Fundamentele comunicării interculturale

Multiculturalism: obligaţie sau opţiune?

 Multiculturalism: obligaţie sau opţiune?

Introducere

A doua jumătate a secolului trecut a reprezentat o perioadă de multiple

transformări sociale şi la nivelul mentalului colectiv, cauzate de cel de-Al Doilea Război
Mondial, care a redefinit conceptele de „om”, „rasă”, „naţiune”. Anii ’50 au marcat înfiinţarea
şi multiplicarea grupărilor militante pentru drepturile minorităţilor de orice fel (sexuală,
religioasă, etnică) în ţări ca Statele Unite ale Americii sau Marea Britanie , făcând astfel
auzită şi legitimă vocea unor segmente ale populaţiei care până atunci fuseseră ignorate1. In
acelaşi timp, Europa a devenit scena unor ample fenomene de imigraţie, la început din spaţii
non-europene către cele de pe continent, apoi dinspre partea răsăriteană spre Occident.
Acest context a dus la apariţia unui nou cuvânt, menit să definească realităţile cu
care se confruntau oamenii, şi anume multiculturalism, cu rezonanţă atât în plan politic, cât şi
în plan social. Înţeles ca politică identitară, multiculturalismul însemna recunoaşterea
diferenţelor unui grup minoritar în sfera publică a legilor, politicilor, discursurilor
democratice dintr-o ţară şi acordarea cetăţeniei şi identităţii naţionale comune2. Termenul este
mai actual şi mai controvresat ca niciodată astăzi, când se discută pretutindeni despre
integrare sau despre procesul de globalizare, care aduc în prim-plan permanenta negociere a
raporturilor majoritate-minoritate.
In prezent, se poate vorbi despre existenţa a două curente de opinie antagonice:
unul care priveşte multiculturalismul ca pe un fapt benefic şi unul care îl contestă cu
vehemenţă. Susţinătorii consideră că statul multicultural este un sistem democratic care
permite oamenilor din diverse minorităţi să îşi asume identitatea proprie în cadrul unor
societăţi mai tolerante si mai bine pregătite pentru eventuale probleme. De asemenea, ei cred
că în societăţile unde grupurile minoritare au statut egal, diferenţele sunt mai bine acceptate.
Opozanţii multiculturalismului, pe de altă parte, vin cu argumente care să ateste
faptul că această „ideologie a diversităţii”3 nu duce decât la fărâmiţarea societăţii în grupuri
închise, omogene, care nu comunică între ele. Mai mult decât atât, se subliniază că nu toate

1
Tariq Modood, Multiculturalism – a civic idea, Polity Press, Cambridge, 2007, pag. 2
2
Ibid., pag. 3
3
C. W. Watson, Multiculturalism, Open University Press, Buckingham, Philadelphia, 2000, p. 110
2
valorile culturale şi practicile trebuie să fie considerate egale într-o societate dată, căci există
pericolul ca tratamentele preferenţiale să violeze principiul egalităţii în faţa legii.
In aceste condiţii, un demers de analiză a conceptului de multiculturalism
presupune înţelegerea tuturor accepţiunilor sale, a viziunilor pro şi contra, cercetarea
modelelor culturale în ţări caracterizate de diversitate şi, în fine, elaborarea unei concluzii
viabile, care să răspundă la întrebarea din început: Multiculturalismul este o opţiune sau o
obligaţie?

Ce este multiculturalismul?
Termen ambiguu, cu utilizare largă şi adesea contradictorie, multiculturalismul îşi
are originile în curentul de gândire marxist şi neo-marxist4, dar istoria lui merge mai departe
în timp, până la iluminişti, care au pus bazele conceptului de relativism cultural, ataşat
multiculturalismului. Michel de Montaigne spunea, referindu-se la triburile din Brazilia, că „îi
depăşim în ceea ce priveşte barbaria”, iar observaţia este completată de Ibn Warraq, care era
de părere că „ nevoia şi dorinţa de a vedea o cultură străină ca fiind superioară este la fel de
importantă ca nevoia de a o vedea inferioară”. Cu toate acestea, multiculturalismul nu
dobândeşte greutate publică decât câteva secole mai târziu.
O definiţie generală a termenului vine de la John Hartley, care consideră că
multiculturalismul presupune conceperea studiului societăţilor ca sumă de tradiţii şi practici
culturale distincte. Cu alte cuvinte, societatea trebuie văzută ca un ansamblu de subsisteme
care coexistă într-un spaţiu dat şi care pot coopera sau nu. Ideea este completată de E. Rogers
şi M. Steinfatt, care văd în multiculturalism o ipostază a recunoaşterii că mai multe culturi
diferite pot convieţui în acelaşi mediu şi pot beneficia una de pe urma celeilalte5.
Pentru Charles Taylor, miza adevărată a multiculturalismului este asigurarea
supravieţuirii culturale (cultural survival sau survivance) a comunităţilor minoritare, prin
adoptarea unei politici de recunoaştere6.
T. Modood completează dimensiunile sociale şi culturale discutate mai sus cu o
viziune mai degrabă politică, vorbind despre drepturile acordate de stat şi/sau de grupul
dominant tuturor minorităţilor culturale definite înainte de toate prin referirea la rasă, etnie,
religie, aceştia din urmă având cereri mai mari decât imigranţii obişnuiţi7. Multiculturalismul

4
Giovanni Sartori, Ce facem cu străinii? Pluralism vs. Multiculturalism. Eseu despre societatea multietnică,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, pag. 53
5
Everret M. Rogers, Thomas M. Steinfatt, Intercultural communication, Long Grove, Illinois, 1999
6
Charles Taylor, The Politics of Recognition, University Press, 1992
7
Tariq Modood, Multiculturalism – a civic idea, Polity Press, Cambridge, 2007, pag. 4
3
devine parte a unui curent de identitate politică ce transformă ideea de egalitate ca asemănare
în egalitate ca diferenţă. De exemplu, mişcarea negrilor, curentul feminist, comunităţile de
homosexuali au provocat idealul de egalitate ca integrare şi au susţinut faptul că o definire
pozitivă a diferenţelor este mai eliberatoare. Respingerea ideii că egalitatea şi cetăţenia pot fi
color-blind şi culture-neutral, argumentul că etnia şi cultura nu pot fi limitate la sfera privată,
ci trebuie să modeleze structurile politice şi oportunităţile sunt câteva din caracteristicile
fundamentale ale multiculturalismului şi ale politicii diferenţelor. De aici derivă revendicarea
minorităţilor de a oferi culturii, normelor şi simbolurilor proprii drepturi egale cu cele ale
naţiunii majoritare de a fi prezente în spaţiul public şi dorinţa lor de a fi recunoscute ca
grupuri, nu ca indivizi neutri din punct de vedere cultural.
In aceeaşi sferă se înscriu obsevaţiile lui Giovanni Sartori, care surprinde
multiculturalismul în misiunea sa politică de descoperire a diferenţelor şi de valorificare a lor,
punând accent pe concepte ca recunoaştere, autenticitate, originalitate şi diferenţă8. El vede
multiculturalismul ca pe un proiect care propune o nouă societate, ca pe „o fabrică de
diversităţi care chiar produce diversitatea” şi, în final, segregarea.
Dimpotrivă, Joseph Raz abordează problematica solidarităţii în societăţile divizate
din punct de vedere cultural, combătând teza conform căreia multiculturalismul subminează
solidaritatea socială bazată pe apartenenţa la aceeaşi cultură. În opinia sa, ar fi greşit să ne
refugiem în concluzia pripită că multiculturalismul este incompatibil cu existenţa unei culturi
comune. Referitor la modul în care multiculturalismul poate contribui la facilitarea dezvoltării
unei culturi comune, Raz subliniază importanţa sistemului educaţional care, în condiţiile
diversităţii, ar trebui să permită atât socializarea în cultura proprie, cât şi familiarizarea cu
tradiţiile culturilor coexistente, în paralel cu promovarea toleranţei şi a respectului reciproc
între majoritate şi minorităţi.
C. W. Watson circumscrie multiculturalismul implicaţiilor politice şi filosofice
presupuse de coexistenţa modalităţilor variate de situare a omului în lume şi de modul în care
diferite entităţi culturale luptă pentru recunoaştere, atât în cadrul statului naţional, cât şi în
sistemul global9. Astfel, multiculturalismul pare să corespundă necesitaţilor unei lumi în
schimbare, în care exprimarea diverselor identităţi capătă forma unor raspunsuri în faţa
provocărilor aduse de către stat şi de către sfera transnaţională şi globală.

8
Giovanni Sartori, Ce facem cu străinii? Pluralism vs. Multiculturalism. Eseu despre societatea multietnică,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, pag. 62-70

9
C. W. Watson, Multiculturalism, Open University Press, Buckingham, Philadelphia, 2000, pag. 107
4
 Este evident că opiniile sunt împărţite; pe de-o parte, unii cercetători susţin că
multiculturalismul este bun, pentru că permite fiecărui grup minoritar să-şi păstreze
identitatea în cadrul culturii mari, care poate părea sufocantă, dar pe de altă parte,
consolidarea şi afirmarea publică a diferenţelor nu este de bun augur pentru coeziunea socială
mult visată. Iar vocile care susţin ultima variantă sunt din ce în ce mai numeroase.

E pluribus disiunctio. Critici la adresa multiculturalismului

După ce, timp de câteva decenii, multiculturalismul a fost adoptat cu entuziasm ca
politică de bază în ţările care adăposteau mai multe grupuri minoritare, în prezent se pune
problema dacă idealul culturilor aflate în acelaşi teritoriu, care interacţionează şi se
influenţează reciproc, dar rămân totuşi distincte, este de susţinut, dezirabil sau, dimpotrivă,
paradoxal şi de descurajat. In acest sens, tot mai mulţi analişti de politică culturală cred că
bazele principiale ale conceptului de multiculturalism nu mai sunt relevante în statele
multietnice de azi, întrucât pot produce izolaţionism. Multiculturalismul devine astfel, dincolo
de cooperarea între culturi, un nume pentru societatea eterogenă, un pretext pentru integrarea
politică a unor elemente nu tocmai avantajoase pentru cultura-gazdă, trecerea de la o stare de
fapt (coexistenţa mai multor grupuri) la acţiune (cereri şi revendicări). Mai mult decât atât,
acest fenomen descrie dezvoltarea comunităţilor minoritare ca enclave în cadrul comunităţii
mari, care nu se integrează în adevăratul sens al cuvântului, dar manifestă în schimb tendinţe
naţionaliste sau separaţioniste.
Este concluzia la care ajunge şi Giovanni Sartori după o trecere în revistă a
diferenţelor ireductibile dintre multiculturalism, o diversity machine care intensifică şi
multiplică diferenţele, şi pluralism, care preţuieşte diversitatea, dar nu o încurajează.
Principalele acuze aduse multiculturalismului sunt antipluralismul şi alegerea arbitrară a
diferenţelor semnificative (sexul, etnia), în absenţa unui criteriu obiectiv şi unitar. De
asemenea, Sartori pune în opoziţie tratamentul preferenţial, acea affirmative action care caută
şi elimină diferenţele care dezavantajează, în vederea creării oportunităţilor financiare, de
angajare sau de relaţionare egale şi a „cetăţeanului nediferenţiat”, cu politica recunoaşterii,
definitorie pentru multiculturalism. Aceasta porneşte de la teoria lui Charles Taylor, potrivit
căreia toate culturile merită respect egal pentru că au o valoare egală (teză infirmată de faptul
că în acest fel se desfiinţează însuşi conceptul de valoare), şi se concretizează în acţiuni de
căutare a diferenţelor semnificative pentru încurajarea lor şi realizarea statului difference
sensitive şi a „cetăţeanului diferenţiat”. Multiculturalismul încalcă astfel principii
democratice constituţionale, valabile încă din vremea Iluminismului, cum ar fi neutralitatea
5
statului, separaţia funcţiei de persoană, generalitatea legilor, deoarece aplică un tratament
inegal pentru obţinerea unui rezultat inegal.
Sartori atribuie multiculturalismului o însemnată încărcătură ideologică, militând
pentru statul pluralist. Pluralismul reprezintă o viziune care are la bază toleranţa, sentiment de
acceptare a celuilalt şi a alterităţii fără entuziasmul multiculturaliştilor, fiind o frână în calea
multiplicării diversităţii. Mai mult, pluralismul nu caută omogenizarea, ci integrarea prin
asimilare, echilibrarea multitudinii cu coeziunea socială10, fiind o alternativă preferabilă
multiculturalismului, care este, fără doar şi poate, antipluralist şi purtător de ideologie şi are
drept rezultat marginalizarea minorităţilor, potrivit afirmaţiilor lui Sartori. Pentru acest fapt
stă drept dovadă şi teoria lui Robert Putnam, conform căreia cu cât diversitatea culturală e mai
mare, cu atât încrederea şi participarea socială scad.
Elementul-cheie al multiculturalismului în sectorul public a fost și este credința că
formează baza unei societăți de integrare socială. Acesta este procesul prin care se fac eforturi
pentru a asigura atingerea potențialului maxim în viața fiecărui individ, indiferent de rasă,
istorie, experiențe și circumstanțe. Când vine vorba de integrarea prin acordarea cetăţeniei, tot
Sartori e de părere că aceasta depinde de anumite variabile, cum ar fi dispoziţia fiecăruia de a
se integra corelată cu dorinţa de afirmare a diferenţelor, fapt care face ca acordarea cetăţeniei
să fie insuficientă pentru o integrare reală11.
Fisurile şi lacunele din gândirea multiculturalistă sunt accentuate nu doar prin
compararea cu pluralismul, ci şi cu interculturalismul, care încurajează împărtășirea şi
învățarea de la alte culturi mai degrabă decât dezvoltarea diferită și separată de acestea. Cu
alte cuvinte, interculturalismul caută valorile comune ale grupurilor culturale distincte, prin
împărtășirea experiențelor în vederea creării de noi hibrizi, prin amestec și interacțiune, dar
mai ales prin accentuarea redusă a diferențierii culturale.

În Statele Unite ale Americii, locul de plecare al multiculturalismului, tot mai

multe voci din opinia publică se ridică împotriva lui, făcându-l responsabil pentru scăderea
performanțelor în mediul academic, pentru creșterea incompetenței în poliție, administrație,
medicină și chiar pentru creșterea ratei criminalității, mai ales din cauza politicii de
affirmative action12 . Mai mult, se crede că sloganul „Celebrararea diversităţii” protejează şi

10
Giovanni Sartori, Ce facem cu străinii? Pluralism vs. Multiculturalism. Eseu despre societatea multietnică,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, pag. 52-106
11
Ibid.

12
Prof. Nicholas Stix , articolul Affirmative Action Leads to Bureaucracy, Censorship and Even Death , 2008
6
încurajează terorismul în SUA căci, într-o abordare superficială a diversităţii,
multiculturalismul vrea să ofere egalitatea unor culturi care sunt atât de diferite că jignesc
idealurile occidentale13. Peste Atlantic, în Europa, presa crede că există grupuri care,
promovând multiculturalismul, se declară adepţii unei noi identităţi, artificiale. Globalizarea
tehnologică a crescut valul de migraţii, dar în acelaşi timp a permis unor elite şi grupuri
politice să renunţe la ataşamentul faţă de propria ţară în favoarea elitelor internaţionale, care
oferă locuri de muncă mai bune, iar în acest context, multiculturalismul e folosit pentru a
ascunde faptul că s-a pierdut sau s-a abandonat controlul asupra graniţelor naţionale.

Multiculturalismul în lume
Multiculturalismul a fost adoptat ca politică oficială în câteva state din Vest,
începând cu anii ’70, din diverse motive, principalul fiind numărul mare de imigranţi veniţi să
caute un loc de muncă mai bun. Politica multiculturală guvernamentală include practici ca
recunoaşterea cetăţeniei multiple, sprijinul guvernamental pentru difuzarea presei, televiziunii
şi radioului în limba minorităţilor, sprijin pentru organizarea festivalurilor şi sărbătorilor
minorităţilor, acceptarea ţinutei tradiţionale sau religioase în şcoli, armată şi societate,
încurajarea artei şi reprezentării în politică, ştiinţă, inginerie, tehnologie, educaţie în rândul
grupurilor minoritare. Alte ţări nu au adoptat legi speciale, aşa că multiculturalismul este mai
mult o normă de convieţuire.
Statele Unite ale Americii s-au remarcat întotdeauna prin dreptul la liberă
exprimare, libertatea religioasă, oportunităţile egale pentru toţi şi, prin urmare,
multiculturalismul nu a fost clar reglementat prin legi. Acest fapt a favorizat marginalizarea
minorităţilor, cazuri bine cunoscute fiind cele ale negrilor sau musulmanilor, mai ales după
evenimentul din 11 septembrie, şi creşterea numărului de acţiuni şi comentarii negative la
adresa lor. In vederea eliminării segregării şi pentru crearea acelui stat insensibil la diferenţe,
americanii au dus o politică de affirmative action, de tratamente preferenţiale aplicate
negrilor, mexicanilor, portoricanilor, indienilor, filipinezilor, chinezilor, japonezilor, femeilor,
homosexualilor, bolnavilor de SIDA14, politică în prezent tot mai aspru criticată.
Australia a fost o naţiune formată din imigranţi, lucru valabil şi astăzi, când cca.
120000 de persoane vin anual să caute de lucru15. Imigranţii pot rămâne aici pe o perioadă

13
Prof. John Press, articolul Multiculturalism endangers the West, 2009

14
Giovanni Sartori, Ce facem cu străinii? Pluralism vs. Multiculturalism. Eseu despre societatea multietnică,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, pag. 71
15
Farida Tilbury , The retreat from Multiculturalism: the Australian experience, pag. 3
7
nedefinită ca rezidenţi, cu toate că există o încercare tot mai pronunţată de a-i încuraja să
obţină cetăţenia, în condiţiile în care se urmăreşte trecerea de la multiculturalism, care
devenise parte a identităţii australiene, la monoculturalism, pe fondul intensificării
comportamentelor xenofobe şi accentuării divizării populaţiei.
In Marea Britanie, cei care cer azil şi fluxurile migratoare au extins comunităţile
minoritare. Resurse şi finanţări considerabile au fost îndreptate spre obiectivul promovării
politicii de multiculturalism, prin acordarea de drepturi egale în accesarea facilităţilor pentru
muncă, educaţie, locuinţe şi în capacitatea de a relaţiona cu instituţii ale statului la nivel local
şi central. Aceste politici au avut un oarecare succes în încurajarea unei înţelegeri sporite a
altor culturi, dar eficienţa lor de ansamblu în sensul obţinerii unei societăţi britanice mai bine
integrate şi mai tolerante este acum pusă sub semnul întrebării de mulţi, inclusiv de directorul
britanic al Comisiei pentru Egalitate Rasială, care a cerut ca politica să fie abandonată,
întrucât crede că aceasta devine sinonimă cu „separarea”.
Suedia încearcă, începând cu ultimii 15-20 de ani, să-şi creeze imaginea de ţară
multiculturală, prin sprijinirea programelor pentru integrarea imigranţilor. Politica privind
integrarea este bazată pe nevoia de a face faţă imigranţilor veniţi pentru locurile de muncă din
sudul Europei. Această politică a fost condensată în trei obiective principale: egalitatea,
libertatea de a alege şi parteneriatul. Imigranţii rezidenţi permanent în Suedia se pot bucura
astfel de aceleaşi drepturi ca cetăţenii suedezi nativi, inclusiv de accesul la politicile sociale.
In viaţa privată, ei pot decide ce doresc să facă în privinţa culturii : să o păstreze pe cea nativă
sau să fie asimilaţi de cea a statului gazdă. Starea de echilibru se poate explica prin faptul că
numărul de imigranţi veniţi aici este incomparabil mai mic decât cel din statele menţionate
până acum.

Multiculturalismul în România
Multiculturalitatea este o realitate incontestabila atât în spaţii culturale cu un mare
aport de imigranţi, cum este cazul ţărilor de mai sus, cât şi în spaţii culturale cu o îndelungată
tradiţie istorică şi cu o structură ce presupune convieţuirea între o cultură majoritară şi mai
multe minorităţi istorice, cum este cazul românesc. Aici, multiculturalismul este definit de o
serie de practici de affirmative action (evidente mai ales în cazul rromilor) sau de acordarea
de drepturi egale în şcoală şi educaţie, administraţie, politică şi cultură (aprig revendicate de
minorităţile din Transilvania).

8
 România, cu cele 20 de grupuri minoritare reprezentate în Parlament, respectiv
cele 23 de categorii identitare înregistrate de recensământ, ocupă locul trei în ierarhia ţărilor
cu număr semnificativ de minorităţi16. Pe parcursul celor aproape două decenii de tranziţie
către un regim democratic consolidat, autorităţile statului român au întreprins un număr
impresionant de măsuri care au urmărit integrarea minorităţilor naţionale: au fost adoptate
aproape 200 de acte normative, care au inclus prevederi referitoare la diferite aspecte ale
relaţiilor majoritate-minoritate, au fost înfiinţate instituţii de stat cu competenţe în domenii de
interes pentru comunităţile minoritare şi au fost alocate fonduri însemnate pentru sprijinirea
organizaţiilor care şi-au asumat rolul reprezentării intereselor comunităţilor respective. Cu
toate acestea, măsurile adoptate şi urmărite cu generozitate de autorităţi nu conduc
întotdeauna la rezultatele scontate şi rămân încă destule aspecte controversate ale relaţiilor
dintre majoritate şi diferitele minorităţi.
De pildă, situaţia rromilor, cea mai importantă minoritate din punct de vedere
numeric de la noi, nu este câtuşi de puţin rezolvată. Excluderea rromilor din societate este la
urma urmei o realitate, vizibilă pe foarte multe planuri: acces redus la sistemul educaţional,
acces limitat/aproape inexistent la procesul decizional, marginalizare la nivelul locuirii.
Gropile de gunoi de la marginea oraşelor româneşti, unde adeseori îşi duc existenţa rromii,
sunt simbolul palpabil al ghetoizării care afectează această populaţie. Şi în cazul minorităţilor
din Transilvania, problema este delicată. Diversitatea confesiunilor religioase (greco-catolici,
romano-catolici, protestanţi) şi etnice (maghiari, saşi, secui) a dus la numeroase conflicte şi
acte de intoleranţă. Insă niciuna dintre minorităţile naţionale din România nu a avut o relaţie
mai tensionată cu majoritatea românească decât maghiarii, mai ales în primii ani după 1990.
In prezent, problema a fost atenuată, dar nu eradicată, şi este de actualitate dorinţa maghiarilor
de a obţine autonomia Ţinutului Secuiesc.
Imaginea de ansamblu care se desprinde din studiul societăţii româneşti vine să
confirme faptul că regimul legislativ multicultural nu este avantajos pentru minorităţile de pe
teritoriul ţării, fiind nevoie de măsuri concrete care să îmbunătăţească situaţia comunităţilor
de rromi şi să soluţioneze disputele legate de integrarea minorităţii maghiare.

Multiculturalism: obligaţie sau opţiune?

În anul 1996, un raport al UNESCO făcea precizarea că trăim într-o lume în care
aproximativ 200 de state găzduiesc peste 10.000 de culturi. Rezultă de aici că, în pofida

16
Levente Salat, Politici de integrare a minorităţilor naţionale din România, Fundaţia CRDE, Cluj-Napoca,
2009, pag. 9
9
principiului conform căruia o comunitate politică matură trebuie să fie omogenă din punct de
vedere etnocultural, majoritatea statelor existente azi sunt caracterizate de un grad
considerabil de diversitate etnică, lingvistică şi religioasă. În acest context, lăsând la o parte
ideologia multiculturalismului, multiculturalitatea ca fapt de existenţă presupune o modalitate
de constituire a canonului cultural dincolo de vocea majorităţii. Ea aduce în mod firesc
elementul diversităţii şi necesitatea recunoaşterii diferenţei ca un pas esenţial al convieţuirii.
Argumentele aduse de numeroşii sociologi, antropologi, profesori, cercetători sau
oameni politici şi de cultură împotriva multiculturalismului, precum şi efectele reale pe care
acesta le are, sunt suficiente pentru concluziona că multiculturalismul nu poate fi impus, pe
de-o parte, pentru că specificul istoric şi cultural al fiecărei ţări determină o anumită
configuraţie socială, care poate fi sau nu compatibilă cu această politică (imigranţi versus
minorităţi istorice), iar pe de altă parte, pentru că riscurile şi pericolele prezentate de
multiculturalism pot fi diminuate de adoptarea unor practici alternative, ca pluralismul
cultural sau interculturalismul.
Finalmente, la nivel guvernamental, multiculturalismul nu este un proiect lipsit de
defecte şi trebuie deci să rămână opţional, pentru că doar aşa se pot continua experimentele şi
progresele în vederea obţinerii unui cadru social ideal pentru integrarea minorităţilor în
cultura de adopţie. La nivel individual însă, cu toţii suntem obligaţi să acceptăm şi să
încurajăm diferenţele, care nu trebuie să devină o piedică pentru adaptare şi integrare, atât din
punctul de vedere al minorităţilor, care se tem de izolare şi discriminare, cât şi din punctul de
vedere al populaţiei majoritare, care este datoare să înţeleagă faptul că diferit nu înseamnă în
mod necesar mai rău.

BIBLIOGRAFIE

1) Tariq Modood, Multiculturalism – a civic idea, Polity Press, Cambridge, 2007

2) C. W. Watson, Multiculturalism, Open University Press, Buckingham, Philadelphia,

2000

3) Giovanni Sartori, Ce facem cu străinii? Pluralism vs. Multiculturalism. Eseu despre

societatea multietnică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007

4) Everret M. Rogers, Thomas M. Steinfatt, Intercultural communication, Long

Grove, Illinois, 1999
10
5) Charles Taylor, The Politics of Recognition, University Press, 1992

6) Farida Tilbury, articolul The retreat from Multiculturalism: the Australian

experience

7) Levente Salat, Politici de integrare a minorităţilor naţionale din România, Fundaţia

CRDE, Cluj-Napoca, 2009

8) www.globalpolitician.com

9) www.lumeasublupa.ro

11