Sunteți pe pagina 1din 8

1. 1.

Particularităţile fiziologice de dezvoltare fizică şi motrică ale elevilor cu retard


mintal

În cercetarea performanţelor psihomotorii ale deficienţilor mintal se porneşte de la


compararea acestor performanţe cu acelea ale copilului normal, "dezvoltarea psihomotorie a
copilului normal constituind etalonul de comparaţie pentru handicapat".
Prin realizarea acestei comparaţii, se constată că la deficienţii mintal apar, frecvent,
imaturitate psihomotorie, ineficienta dezvoltare pe plan perceptiv-motric, diferenţă calitativă în
funcţia analizei corticale a stimulilor senzoriali.
În general, toate cercetările bazate pe măsurarea performanţelor obţinute de către
deficienţii mintal în domeniul psihomotricităţii au dus la concluzia unei imaturităţi psihomotrice
sau a debilităţii psihomotrice ca fenomen specific asociat retardului mintal.
Frecvenţa şi gravitatea dificultăţilor psihomotorii creşte, în cele mai multe cazuri, direct
proporţional cu gravitatea deficienţei mintale.
Fără a mai face o prezentare separată a particularităţilor psihomotorii sub aspectul
gravităţii deficienţei mintale sau a structurii psihomotricităţii (ceea ce s-a încercat într-o lucrare
anterioară se menţionează principalele aspecte ce caracterizează psihomotricitatea deficienţilor
mintal, astfel:
a. Din anumite lucrări de specialitate reiese că dezvoltarea fizică are, uneori, influenţă
asupra dezvoltării intelectuale şi psihomotorii, Totuşi o corelaţie între creşterea fizică
şi inteligenţă nu este întotdeauna acceptată deşi în anumite cazuri (grave) starea fizică
a copilului îngăduie să tragem concluzii cu privire la starea sa mintală implicit la
nivelul dezvoltării sale psihomotorii.
b. Chiar în absenţa tulburărilor motorii mai grave se constată, la deficienţii mintal o slabă
dezvoltare a mişcărilor complicate (mai ales ale mâinilor şi a celor ce se realizează pe
baza indicaţiilor verbale)
c. Uniformitatea mişcărilor, inerţia, lipsa de expansivitate, greutatea trecerii de la o
mişcare la alta, greutăţi în executarea mişcărilor în situaţii imaginate
d. Dificultăţi datorate emotivităţii crescute, a tulburărilor de lateralitate şi schemă
corporală.
e. Dezorganizare temporo-spaţială.
f. Dificultăţi de ordin neurologic (lipsa de îndemânare, inabilităţi motrice, senzori
motrice, ideopraxice şi funcţionale, stângăcie în gesturi şi mişcări, mai ales în cele
digitale, alternative, de echilibru şi în cele impuse a se executa rapid sau lent)

1
g. La deficienţii mintal uşor dificultăţile de psihomotricitate, comparativ cu normalii,
sunt mai mult de natură calitativă şi mai puţin de natură cantitativ-măsurabilă.
h. La deficienţii mintal medii şi profunzi sunt mai pregnante următoarele caracteristici :
 tulburări grave ale echilibrului static şi postural;
 schimbări frecvente ale dominaţiei cerebrale;
 existenţa unui mare număr de paratonii şi sinchinezii;
 tulburări accentuate de organizare, orientare şi structurare spaţio-temporală;
 coordonare ineficientă a mişcărilor în spaţiu;
 imposibilitatea structurării unui comportament adaptativ, pe baza acţiunii motorii;
 tulburări în precizia mişcărilor;
 imposibilitatea sau dificultatea relaxării voluntare (segmentară şi/sau globală);
 tulburări ale ritmului respirator (inspiraţie-expiraţie);
 dificultăţi accentuate ale funcţiilor motorii ale membrelor superioare;
 mers târât şi cu picioarele depărtate.
i. La persoanele cu deficienţă mintală accentuată apare o corelaţie semnificativă între
inteligenţă şi aptitudinile psihomotrice care le sunt mult diminuate.
j. Planul de organizare al psihomotricităţii deficienţilor mintal este diferit de al
normalilor, datorită
 imaturităăii sau leziunilor structurilor morfo-funcţionale răspunzătoare de
activitatea motorie generală şi specială;
 leziunilor subcorticale care nu permit o coordorare de sinteză integratoare a
comportmentului motor;
 autonomiei accentuate a structurilor somatice faţă de structurile psihice;
 lipsei unei organizări ierarhice ascendent-descendent în transmiterea şi prelucrarea
informaţiilor;
 slabei forte de dominare a intelectului.
k. Printre principalele caracteristici ale psihomotricităţii deficienţilor mintal, sintetizate
după literatura de specialitate, se menţionează
 disritmie şi disfuncţionalitate în dezvoltarea comportamentului motor;
 hipokinezii şi hiperkinezii;
 imaturitate sau debilitate motrică;
 conduitele motorii de bază – instinctive – sunt mai puţin tulburate;
 tulburări de schemă corporală asociate cu tulburări de orientare şi structurare
spaţială;
2
 lateralitate ambiguă;
 insuficienţă de ritm respirator;
 inhibiţie involuntară;
 mişcări necoordonate a diferitelor segmente ale corpului în ansamblu (sinkinezii,
paratonii);
 perturbări ale echilibrului static şi dinamic;
 posibilităţi reduse de control muscular;
 dificultăţi de ritm (simţul ritmului afectat);
 lentoare motorie; n. postură deficitară;
 expresivitate redusă a posturii, gesturilor şi inimicii.

Depistarea, preevaluarea şi întocmirea programelor de educaţie psihomotorie


Activităţile de depistare şi preevaluare, precum şi întocmirea programelor individuale de
educare a psihomotricităţii sunt efectuate de către profesorul defectolog. de preferinţă, specializat
în acest domeniu.
In cazul în care, la grădiniţa specială sau la ciclul primar din şcoala specială, educatoarea
sau învăţătorul are în norma sa didactică şi activităţi de educare a psihomotricităţii prevăzute în
planul de învăţământ, identificarea unor dificultăţi psihomotorii se face prin contactul direct cu
copilul în activitatea şcolară.
Subiecţii supuşi depistărilor şi preevaluării sunt, de obicei, copiii din grădiniţa şi şcoala
specială, care au dificultăţi psihomotorii ce le îngreuiază formarea unor deprinderi strict necesare
în procesul de învăţare şi de integrare şcolară şi profesională, precum şi de integrare în mediul
fizic şi social.
Depistarea are două etape importante: prima etapă este aceea de identificare a dificultăţilor
pe care le au copiii în acţiunile realizate în timpul jocului, depistate de familie sau în timpul
procesului instructiv-educativ, de către educatoarea grupei sau învăţătorul şi profesorul clasei.
Pentru a se stabili dacă dificultăţile sunt din domeniul psihomotor, învăţătorul, profesorul
defectolog sau psihopedagogul specializat, urmează o a doua etapă în care se recomandă punerea
copilului bănuit de o deficienţă psihomotorie, la un set de probe, după cum urmează:

Probe pentru depistarea dificultăţilor de psihomotricitate la copiii cuprinşi între 6-7


şi 14-15 ani
1. Parcurgerea unei distanţe de 4 m. pe o linie dreaptă: dus şi întors (după demonstraţie
prealabilă a examinatorului). Se notează:

3
1 punct, dacă nu are sinkinezii; 1 punct, dacă nu se dezechilibrează la întoarcere; 1 punct,
dacă are mai puţin de trei abateri la dus şi trei la întors. Dacă nu totalizează minimum 2 puncte,
are dificultăţi de coordonare generală a mişcării şi/sau de echilibru (dinamic).
2. Din poziţia de drepţi, cu călcâiele apropiate, se fac două genuflexiuni cu braţele întinse
în faţă şi două genuflexiuni cu braţele întinse lateral (după o demonstraţie prealabilă a
examinatorului).

Se notează:
1 punct, dacă nu are sinkinezii;
1 punct, dacă nu se dezechilibrează;
1 punct, dacă nu îndepărtează genunchii Ia coborâre.
Dacă nu totalizează minimum 2 puncte, are dificultăţi de coordonare generală a mişcării
şi/sau de echilibru (dinamic).
3. Cu braţele pe şolduri, ridică piciorul stâng, rămânând pe piciorul drept 3 secunde (se
numără), apoi ridică piciorul drept, rămânând 3 secunde pe piciorul stâng (după demonstraţia
prealabilă a examinatorului).
Se notează:
1 punct pentru stat 3 secunde pe piciorul drept; 1 punct pentru stat 3 secunde pe piciorul
stâng; 1 punct, dacă nu are sinkinezii şi nu se dezechilibrează.
Dacă nu totalizează minimum 2 puncte, are dificultăţi de coordonare şi/sau de echilibru
(static).
4. Din poziţia în picioare, cu picioarele puţin depărtate, să-şi aplece trunchiul în faţă, în
spate, la dreapta, la stânga (după demonstraţia prealabilă a examinatorului, pe numărătoare: 1-2-
3-4, copilul executând pe numărătoarea examinatorului). Se notează:
1 punct pentru aplecare suficientă şi nu mimată; 1 punct pentru menţinerea echilibrului,
fară deplasarea vreunui picior. Dacă nu totalizează minimum un punct, are dificultăţi de
coordonare generală şi/sau de echilibru static.
5. Din poziţia în picioare, cu picioarele depărtate, să-şi rotească trunchiul spre dreapta
(360°), apoi spre stânga (360°) (după demonstraţia examinatorului).
Se notează:
1 punct pentru rotire completă în ambele sensuri;
1 punct pentru menţinerea echilibrului (fără să mişte vreun picior).
6. Din poziţia în picioare, cu braţele întinse în faţă, cu pumnii închişi: să rotească de 3 ori
pumnii spre interior şi de 3 ori spre exterior (după demonstraţia prealabilă a examinatorului).
Se notează:
4
1 punct pentru 3 rotiri în interior şi 3 spre exterior;
1 punct, dacă nu îndoaie mâinile de la cot în timpul rotirii pumnilor; 1 punct, dacă nu are
mişcări ale corpului, simulând doar rotirea pumnilor. Dacă nu totalizează minimum 2 puncte, are
dificultăţi de coordonare a mişcărilor mâinilor.
7. Din poziţia stând pe scaun, cu palmele pe masă, cu degetele răsfirate, să ridice
concomitent degetele (de la ambele mâini), începând de la police, apoi fiecare deget până la
degetul mic, apoi dinspre degetul mic spre police (după demonstraţia prealabilă a
examinatorului).
Se notează:
1 punct pentru ridicarea concomitentă a aceloraşi degete, de la ambele
mâini;
1 punct, dacă nu ridică şi alt sau alte degete; 1 punct, dacă nu ridică palmele de pe masă.
Dacă nu totalizează minimum 2 puncte, înseamnă că are dificultăţi de coordonare a mişcărilor
fine (ale degetelor).
8. Din poziţia în picioare, cu braţele pe şolduri, să încline capul (pe numărătoarea
examinatorului): în faţă, în spate, spre dreapta, spre stânga (se poate repeta de 2 ori după
demonstraţia prealabilă a examinatorului, pe numărătoare).
Se notează:
1 punct pentru aplecarea suficientă şi nu mimată; 1 punct pentru executarea mişcării la
numărătoare;
Dacă nu totalizează minimum un punct, are dificultăţi de coordonare a mişcărilor capului.
9. Din poziţia în picioare, cu braţele pe şolduri, rotirea capului spre dreapta (la 360°),
apoi spre stânga (la 360°) – după demonstraţia prealabilă a examinatorului.
Se notează:
1 punct pentru rotirea completă şi nu mimată la 360° a capului spre dreapta; 1 punct pentru
rotirea completă (la 360°) şi nu mimată a capului spre stânga. Dacă nu totalizează minimum 1
punct, are dificultăţi de coordonare a mişcărilor capului.
10. Elevul, stând în faţa examinatorului, la cea. 1-1,5 m. distanţă. Examinatorul ţine în
mână un corp luminos sau viu colorat, pe care îl ridică, îl coboară, îl mişcă de la stânga spre
dreapta şi înapoi, de 2-3 ori, cerându-i elevului să, urmărească obiectul doar cu privirea, fară
întoarcerea capului. Acelaşi lucru îl cere elevului când face cu obiectul respectiv mişcări largi,
circulare spre dreapta, apoi spre stânga, de 2-3 ori.(după demonstraţia iniţială a examinatorului).
Se notează:
1 punct pentru orientarea privirii, fară mişcarea capului, la prima probă; 1 punct, pentru
mişcarea privirii, fară mişcarea capului, la a doua probă. Dacă nu totalizează minimum 1 punct,
5
are dificultăţi în coordonarea concomitentă a privirii, cu frânarea mişcărilor, care trebuie
suprimate.
11. Din poziţia în picioare, în faţa examinatorului, se cere copilului, fără să i se
demonstreze, să arate cu o oarecare rapiditate, la comanda examinatorului:
 pune mâna pe cap!
 pune mâinile pe picioare!
 arată degetele!
 arată urechile!
 arată ochii!
 arată nasul!
 arată gura!
Se notează: câte un punct pentru fiecare indicare reuşită (maximum 7 puncte).
Dacă nu realizează minimum 4 reuşite din 7 posibile, are dificultăţi de schemă corporală
proprie.
12. Din poziţia şezând la masă, în faţa examinatorului, i se cere copilului (după ce i se
demonstrează de către examinator înainte de fiecare comandă):
- închide şi deschide ochii!
- umflă obrajii (concomitent)!
- umflă obrajii (alternativ)!
- scoate limba!
- mişcă limba în sus şi în jos!
- mişcă limba lateral!
- închide şi deschide gura!
Se notează: 1 punct pentru fiecare probă repetată de subiect de 3 ori, din care să aibă
minimum 2 reuşite.
Dacă subiectul nu realizează minimum 4 puncte din 7 posibile, are dificultăţi de
coordonare a elementelor faciale şi mai ales de coordonare a aparatului de articulare a sunetelor.
13. Din poziţia şezând la masă, în faţa examinatorului (într-un cadru bine luminat) i se
cere subiectului să recunoască 7 culori uzuale: alb, negru, roşu, verde, albastru, galben, maro.
I se arată, pe rând, câte un jeton având culoarea respectivă şi i se cere: – ce culoare este
asta?
Dacă nu denumeşte culoarea jetonului, acesta se amestecă cu celălalte jetoane şi i se cere
să arate culoarea respectivă.

6
Dacă în oricare din cele două variante denumeşte sau recunoaşte culoarea, i se acordă un
punct. Subiectul poate totaliza 7 puncte (trebuind să recunoască minimum 4 din 7).
Dacă nu recunoaşte culorile, este vorba de cromatopatie (daltonism sau alte aberaţii
cromatice),care necesită investigaţii de specialitate sau poate fi, pur şi simplu, lipsa educaţiei (în
recunoaşterea culorilor sau a unor culori).
14. Pentru identificarea unor sunete şi a localizării direcţiei din care vin, se utilizează un
casetofon cu înregistrări sonore produse din surse sonore cunoscute (lătrat de câine, mieunat de
pisică, claxon de maşină, zgomot de tobă, cântat de cocoş, fluierat de arbitru sau poliţist, sunet de
vioară).
Subiectului i se atrage atenţia că va auzi nişte sunete pe care trebuie să le recunoască.
Se dă drumul la înregistrare (de două ori pentru fiecare sunet), apoi i se cere subiectului să
spună cine sau ce a produs sunetul respectiv. Se acordă câte un punct pentru fiecare identificare
corectă, putându-se totaliza 7 puncte.
Nu sunt dificultăţi semnificative de identificare, dacă subiectul obţine minimum 4 puncte
din 7 posibile. Se notează cazurile de hipoacuzie, pentru a fi tratate corespunzător (prin examen
de specialitate).
15. Pentru identificarea direcţiei din care vine sunetul, se procedează la redarea unor
zgomote din cel puţin două boxe (ar fi de preferat 4 boxe) aşezate la o depărtare de 5-6 m. una de
cealaltă, în încăperea unde se realizează examinarea. Se cere subiectului să arate direcţia din care
vine sunetul (care se dă câte o singură dată dm fiecare sursă, apoi se repetă de câte ori consideră
examinatorul, până când se convinge că subiectul localizează sau nu localizează sursa sonoră).
Se acordă un singur punct, dacă subiectul localizează sursa de cel puţin 2 ori din 3 posibile.
Dacă apar dificultăţi de recepţie şi nu de orientare, se recomandă examen de specialitate.
Dacă din totalul de 56 puncte posibile, la cele 15 probe, realizează mai puţin de 34 de
puncte, subiectul poate fi considerat cu deficit motor general.
Chiar dacă are peste 34 de puncte, se recomandă testări preliminarii mai amănunţite pentru
probele nerealizate sau realizate cu dificultate (sub punctajul menţionat).
Dacă după aplicarea acestor prime probe se constată dificultăţi evidente de
psihomotricitate, copilul este cuprins în activitatea specifică de educare a psihomotricităţii.
Pentru o orientare mai precisă asupra elementelor deficitare, în prima perioadă de
activitate, copilul este supus unei peevaluări, utilizându-se o grilă, întocmită pe baza inventarului
de abilităţi psihomotorii, astfel:

Grila de preevaluare întocmită pe baza inventarului de abilităţi psihomotorii

7
Între depistări şi examinările amănunţite, pe bază de teste sau probe standard, se poate
realiza o evaluare a nivelului de dezvoltare psihomotorie printr-o grilă de evaluare cu răspuns de
DA, NU sau PARŢIAL.
Această grilă este întocmita pe baza unui inventar de dezvoltare, care cuprinde abilităţi ale
copiilor normal dezvoltaţi sub aspect psihomotor, cu vârste între 3 şi 13-14 ani.
Având în vedere că inventarul grilă este recomandat a se utiliza pentru depistarea
dificultăţilor psihomotorii, nu am realizat o etapizare strictă, pe vârste, ci doar o enumerare de
abilităţi care ţine, în bună măsură, seama de cronologia dezvoltării normale a copilului. Această
cronologie nu corespunde întru totul, când este vorba de copilul deficient mintal, având în vedere
că "planul de organizare a psihomotricităţii este diferit de al normalului, datorită unor leziuni
corticale ale structurilor morfofuncţionale răspunzătoare de activitatea motorie generală şi
specială, a unor leziuni subcorticale care nu permit o coordonare de sinteză integratoare a
conduitei motorii şi datorită unei slabe dominaţii a intelectului".
Completarea grilei se realizează de către examinator pe o perioadă de câteva săptămâni, în
care se verifică în mod practic fiecare abilitate din inventar, notând cu x în rubricile lui DA,
PARŢIAL sau NU, după cum copilul are abilitatea respectivă (anumite abilităţi nu pot fi
verificate la cabinet ci numai la cantina şcolii sau în familie, iar în aceste cazuri se colaborează
cu educatorul care însoţeşte copiii la masă sau cu părinţii).
După ce inventarul grilă este parcurs, examinatorul extrage într-un inventar separat
inabilităţile copilului (deci cele notate cu PARŢIAL sau NU). Examinatorul le grupează pe
elemente din structura psihomotricităţii (abilităţi motorii generale, organizarea acţiunilor, schema
corporală, conduite şi structuri perceptiv-motnce).
Transformând inventarul de inabilităti într-un inventai de cerinţe educaţionale (de realizat),
examinatorul nu face altceva decât să stabileasoă un proiect de program de educaţie
psihomotorie individual, pe care şi-1 propune să-1 realizeze cu copilul respectiv.
Se trece apoi, la etapa examinărilor amănunţite (pe bază de probe standard), în care fiecare
segment sau grupe de segmente deficitare sunt supuse unor testări prin care se stabileşte cu o mai
mare precizie gradul deficitului (astfel de probe şi teste sunt prezentate la capitolul care se referă
la evaluarea elementelor din structura psihomotricităţii).