - P L A N

D E

L E

C Ţ I E

:

IV.3. Curenţii de joasă frecvenţă

IV.3.1. Curenţii de joasă frecvenţă cu impulsuri – generalităţi

Se caracterizează prin aceste impulsuri de diverse forme ce au o frecvenţă cuprinsă între 0 – 1000 cicli/sec(nr. impulsuri 1000/sec). După forma acestor impulsuri rezultă forma curentului care poate fi triunghiular, exponenţial, dreptunghiular sau trapezoid, respectiv curent de joasă frecvenţă cu impulsuri triunghiulare, exponenţiale, dreptunghiulare sau trapezoidale. Impulsul se caracterizează prin durată (vezi mai jos) şi prin amplitudine.

τ = durata impulsului

(vezi mai jos) şi prin amplitudine. τ = durata impulsului În cazul curentului de joasă frecvenţă

În cazul curentului de joasă frecvenţă triunghiular şi exponenţial, există 2 variante:

triunghiular şi exponenţial, există 2 variante: -o pantă de creştere şi una de coborâre : τ

-o pantă de creştere şi una de coborâre : τ I = τ c +τ d

pantă de creştere şi să descrească brusc, astfel că : τ I = τ c (τ d = 0) Curentul de la care se pleacă este curentul alternativ de reţea. Perioada este reprezentată de o semiundă pozitivă “+” şi una negativă “-“. Curentul alternativ de reţea are 50 Hz, adică 50 cicluri pe secundă.

-o

de reţea are 50 Hz, adică 50 cicluri pe secundă. -o De obicei, la aparatele moderne,

De obicei, la aparatele moderne, impulsurile nu pleacă de la linia izoelectrică, deci de la valoarea 0,

ci folosesc « o bază » diferită de 0, de valoare variabilă, în funcţie de reactivitatea subiectului,

denumită «pat galvanic «, asfel încât niciodată impulsul nu va mai ajunge la valoarea 0.

reactivitatea subiectului, denumită «pat galvanic «, asfel încât niciodată impulsul nu va mai ajunge la valoarea

Exemple :

I patului galvanic = 0 – 20 mA

Intensitatea (impuls) = 0 – 90 mA

Toate aceste forme curenţi cu impulsuri, se pot prezenta, similar curenţilor neofaradici (vezi mai jos în tabel), atât sub formă de curenţi cu impulsuri izolate, cât şi sub formă de grupuri de impulsuri (dreptunghiulare, exponenţiale, etc.) modulate în amplitudine (exponenţial, dreptunghiular, trapezoidal, etc.). Modularea grupurilor de impulsuri, fie dreptunghiulare, fie exponenţiale se poate face în 2 feluri :

în amplitudine – intensitate, după o anumită “formă” (dreptunghiular, trapezoidal, exponenţial, etc.),

în durată - ca timp – durata impulsurilor poate creşte şi apoi scădea după un anumit algoritm. Mai mult, există posibilitatea combinării diverselor tipuri de curenţi de joasă frecvenţă, între ei, sau cu alte forme de curenţi din alte domenii de frecvenţă, sau cu alte forme de electroterapie (ultrasunete, câmpuri magnetice de joasă frecvenţă, terapii iradiante, etc.)

sau cu alte forme de electroterapie (ultrasunete, câmpuri magnetice de joasă frecvenţă, terapii iradiante, etc.)

P L

A N

D E

L

E C Ţ

I E

C U R E

N Ţ I

I

D E

M

E D

I E

F R E

C V E N

Ţ Ă

OBIECTIVELE LECŢIEI:

Prezentarea rolului, precum şi a acţiunilor curenţilor de medie frecvenţă asupra organismului uman, efectele fiziologice şi terapeutice, modul cum interacţionează cu structurile vii şi cu diversele ţesuturi ale organismului uman

Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea curenţilor de medie frecvenţă

Metodologia obţinerii şi aplicării terapeutice a curenţilor interferenţiali

Indicaţii şi contraindicaţii ale diverselor aplicaţii ale curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali, locul lor în programele complexe de recuperare funcţională

CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, curenţi de medie frecvenţă, curenţi interferenţiali

NOTIŢE DE CURS - P L A N

D E

L E

C Ţ I E

:

Curenţii de medie frecvenţă

Curenţii de medie frecvenţă - generalităţi

Curenţii de medie frecvenţă aparţin intervalului 1000 – 100000 Hz şi au efecte multiple, dintre care specific este efectul excitomotor de profunzime. Efectul excitomotor determină:

- hipertrofia unităţii motorii (unitatea motorie este complexul funcţional fundamental, la nivelul căruia se performează contracţia şi deci, mişcarea) şi - creşterea numărului unităţilor motorii active, prin recrutare temporală şi spaţială mai bună (creşterea numărului unităţilor motorii simultan activate). Din zona de frecvenţă specifică mediei frecvenţe, 3000-5000 Hz a fost iniţial, domeniul cel mai utilizat în practica medicală; aparatele moderne, inclusiv cele care produccurenţi de domenii variate de frecvenţă, sau forme combinate de curenţi terapeutici, acoperă intervale de frecvenţă până la 10.000 de Hz şi peste; domeniile de frecvenţă, ca şi combinaţiile de curenţi sau forme de curenţi, sunt practic, inepuizabile, depinzând exclusiv de firma producătoare: indiferent de forme însă, un element este obligatoriu, limitele extreme ale domeniului de frecvenţă (1000 – 100000 Hz), în cadrul căruia se respectă mecanismele şi efectele specifice mediei frecvenţe. Clasic, primele studii au arătat că, între 4000-5000Hz, se dezvoltă cea mai mică excitaţie pe nervii senzitivi ai pielii, deci apare o reacţie senzitivă minimă, adică este posibilă aplicarea unor proceduri cu intensităţi suficient de mari, pentru a obţine efectele fiziologice şi terapeutice urmărite, şi care nu declanşează senzaţia dureroasă Tot în urma cercetărilor clasice în domeniu, a fost formulată şi legea dArsonval (după numele creatorului ei), conform căreia, în cazul curentul sinusoidal alternativ, evoluţia excitabilităţii este următoarea:

- excitabilitatea creşte paralel cu frecvenţa pănă la 2.500Hz,

- între 2500-5000Hz se menţine un platou,

- după care (peste 5000Hz), excitabilitatea scade rapid, până la inexcitabilitate totală, care însă, este caracteristică domeniului înaltei frecvenţe (deci peste 100000Hz).

Principalele caracteristici ale curenţilor de medie frecvenţă ( ν ): - rezistenţa pielii (impedanţa) (R)

Principalele caracteristici ale curenţilor de medie frecvenţă (ν):

- rezistenţa pielii (impedanţa) (R) scade, paralel cu creşterea frecvenţei, scăzând în acest fel şi efectul legii lui Joule (Q=I²xR), de încălzire a pielii, deci cantitatea de căldură dezvoltată la trecerea curentului scade semnificativ până la dispariţie, paralel cu creşterea frecvenţei;

- sensibilitatea cutanată scade, paralel cu creşterea frecvenţei (vezi evoluţia reacţiei senzitive la piele);

- penetrabilitatea cutanată este foarte bună, deci curenţii de medie frecvenţă au efecte profunde: se pot aplica proceduri suficient de intense, care nu mai produc arsuri, şi care permit efecte de profunzime;

- sensibilitatea la piele este foarte mică, deci aplicaţiile sunt nedureroase, chiar în condiţiile aplicării unor intensităţi suficiente pentru a obţine efectele dorite;

- pragul de excitabilitate neuromusculară creşte, paralel cu creşterea frecvenţei. Datorită acestor calităţii, constatăm că, pentru curenţii de medie frecvenţă:

- există un maximum de excitabilitate neuromusculară – nici un alt tip de curent nu atinge acest nivel,

- există un maximum de senzaţie electrică pe musculatură,

- există o scădere considerabilă a rezistenţei la piele, permiţnd aplicaţii de profunzime.

În concluzie, aceşti curenţi se pot folosi pentru electrogimnastică, pentru fibrele normal inervate, adică

la care sistemul nerv-muşchi este intact. Pentru fibrele denervate se foloseşte curentul triunghiular cu pantă liniară sau exponenţială (vezi cap. Stimularea electircă). Perioada refractară absolută, la un curent sinusoidal cu frecvenţa peste 1000 Hz, este cu mult mai mică decât perioada refractară a fibrei musculare, deci nu există posibilitatea de contracţie a fibrei la fiecare stimul; în aceste condiţii, fibra va răspunde la însumarea stimulilor (însumarea temporală a stimulilor), aşa-numitul efect GILDEMEISTER. Dezavantajul major al acestui fenomen este însă faptul că, adaptarea apare foarte repede. Pentru a depăşi acest handicap este necesară modificarea permanentă a parametrilor curentului şi, ca urmare, s-a introdus interferenţa. Curenţii interferenţiali aparţin deci, curenţiilor de medie frecvenţă.

Proprietăţile biologice principale ale curenţilor de medie frecvenţă sunt următoarele :

1. Efectul Gildemeister ( sumaţie temporală ) În cazul unui curent alternativ sinusoidal, până la frecvenţa de 1000 Hz funcţionează principiul excitaţiei sincrone, adică fiecare stimul este urmat de excitaţie (respectiv, contracţie). Peste 1000 Hz, nu există excitaţie sincronă şi funcţionează efectul Gildemeister (însumarea temporală a stimulilor), datorită faptului că este necesar un timp pentru însumarea efectelor unei succesiuni de stimuli pentru a produce excitaţia fibrei musculare, respectiv contracţia.

2. Curba I/t (intensitate/timp) este valabilă şi se poate realiza şi la media frecvenţă, în scop diagnostic. Condiţia de utilizare diagnostică a curbei I/t, este ca şi complexul muşchi – nerv să fie intact,

pentru că muşchiul denervat nu răspunde la curenţii de medie frecvenţă.

3. Excitaţia apolară (fenomenul descris de Wyss, 1963), este excitaţia care nu prezintă polaritate, şi

deci, nu apar efecte polare sub electrozi, precum şi efecte interpolare; una dintre cele mai importante consecinţe este aceea că, indiferent de intensitatea curentului aplicat, nu există risc de arsuri. Pentru obţinerea excitaţiei apolare, trebuie întrunite următoarele condiţii :

- curentul să fie perfect simetric,

- variaţia amplitudinii curentului să fie lentă,

- durata de acţiune a curentului să fie suficientă.

4. Scade excitabilitatea la nivelul nervilor senzitivi ai pielii, deci toleranţa la piele a curenţilor de

medie frecvenţă este foarte mare. S-a constatat că, la o frecvenţă de 50 Hz (joasă frecvenţă) aplicată pe o suprafaţă de 100 cm² (electrod 10/10 cm), capacitatea dezvoltată este de 1 µF(arad) şi impedanţa pielii de 320Ω, în timp ce, pentru 5000 Hz (medie frecvenţă) impedanţa pielii este de 32Ω. Rezistenţa pielii este deci, foarte scăzută pentru joasa frecvenţă, şi la fel vor fi şi efectele negative (vezi anterior).

Bazele teoretice ale curenţilor inteferenţiali

S-a constatat că, dacă se folosesc doi curenţi de medie frecvenţă, cu amplitudine constantă fiecare în parte, dar cu frecvenţe diferite (ambele frecvenţe însă, în domeniul mediei frecvenţe medicale), şi orientaţi pe direcţii perpendiculare, rezultatul este un nou curent, numit

, cu amplitudine variabilă în funcţie de direcţia considerată, şi cu frecvenţa de variaţie a amplitudinii egală cu diferenţa între frecvenţele celor doi curenţi de origine, această diferenţă corespunzând unei variaţii de joasă frecvenţă. Exemplul clasic (vezi imaginea de mai sus) arată că, dacă primul curent are 5000 Hz (circulă pe circuitul I) şi al doilea 4950 Hz (circulă pe circuitul II) rezultă o diferenţă de 50 Hz (diferenţa se încadrează în joasă frecvenţă) şi în câmpul dintre circuite ia naştere un curent nou, curentul interferenţial, cu amplitudine variabilă: maxim-ul eficienţei curentului nou-format se înregistrează la bisectoarea unghiului creat între circuite, eficienţa scde treptat spre circuite şi la nivelul circuitelor, eficienţa devine 0. Frecvenţa de variaţie a amplitudinii reprezintă diferenţa de frecvenţă între cei doi curenţi (respectiv 50 Hz, adică se plasează în domeniul joasei frecvenţe). Deci curentul interferenţial obţinut, menţine proprietăţile şi efectele curenţilor de medie frecvenţă din care a luat naştere, dar este modulat în joasă frecvenţă.

a luat naştere, dar este modulat în joasă frecvenţă. La distribuţia pătratică a curentului interferenţial,

La distribuţia pătratică a curentului interferenţial, adică atunci când circuitele formatoare, perpendiculare între ele, sun simetrice, este valabilă această lege de distribuţie a eficienţei (distanţa între electrozi este egală). În practică însă, distribuţiile pătratice sunt excepţionale, regula o constituie distribuţiile dreptunghiulare. În cazul distribuţiei în dreptunghi, s-a constatat că apare un fenomen secundar, numit „curent exogen de cuplaj”, adică între electrozii apropiaţi apar curenţi exogeni, care creează un efect neplăcut de electrizare, limitând mărimea curentului interferenţial aplicat. Acest fenomen a dispărut la aparatele noi, datorită introducerii corectorului de distanţă, care este un sistem electronic care anulează curenţii exogeni de cuplaj.

Tehnici de aplicaţie a curenţilor interferenţiali

Aplicaţia statică stabilă – adică cu plasarea electrozilor în poziţii fixe, pe tot parcursul aplicaţiei; poate fi:

o

Circuitele sunt aşezate ca în diagramă (vezi diagrama formării curentului interferenţial). Ionii nu se

deplasează între planuri, ci numai în cadrul secţiunilor paralele, deci efectele curentului interferenţial aplicat se vor exprima exclusiv pe un anumit strat, la un anumit nivel de profunzime. Se folosesc electrozi-placă cu S(uprafaţa) = 50-100 cm² sau mai mare, sau alte tipuri de electrozi, cum ar fi:

- electrozi cu perniţă pentru zone mai mici, dar bine delimitate,

- electrozi tip ventuză – produc un vacuum sub electrod, care poate varia ritmic sub electrod, realizând un micromasaj al ţesuturilor, în profunzime,

- electrozi speciali:

- inelari – pentru torace,

- implantaţi pe o mască (la care se adaugă doi electrozi-perniţă pentru apofizele mastoide) – pentru ochi,

- punctiformi – pentru zonele mici, circumscrise;

o

Este caracterizată de apariţia celui de-al treilea circuit. Dacă la aplicaţia plană, curenţii interferenţiali produc modificări, care au la bază deplasări ionice doar în planuri paralele, prin introducerea celui de-al treilea circuit, ionii se vor deplasa şi între straturile paralele. Din punct de vedere tehnic, cei doi electrozi ai fiecărui circuit se plasează pe acelaşi suport, astfel încât vom avea doi electrozi cu câte trei „braţe”(electrozi) fiecare, câte unul pentru fiecare circuit. Pentru egalizarea eficientă a curentului interferenţial pe toate direcţiile planului, s-au utilizat în timp, două sisteme electronice :

vectorul interferenţial, care roteşte periodic configuraţia din figură cu 45 de grade la stânga şi

45 de grade la dreapta, la intervale de 2-3 minute, ceea ce face ca toate direcţiile din plan să fie excitate succesiv de vectorul de eficienţă maximă,

interferenţa dinamică, care asigură rotarea, la fiecare perioadă de interferenţă cu 360 de grade a

vectorului de interferenţă cu eficienţa maximă. Prin aplicarea, la aparatele moderne, a unuia dintre cele două sisteme, s-a asigurat transformarea aplicaţiei statice în aplicaţie dinamică, în care vectorul cu eficienţă maximă baleiază toată zona de aplicaţie, deci efectele maximale se pot înregistra în tot câmpul aplicaţiei.

Aplicaţia cinetică Iniţial, fiecare circuit avea un electrod fix şi unul încastrat într-o mănuşă, pe care asistentul putea să o mişte pe suprafaţa de tratat, modificând permanent unghiul între circuite, şi astfel, făcând ca vectorul cu eficienţă maximă (de la bisectoarea unghiului între cele două circuite) să „măture” tot câmpul de aplicaţie. Există astfel, posibilitatea să varieze direcţiile de eficacitate maximă ale curentului interferenţial, cu apariţia unui efect de electrogimnastică (electrkineziterapie).

Modalităţile de aplicare Modalităţile de aplicare a curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali sunt multiple. Pentru simplificare, aplicaţiile se împart în aplicaţii „manuale” şi „spectru”:

aplicaţiile manuale – cu frecvenţă constantă, aleasă într-un anumit interval de frecvenţă, dar menţinută constantă pe tot parcursul aplicaţiei:

domeniu înalt: până la 100 Hz – are acţiune importantă asupra:

nervilor vegetativi, inhibă hipertonia sistemului simpatic;

efecte analgetice de scurtă durată, foarte utilă ca formă de introducere; din domeniul frecvenţelor joase : între 1-10 Hz – efecte excitomotorii, acţionează predilect asupra nervilor motorii care declanşează contracţia; utilă pentru hipotonia de imobilizare, fără lezare de nerv;

aplicaţiile tip „spectru” – cu frecvenţă variabilă În intervalul de frecvenţă respectiv, există posibilitatea ca aparatul să treacă prin toate valorile, de la

o limită la cealaltă a spectrului, crescător apoi descrescător, într-un interval de timp. Posibilităţi de

spectre :

spectrul 1–10Hz – efect excitant pentru nervii motori, deci efect excitomotor, acţionează ca gimnastică musculară; spectrul 0(1)–100 Hz – în 15 secunde, aparatul trece prin gama completă de frecvenţe, crescător şi descrescător, determinând o alternanţă ritmică de efecte inhibitorii – excitatorii, apare deci, o succesiune de relaxări –stimulări. Efectele obţinute, cu acest spectru, sunt multiple:

spectrul 80–100 Hz – efect predominant analgetic;

- reglarea tonus tisular, inclusiv vascular,

- activarea funcţiilor celulare,

- hiperemie activă a vaselor profunde,

- rezorbţie rapidă a edemelor, exudatelor prin hiperlimfie,

- micromasaj activ de profunzime.

Oricare aplicaţie terapeutică de curenţi de medie frecvenţă interferenţiali are ca obiective:

1. creşterea pragului dureros, deci efect antialgic,

2. efectul stimulant pe musculatura striată,

3. efectul asupra sistemului nervos vegetativ, mai ales simpatic, de echilibrare a eventualelor tulburări apărute la acest nivel.

Aplicaţiile de curenţi interferenţiali trebuie să respecte următorii parametri:

La vagotoni este mai lungă, iar la simpaticotoni este mai scurtă. La intensităţi mai mici, şedinţele se pot prelungi. Dacă se folosesc electrozi-placă aplicaţia va fi de 15-20 min, iar la electrozii-ventuză va fi 10 min.

La electrozii ventuză se creează întâi un vid complet pentru a asigura o aderenţă completă a electrodului la suprafaţă, după care se reglează presiunea (0,4 kg/m²), astfel încât la efectul curentului interferenţial să se adauge micromasajul profund de aspiraţie, care determină:

- scăderea rezistenţei electrice tisulare,

- creşterea conductibilităţii electrice,

- repartiţie uniformă lichidiană sub electrozi şi creşte de 30 de ori vascularizaţia sub electrod. Acest masaj activează circulaţia limfatică, arterială, venoasă, stimulează reglarea sistemului nervos vegetativ, accentuează transferul ionic între spaţiile intra/extracelulare.

Intensitatea creşte progresiv, atinge un platou, şi apoi, la finalul procedurii scade progresiv. La frecvenţe mai mari, se suportă şi intensităţi mai mari. Pentru efectul excitomotor, intensitatea creşte până la obţinerea contracţiei dorite. Chiar dacă contracţiile sunt indolore, nu trebuie exagerat pentru că există riscul de a obţine contracţii tetanice.

Numărul de şedinţe pentru o serie de tratament este de minim 6-8, până la 14-16 şedinţe. Dacă este nevoie de perioade mai lungi de aplicaţie, după 12 şedinţe se face pauză de cca. 14 zile. Oricum, derularea seriilor terapeutice, trebuie particularizată în funcţie de individ, de obicei zilnic, uneori, în funcţie de caz, la două zile.

Efectele fiziologice Aplicaţiile curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali prezintă următoarele avantaje fiziologice:

se pot aplica intensitaţi mari, nedureroase, cu penetraţie mare, fără risc de efect electrolitic şi arsură; excitaţia transversală prin cuplul nerv-muşchi intact, este adecvată determinând contracţie eficientă;

contracţia musculară (a musculaturii scheletice) este puternică, reversibilă, suportabilă; acest gen de aplicaţie blochează reversibil conductibilitatea nervoasă;

are efect antialgic, prin dezvoltarea efectului „de acoperire” (descris de Lullies);

eliberare de substanţe vasoactive, cu efecte biochimice locale şi la distanţă: dezvoltă efect

hiperemizant şi rezorbtiv.

Principalele efecte fiziologice ale curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali, derivate din proprietăţile lor biologice şi avantajele prezentate mai sus, sunt următoarele:

1. efectul excitomotor – este foarte important pentru musculatura striată, sanătoasă (normoinervată) – se obţine la frecvenţe sub 10 Hz, fie în aplicaţie manuală, fie spectru;

2. efectul decontracturant – se obţine, mai ales, la 12-35 Hz (aplicaţie manuală sau spectru); dar este posibil să se obţină efectul decontracturant şi în cazul frecvenţei variabile (spectru) 0-100 Hz, datorită alternanţei ritmice contracţie-relaxare la nivelul ţesutului muscular;

3. efectul vasculotrofic, hiperemizant, rezorbtiv – obţinut, în special, la frecvenţe cuprinse în

intervalul 10-35 Hz; efectul vasculotrofic-rezorbtiv se bazează pe activarea mai multor mecanisme

:

acţiunea directă asupra vaselor:

- fie direct – pe musculatura netedă a vasului,

- fie indirect – pe structura neuro-vegetativă perivasculară, determinând vasodilataţia;

acţiune indirectă, datorită gimnasticii musculare, prin activarea musculaturii care asigură circulaţia de întoarcere (ex. pe musculatura gambelor, efectul excitomotor);

4. efectul analgetic determinat de modificarea percepţiei dureroase, prin:

- scăderea excitabilităţii dureroase (efectul de acoperire),

- combaterea hipoxiilor algogene, datorită vasodilataţiei;

5. efectul excitomotor pe musculatura netedă – obţinut, mai ales, la frecvenţe din intervalul 12-35 Hz; efectul este datorat acţiunii indirecte, de tip reflex, dezvoltată de curenţii de medie frecvenţă interferenţiali prin excitarea la nivelul :

- dermatoamelor,

- miotoamelor,

- ganglionilor vegetativi paravertebrali,

- ganglionului stelat,

- lanţului simpatic, ş.a.

EXEMPLE:

32. Principalele efecte fiziologice ale curenţilor de medie frecvenţă sunt :

a.acţiunea stimulatoare asupra musculaturii scheletice, fără a produce contracţii musculare puternice + efect de stimulare asupra muşchilor netezi hipotoni + acţiune analgetică + acţiune vasomotorie cu efect hiperemizant şi rezorbtiv b.acţiunea stimulatoare asupra musculaturii scheletice, producând contracţii musculare puternice, reversibile şi bine suportate + efect de stimulare asupra muşchilor netezi hipotoni +acţiune analgetică + acţiune vasomotorie cu efect hiperemizant şi rezorbtiv c.acţiunea stimulatoare asupra musculaturii scheletice, fără a produce contracţii musculare puternice + efect de inhibiţie asupra muşchilor netezi hipertoni + acţiune analgetică + acţiune de vasoconstricţie cu efect hiperemizant şi rezorbtiv

d.acţiunea stimulatoare asupra musculaturii scheletice, fără a produce contracţii musculare puternice + efect de stimulare asupra muşchilor netezi hipotoni + acţiune electrostimulatoare asupra musculaturii denervate + acţiune vasomotorie cu efect hiperemizant şi rezorbtiv e.acţiunea decontracturantă asupra musculaturii scheletice, fără a produce contracţii musculare puternice + efect de stimulare asupra muşchilor netezi hipotoni + acţiune analgetică + acţiune vasomotorie cu efect hiperemizant şi rezorbtiv

33. Efectele fiziologice ale curenţilor interferenţiali depind de frecvenţă, astfel:

a.efect excitomotor pe musculatura striată normal inervată şi efect decontracturant (sub 10Hz) + efect vasculotrofic (12-35Hz) + efect analgetic (80-100Hz) b.efect excitomotor pe musculatura striată normal inervată (sub 10Hz) + efect decontracturant şi efect vasculotrofic (12-35Hz) + efect analgetic (80-100Hz) c.efect analgetic pe musculatura striată normal inervată hiperalgică (sub 10Hz) + efect decontracturant +efect vasculotrofic (12-35Hz) + efect analgetic (80-100Hz) d.efect excitomotor pe musculatura striată normal inervată (sub 10Hz) + efect decontracturant şi efect vasculotrofic (80-100Hz) + efect analgetic (12-35Hz) e.efect excitomotor pe musculatura striată normal inervată şi efect vasculotrofic (sub 10Hz) + efect decontracturant (12-35Hz) + efect analgetic (80-100Hz)

34. Efectul analgetic al aplicaţiei de curenţi interferenţiali apare datorită modificării percepţiei dureroase prin:

a.diminuarea excitabilităţii dureroase + efect excitomotor muscular + combaterea hipoxiilor generatoare de durere b.diminuarea excitabilităţii dureroase + efect inhibitor muscular relaxant + combaterea hipoxiilor generatoare de durere c.accentuarea excitabilităţii dureroase cutanate şi musculare cu efect excitomotor muscular + combaterea hipoxiilor generatoare de durere d.diminuarea excitabilităţii dureroase + efect excitomotor muscular + combaterea vasodilataţiilor generatoare de durere prin vasoconstricţie e.diminuarea excitabilităţii dureroase + combaterea hipoxiilor generatoare de durere

35. Dintre principalele indicaţii ale curenţilor interferenţiali amintim:

a.dischinezii biliare, hepatite cronice persistente, pancreatite cronice inclusiv formele caşectice b.tulburări de circulaţie arterială, venoasă şi limfatică inclusiv în cazurile cu tulburări cardiace organice, funcţionale sau cu stimulator cardiac c.tulburări urinare cu retenţii bazinetale, incontinenţe vezicale prin deficit de detrusor şi de sfincter vezical d.edeme inflamatorii ale prostatei inclusiv purulente, hipertrofii de prostată, stări disfuncţionale după prostatectomii e.stări posttraumatice, afecţiuni articulare reumatismale inclusiv procese inflamatorii purulente

36. Parametrii aplicaţiei de curenţi interferenţiali se încadrează de regulă între următoarele valori:

a.şedinţe de 20-30 min - aplicaţia cu electrozi-placă şi de 20 min - aplicaţia cu electrozi- ventuză b.şedinţe de 15-20 min - aplicaţia cu electrozi-placă şi de 20 min - aplicaţia cu electrozi- ventuză c.şedinţe de 15-20 min - aplicaţia cu electrozi-placă şi de 10 min - aplicaţia cu electrozi- ventuză

d.şedinţe de peste 20 min - aplicaţia cu electrozi-placă şi de peste 10 min - aplicaţia cu electrozi-ventuză e.şedinţe de 5-10 min - aplicaţia cu electrozi-placă şi de sub 10 min - aplicaţia cu electrozi- ventuză

SUBIECTE pentru EXAMEN:

Proprietăţile biologice ale curenţilor de medie frecvenţă

Efectele fiziologice şi terapeutice ale curenţilor de medie frecvenţă

Curenţii interferenţiali – baze fizice şi fiziologice, modalităţi de aplicare

Efecte fiziologice şi terapeutice ale aplicaţiilor curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali

Principalele domenii clinice de aplicare a proceduriloe de electroterapie bazate pe curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali

Principalele forme metodologice de aplicare a curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali, indicaţii şi contraindicaţii

P L A N

D

E

L E

C Ţ

I E

C U R E N

Ţ I I

D E

Î N A L

T Ă

F R E

C V E N

Ţ Ă

OBIECTIVELE LECŢIEI:

Prezentarea rolului, precum şi a acţiunilor curenţilor de înaltă frecvenţă asupra organismului uman, efectele fiziologice şi terapeutice ale curenţilor de înaltă frecvenţă, modul cum interacţionează cu structurile vii şi cu diversele ţesuturi ale organismului uman

Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea curenţilor de înaltă frecvenţă în scop terapeutic

Indicaţii şi contraindicaţii ale diverselor aplicaţii ale curenţilor de înaltă frecvenţă, locul lor în programele complexe de recuperare funcţională

CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, curenţi de înaltă frecvenţă, înalta frecvenţă pulsată

NOTIŢE DE CURS - P L A N

D E

L E

C Ţ I E

:

.

Curenţii de înaltă frecvenţă

Curenţii de înaltă frecvenţă - generalităţi

Domeniul curenţilor de înaltă frecvenţă cuprinde curenţii care au frecvenţa peste 100.000Hz. Clasic, producerea curenţilor de înaltă frecvenţă se realizează printr-un circuit în care există obligatoriu un condensator, cu rol de capacitate electrică, acest condensator fiind format dintr-un număr de plăci metalice care cuprind între ele un dilelectric (sticlă, ebonită sau porţelan). Pe condensator se acumulează electricitate, asfel încât voltajul creşte continuu, iar atunci când voltajul depăşeşte rezistenţa eclatorului (scântâietorului), se produce o scânteie electrică şi electricitatea se va scurge de la (+) către (-), luând naştere un curent electric în circuitul oscilant. Curentul nu se opreşte ci determină reîncărcarea inversă a condensatorului. În astfel de condiţii, se produce o oscilaţie.

În astfel de condiţii, se produce o oscilaţie. Oscilaţiile sunt amortizate: ele descresc lent până la

Oscilaţiile sunt amortizate: ele descresc lent până la 0, apoi urmează o pauză necesară reîncărcării condensatorului de la transformator, după care ciclul se reia. În baza acestui sistem, se produc curenţi de înaltă frecvenţă cu oscilaţii amortizate. În aparatele electromedicale există două mijloace de întrerupere a curentului:

- se pot obţine oscilaţii electrice generate prin descărcarea condensatorilor pe eclatori – se obţin curenţi de înaltă frecvenţă cu unde amortizate (aparatele clasice, în mare parte, scoase actualmente din uzul curent);

- există oscilaţii electrice de înaltă frecvenţă generate de descărcarea condensatorilor prin intermediul lămpilor electronice (triode), în care oscilaţiile obţinute au fecvenţa mai mare, deci, lungime de undă (λ) mai mică, şi aceste oscilaţii nu amortizate. Lampa cu 3 electrozi (trioda) are ca elemente-standard :

- placa (anod = electrodul +) ,

- sita sau grila, care poate fi încărcată:

- pozitiv – şi atunci favorizează trecerea electronilor (curentului),

- negativ – şi atunci împiedică trecerea electronilor (deci a curentului),

- catodul (catodul = electrodul -), care este un filament încălzit la incandescenţă şi astfel, emite electroni. Sita/grila este intercalată între cei doi electrozi. Funcţionarea lămpii este următoarea:

- filamentul este adus la incandescenţă şi emite electroni, în timp ce placa este întotdeauna încărcată (+);

- sita, aşa cum arătam mai sus, poate fi încărcată (+) şi favorizează trecerea electronilor , sau (-) şi împiedică trecerea electronilor. Această încărcare succesivă a grilei +/-, duce la modificările ritmice ale potenţialului şi această ritmicitate induce, de fapt, ritmicitatea undelor obţinute în circuitul oscilant. Tensiunea în circuitul de înaltă frecvenţă este cuprinsă între 10.000-100.000 volţi. Aparatele de înaltă frecvenţă au un circuit generator – care produce curenţii de înaltă frecvenţă, şi unul rezonator – în care stă bolnavul. Cel de-al doilea circuit, cuprinde ca rezistenţă, rezistenţa opusă de organism, la care se adaugă spaţiile izolante între electozi şi corp; circuitul cuprinde şi un condensator variabil, constituit din două plăci aflate la distanţă variabilă, pentru a realiza o capacitate variabilă, care se poate regla până când circuitul oscilant intră în rezonanţă cu circuitul generator.

Noţiuni clasice despre diatermie şi curenţii de înaltă frecvenţă

Diatermia reprezintă încălzirea profundă a ţesuturilor prin curenţii de înaltă frecvenţă. Clasic, diatermia prin înaltă frecvenţă se clasifica în:

- diatermia prin unde medii, corespunzând la λ = 100 - 1000 m, şi

- diatermia prin unde scurte, corespunzând la λ = 10 - 100 m.

A. Diatermia cu unde medii Aparatele clasice de unde medii cuprindeau grupe de eclatori, aşezate în serie. Pentru aplicaţii, se utilizau electrozi metalici flexibili de 0,5 mm grosime, cu colţurile rotunjite , suprafaţa şi marginile netede, fixaţi întinşi, apăsat, pe suprafaţa pielii. Curenţii pătrund mai uşor în ţesuturi mai puţin rezistente şi mai bine vascularizate şi ocolesc ţesuturile mai rezistente (os + ţesut fibros). Dacă electrozii sunt inegali, electrodul mai mic este mai activ. Dacă electrozii sunt egali dar nu sunt paraleli, apare efectul de marginaţie, adică se produce concentrarea curentului la nivelul marginilor mai apropiate. Efectele fiziologice se fundamentează pe efectul termic de profunzime, de la care derivă toate celelalte efecte fiziologice, şi anume:

- nu dau eritem sub electrozi;

- încălzirea, produsă de această aplicaţie, persistă încă 2-3 ore după încetarea procedurii;

- diferitele ţesuturi care compun un segment se încălzesc diferit;

- puterea de pătrundere a undelor medii (şi a curenţilor de înată frecvenţă, în general) este invers proporţională cu lungimea de undă, astfel :

lungimea de undă mare (ex. λ în jur de cca. 300 m) nu învinge pielea, ţesutul subcutanat şi

grăsimea, pătrunderea este mică, efectul termic este de suprafaţă,

lungimea de undă mică (ex. λ în jur de cca. 100 m) determină o pătrundere mai mare - efectul

termic se obţine mai ales în profunzime, senzaţia termică este mult mai mică la suprafaţă;

- ţesuturile şi organele bogat vascularizate se încălzesc mult mai greu, deoarece sângele are efect

refringent şi pentru că rezistenţa ohmică a ţesuturilor bogat vascularizate este mai mică;

- ca o consecinţă a încălzirii, se asociază vasodilataţia În concluzie, căldura generată de undele medii determină, predominant la nivelele profunde:

vasodilataţie,

efect analgetic, eficient mai ales în durerea de tip ischemic,

spasmoliză,

creşterea metabolismului tisular în zonă Principalele indicaţii de aplicare a undelor medii sunt:

- afecţiunile articulare, în principal cele degenerative, ştiut fiind că majoritatea autorilor consideră mecanismele ischemice, ca fiind principalele cauze ale apariţiei şi, mai ales, evoluţiei rapid agravante a acestor suferinţe;

- suferinţele sistemului nervos, mai ales periferic, inclusiv sechele posttraumatice sau de altă natură la nivelul nervilor periferici;

- suferinţele aparatului circulator, mai ales periferic, şi mai ales cele datorate tulburărilor funcţionale de irigaţie, ameliorabile prin vasodilataţie;

- suferinţe ale aparatului respirator, mai ales ale căilor aeriene superioare ( inclusiv sinusurile feţei), şi mai ales cele de domeniul patologiei ORL;

- afecţiuni ale aparatului digestiv – mai ales cele declanşate de spasme (la nivelul pereţilor organelor cavitare – ex.colici);

- afecţiuni ale aparatului genito-urinar.

Clasic, undele scurte se află în intervalul de lungime de undă λ = 10-100 m. Penetraţia acestor unde este mai mare, deci zona de impact este mai profundă< ]n plus, pătrunderea are loc şi prin izolatori, senzaţia de căldură resimţită de subiect este mai mică decât pentru undele medii (vezi anterior), dar căldura dezvoltată la nivelul ţesuturilor profunde este mai mare.

Clasic, domeniul udelor ultrascurte este cuprins în zona de λ = 1-100 cm, ceea ce corespunde unor frecvenţe mai mari de 30 MHz (de regulă între 30-300 MHz). Se foloseşte o aparatură diferită, care utilizează lămpi cu 3 electrozi, iar condensatorul reglabil, integrat circuitului exterior (rezonator), pune foarte uşor în rezonanţă cele două circuite (circuitul generator = furnizor de emisie curenţi de înaltă frecvenţă, circuitul rezonator = circuitul exterior în care este plasat bolnavul). Datorită faptului că acest tip de emisie are λ mică, ultrascurtele înving uşor rezistenţa tegumentului şi pătrund în profunzime. Dozarea aplicaţie se face, de regulă, după senzaţia subiectivă a subiectului :

- dozele oligoterme / reci corespund la o tensiune de cca.14-16V: pacientul simte senzaţia de rece ;

- dozele submedii corespund la o tensiune de cca.16-17V: bolnavul simte o senzaţie de căldură abia perceptibilă;

- dozele mijlocii corespund la o tensiune de cca.17-18V: bolnavul simte o senzaţie plăcută de căldură;

- dozele calde corespund la o tensiune de cca.19-20V: bolnavul simte o senzaţie de căldură intensă.

La aparatele clasice, electrozii utilizaţi în aplicaţiile de unde scurte şi utrascurte sunt de mai multe categorii:

electrozi flexibili, izolaţi în cauciuc care se aplică pe o zonă izolată de o pâslă perforată

Electrozi metalici ( discuri în interiorul unor capsule de sticlă)

Electrozii de forme speciale împrumută aspectul cavităţilor în care se introduc; ca nişte benzi/suluri Variantele de aplicaţie ale undelor, scurte şi mai ales, ultrascurte sunt următoarele :

în circuit conductor închis – ceea ce presupune că electrozii se aplică direct pe tegument; acest gen

de aplicaţii se folosesc tot mai rar, deoarece prezintă riscul arsurilor;

aplicaţii în câmp condensator – folosesc un dielectric aşezat între electrozi şi tegument (care poate fi cauciuc, pâslă, aer, ş.a.): electrozii utilizaţi sunt metalici, introduşi într-o capsulă de sticlă, deci înconjuraţi de aer (dielectricul); ca reguli de aplicaţie în câmp condensator :

- nu trebuie să existe corpuri metalice în câmpul condensator,

- bolnavul nu trebuie să fie transpirat;

aplicaţii în câmp solenoid – care utilizează benzi/cabluri izolate, atât între ele cât şi faţă de

tegument printr-un strat gros de cauciuc poros; electrozii în bandă/cordon/cablu se înfăşoară în spirală, în jurul segmentului de tratat.

Acţiuni biologice

, caracteristică, după cum urmează:

acţiune biologic-specifică, antimicrobiană;

creşterea temperaturii corpului, consecutiv aplicaţiei, şi care nu scade imediat după încheierea

procedurii, putându-se menţine până la 48-72 ore; aceste observaţii dovedesc faptul că terapia de înaltă

frecvenţă are capacitatea să modifice funcţia centrului termoreglator;

creşte rata diviziunii celulare, în principal în epiderm, în paralel cu creşterea metabolismului celular;

temperatura ţesuturilor profunde este mult mai crescută decât a ţesuturilor superficiale;

există posibilitatea influenţării unor verigi metabolice:

o

la doze slabe, creşte consumul de glicogen, iar la doze puternice acesta scade,

o

creşte concentraţia sanguină a calciului (calcemia) şi scade clorul sanguin, fenomen care se asociază de regulă cu apariţia transpiraţiei;

la nivelul zonelor periferice s-a constatat apariţia, după o scurtă perioadă de vasoconstricţie, a unei vasodilataţii importante, atât ca mărime, cât şi ca remanentă în timp; se constată:

o

creşterea circulaţiei arteriale, şi, în timp,

o

scăderea circulaţiei venoase;

o

în plus, prin vasodilataţie, scade rezistenţa periferică ceea ce conduce la scăderea tensiunii arteriale, în primul rând diastolice;

acţiune calmantă, sedativă. Datorită acestor efecte complexe, aplicaţiile undelor ultrascurte respectă aceleaşi domenii de patologie prezentate la undele medii.

Clasificarea prezentată mai sus reprezintă o imagine clasică asupra domeniului înaltei frecvenţe. Actualmente, clasificarea subdomeniilor înaltei frecvenţe utilizate în terapie este modificată, aparatele moderne încadrându-se în următoarele categorii:

Spectrul înaltei frecvenţe

Tipul de unde

Parametrii fizici

Aplicaţii medicale

Frecvenţă

Lungime de

(νννν)

undă (λλλλ)

Unde

0,3-3 MHz

100-1000 m

Ultrasunete Diatermia cu unde medii (vezi λ=100 m; ν=3 MHz)

hectometrice

(300-3000

(corespund

kHz)

undelor

 

medii)

Unde metrice

3-30 MHz

10-100 m

Primele, şi cele mai folosite au fost undele cu λ=11,06 m; ν=27,12 MHz

(corespund

undelor

scurte)

Decimetrice şi

300-30000

1-100 cm

ca unde decimetrice, cele mai utilizate au fost λ=69 cm; ν=433,92 MHz;

centimetrice

MHz

(domeniul

UHF=ultra

ν=433,92 MHz;

 

high

ca

unde

centimetrice

frequency)

(microunde)

λ=12,25

cm;

ν=2450 MHz

 

S-a încercat explicarea mecaniselor de acţiune şi a efectelor înaltei frecvenţe pe baza a trei teorii:

care spune că în dielectricul neomogen (stratificat) stăbătut de curent

alternativ de frecvenţă înaltă, apar curenţi de conducere şi curenţi de deplasare concomitenţi, iar la suprafaţa de delimitare între straturi apar potenţiale electrice

care spune: curenţii de frecvenţă înaltă străbat sângele astfel, plasma

funcţionează ca un curent de conducţie iar membrana hematiilor ca un curent de deplasare; rezistenţa

serului este legată în paralel cu rezistenţele hematiilor,formând un model de rezistenţe succesive.

– efectul caloric apare prin “mobilizare celulară ”

Indiferent de teorie, curenţii de înaltă frecvenţă pot fi transmişi corpului uman prin :

- prin straturile de aer: metoda în câmp condensator;

- metode în câmp inductor: electrozi izolaţi sau în câmp solenoid;

- prin emiţători la distanţă pentru UHF (unde decimetrice şi centimetrice). Tipuri de electrozi :

Electrozi cu contact direct,

Electrozi cu aplicaţie în câmp condensator:

- Cu aer reglabili– electrozi Schliephake cu diametrul 10-25 cm; profunzimea aplicaţiei este invers proporţională cu distanţa faţă de tegument; mare atenţie la fenomenul de marginaţie (spin-effect);

- Cu aer nereglabili– au suprafaţa mai mare şi se folosesc atunci când urmărim fenomenul de diatermie generalizată (au 35/50 sau 75/75 cm);

- electrozi supli – dielectricul utilizat este cauciucul, şi nu aerul ca în celelalte cazuri;

Electrozi cu aplicaţie în câmp inductor / solenoid; se folosesc electrozi-self cu conductor tubular

aşezat într-o spirală plană într-o cutie de plastic. Pot avea diametrul de 14 cm (monodă) sau 5,5 cm

(minodă).

Observaţii privind aplicaţiile curenţilor de înaltă frecvenţă în practica cotidiană

Capacitatea de transformare a energiei electrice în căldură depinde de :

Constanta dielectrică – capacitatea de a conduce un curent de deplasare, caracteristică fiecărui

tip de ţesut, Conductibilitatea electrică – este inversul rezistenţei, fiind la fel, specifică ţesutului,

Aşezarea geometrică a straturilor :

În serie,

În paralel,

Arhitectonica segmentelor străbătute prezintă stratificaţii complexe.

Ţesuturile cu conţinut mare de apă şi proteine ( muşchi, viscere ) au o rezistenţă mult mai scăzută decât cele cu conţinut mare în grăsime sau ţesut osos (de aproape 10 ori). Coeficientul de încălzire a unei structuri este dat de raportul unitate de volum grăsime / unitate de vomul muscular > 1. Acest coeficient scade odată cu creşterea frecvenţei, deci cu cât λ este mai mică (în cadrul înaltei frecvenţe),cu atât coeficientul de încălzire va fi mai mic. Aceste unde de tip centimetric / decimetric sunt preferate la oamenii graşi (au lungima de undă foarte mică). Creşterea distanţei dintre electrozi şi tegument creşte profunzimea de penetraţie, şi deci profunzimea de exprimare a efectelor. Dacă se urmăreşte încălzirea preferenţială a musculaturii se fac aplicaţii la distanţă mică, în câmp solenoid, sau se folosesc unde decimetrice sau microunde, care pot ajunge până la 8 cm profunzime, unde se constată dezvoltarea maximă de căldură, cu creşterea consecutivă a temperaturii endotisulare.

La conductorii selfi,se realizează o penetraţie medie,iar câmpul indus este foarte puternic. Este foarte important ca distanţa dintre electrozi şi piele să fie de minim câtiva centimetri, pentru a permite răcirea spirelor. Prin metoda în câmp solenoid,apare un câmp magnetic ce creează curenţi turbionari. Valoarea unei astfel de aplicaţii depinde de puterea ce se dezvoltă în circuitul bolnavului. O putere de 400-500W are efect maxim la 1-2 cm de piele (profunzime). În ceea ce priveşte distanţa dintre electrozi piele : la 1-2 cm predomină efectul superficial,iar la 4 cm efectul este mai profund. Dacă zona de aplicaţie este bogat vascularizată va fi necesară o doză mai mare deoarece sângele are rol refingent (transportă căldura). Orice prescripţie trebuie să cuprindă :

λ – lungimea de undă (domeniul de înaltă frecvenţă),

natura electrodului,

suprafaţa electrodului,

distanţa electrod – piele: 1-2 cm – efect superficial, 3-4 cm – efect profund,

durata procedurii,

intensitatea câmpului – de obicei, după reacţia subiectivă (uneori, şi precizarea obiectivă).

Undele decimetrice şi centimetrice

Din punctul de vedere al caracteristicilor fizice, este vorba despre domeniul de unde cu λ = 1-100 cm, corespunzând unui domeniu de frecvenţă ν = 300-30.000 MHz – UHF (ultra high frequency), reprezentând undele cu spectrul cel mai mic. Datoriă caracteristicilor fizice, undele centimetrice şi decimetrice intră în spectrul undelor electromagnetice, având proprietăţi specifice – fizice, fizico- chimice şi biologice. Undele decimetrice şi centimetrice prezintă proprietăţi fizice, în primul rând optice: ele pot fi reflectate, refractate, adsorbite, dirijate şi focalizate. Circa 30% din undele decimetrice sunt reflectate (ex. undele decimetrice cu λ = 69 cm); reflexia este mai mare, cu cât λ este mai mică: pentru undele centimetrice, fenomenul de reflexie este mai important (ex. pentru unde cu λ = 12cm). Fenomenul se va manifesta printr-un efect de încălzire foarte crescut la limita dintre ţesuturi (mai ales la limita ţesut gras / ţesut muscular), iar la acest nivel pot să apară aşa-numitele « unde staţionare ». Ca oricare unde electromagnetice, undele decimetric şi centimetrice au proprietăţi fizico-chimice. Ele pot fi adsorbite de substanţe cu proprietăţi paramagnetice şi produc fenomenul de « rezonanţă moleculară », magnetizându-le. Proprietăţile biologice ale undelor decimetrice şi centimetrice sunt multiple. Ele sunt uşor adsorbite de ţesuturi şi produc o creştere a temperaturii locale: aceasta este semnificativă la 5 minute după începere aplicaţiei, este maximă la 15 minute, apoi scade. Se impun câteva observaţii legate de capacitatea de absorbţie a ţesututrilor, faţă de undele centimetrice şi decimetrice:

undele traversează membrana celulară şi determină transformarea energiei în căldură, atât în

căldură intracelulară, cât şi extracelulară ;

undele traversează uşor ţesuturile cu conţinut slab de apă, putând fi absoarbite în cantităţi mari

(absorbţia maximă) în profunzime;

căldura produsă de undele centimetrice şi decimetrice se comportă diferit:

o

la nivelul pielii, se pierde în mediu, prin convecţie,

o

încălzirea produsă în profunzime se transmite prin conducţie şi se acumulează; cantitatea de căldură acumulată în profunzime depinde de adsorbţia diferită a ţesuturilor şi de vascularizaţie (sângele este un agent refringent);

undele centimetrice şi decimetrice stimulează dezvoltarea ţesuturilor tinere: astfel, iradierea epifizelor oaselor, la animalele tinere, duce la o accelerare a creşterii, determinând o creştere asimetrică, predominant a lungimii oaselor; de aici concluzia practică, că acest tip de unde nu se aplică la persoanele tinere, în creştere;

exercită o acţiune negativă asupra ochiului: s-a constatat apariţia cataractei la iepurii de laborator

iradiaţi, după 3-10 zile de iradiere; prin extrapolare, s-a constatat că persoanele care lucrează în incidenţa microundelor (undele centimetrice), de ex. lucrătorii la instalaţii radar (controlorii de zbor

etc.), au o frecvenţă mai mare de apariţie a cataractei, care este considerată boală profesională;

acţiunea undelor centimetrice şi decimetrice asupra electroforezei determină scăderea albuminelor şi creşterea globulinelor, mai ales a celor β şi γ;

s-a mai constatat şi că, aplicaţiile de unde centimetrice şi decimetrice îndepărtează oboseala musculară, normalizând cronaxia.

.Aparatura specifică undelor decimetrice şi centimetrice

Undele decimetrice şi centimetrice (microundele) sunt produse de aparate diferite faţă de celelalte forme de curenţi de înaltă frecvenţă, aparate care se bazează în producerea radiaţiei pe un tub special, numit triratron sau magnetron, care generatorul propriu-zis de radiaţie. Din punct de vedere teoretic, acest tub funcţionează pe baza principiului mişcării rapide a electronilor în vid. Tiratronul, care în

timpul procesului de producere a radiaţiilor se supraîncălzeşte, este protejat de un ventilator de răcire. Emiţătorul monopolar este a doua componenetă de bază a aparatului de unde decimetrice şi centimetrice, alături de tubul tiratron, şi poate fi :

- liniar – radiaţia se produce în câmp longitudinal; efectele maxime şi încălzirea maximă se obţin dacă fasciculul este perpendicular pe suprafaţa de incidenţă;

- circular – care poate fi şi scobit, ca o sferă goală în interior (emiţător prin îmbrăţişare); acest tip de emiţător are acţiune foarte bună în profunzime, fiind caracterizat de o distribuţie mai uniformă a căldurii în zona de aplicaţie;

- rotund – produce un câmp de iradiere rotund şi emite în toate direcţiile Emiţătorul beneficiează de filtre de rezonanţă care elimină automat undele cu frecvenţe superioare,

nedorite, conservând doar spectrul care ne interesează din punct de vedere terapeutic.

Localizatorul, a treia componentă de bază a aparatului, asigură proiecţia fasciculului pe zona de tratat. Postul de alimentare are un comutator de reglare a intensităţii, precum şi un dispozitiv de securitate care emite un semnal luminos, sau cel mai adesea sonor, care împiedică folosirea aparatului înainte de încălzire. Tensiunea anodică este de 1100-1500 V şi intensitatea anodică de lucru variază între 0-200 mA. Dozarea undelor produse se face cu ajutorul unui dispozitiv cu 7-9 trepte (aparatele beneficiază de tabele de referinţă pentru dozare). Localizatorul se aşează perpendicular pe zona de tratat, nu în contact cu tegumentul, ci la distanţă de 5-10 cm de acesta. Durata aplicaţiei este de 3-5 minute, maximum 10 minute. Ritmul de aplicaţie este de obicei zilnic; dacă tratamentul se prelungeşte, se optează pentru ritmul de aplicaţie următor : în prima săptămână zilnic, în a doua săptămână la două zile (deci, trei aplicaţii pe săptămână). Se consideră oportun ca o cură de microunde să fie de 7-10 şedinţe; nu este indicat să se depăşească 10 şedinţe/serie, deoarece efectele terapeutice scad sau se pierd. Contraindicaţiile de aplicare ale undelor decimetrice şi centimetrice (microundelor) sunt următoarele:

zonele cu ţesuturi prost irigate, prezentând fenomene ischemice;

proeminenţele osoase, la nivelul cărora apare un mare grad de reflexie;

la copii şi adolescenţi (în perioada de creştere);

la persoanele cu tendinţă la hemoragii, femei cu tulburări de menstră (menometroragii);

în sarcină;

în cazul oricăror tulburări ale sensibilităţii pielii;

în cazul oricăror procese acute inflamatorii.

Seriile de unde decimetrice / centimetrice nu se repetă mai repede de o lună.

Comparaţie între unde scurte şi unde centimetrice (microundele)

 

Unde scurte

 

Unde centimetrice

 

 

 

   

 

 
 

 

 

 

Curenţii de înaltă frecvenţă pulsaţi

Modul de acţiune al curenţilor de înaltă frecvenţă pulsaţi

Numeroşi autori au încercat să explice mecanismele care stau la baza modului de acţiune al curenţilor de înaltă frecvenţă pulsaţi. Până la ora actuală, s-au făcut următoarele observaţii :

Curenţii de înaltă frecvenţă pulsaţi au acţiuni şi efecte biotrofice importante, explicate de mecanisme declanşate la nivel celular.

Curenţii de înaltă frecvenţă pulsaţi acţionează, în principal, prin influenţarea mişcărilor ionice intra/extracelulare, precum şi a potenţialelor bioelectrice de la nivelul membranelor celulare.

Acţionează, în primul rând, asupra pompelor de Na şi asupra echilibrului încărcării electrice intra/extracelulare.

Câmpul electromagnetic creat de curenţii de înaltă frecvenţă pulsaţi influenţează favorabil

metabolismul celular, prin stimularea repolarizării, în primul rând al celulelor bolnave dereglate (care sunt parţial depolarizate), acţionând în principal la nivelul pompelor de Na.

Se pare că, curenţii de înaltă frecvenţă pulsaţi influenţează procesele de sanogeneză prin

intermediul sistemului nervos (este dovedit faptul că, ţesuturile normoinervate reacţionează mai bine decât cele denervate); s-a constatat că, acest tip de curenţi, accelerează regenerarea fibrelor nervoase, mai ales cele cu diametrul mai redus.

Accelerează procesul de vindecare, în primul rând prin creşterea fluxului de sânge local, care creşte

şi oxigenarea ţesuturilor în general, şi mai ales la nivelul celulei nervoase; creşte afluxul de sânge local şi participă la redistribuirea sângelui, cu predominenţă în anumite teritorii

Stimulează procesele anabolice celulare din ţesuturile tratate.

Creşte capacitatea naturală a structurilor celulare de menţinere şi creştere a capacităţii

histofuncţionale şi a reacţiilor de apărare şi regenerare a funcţiilor organismului, prin:

- stimularea activităţii sistemului reticulohistiocitar,

- creşterea activităţii histiocitare,

- creşte nivelul sanguin al globulinelor, mai ales γ,

- creşte infiltraţia leucocitară,

- stimulează fagocitoza,

- stimulează hematopoeza,

- favorizează formarea colagenului, cu caracter reparator.

Creşte afluxul de sânge în periferie, prin amplificarea vascularizaţiei locale, la nivelul aplicaţiei.

Acest efect se accentuează prin aplicarea asociată a localizatorului, atât pe zona de tratat, cât şi pe regiunea suprahepatică, epigastru, sau regiunea suprarenaliană, alături de aplicaţia pe zona afectată.

Efectele pe verigile fiziopatologice

Efectele şi acţiunile pe verigile fiziopatologice ale diverselor forme de boală, din diverse domenii

de patologie, ale curenţilor de înaltă frecvenţă pulsaţi nu sunt încă, pe deplin, elucidate. La ora actuală, se discută următoarele:

ameliorează osteoporozele, mai ales cele posttraumatice, dar în general de orice natură,

grăbesc evident rezorbţia hematoamelor şi a inflamaţiilor, infecţioase sau neinfecţioase,

grăbesc semnificativ cicatrizarea plăgilor diverse, a arsurilor, vindecarea locală postoperatorie prin reepitelizarea bună şi rapidă,

previn şi reduc cicatricile cheloide,

grăbesc vindecarea arsurilor, prin stimularea ţesutului de neoformaţie cutanată,

grăbesc substanţial calusarea fracturilor,

determină scăderea până la dispariţie a edemului tisular, scurtând timpul de vindecare a oricărei

inflamaţii sau plăgi,

“topeşte” calcificările organizate în structura părţilor moi, în cadrul bursitelor, tendinitelor,

vindecă ulcerului peptic,

cicatrizează şi vindecă ulcerele varicoase,

diminuă şi combate spasmului musculaturii netede, adesea generator de colici (colică biliară, renală, etc).

Avantajele aplicării şi utilizării curenţilor pulsaţi de înaltă frecvenţă sunt multiple:

nu apar efecte termice locale, hipertonie, arsuri, şi pot fi aplicaţi inclusiv în inflamaţii şi congestii, infecţioase sau neinfecţioase;

contraindicaţiile şi efectele secundare sunt minime (practic, doar stimulatorul cardiac);

bolnavul nu trebuie dezbrăcat;

bolnavul nu trebuie supravegheat decât la începutul terapiei;

poate fi tratată orice regiune a corpului, la orice vârstă;

aparatul poate funcţiona 16h/zi;

scurtează evident timpul de vindecare în toate afecţiunile şi scade timpul de spitalizare, precum şi

durata tratamentului ambulator;

nu produce stări de disconfort,

combate rapid durerea, ca simptom subiectiv secundar, indiferent de cauza acesteia, şi astfel, scade consumul de medicamente.

Indicaţiile terapeutice şi rezultate :

Indicaţiile terapeutice sunt foarte multe şi foarte variate; dintre ele, le prezentăm în continuare pe cele mai importante:

stările posttraumatice, traumatisme de părţi moi : contuzii, hematoame, plăgi rezolvate chirurgical – vindecarea este accelerată cu 30-40% din timp, iar medicaţia postoperatorie scade la 50-100% prin aplicarea curenţilor de înaltă frecvenţă pulsaţi;

stările post-fractură – asigură accelerarea calusării şi scade perioada de imobilizare în aparat ghipsat de până la 3 ori, în condiţiile în care s-au folosit aplicaţii de DIAPULSE de 6 ori/zi;

osteoporozele posttraumatice se ameliorează evident după minim 6 zile de tratament;

durioamele plantare operate;

ulcerele varicoase;

osteomielitele,

bursitele, tenosinovitele, capsulitele retractile;

determinări oligoarticulare în poliartrita reumatoidă;

artrite;

arsuri;

afecţiuni inflamatorii pelvine : anexite, metrite, parametrite – scurtează perioada medie de vindecare cu cca. 6 zile;

împiedică apariţia aderenţelor intraabdominale post-cură chirurgicală;

limitează şi asuplizează cicatricile cheloide, sau chiar împiedică formarea lor, stimulând formarea cicatricilor elastice;

inflamaţiile acute pelvine – aplicaţii zilnice cu frecvenţa de 600 cicli/sec, penetraţia 6, timp de 10 min, urmate de aplicaţii pe hipocondrul drept şi zona suprarenaliană pentru 10 minute, 400 cicli/sec, penetraţie 4;

afecţiuni dento-gingivale/buco-maxilare – pentru parodontopatii, pericoronarite, pioree, gingivită:

se fac, în medie, 6 şedinţe (una pe zi);

pentru sinuzite fronto-maxilare, acute şi cronice, se fac 2-3 şedinţe cu o penetraţie de 6, frecvenţă

600 cicli/sec şi în hipocondrul drept cu o penetraţie de 4, frecvenţă de 400 cicli/sec;

bronşite cu tuse supărătoare, consecinţa unor viroze; localizatorul este în dreptul gâtului şi a

bronhiei principale;

faringite;

diverticulite intestinale, în zona de maximă intensitate a durerii: frecvenţă 600 cicli/sec, penetraţie

6 ;

cistite, mai ales cele hemoragice – disuria dispare în 1-4 şedinţe zilnice;

colite acute, rectocolite ulcerohemoragice;

pielonefrite – 3 şedinţe/săptămână: scade fenomenul algic, piuria, febra, tensiunea arterială;

hidrartroze de genunchi, revărsate articulare, sau afectări articulare la şold, umăr; se fac 4-6

şedinţe, câte una/zi;

fenomene locale restante, după imobilizarea diverselor fracturi (zona este edematoasă, împăstată,

retractată, există redoare articulară); se fac 8-12 şedinţe/serie, câte una/zi, asociindu-se şi aplicaţiile în zonele suprarenaliene;

zona zoster;

boala ulceroasă: la o frecvenţă de 300 cicli/sec, penetraţie 6, se aplică 15 min de două ori/zi în zona

epigastrică, asociată cu aplicaţii în hipocondrul drept la o frecvenţă de 400, penetraţie 4, timp de 10 min de două ori/zi;

arterite şi sindrom de claudicaţie intermitentă. Se ameliorează evident după 12 şedinţe, una/zi,

aplicaţii locale cu frecvenţă 600 cicli/sec, penetraţie 6, continuate cu aplicaţii în zona epigastrului.

Substratul ameliorării este vasodilataţia produsă de procedură, care dezvoltă circulaţia colaterală.

EXEMPLE:

37. Din domeniul terapiei cu înaltă frecvenţă undele care au frecvenţa (υ) cuprinsă între 3MHz-30MHz şi lungimea de undă (λ) cuprinsă între 10-100m se numesc:

a.unde hectometrice sau unde medii b.unde metrice sau unde ultrascurte (VHF) c.unde metrice sau unde scurte (VHF) d.unde decametrice sau unde scurte (HF) e.unde decametrice sau unde medii

38. Tratamentul cu ultrasunete, ca procedură terapeutică, se încadrează în spectrul:

a.undelor decametrice sau unde scurte b.unde metrice sau unde unde ultrascurte c.unde hectometrice sau unde medii d.unde decimetrice e.unde centimetrice

39. Dintre proprietăţile fiziologice ale undelor scurte cele mai importante sunt:

a.au acţiune electrolitică şi electrochimică controlabilă + nu provoacă excitaţie neuromusculară + au efecte calorice de profunzime fără a produce leziuni cutanate

b.nu au acţiune electrolitică şi electrochimică + provoacă excitaţie neuromusculară la frecvenţe mari + au efecte calorice de profunzime fără a produce leziuni cutanate c.nu au acţiune electrolitică şi electrochimică + nu provoacă excitaţie neuromusculară + au efecte calorice de profunzime, dar la frecvenţe înalte pot produce leziuni cutanate d.nu au acţiune electrolitică şi electrochimică + nu provoacă excitaţie neuromusculară dacă se aplică pe intervale scurte + au efecte calorice de profunzime fără a produce leziuni cutanate e.nu au acţiune electrolitică şi electrochimică + nu provoacă excitaţie neuromusculară + au efecte calorice de profunzime fără a produce leziuni cutanate

40. În domeniul înaltei frecvenţe, curenţii se comportă diferit sub raportul propagării:

a.curenţii cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”)se propagă preferenţial “capacitiv”, curenţii cu lungime de undă mai mică (10-100m unde decametrice sau “scurte” ) se propagă mai ales “capacitiv”-străbat mai uşor straturile rău conducătoare b.curenţii cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”)se

propagă preferenţial prin conducţie,

decametrice sau “scurte” ) se propagă uneori prin conducţie

c.curenţii cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”) se

propagă preferenţial prin conducţie,

unde decametrice sau “scurte” ) se propagă mai ales “capacitiv”-străbat mai uşor straturile rău conducătoare d.curenţii cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”)se propagă mai ales “capacitiv”, curenţii cu lungime de undă mai mică (10-100m unde decametrice sau “scurte”) se propagă preferenţial prin conducţie-străbat mai uşor straturile rău conducătoare e.curenţii cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”)se propagă preferenţial prin mecanism combinat de conducţie + “capacitiv”, curenţii cu lungime de undă mai mică (10-100m unde decametrice sau “scurte”) se propagă mai ales “capacitiv”-străbat mai uşor straturile rău conducătoare

curenţii cu lungime de undă mai mică (10-100m unde

curenţii cu lungime de undă mai mică (10-100m

41. Acţiunea undelor scurte asupra circulaţiei se manifestă prin:

a.activarea circulaţiei (hiperemie activă) fără acţiune directă locală, doar prin acţiune reflexă (eliberare de substanţe vasoactive) şi prin vasodilataţie generală, determinând o scădere a tensiunii arteriale (în aplicaţiile generale) b.activarea circulaţiei (hiperemie activă) prin acţiune directă locală, fără acţiune reflexă şi, uneori prin vasodilataţie generală, determinând o scădere a tensiunii arteriale (în aplicaţiile generale) c.activarea circulaţiei (hiperemie activă) prin acţiune directă locală, prin acţiune reflexă (eliberare de substanţe vasoactive) şi prin vasodilataţie generală, determinând o scădere a tensiunii arteriale (în aplicaţiile generale) d.activarea circulaţiei (hiperemie activă) prin vasodilataţie generală, determinând o scădere a tensiunii arteriale (în aplicaţiile generale) e.activarea circulaţiei (hiperemie activă) prin acţiune directă locală, prin acţiune reflexă (eliberare de substanţe vasoactive) şi fără activarea vasodilataţiei generale

42. Printre principalele contraindicaţii ale terapiei cu unde scurte se numără şi:

a.unele furuncule, panariţii şi hidrosadenite, ca şi procesele inflamatorii acute cu supuraţii b.anginele pectorale chiar fără semne de afectare miocardică sau insuficienţă cardiacă,ca şi afecţiuni cu tendinţă la hemoragii c.prezenţa de piese metalice intratisulare (diferite elemente metalice de osteosinteză)

d.hipertrofiile de prostată cu dureri locale mari şi tenesme vezicale, colici nefretice e.dereglări endocrine - hipofiză, tiroidă, suprarenală, pancreas- în orice fază

43. Penetraţia câmpului realizat de Diapulse (aparat care produce înaltă frecvenţă pulsatilă) depinde de intensitate, prezentând un maximum la:

a.2cm (0,8 inci) care corespunde intensităţii maxime de lucru de 975 waţi b.2cm (0,8 inci) care corespunde intensităţii maxime de lucru de 293 waţi c.20cm (8 inci) care corespunde intensităţii maxime de lucru de 975 waţi d.10cm (4 inci) care corespunde intensităţii maxime de lucru de 675 waţi e.20cm (8 inci) care corespunde intensităţii maxime de lucru de 875 waţi

44. Modul de acţiune a aparatului Diapulse a fost parţial explicat prin:

a.scăderea afluxului sanguin periferic + stimularea proceselor anabolice celulare + stimularea proceselor de regenerare ale ţesutului nervos b.creşterea afluxului sanguin periferic + scăderea proceselor anabolice celulare + stimularea proceselor de regenerare ale ţesutului nervos c.creşterea afluxului sanguin periferic + stimularea proceselor catabolice celulare + stimularea proceselor de regenerare ale ţesutului nervos d.creşterea afluxului sanguin periferic + stimularea proceselor anabolice celulare + stimularea proceselor de regenerare ale ţesutului nervos e.creşterea afluxului sanguin periferic + stimularea proceselor anabolice celulare + oprirea proceselor de regenerare nefiziologică a ţesutului nervos mai ales periferic

45. În cazul aplicaţiilor de unde decimetrice, tehnica de aplicaţie presupune următorii parametri:

a.distanţa localizator-tegument este de peste 10cm la generatoarele de unde de 69cm şi de peste 5cm la generatoarele de microunde (λ= 12cm), iar durata şedinţelor este de sub 15min pentru undele decimetrice (λ= 69cm) şi de peste 15min pentru microunde (λ=12cm) b.distanţa localizator-tegument este de 3-5cm la generatoarele de unde de 69cm şi de 5-8-10cm la generatoarele de microunde (λ= 12cm), iar durata şedinţelor este de 13-15min pentru undele decimetrice (λ= 69cm) şi de 5-15min pentru microunde (λ=12cm) c.distanţa localizator-tegument este de 5-8-10cm la generatoarele de unde de 69cm şi de 2- 5-10cm la generatoarele de microunde (λ= 12cm), iar durata şedinţelor este de 3-5min pentru undele decimetrice (λ= 69cm) şi de 5-15min pentru microunde (λ=12cm) d.distanţa localizator-tegument este de 5-10-15cm la generatoarele de unde de 69cm şi de 2-5- 10cm la generatoarele de microunde (λ= 12cm), iar durata şedinţelor este de 8-15min pentru undele decimetrice (λ= 69cm) şi de 15-20min pentru microunde (λ=12cm) e.distanţa localizator-tegument este de sub 5cm la generatoarele de unde de 69cm şi de sub 15cm la generatoarele de microunde (λ= 12cm), iar durata şedinţelor este de sub 3min pentru undele decimetrice (λ= 69cm) şi de peste 15min pentru microunde (λ=12cm)

46. Dintre contraindicaţiile undelor decimetrice amintim:

a.epifizele osoase la copii şi la vârsta creşterii + ulcerele varicoase şi limfangitele cronice + procesele inflamatorii acute cu supuraţii b.artritele de diferite forme şi localizări + regiunile corporale slab/defectuos irigate (ischemice) + procesele inflamatorii acute cu supuraţii c.epifizele osoase la copii şi la vârsta creşterii + regiunile corporale slab/defectuos irigate (ischemice) + procesele inflamatorii acute cu supuraţii

d.epifizele osoase la copii şi la vârsta creşterii + regiunile corporale slab/defectuos irigate (ischemice) + artritele de diferite forme şi localizări e.reumatismele degenerative în stadii de reactivare + regiunile corporale slab/defectuos irigate (ischemice) + procesele inflamatorii acute cu supuraţii

47. Dintre principalele caracteristici distinctive între undele scurte şi undele decimetrice amintim acţiunea de profunzime care este în cazul undelor decimetrice:

a.optimă (până la 10cm) + neuniformă + nu se modifică + adiposul subcutanat este puţin încălzit b.optimă (până la 5cm) + neuniformă + nu se modifică + adiposul subcutanat este puţin încălzit c.optimă (până la 5cm) + uniformă + nuse modifică + adiposul subcutanat este puţin încălzit d.optimă (până la 5cm) + uniformă + se modifică după distanţa de tegument + adiposul subcutanat este încălzit pronunţat e.optimă (până la 10cm) + neuniformă + nu se modifică + adiposul subcutanat este puţin încălzit

48. Prin comparaţie, amintim că acţiunea de profunzime este în cazul undelor scurte:

a.moderată (peste 10cm adâncime în ţesuturi) + uniformă + se modifică prin distanţa dintre electrozi + provoacă încălzirea pronunţată a adiposului subcutanat b.pronunţată (peste 5cm adâncime în ţesuturi) + uniformă + nu se modifică prin distanţa dintre electrozi + nu provoacă încălzirea pronunţată a adiposului subcutanat c.pronunţată (peste 5cm adâncime în ţesuturi) + neuniformă + se modifică prin distanţa dintre electrozi + provoacă încălzirea pronunţată a adiposului subcutanat d.pronunţată (peste 10cm adâncime în ţesuturi) + uniformă + se modifică prin distanţa dintre electrozi + nu provoacă încălzirea pronunţată a adiposului subcutanat e.pronunţată (peste 5cm adâncime în ţesuturi) + uniformă + nu se modifică prin distanţa dintre electrozi + nu provoacă încălzirea pronunţată a adiposului subcutanat

SUBIECTE pentru EXAMEN:

Noţiuni clasice despre diatermie şi curenţii de înaltă frecvenţă

Aplicaţiile curenţilor de înaltă frecvenţă în practică

Undele decimetrice şi centimetrice – aplicaţii practice, efecte, indicaţii

Terapia de înaltă frecvenţă pulsată – aplicaţii practice, efecte, indicaţii

P L A N

D E

L E

C Ţ I

E

U L

T R

A S U N E

T E

L E

OBIECTIVELE LECŢIEI:

Prezentarea rolului, precum şi a acţiunilor ultrasunetelor asupra organismului uman, efectele fiziologice şi terapeutice ale ultrasunetelor, modul cum interacţionează cu structurile vii şi cu diversele ţesuturi ale organismului uman

Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea ultrasunetelor în scop terapeutic

Indicaţii şi contraindicaţii ale diverselor aplicaţii ale ultrasunetelor, locul lor în programele complexe de recuperare funcţională

CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, ultrasunete, sonoforeză, terapie mecanoelectrică

NOTIŢE DE CURS - P L A N

D E

L E

C Ţ I E

:

Ultrasunetele

Ultrasunetele – baze fizice de producere

Domeniul ultrasunetelor reprezintă un domeniu terapeutic aparţinând înaltei frecvenţe, dar care, pragmatic vorbind, se află într-o zonă de interferenţă între electro- şi mecanoterapie. Efectul fundamental, pe care se bazează toate celelalte efecte şi mecanisme acţionate de aplicaţiile ultrasonice, este încălzirea structurilor profunde, datorită efectului mecanic pe care ultrasunetele îl transmit structurilor. Ultrasunetele reprezintă un domeniu de terapie electro-termică, dar nu numai. Rezonanţa mecanică a particulelor materiale în general, şi a particulelor impactate de ultrasunete în special, creează o oscilaţie longitudinală. Aceasta se traduce, la nivel celular şi subcelular, printr-un joc alternant de condensări – rarefieri ale particulelor materiale, întotdeauna în direcţia de propagare a acestor oscilaţii. Ultrasunetele (US) au o frecvenţă mai mare de 16 KHz (sub 16 KHz se plasează domeniul sunetelor, aşa cum sunt percepute de urechea umană), ceea ce corespunde la λ = 1,3 mm. Domeniul terapeutic folosit este de cca. 800 KHz (după alţi autori, 1000 KHz). În scop diagnostic, se foloseşte domeniul 1-5 MHz (este vorba de domeniul echografic). Datorită frecvenţei foarte înalte, undele ultrasonice au o comportare cvasioptică (ca la microunde), ceea ce înseamnă că US se pot reflecta, refracta, focaliza pe o linie dreaptă. De obicei parametrul de care se ţine cont este puterea / suprafaţă = W / cm². este parametrul fizic care defineşte o aplicaţie ultrasonică, şi reprezintă produsul dintre densitatea mediului străbătut de fascicolul ultrasonic şi viteza de propagare a

fascicolului prin mediul respectiv:

S-a constatat că este duritatea acustică este dependentă, în primul rând de mediu (parametrul cu cele mai importante variaţii): aerul are duritatea acustică foarte mică, este deci un mediu un mediu rău conducător de US, la nivelul său ultrasunetele sunt, în mare măsură reflectate. Viteza de propagare a ultrasunetelor depinde, şi ea, de mediu: în lichidele organismului, viteza de propagare este de cca. 1500 m/sec, în vreme ce în os, viteza este de 3000 m/sec.

Presiunea

este variabilă, ea este generată de vibraţii şi este influenţată de intensitate, densitatea mediului, viteza de propagare a US în mediul respectiv.

D=ρxv
D=ρxv

.

este produsul dintre intensitate şi duritate acustică:

P = I x D = I x ρ x v

Propagarea US în medii biologice se face, în câmpul apropiat, sub forma unui mănunchi cilindric de raze, care pe măsură ce se depărtează de capul sonor, are tendinţa să se lărgescă divergent. Particulele tisulare intră în vibraţie, mediul absoarbe o parte din acestă energie mecanică şi această capacitate de absorbţie este dependentă de densitatea mediului străbătut. reprezintă o măsură a capacităţii de absorbţie a unui ţesut. În funcţie de tipul de ţesut, s-au făcut determinări care au arătat cât de gros trebuie să fie un ţesut pentru ca energia impactată să ajungă de cealaltă parte exact la jumătate: pentru o frecvenţă de 800 KHz este, în medie, de 4 cm. S-a dovedit faptul că, structurile moi au stratul de înjumătăţire pentru ultrasunete între 2-7 cm, muşchii cca. 4 cm, ţesutul adipos cca. 7 cm, oasele cutiei craniene doar 0,23 cm. La limita de separaţie dintre straturi, US sunt în parte reflectate, iar o parte vor traversa.

se exprimă în procente şi reprezintă radiaţia emitentă care reuşeşte să ajungă în ţesutul

subiacent trecând prin limita de separaţie; la limita de separaţie dintre aer – tegument, reflexia este 100%, deci nimic nu traversează. Concluzia care se conturează este că aerul este o barieră de neînvins pentru US (ex. cantităţile de aer din stomac, intestin, pulmon, care fac din aceste organe zone inabordabile prin echografie). La limita de separaţie muşchi – os, reflexia este 30% (oricum, se evită în practică reperele osoase ).

Efectele ultrasunetelor

Ultrasunetele prezintă o multitudine de efecte, care din punct de vedere didactic, se pot grupa în trei

categorii: efecte fizice, chimice şi biologice.

Efectele fizice cele mai importante sunt:

cavitaţia:

efect specific care apare în lichide, o alternanţă între faza de dilataţie, în care particulele se rup şi apar cavităţile, şi faza de compresie, în care aceste cavităţi se ciocnesc şi dispar; în lichidele care conţin gaze, sub efectul US, microveziculele de gaz au tendinţa să se

unească, şi rezultă vezicule vizibile (fenomenul de pseudocavitaţie); efectul termic – este datorat energiei mecanice dezvoltată de US, absorbită de substrat, care se

transformă în căldură; încălzirea structurilor este mai mare la limita de separaţie dintre două medii; luminescenţa – este posibilă în mediile lichide care conţin gaze, străbătute de fascicolul ultrasonic; dispersia şi coagularea – există posibilitatea amestecării unor structuri nemiscibile, sub impactul US; demonstrativ este “fenomenul de fântână arteziană“ apărut pe suprafaţa capului ultrasonor, datorită faptului că mediul lichidian se sparge sub acţiunea fascicolului ultrasonic; pe baza acestui fenomen, se produc aerosoli şi emulsii, sub impactul US.

Efecte chimice:

Depolimerizările – fascicolul US distruge moleculele mari, prin forţă mecanică ;

Efect de oxidare:

s-a constatat că, amestecând H 2 O 2 (apă oxigenată) cu aer, sub impactul fascicolului US, se

produce acid azotos şi acid azotic; soluţiile de coloranţi în amestec cu apa oxigenată, sub impactul US se decolorează; în urma oxidării are loc şi creşterea conductibilităţii soluţiilor; efect fotochimic – fascicolul US înegreşte filmul fotografic;

efect de peptizare – pe anumite medii, US schimbă starea de gel în stare de sol, atunci când este vorba de soluţii coloide.

Efecte biologice:

Dozele mici de US au efect de stimulare a funcţiei celulare, producând modificări reversibile, în sensul stimulării celulare.

Dozele mijlocii de US inhibă funcţiile celulare, producând modificări ireversibile parţiale.

Dozele mari de US produc tulburări ireversibile, care pot merge până la necroză; mai importantă este intensitatea aplicaţiei decât timpul, şi nu este respectată legea ca produsul intensitate x timp să fie constant. Pentru vieţuitoarele mici, dozele mici au efect stimulant, respectiv se stimulează răspunsul biologic global; dozele mari determină fenomene de cavitaţie, distrugeri tisulare, chiar moarte.

Efectele ultrasunetelor pe organe şi ţesuturi

Ţesutul nervos

Este cel mai sensibil ţesut la impactul fascicolului ultrasonic. Astfel, la o aplicaţie ultrasonică de

0,75 W/cm², timp de 10 minute, pe măduva spinării se produce suspendarea tuturor funcţiilor; la

aplicarea fascicolului US pe encefal, la aceeaşi parametri, apare o necroză în con. La nivelul

nervilor periferici, se constată blocarea transmiterii nervoase, pe timp limitat, mai ales pentru fibrele

care conduc durerea, de obicei fibrele subţiri, mai ales fibrele C amielinice cu transmitere lentă, sau

fibrele Aδ. Se obţine deci un efect analgetic.

Aparatul vascular La nivelul aparatului vascular funcţionează legea lui Ricker: dozele mici de US produc vasodilataţie prin proces de hiperemie, dozele mijlocii determină anemie, eventual cu disfuncţie parţială locală, iar dozele mari determină stază, mai ales venoasă, iar dacă doza este foarte mare şi acţionează suficient, se poate ajunge la necroză tisulară. De regulă în cazul aplicaţiilor terapeutice, se folosesc doze mici pentru a se obţine vasodilataţie, cu creşterea permeabilităţii locale şi creşterea circulaţiei locale, care conduce la creşterea metabolismului tisular. Sânge şi organe hematoformatoare Pe culturi celulare “in vitro”, impactul fascicolului US produce liza hematiilor, prin efect mecanic; pe sângele integral, se observă scăderea albuminelor şi creşterea globulinelor plasmatice. La doze mari, de 2W/cm² în aplicaţie US cu cap fix, după 5 minute se constată distrugerea parţială a splinei. Ţesutul de susţinere Aplicaţia US asupra ţesutului de susţinere dezvoltă efectul de “spreading”: prin acest fenomen, se controlează şi se accentuează difuziunea diverselor substanţe prin piele; este corba despre un fenomen de fibrinoliză la nivel celular, de liză a epiteliului, sub impactul fascicolului US se rup punţile de legătură între celule şi apar noi spaţii, prin care creşte difuzibilitatea, activând circulaţia în spaţiul intercelular, deci creşte permeabilitatea şi difuziunea la nivelul membranei celulare. La nivelul ţesutului de susţinere, s-a constatat liza ţesuturilor scleroase, chiar a calcificărilor din ţesutul conjunctiv, de obicei la doze de 1-2 W/cm², ca expresie a efectelor conjugate, mecanic şi termic ale US. Ţesutul muscular În muşchi se produc hiperemie, spasmoliză, scăderea tonusului muscular şi creşterea activităţii musculare.

Dozele mici au efect biologic pozitiv, în vreme ce dozele mari determină atrofie glandulară, iar la embrion determină malformaţii sau chiar moarte, mai ales în primele 3 luni de sarcină. Dozele terapeutice pot fi folosite pentru a declanşa/susţine contracţia uterului gravid, în perioada travaliului.

Ţesutul embrionar şi glandele genitale

Organe de simţ

Ochiul trebuie ferit de maximele de intensitate ale fascicolului US, realizate prin focalizări şi apariţia reflexiei. Totuşi, riscurile nu sunt chiar atât de mari, ţinând cont de faptul că în condiţiile unei emisii US de 1 W/cm², focalizate la nivelul ochiului, timp de 5 minute, nu apar efecte negative. Ţesut tumoral In general, în practica curentă se folosesc doze terapeutice de 800 KHz, la o putere între 0,1-1 W/cm², cu aplicaţii de 1-4 minute pe fiecare câmp. La aceste nivele ale parametrilor, s-a constatat că în organele parenchimatoase apare o inactivare a enzimelor oxidative, cu creşterea activităţilor altor enzime (fapt dovedit de Farkas – laureat al premiului Nobel pentru medicină –, în SUA ). Dozele mici stimulează dezvoltarea tumorilor şi uneori formarea metastazelor, în timp ce dozele mari duc la distrugerea ţesutului tumoral. De obicei, în neoplasme nu se aplică US. Orice formă de agenţi fizici este contraindicată în neoplasme, şi încă timp de minim 5 ani după încheierea ultimului tratament specific.

După Koeppen există 3 mari domenii fiziologice ale US :

Domeniul I de acţiune – domeniul terapeutic

- Procesele sunt reversibile.

- Efecte fundamentate se bazează pe influenţarea sistemului nervos şi vascular (hiperemie).

- Doze = 0,05-0,3-(după unii chiar)0,5 W/cm².

Domeniul II de acţiune – domeniul-limită al aplicabilităţii

- Uneori, procesele sunt ireversibile, paralizante.

- La doze mai mari, apare vasoconstricţia intensă trecătoare.

- Doze = 0,5-1,5-(după unii chiar)2 W/cm².

Domeniul II de acţiune – domeniul modificărilor ireversibile

- La doze mari, se constată inducerea fenomenului de moarte celulară, paralizii nervoase şi vasculare.

- Doze = 2-3 W/cm², în regim continuu.

Efectele nu respectă întotdeauna domeniul, rezultatul final depinde de reacţia individuală.

Aparatele de ultrasunete

Există trei categorii principale de aparate de US :

Aparate cu stativ

Aparate care se aşează pe masă

Aparate portabile

Orice aparat de US trebuie să aibă 3 componente :

Capul ultrasonor sau traductorul este piesa în care se găseşte de fapt elementul care va schimba energia electrică în vibraţie, prin efect piezoelectric inversat. Pierre Curie a descoperit (1880) că, dacă asupra unui cristal de cuarţ se exercită o presiune, aceasta determină o încărcare electrică pe suprafaţa simetrică a cristalului, şi acest fenomen se numeşte . Dacă pe suprafaţa cristalului de cuarţ se exercită o tensiune electrică, pe suprafaţa opusă vor lua naştere vibraţii mecanice, care întotdeauna respectă ritmul şi frecvenţa oscilaţiilor curentului electric sinusoidal aplicat, iar acest fenomen se numeşte . La nivelul traductorului există un astfel de cristal. Nu toate cristalele pot să dezvolte acest efect, ci doar cristalele de turmalin, trestie de zahăr, sare seignette, titanatul de bariu, unele policristale

ceramice. Pentru a deveni piezoelectric, cristalul de titanat de bariu este iniţial polarizat într-un câmp electric puternic, apoi este supus unui curent electric alternativ de înaltă frecvenţă. In unele cazuri, este necesar ca, pe lângă capul traductor, să existe şi concentratoare de US

(vibratoare concave formate din lentile acustice şi oglinzi concave, care realizează focalizarea şi

concentrarea undelor ultrasonice.

Capetele de aplicaţie a US au diametre cu dimensiuni clasice de 4 şi 10 cm 2 . În interiorul capului ultrasonic se află cristalul piezoelectric. Suprafaţa de radiaţie a capului traductor este, de regulă dintr-o placă de metal. Întotdeauna

grosimea plăcii metalice trebuie să fie multiplu al jumătăţii λ a US respectiv:

G (rosimea) = N x λ/2

Foloseşte vibraţia electrică pentru producerea US. Sursa de energie o constituie curentul de la reţea. Curentul ajunge la nivelul aparatului, unde există un reglator automat de tensiune care asigură menţinerea tensiunii necesare funcţionării aparatului. Intensitatea se reglează liniar, la fel şi puterea. Dacă scade contactul cap ultrasonic – tegument sub 50-70% din valoarea maximă a transferului de energie (contact imperfect prin deficienţă de aplicaţie/execuţie sau tehnică), la multe aparate se va declanşa sistemul de semnalizare (sonor/vizual) şi instalaţia se opreşte.

sunt subţiri, flexibile.

Tipuri de vibraţii emise de US

De obicei, US pot fi emise ca :

vibraţie continuă,

vibraţii modulate,

impulsuri. US continuu apare când tensiunea la anod este continuă, puterea câmpului este constantă, amplitudinea vibraţiilor este constantă având valori minime, maxime şi medii constante. US modulate se obţin când tensiunea anodică variază; amplitudinea variază în ritmul de λ/2 a curentului de la reţea (deci modulări de amplitudine în joasă frecvenţă). Există două forme posibile de modulare :

Se foloseşte doar jumătate de undă (50 Hz) şi apar grupuri de de vibraţii care acoperă ½ de ciclu,

urmate de pauze egale cu jumătate de ciclu. Capacitatea medie va fi jumătate din capacitatea maximă, la fel şi efectul de încălzire şi terapeutic, deoarece sângele preia şi conduce căldura pe perioada pauzei.

Se folosesc ambele jumătăţi de undă, grupele sunt fără pauză, dar modulate în amplitudine, în

frecvenţa curentului de la reţea. US în impulsuri implică apariţia pauzelor. Raportul dintre impulsul US şi pauză trebuie precizat. La aparatele moderne există relaţii prestabilite impuls:pauză, respectiv 1:2, 1:3 (1impuls, 2/3 pauză), 1:5, 1:10, 1:20. Raportul dintre durata impulsului/durata pauzei reprezintă procent din capacitatea totală şi din efectul termic efectiv dezvoltat la nivelul substratului, în raport cu emisia continuă.

Impulsurile pot fi modulate, ca amplitudine, în diverse forme: tetragonale, exponenţiale, formele curenţilor diadinamici.

Tehnica de tratament cu ultrasunete

Aplicaţiile US se pot realiza prin mai multe modalităţi tehnice:

Capul ultrasonic (traductorul) se aplică cu uşoară presiune. Substanţa de contact este obligatorie, pentru a îndepărta pelicula de aer între suprafaţa tegumentară şi suprafaţa traductorului: a fost iniţial

folosit ulei de parafină, actualmente se foloseşte o substanţă de contact, de regulă gel, care poate fi inclusiv un unguent terapeutic, chiar şi cu antiinflamatoare nesteroidiene (AINS).

Există condiţii în care US trebuie aplicate pe suprafeţe foarte anfractuoase (gleznă, mână, degete), unde riscul reflexiei este foarte mare şi se preferă aplicarea US în baie de apă. Condiţiile care se cer îndeplinite sunt următoarele:

- apa utilizată va fi fiartă (pentru a îndepărta gazele) şi trebuie să fie la temperatura de indiferenţă

(33-34ºC),

- vasele folosite să fie de plexiglas care reflectă puţin US,

- să se îndepărteze, în permanenţă, veziculele mici de gaz care apar pe piele cu ajutorul unei pensule,

- capul US nu se pune în contact, că se va afla la distanţă de 2-3 cm de suprafaţa de tratat,

- fascicul US trebuie să fie permanent perpendicular pe tegument,

- mâna asistentului va fi întotdeauna în afara apei – există riscul ca, prin însumarea vibraţiilor mecanice, să apară osteoporoza mâinii, ca boală profesională. Aplicarea de US în apă are un efect foarte bun de profunzime.

US se aplică cu dificultate pe suprafeţele mici, circumscrise. Este nevoie să se folosească un

tub/balon subţire de cauciuc umplut cu apă, care se aplică pe suprafeţe mici tegumentare, şi peste

care se aplică capul ultrasonic. Tubul este umplut cu apă fiartă şi se mulează pe diferite suprafeţe

(globul ocular, dinte ş.a.). În ultima vreme acest sistem nu se mai foloseşte, deoarece există capul

ultrasonic pentru suprafeţe mici.

Din punctul de vedere al modului de aplicare a capului ultrasonor pe suprafaţa de tratat, există mai multe modalităţi tehnice:

Realizează un masaj al suprafeţei de tratat. Se aplică cercuri mici, cca.12/minut, pentru a realiza egalizarea diferenţelor de intensitate ale fascicolului US pe toată suprafaţa.

Capul sonor este stabil, staţionar. Datorită repartiţiei inegale a fascicolului US, cu maximul de transfer energetic în zona centrală a fascicolului şi pierdere de energie proporţională spre periferia acestuia, tratamentul este neomogen, fiind mai intens în zona acoperită de centrul fascicolului. De regulă, în această modalitate, se transmite cam 1/3-1/5 din intensitatea transmisiei de la tehnica cu cap ultrasonor mobil.

Capul sonor se mişcă în cercuri cu viteză foarte mică, pe un câmp mic. Dozarea US depinde de :

diagnostic,

stadiul bolii,

localizarea afecţiunii,

capacitatea de reacţie a bolnavului,

starea tonusului vegetativ al bolnavului.

În orice aplicaţie trebuie precizaţi următorii parametri :

Intensitatea

Este poate cel mai important parametru. In cazul aplicaţiilor terapeutice continui, este cuprinsă de cele

mai multe ori, între 0,05-0,75 W/cm² şi poate ajunge chiar până la 1 W/cm², în rare cazuri mai mult.

Pentru a exclude efectele secundare, în cazul utilizării capului ultrasonic mobil în aplicaţii continui, doza nu trebuie crescută peste 1 W/cm². Peste 0,5 W/cm² se obţin efectele calorice şi alcalinizarea zonei tratate (virajul pH-ului). Limita superioară a intensităţii este apariţia sensibilităţii algice, a durerii periostale. Intensitatea optimă aceea care dă senzaţia uşoară de căldură.

Timpul de iradiere Este, de regulă, între 3-6 min/câmp. În funcţie de numărul de câmpuri, o şedinţă nu trebuie să se depăşescă 20 min/total şedinţă.

Câmpul de iradiere

De obicei este mic, dar dacă zona de tratat este mare, trebuie subîmpărţită astfel încât să avem o acoperire completă şi egală a întregii suprafeţe de tratat. In plus, mai trebuie avute în vedere şi concentrările de energie, mai ales la suprafeţele de separaţie dintre straturi (ex. între muşchi-os, pereţii calcificaţi ai arterelor). Mare atenţie la nivelul apofizelor spinoase şi discurilor, unde nu se aplică US, deoarece există un dublu efect negativ, prin procesele de refracţie şi deviere.

Metoda folosită Dacă se urmăresc efecte locale, se folosesc doze mai mari de US. Dacă se urmăresc efecte la distanţă, prin mecanisme neurale, se folosesc intensităţi mai mici.

Intervalul dintre şedinţe De obicei, şedinţele sunt zilnice. Dacă este vorba de aplicaţii într-o boală cronică, dozele sunt mai mari şi aplicaţiile sunt de 2-3 ori/săptămână. Dozarea efectivă este individuală, în funcţie de efectele obţinute şi cele estimate.

Felul vibraţiei

Se precizează dacă este vorba de regim continuu, modulat (cu precizarea tipului de modulaţie), sau în impulsuri.

Efectele locale ale US

Mecanismul de acţiune terapeutică a US se bazează pe generarea în ţesuturile profunde de procese locale, urmate apoi, pe calea sistemului nervos, de procese generale şi la distanţă. Efectele locale determinate de aplicaţiile de US se pot clasifica în efecte mecanice, termice şi chimice.

Efectele locale mecanice

Din alternarea forţelor de compresiune-dilataţie, rezultă o mişcare pulsatilă a particulelor tisulare, dezvoltată întotdeauna în axul radiaţiei US. Vibraţia longitudinală periodică determină deplasări longitudinale relative ale structurilor, sub formă de pulsaţii. Se produce un micromasaj; pulsaţia dezvoltă o amplitudine variabilă a oscilaţiilor (de până la 100 x diametrul moleculei) şi o variaţie de presiune în interiorul substratului de 2,6 atm. La dozele terapeutice folosite, nu apare fenomenul de cavitaţie.

Efectele locale termice Apar datorită transformării energiei mecanice în căldură, în urma transferului de energie de la undele US către substrat; încălzirea substratului este proporţională cu coeficientul de absorbţie a ţesutului/ţesuturilor constituente. Încălzirea este mai puternică la limita de separaţie dintre straturi. De obicei, efectele mecanice şi termice acţionează simultan. Deci mecanismele efectelor termice sunt multiple, ele acţionând simultan: absorbţie + frecare (la suprafeţele de separaţie) + mişcarea particulelor.

Efectele locale chimice La dozele terapeutice aplicate de obicei, apare alcalinizarea la nivelul structurilor, atât la nivel tisular cât şi al plasmei sanguine. Dozele mari generează acidoză. În focarele inflamatorii, în care pH- ul este acid datorită inflamaţiei, aplicarea US este favorabilă datorită fenomenului de alcalinizare pe care US îl dezvoltă, în aceste condiţii neutralizând mediul şi stimulând vindecarea. Efectele chimice locale favorabile dezvoltate, se datorează următoarelor mecanisme activate de US

:

-

-

-

-

creşte rata reacţiilor la nivel celular, mai ales a celor oxidoreducătoare şi sunt favorizate fenomenele coloido-chimice,

creşte rata respiraţiei celulare şi se produce virajul pH spre alcalin,

creşte rata metabolismului celular şi se eliberează substanţe farmacologic active cu rol de mediatori, precum histamina, acetilcolina ş.a,

se normalizează echilibrul ionic intra- şi extracelular şi se ameliorează modificările stării ionice.

Efectele generale şi la distanţă ale US

Se bazează pe existenţa reflexelor cuti-viscerale, care pleacă de la nivel tegumentar, din zona de proiecţie a unui anumit organ, şi se închid la nivel visceral, impulsul ajungând şi acţionând la acel organ. Pe aceste tipuri de reflexe se bazează terapia la nivelul zonelor de proiecţie Head, la nivel segmentar, paravertebral sau la nivel ganglionar. De fiecare dată se observă efecte la distanţă. US are deci, efecte locale de încălzire (mai ales a spaţiilor de separaţie) şi de micromasaj, şi prin

efectele biofizice şi biochimice dezvoltate, declanşează efecte regionale şi la distanţă, uneori prin

antrenarea unor mediatori nespecifici.

Efectele fiziologice şi terapeutice consacrate ale US, aşa cum au fost ele descrise de studiile

numeroşilor autori, de-a lungul timpului, sunt:

efectul vasodilatator,

efectul analgetic (între 0,5-1 w/cm 2 ),

efectul central – stimulii subliminari însumaţi determină somnolenţă, adinamie,

efectul de scădere a spasmului muscular, deci decontracturant,

efectul de creştere a elasticităţii ţesuturilor, mai ales a celor rigide, scleroase – inclusiv efect fibrinolitic,

efectul biotrofic – susţinut şi de efectele resorbtiv şi antiinflamator.

Indicaţiile aplicaţiilor de US

 

Efectul fundamental durabil – scăderea durerii + îmbunătăţire funcţională prin:

 

creşterea mobilităţii structurilor, creşterea elasticităţii structurilor, scăderea spasmului muscular şi a contracturii; artroze, spondilartroze, sindroame miofasciale

 

Modificări de circulaţie arterială periferică

Dozele de US trebuie să fie bine alese. Sunt în funcţie de subiect, de reacţia arterială a individului şi nu a indicelui oscilometric. De regulă, se aplică doze mici.

: asigură resorbţia hematoamelor, stimuleazp formarea calusului, combate fenomenele de distrofie simpatică reflexă secundar posttraumatică,

aplicabil în: contuzii, distorsii, alte tipuri de traumatisme, la sportivi :

sindromul adductorilor la fotbalişti, schiori (frecvent entorse de genunchi), achilodinii la atleţii de cursă lungă (fond şi semifond), epicondilite la jucători tenis.

– pentru subţierea, înmuierea suprafeţei, scăderea senzaţiei de prurit şi retracţie,

scăderea senzaţiei de tensiune, aplicabil în: cicatrici cheloide, veruci, nevi apigmentaţi, ulcere la nivelul diverselor zone cutanate, degerătura cronică recidivată, afecţiuni cosmetice.

Anexite,

(hiperfoliculinemie), repermeabilizarea trompei uterine (sterilitate), parametropatia spastică.

endometrite,

metrite,

parametrite

cronice,

mastoză

fibrochistică

cronică

– ca şi terapie reflexă cuti-viscerală – astmul bronşic, ulcerul gastric sau duodenal.

ies din sfera terapeutică, proprie specialităţii noastre – – hiperplazia epiteliului senzitiv al urechii interne. Fascicolul US distruge selectiv epiteliul senzitiv vestibular (la doze de 8-10 W/cm²): ca rezultat, dispare vertijul, se îmbunătăţeşte auzul.

Indicaţii speciale şi metodologii de aplicaţie:

Fracturi :

se pot aplica şi pe tije,