Sunteți pe pagina 1din 57

DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT

SUPORT DE CURS
SPECIALIZAREA DREPT, ANUL IV

PARTEA GENERALĂ

Capitolul I CONSIDERAŢII PRELIMINARE

Secţiunea 1 NOŢIUNEA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT ŞI DELIMITAREA DE ALTE RAMURI DE


DREPT

1.Elementul de extraneitate
2.Raporturile juridice de drept internaţional privat
3.Metoda de reglementare în dreptul internaţional privat
3.1.Metoda conflictuala
3.2.Metoda folosirii nemijlocite a normelor de aplicare imediata
3.3.Metoda Propter Law
4.Denumirea disciplinei
5.Conexiunea dreptului internaţional privat cu alte ramuri de drept

Secţiunea a 2-a DOMENIUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT

1.Noţiune
2.Expunerea doctrinelor privind domeniul dreptului international privat
2.1.Doctrina conflictelor de legi
2.2.Doctrina conflictelor de legi şi a conflictelor de jurisdicţii
2.3.Doctrina conflictelor de legi, a conflictelor de jurisdicţii şi a condiţiei juridice a străinului
2.4. Doctrina extensivă

Secţiunea a 3-a ISTORICUL APARITIEI DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT

1.Cauzele care au impus aparitia normelor de drept international privat


2.Aparitia conflictelor de legi si a normelor conflictuale in nordul Italiei
3.Enuntarea curentelor si a scolilor doctrinare

Secţiunea a 4-a IZVOARELE DREPTULUI INTERNATIONAL PRIVAT AL ROMÂNIE

1.Izvoarele interne
2.Izvoare internaţionale

Capitolul II TEORIA CONFLICTELOR DE LEGI

Secţiunea 1 NORMA CONFLICTUALĂ

1.Definiţie
2.Structura normei conflictuale
2.1.Conţinutul normei conflictuale
2.2.Legătura normei conflictuale
2.3.Puncte de legătură
2.4.Felurile legăturilor
3.Clasificarea normelor conflictuale
4.Legea aplicabila

Secţiunea a 2-a CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP, SPAŢIU SI IN SITUATII SPECIALE

1.Conflictul de legi în timp şi spaţiu


1.1.Noţiune. Forme
1.2.Condiţiile eficacităţii internaţionale a unui drept în ţara noastră:
1.3.Efectele eficacităţii unui drept străin
2.Conflictul mobil de legi
2.1.Noţiune si domenii de incidenta
2.1.Soluţionarea conflictului mobil de legi
3.Conflictul în timp al normelor conflictuale
3.1.Conflictul în timp al normelor conflictuale ale forului
3.2.Conflictul în timp al normelor conflictuale sau materiale străine care constituie lex causae
4. Conflictul de legi în cazul statului nerecunoscut
5.Conflictul de legi interne (interprovinciale sau interregionale)
6.Conflictele interpersonale

Secţiunea a 3-a CONFLICTELE DE CALIFICĂRI

1.Definire
2.Felurile calificării
3.Legea după care se face calificarea în dreptul român
4.Excepţii de la calificarea lex fori

Secţiunea a 4-a RETRIMITEREA

1.Noţiune
2.Formele retrimiterii
3.Cazuri in care nu exista retrimitere
4.Retrimiterea în dreptul internaţional privat român
5.Retrimiterea în convenţii internaţionale

Secţiunea a 5-a APLICAREA DREPTULUI STRĂIN

1.Introducere
2.Formele aplicării legii străine
3.Aplicarea legii străine ca lex causae
4.Titlul cu care se aplica dreptul străin în România
5.Invocarea legii străine în faţa autorităţilor ţării forului
6.Proba dreptului străin
7.Imposibilitatea de probare a legii străine
8.Interpretarea dreptului străin
9.Căi de atac
10.Situaţia când legea străină este o condiţie pentru aplicarea legii forului
11.Situaţia când legea străină este încorporată contractual

Secţiunea a 6-a NEAPLICAREA LEGII STRAINE

1.Exceptia de ,,ordine publică” în dreptul internaţional privat


1.1.Noţiunea si caracterele ordinii publice de drept internaţional privat
1.2.Efectele invocării ordinii publice de drept internaţional privat
2.Exceptia de ,,fraudare a legii” în dreptul internaţional privat
2.1.Definitie
2.2.Elemente si condiţiile fraudării legii în dreptul internaţional privat
2.3.Sancţiunea fraudării legii în dreptul internaţional privat

PARTEA SPECIALĂ

CAPITOLUL I CONDIŢIA JURIDICĂ A STRĂINULUI

1.Noţiune
2.Formele condiţiei juridice a străinilor
3.Regimul juridic al străinilor în România
4.Intrarea, şederea şi ieşirea străinilor din România

CAPITOLUL II NORME CONFLICTUALE ÎN DIFERITE MATERII

Secţiunea 1 STATUTUL PERSOANEI FIZICE

1.Definitie si noţiuni generale


2.Domeniul de aplicare al statutului persoanei fizice
3.Teoria interesului naţional

Secţiunea a 2-a PERSOANA JURIDICĂ

1.Definitie si noţiuni generale


2.Domeniul de aplicare al statutului persoanei juridice
3.Fuziunea persoanei juridice
4.Recunoaşterea persoanei juridice străine

Secţiunea a 3-a ACTUL JURIDIC

1.Forma actului juridic


2.Condiţiile de fond ale actului juridic
3.Obligaţiile contractuale

Secţiunea a 4-a BUNURILE ŞI DREPTURILE REALE

1.Determinarea şi justificarea regulii lex rei sitae


2.Domeniul de aplicare
3.Particularităţi referitoare la universalităţile de bunuri
4.Naţionalizările
5.Falimentul (Lichidarea judiciara)

Secţiunea a 5-a CONDIŢIILE DE FOND ALE ACTULUI JURIDIC

1.Principiul autonomiei de voinţă


2.Lex voluntatis
3.Localizarea obiectivă a actului juridic
4.Localizarea lex loci actus
5.Accesorium sequitur principale
6.Lex contractus şi retrimiterea
7.Domeniul de aplicare a legii actului juridic cu referire specială asupra contractului
7.1.Condiţii de fond
7.2.Condiţii de formă
7.3.Interpretarea contractului
7.4.Efectele contractului
7.5.Executarea contractului
7.6.Legea monedei
7.7.Răspunderea contractuală
7.8.Stingerea obligaţiilor contractuale
7.9.Lex mercatoria si Lex venditoris
7.10.Alte contracte

Secţiunea a 7-a MOŞTENIREA

1.Determinarea legii aplicabile succesiunii si domeniul de aplicare


2.Condiţii de fond si forma ale testamentului

CAPITOLUL II JURISDICŢIA

Secţiunea 1 COMPETENŢA JURISDICTIONALA

1.Caracterul normelor de competenta


2.Determinare competentei jurisdictionale
3.Litispendenţa şi conexitatea internaţională
3.Principalele puncte de legatura in materie de competenta

Secţiunea a 2-a EFECTELE HOTĂRÂRILOR STRĂINE

1.Recunoaşterea hotărârilor
2.Executarea silită a hotărârii străine

PARTEA GENERALA

Capitolul 1 CONSIDERAŢII PRELIMINARE

Secţiunea 1
NOŢIUNEA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT ŞI DELIMITAREA DE ALTE RAMURI DE DREPT

Elementul de extraneitate
Definitie= Elementul de extraneitate sau elementul străin constă în împrejurarea de fapt în legătură cu
un raport juridic datorită căreia acest raport are legătură cu mai multe sisteme de drept; constituie criteriul de
delimitare a raporturilor de drept internaţional privat faţă de raporturile civile interne.
Elementul de extraneitate nu este parte integrantă a structurii raportului juri dic alături de subiecte,
conţinut şi obiect. Intr-un raport juridic pot fi prezente unul sau mai multe elemente de extraneitate.
Pot constitui elemente de extraneitate (cu titlu exemplificativ):
a) raportat la subiectele raportului juridic:
pentru persoanele fizice: cetăţenia, domiciliul sau reşedinţa, religia (aceas ta din urmă doar pentru unele
sisteme de drept). De exemplu, un cetăţean român şi un cetăţean străin încheie în ţara noastră un contract de
vânzare-cumpărare a unui bun mobil;
pentru persoanele juridice: naţionalitatea, sediul, fondul de comerţ ş.a. De exemplu, o societate comercială,
persoană juridică română, încheie un contract cu o firmă franceză cu sediul în Paris.
b) raportat la obiectul raportului juridic:
- locul situării bunului mobil sau imobil. De pildă, bunul care face obiectul contractului de vânzare-
cumpărare se află în ţară străină.
c) raportat la conţinutul raportului juridic:
-locul încheierii actului juridic în sensul de negotium juris. De exemplu, o firmă română semnează în
străinătate un contract cu o firmă străină în vederea prestării de către aceasta a unor servicii pe teritoriul ţării
noastre;
-locul întocmirii înscrisului constatator în sensul de instrumentum proba-tiones (locus regit actumj, care poate fi
un alt stat decât cel în care s-a realizat acordul de voinţă (contractul);
-locul unde urmează să-şi producă efectele un contract (locus executionis sau locus solutionis);
-locul producerii faptului ilicit cauzator de prejudicii (lex loci delicti commis-si). De exemplu, un cetăţean român
este victima unui accident de circulaţie produs pe teritoriul Elveţiei;
-locul apariţiei prejudiciului (lex loci laesionis) atunci când acesta diferă de locul producerii delictului.
Atunci când se au în vedere probleme de procedură poate constitui element de extraneitate, de
exemplu locul soluţionării litigiului, dacă acesta este în străinătate.

2. Raporturile juridice de drept internaţional privat


Determinarea obiectului dreptului internaţional privat presupune precizarea relaţiilor sociale
reglementate în cadrul acestei ramuri de drept.
Problema sferei raporturilor juridice de drept internaţional privat a fost con troversată in literatura de
specialitate, mai ales anterior apariţiei Lg.nr.105 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat.
Codul de procedură civilă statuează în articolul 2557 alin. 2 că raporturile de drept internaţional privat
sunt raporturile civile, comerciale, precum şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate.
Enumerarea legală este exemplificativă, putând fi completată cu raporturi juridice care privesc
anumite instituţii din cadrul transporturilor internaţionale, proprietăţii int electuale, comerţului internaţional
ş.a.
Obiectul dreptului internaţional privat ca ramură de drept îl constituie aşadar raporturile juridice de
drept civil, în sensul larg, care cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate.

3. Metodele de reglementare a DIP

In doctrina de specialitate există unanimitate în a considera că materia specifică a dreptului


internaţional privat o constituie conflictele de legi. Plecându-se de la această constatare, în doctrină s-a arătat
că metoda de reglementare a DIP este metoda conflictuală, dar mai este utilizată şi metoda aplicării
nemijlocite a normelor materiale(substanţiale).
 Metoda conflictuala - Metoda conflictuală poate fi rezumată la următoarele: ori de câte ori instanţa are
de soluţionat un litigiu cu privire la un raport juridic cu element de extraneitate şi sunt două sau mai multe
sisteme de drept susceptibile a se aplica, trebuie să recurgă la norma conflictuală a forului, la propriul
sisitem de DIP şi să aplice legea desemnată de aceasta.
 Metoda folosirii nemijlocite a normelor de aplicare imediată
Metoda utilizării normelor de aplicare imediată constituie o formă particulară a metodei conflictuale.
Intre situaţia juridică şi ţara forului trebuie să existe o anumită legătură care să justifice aplicarea acestora.
Acest punct de legătură poate fi dat de reşedinţa persoanei, situarea bunului, locul încheierii actului juridic
sau alte elemente cu care contractul are legătură.
Conceptul de normă de aplicare necesară (loi de police în dreptul francez, mandatory rules în dreptul
anglo-saxon şi Zwingende Vorschriften în cel german) reprezintă una din conceptele prezente în Convenţie şi
este prezentă în nu mai puţin de 6 articole. Normele de aplicare necesară aparţin dreptului intern, fiind norme
de drept material (de drept civil, procesual civil, penal,etc.), cu caracter unilateral, precizând domeniul de
aplicare în spaţiu a legii proprii.
 Metoda Proper Law - înseamnă desemnarea legii pentru fiecare caz în parte spre deosebire de metoda
conflictuală care presupune aplicarea aceloraşi dispoziţii legale pentru raporturi juridice, situaţii
asemănătoare.
Cum era de aşteptat utilizarea metodei a cauzat critici în sensul că soluţia nu poate fi cunoscută înainte
ca instanţa de judecată să determine legea aplicabilă ; legea aplicabilă se determină prin compararea
conţinutului legilor în conflict în timp ce prin metoda conflictuală legea aplicabilă se determină de către
norma conflictuală înainte de a se cunoaşte conţinutul acestei legi.

4.Denumirea disciplinei
Având un obiect propriu de reglementare şi o metodă proprie dreptul inter naţional privat întruneşte
caracterele unei ramuri de drept şi constituie o ramură de drept de sine stătătoare.
Denumirea „drept internaţional privat" a fost utilizată mai întâi de Joseph Story în 1834, în
„Commentaires on the Conflict of Laws", apoi de Foelix în 1843 (în Droit international prive) şi de Schaffner în
1851 (în Entwobung des internationalen Privatrectes).
S-a obiectat în ce priveşte această denumire, în primul rând, că expresia de semnează în mod
tradiţional dreptul internaţional public, iar în al doilea rând că izvoarele dreptului internaţional privat sunt
preponderent interne, nu internaţionale, iar litigiile generate în legătură cu raporturile juridice cu element
străin se soluţionează de instanţe naţionale.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate aceste observaţii întăresc con vingerea că nu este în
discuţie un „drept internaţional" în sensul de „drept interna ţional public", care să reglementeze relaţiile între
state (şi între alte subiecte de drept internaţional public). Dimpotrivă, este vorba despre un drept internaţional
privat, care are ca obiect de reglementare raporturi juridice de drept privat, create ori valo rificate în contextul
relaţiilor internaţionale.

5.Dreptul internaţional privat şi alte ramuri de drept

 Distincţia faţă de dreptul internaţional public


Dreptul internaţional public este ramura de drept care grupează, în mod tradiţional, norme juridice
care reglementează conduita statelor, ca subiecte de drept dar şi conduita colectivităţilor şi organismelor
internaţionale care nu sunt state şi nu sunt subordonate nici unui stat. Exemplu:Organizaţia Naţiunilor Unite;

Obiectul de reglementare al celor două ramuri de drept în discuţie este diferit: în timp ce dreptul
internaţional public cuprinde norme aplicabile statelor şi altor subiecte de drept internaţional public, altele
decât statele, în relaţiile din cadrul societăţii internaţionale, dreptul internaţional privat este alcătuit din
norme aplicabile doar particularilor participanţi la relaţiile societăţii internaţionale. Aceste din ur mă norme
sunt edictate de legiuitorul fiecărui stat, rezultând sisteme diferite de drept internaţional privat şi
jurisprudente diferite de la o ţară la alta.
Cu toate acestea, între cele două ramuri de drept există numeroase interferenţe. Astfel dreptul
internaţional public este sursă şi totodată sistem de referinţă pentru dreptul internaţional privat.
- Dreptul internaţional public este considerat sursă pentru faptul că fixează punctele de plecare şi limitele
teritoriale pentru exercitarea funcţiilor statului. De asemenea, anumite reguli cuprinse în convenţii
internaţionale au la origine principii de drept internaţional pu blic (pacta sunt servanda).
- Dreptul internaţional public este totodată sistem de referinţă deoarece anu mite noţiuni juridice, proprii
dreptului internaţional public influenţează în mod direct anumite probleme de drept internaţional privat. De
pildă, pentru ca o lege străină să poată fi aplicată în ţara forului, trebuie să emane de la o autoritate
competentă. Ori, dreptul internaţional public este cel care furnizează regulile de determinare a unei asemenea
autorităţi (guvern în exil, autorii unei lovituri de stat, ş.a.).
De asemenea, unele norme de drept internaţional privat sunt cuprinse în con venţii internaţionale, iar
dreptul internaţional public este cel care precizează în ce condiţii un stat este parte a unui tratat internaţional.
In aceeaşi ordine de idei, anumite chestiuni prealabile sunt rezolvate în lumina dreptului internaţional public.
De exemplu, un contract încheiat între persoane juridice de naţionalităţi diferite regle mentează modul de
executare a obligaţiilor părţilor în ipoteza unui război, iar drep tul internaţional public este cel care
delimitează timpul de pace de timpul de război şi fixează această din urmă noţiune.

 Legătura de conexitate intre dreptul internaţional privat şi alte ramuri de drept


Problemele de drept internaţional privat şi cele de drept financiar se suprapun atunci când este vorba
de pildă de o societate comercială care, pentru a evita plata unor impozite într-un cuantum ridicat, invocă o
naţionalitate străină.
Elementul de extraneitate în raportul juridic penal conduce la aplicarea legii penale române, potrivit
principiilor teritorialităţii, universalităţii, personalităţii sau realităţii. Dacă nu sunt întrunite condiţiile cerute
de aceste principii, atunci instanţa română nu este competentă.In unele situatii aplicarea legii penale române
poate fi condiţionată de aplicarea legilor de drept civil străine în sens larg.Exemplu: pentru a exista
infracţiunea de bigamie trebuie să se constate existenţa a două căsătorii încheiate de o persoană. Dacă este
aplicabilă legea străină, aceasta va fi luată în considerare de instanţa de judecată română pentru a decide dacă
ele există, adică dacă este îndeplinită condiţia prevăzută de legea penală română.

Secţiunea a 2 DOMENIUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT

1.Noţiune
Prin domeniu de reglementare al dreptului international privat se intelege materia specifica acestuia.
Materia specifica a acestuia o constituie conflictul de legi.

2.Expunerea doctrinelor privind domeniul dreptului international privat


In doctrina s-au exprimat opinii diferite cu privire la materiile care intră în cuprinsul dreptului internaţional privat.
Acestea se sintetizeaza in :

2.1.Doctrina care limitează dreptul internaţional privat la conflictele de legi


- este denumita si Teoria restrictiva;
Conflictul de legi presupune situaţia în care un raport juridic cu element de extraneitate este susceptibil a fi
guvernat de două sau mai multe legi aparţinând unor sisteme de drept diferite.
Exemplu: în cazul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare a unui bun situat în străinătate, dacă părţile au
cetăţenii diferite, raportul juridic are mai multe elemente de extraneitate şi sunt mai multe legi chemate să-l cârmuiască;
legea personală a părţilor pentru capacitatea de a contracta; legea locului încheierii actului pentru forma acestuia; legea
locului situării bunului pentru probleme care ţin de statutul real al bunului.
 Expunerea teoriei restrictive-soluţionarea conflictului de legi impune, în prealabil, încadrarea situaţiei date într-o
categorie juridică (persoane, bunuri, contracte ş.a.). Categoriile juridice corespund instituţiilor din dreptul civil intern, iar
sarcina instanţelor este de a le cerceta natura. De exemplu, dacă prescripţia acţiunii este calificată ca fiind o instituţie
aparţinând dreptului material, atunci vom aplica legea care cârmuieşte fondul dreptului subiectiv în discuţie; dacă vom
considera că aparţine dreptului procesual, atunci va fi supusă legii forului.
 Critica teoriei- limitează în mod nejustificat aria acestei ramuri de drept la conflictele de legi; în sânul oricărei
discipline juridice coexistă mai multe instituţii diferite cărora trebuie să li se acorde egală importanţa;

2.2. Doctrina conflictelor de legi şi a conflictelor de jurisdicţii

Există conflict de jurisdicţii ori de câte ori o instanţă sesizată cu un litigiu de drept internaţional privat
trebuie să se pronunţe mai întâi asupra propriei compe tenţe.
 Expunerea teoriei- exista analogii între conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii si uneori acestea sunt
interdependente, incat studierea lor impreuna in cadrul unui drept conflictual isi gaseste temeiul necesar. Interdependenţa
dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii este prezentă în dublu sens: conflictele de jurisdicţii influenţează
conflictele de legi în sensul că soluţionarea conflictului de jurisdicţii este prealabilă soluţionării conflictului
de legi; influenţa conflictelor de legi asupra conflictelor de jurisdicţii este mai puţin evi dentă, dar se
concretizează în faptul că judecătorul, de la bun început priveşte litigiul în ansamblul său şi se declară
competent având în vedere legea pe care o va aplica.
 Critica teoriei- normele ce reglementează conflictele de legi sunt norme conflictuale menite să
desemneze legea aplicabilă fără să ducă la rezolvarea litigiului pe fond. In schimb normele ce reglementează
conflictele de jurisdicţii sunt norme substanţiale care nu numai că indică legea aplicabilă soluţionării
problemei competenţei, dar şi tranşează în mod direct această problemă.

1.3. Doctrina conflictelor de legi, a conflictelor de jurisdicţii şi a condiţiei juridice a străinului


Doctrina a fost promovată în Franţa, Spania, America de Sud.
In noţiunea de condiţie juridică a străinului sunt incluse totalitatea normelor juridice prin care se de -
termină capacitatea de folosinţă a străinului, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le poate avea
străinul persoană fizică sau persoană juridică în statul forului.
 Expunerea teoriei –strainul este supus legii domiciliului, astfel ca atunci cand acesta se afla pe un alt teritoriu
determina declansarea unui conflict de legi.
 Critica teoriei- singura premiza de la care se pleaca, respectiv aceea ca nu poate exista conflict de legi decat daca i
se recunoaste strainului folosinta unor drepturi, nu poate constiui un argument pentru a include conditia juridica a
strainului in domeniul dreptului international privat; conditia strainului apartine altor ramuri de drept: drept constitutional
sau drept international public.

3.4. Doctrina extensivă care include şi cetăţenia în dreptul internaţional privat alături de conflictele de legi, conflictele
de jurisdicţii şi condiţia juridică a străinului
Această concepţie este consacrată în Franţa. Cetăţenia presupune totalitatea normelor juridice care reglementează
legătura politico-juridică dintre cetăţeanul - persoană fizică şi statul căruia îi aparţine.
 Expunerea teoriei - deşi este catalogată drept instituţie a dreptului public, cetăţenia rămâne în anumiteprivinţe un
element al statutului personal.
Litigiile generate de legătura cu cetăţenia sunt de competenţa
instanţelor judecătoreşti şi nu a celor administrative. Independent de sistemul adoptat se poate constata că între
conflictele de legi, conflictele de jurisdicţie, condiţia străinului şi cetăţenie există interdependenţă. Re -
zolvarea conflictului de legi depinde de rezolvarea favorabilă a conflictului de juris dicţii şi poate avea
repercusiuni asupra cetăţeniei părţilor în cauză (divorţ, tăgada pa ternităţii, stabilirea filiaţiei, adopţie). La fel,
aplicarea unei norme care vizează străinii ar putea fi precedată de un demers (care aparţine dreptului
internaţional privat) de determinare a cetăţeniei persoanei în cauză.

Secţiunea a 3-a Istoricul aparitiei dreptului international privat

3.1.Cauzele care au impus aparitia normelor de drept international privat


-aparitia dreptului internaţional privat a fost provocata de anumite conditii economico-sociale;
-la momentul dezvoltarii fortelor de productie care au condus la schimburi de marfuri si deplasari de oameni;
-s-a născut odată cu relaţiile interregionale şi s-a dezvoltat pe măsură ce acestea s-au intensificat şi s-au
transformat în relaţii internaţionale.

3.2. Apariţia şi evoluţia teoriei conflictelor de legi


-in antichitate nu se recunostea străinului calitatea de subiect de drept; străin ul nu se bucură nici de
legile proprii, dar nici de legile locale.
-odată cu invazia lumii romane de către barbari situaţia s-a modificat radical; Popoarele nomade au
adus propriile legi, astfel că s-a ajuns la existenţa mai multor legi diferite în acelaşi spaţiu geografic. Acest
sistem în virtutea căruia, pe acelaşi te ritoriu, fiecare individ era supus legii grupului etnic căruia îi aparţine a
primit în istoria dreptului numele de sistemul personalităţii legilor ;
-feudalitatea-începând cu secolul al X-lea s-a dezvoltat un sistem diametral opus persona lităţii legilor,
cunoscut sub denumirea de sistemul teritorialităţii legilor;toţi indivizii aflaţi pe un anumit teritoriu - străini
sau autohtoni - erau supuşi numai legilor ţării pe al cărui teritoriu se aflau;acest sistem a fost propriu
orânduirii feudale;

4.3.Enuntarea curentelor si a scolilor doctrinare

Teoria statutarilor italieni


- în secolele XIII-XV a luat naştere teoria conflictelor de legi,concretizata in doctrina italiană a
statutelor;
- apariţia acesteia a fost favorizată de:
 organizarea meşteşugarilor în ghilde şi a negustorilor în bresle, conduse după norme proprii - statute;
 autonomia oraselor si targurilor Italiene faţă de se niorii feudali;
 diferenţele existente între statutele municipale, pe de-o parte şi între statute şi dreptul roman, aplicabil
ca drept comun, pe de altă parte;în această situaţie, conflictele de legi erau de două feluri:1.un conflict între
statutele a două oraşe diferite, când se punea problema de a se stabili dacă se va aplica dreptul roman ca drept
comun ori statutul unuia dintre oraşe şi în această ipoteză, care anume statut;2.un conflict între dreptul roman
şi statutul unui oraş, caz în care se punea problema de a şti dacă se vor aplica dispoziţiile dreptului roman sau
ale statutului oraşului respectiv.

Glosatorii
- pentru a solutiona conflictele de legi prin adoptarea unor soluţii care sa corespunda noilor relaţii
economice, juriştii epocii au recurs la dreptul roman pe care-1 vedeau ca pe un „drept absolut".
- comentariile textelor se numeau glose iar comentatorii glosatori;
- în baza gloselor judecătorii soluţionau conflictele apărute fie între dreptul roman şi statute fie între
diferitele statute;
Exemplu: într-o glosă descoperită în 1910, Magister Aldricus îşi punea întrebarea care dintre cutume va trebui
s-o aplice judecătorul, dacă într-un proces sunt persoane aparţinând unor provincii diferite, guvernate de
cutume diferite. Răspunsul lui Aldricus este că va aplica acea cutumă care îi va părea mai utilă şi mai indicată
de „împrejurări".
-aceste glose au constituit punctul de plecare pentru majoritatea studiilor care au urmat, în special
pentru postglosatori, care au reprezentat „prima şcoală veri tabilă de drept internaţional privat".

Postglosatorii (sec.XIV-XV)
-doctrina postglosatorilor s-a bazat pe studiul de la caz la caz;
-ei nu sunt adepţi nici ai personalităţii, nici ai teritorialităţii legilor; nu se ghidează după principii
apriorice şi dau valoare egală diferitelor statute, acceptând ideea aplicării într-un oraş a statutelor aparţinând
altor oraşe;
-în ce priveşte soluţiile preconizate postglosatorii se conduceau după natura fiecărui statut pe care-1
analizau în lumina textelor dreptului roman.
-totusi faceau anumite distinctii consacrate;
Critica doctrinei- folosirea metodei analitice care ducea deseori la dizertaţii confuze şi în afara subiectului tra tat.

Curentul teritorialist
 Şcoala franceza (sec. al XVI-Iea); exponentii acestei scoli au fost: Charles Dumoulin, Bertrand d'Argentré,
Guy Coquille.
 Şcoala olandeză (sec. al XVlIl-lea); exponentii acestei scoli au fost:Paul şi Jean Voet, Burgundus şi
Rodenburgus.

Curentul personalist şi universalist


 Şcoala personalistă a lui Mancini (sec. al XlX-lea); Mancini a creat teoria potrivit careia l egile sunt personale
şi nu reale si a avut o oarecare influenţă asupra legislaţiilor europene.
Exemplu: Codul civil italian din 1866 şi Codul civil spa niol din 1899 au prevăzut că succesiunea,
donaţiile şi testamentele care au ca obiect bunuri mobile sunt supuse legii naţionale a proprietarului.

Curentul universalist
 Doctrina germană;exponentii acestei doctrine sunt Frederic von Savigny (1779-1861), Wăechter şi M.
Schaefner;
 Doctrina lui A.Pillet;
 Doctrina anglo-americană (sec. XIX-XX)- până în secolul al XIX-lea în Anglia nu s-a format o doctrină în
materia dreptului internaţional privat;din practica instanţelor a luat naştere common law (drept nescris, născut
pe calea precedentului judiciar); pentru fiecare caz în parte instanţa aplica fie dreptul situaţiei de fapt
stabilite, fie elabora dreptul, creând precedentul judiciar (situaţii care excludeau conflictele de legi);în secolul
al XIX-lea Anglia preia ideile doctrinei americane şi astfel se for mează doctrina engleză de drept
internaţional privat.

Doctrina modernă şi contemporană


-perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial s-a caracterizat prin intensi ficarea studiilor
comparative;
-tratatele internaţionale dobândesc o importanţă tot mai mare în contextul intensificării relaţiilor
internaţionale între state;
-dispare clasica opoziţie între dreptul privat şi dreptul public;
-metoda utilizată este studiul aprofundat al practicii judiciare din fiecare stat şi analiza comparativă a
soluţiilor date în diferite state;
-se descoperă importanţa unor probleme cum sunt: conflictul mobil de legi, conflictul de legi în timp,
conflictele interpersonale, normele de aplicaţie imediată;

Secţiunea a 4-a IZVOARELE DREPTULUI INTERNATIONAL PRIVAT

Exista doua categorii de izvoare:

1.Izvoarele interne

 Legile în sens restrâns

-Constituţia reglementează principiile fundamentale ale poli ticii internaţionale a statului român şi cuprinde
norme care interesează dreptul internaţional privat;
-Legile ordinare; Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept inter naţional privat (M.
Of. nr.241/1 oct. 1992);
-Codul civil (art.885, 1773, 1789);
-Codul de procedură penală (art.522 care se referă la executarea dispoziţiilor civile din hotărârile penale
străine);
-Codul de procedură civilă (capitolul X privind arbitrajul internaţional şi capi tolul XI privind recunoaşterea şi
executarea hotărârilor arbitrale străine;
-Codul aerian, articolul 10;
-Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale;
-Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor comerciale de stat în regii autonome şi societăţi
comerciale;
-Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului;
-Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar;
-Legea nr.35/1991 privind regimul investiţiilor străine;
-Legea nr.58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale;
-Legea nr.21/1991 privind cetăţenia română;
-Legea nr.61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile sta tului către populaţie;
-Legea nr.84/1992 privind regimul zonelor libere în România;
-Legea nr. 15/1996 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România;
-Legea nr.81/1992 completată prin Ordonanţa Guvernului nr.68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural
naţional;
-Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive;
-Legea Arhivelor Naţionale, nr.16/1996;
-Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor;
-Legea nr. 119/96 cu privire la actele de stare civilă.

 Hotărârile Guvernului şi Ordonanţele Guvernului

-H.G.nr.518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român tri mis în străinătate pentru
îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar;
-H.G.nr.288/1993 privind şcolarizarea în România a cetăţenilor din alte ţări;
-O.G.nr.27/1992 privind unele măsuri pentru protecţia patrimoniului cultural-national, modificată prin Legea
nr. 11/1994 privind unele ordonanţe ale Guvernului,
-O.G.nr.37/1994 privind unele măsuri în legătură cu eliberarea şi păstrarea paşapoartelor, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 144/1994;
-H.G.nr.547/1990, privind drepturile cetăţenilor români care realizează veni turi în valută de la societăţile cu
participare românească în străinătate.
 Alte acte normative
-Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.7/1994 privind efectuarea operaţiunilor valutare;
-Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Comer cial Internaţional de pe lângă
Camera de Comerţ şi Industrie a României;
-Decretul-lege nr. 122/1990 privind autorizarea şi funcţionarea în România a reprezentanţelor societăţilor
comerciale şi organizaţiilor economice străine.

 Practica judecătoreasca, arbitrara şi doctrina

-practica judecătorească nu este izvor de drept în general şi de drept interna ţional privat în special.
-jurisprudenta nu este obligatorie, dar este impor tantă;
-practica arbitrată nu constituie izvor al dreptului internaţional privat, dar prin soluţiile date de Curtea de
Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României contribuie la interpretarea
dispoziţiilor legale relative la relaţiile economice internaţionale.
-doctrina (ştiinţa dreptului) nu este izvor de drept internaţional privat, dar are un rol deosebit de impor -
tant în interpretarea normelor de drept internaţional privat.

2.Izvoare internaţionale

 Tratatele internaţionale

-două categorii:
 tratate care conţin norme conflictuale;
Exemplu: Convenţia care reglementează conflictul de lege în materie de căsătorie şi Convenţia care
reglementează conflictul de lege în materie de despărţenie şi separaţiune de corp, ratificată de România prin
Decretul-Lege nr.873/1994; Convenţia cu privire la conflictele de legi relative la efectele căsătoriei asupra
drepturilor şi datoriilor soţiilor în raporturile lor personale şi asupra averilor soţiilor, ratificată de România
prin Decretul-Lege nr.l007/28.febr.l912;
 tratate care conţin norme materiale uniforme;normele uniforme cuprinse în aceste tratate nu aparţin, în
principiu, dreptului internaţional privat, ci ramurilor de drept de care sunt legate prin conţinutul lor (drept
civil, dreptul familiei, dreptul muncii ş.a.). Prin excepţie, pot constitui izvoare ale dreptului internaţional
privat convenţiile internaţionale care reglementează instituţii juridice cum sunt procesul civil internaţional
sau condiţia juridică a străinului sau a cetăţeanului român în dreptul internaţional privat.
Exemplu: Convenţia de la Haga din 1 martie 1954 privind proce dura civilă, ratificată de România prin
Decretul nr.81/1971; Convenţia Europeană în domeniul informării asupra dreptului străin, semnată la Londra
la 7 iunie 1968 şi Protocolul adiţional la această convenţie semnat la Strassbourg la 15 martie 1978, la care
România a aderat în 1991; Convenţia Europeană în materia adopţiei de copii, încheiată la Strassbourg la 24
aprilie 1967, la care România a aderat în 1993.

Natura juridică a tratatelor internaţionale

a. în raporturile dintre statele-părţi, tratatele internaţionale sunt contracte, care obligă reciproc toţi
contractanţii;fiecare stat semnatar se obligă să respecte întocmai termenii convenţiei şi orice lege internă
contrară este inopozabilă respectivului stat-parte.
b. în raporturile dintre fiecare stat contractant şi resortisanţii săi, tratatul inter naţional se impune cu putere de
lege; în dreptul nostru tratatele internaţionale se includ în legislaţia internă prin actul de ratificare, aderare
sau acceptare care emană de la organul competent.

 Cutuma internaţională şi uzanţele internaţionale

-cutuma este o regulă de conduită stabilită în prac tica vieţii sociale şi respectată un timp îndelungat în
virtutea deprinderii, ca o normă socotită obligatorie;
-spre deosebire de cutumă care reuneşte cumulativ două elemente - cel obiectiv (conduita ca deprindere)
şi cel subiectiv (convingerea că respectiva conduită este obligatorie) - uzanţa internaţională pre supune doar
elementul obiectiv;
-cutuma internaţională şi uzanţa internaţională interesează dreptul internaţional privat în măsura în care
completează sau interpretează normele juridice de drept internaţional privat, constituind izvoare distincte în
această situaţie.

Unificarea dreptului internaţional privat

-Conferinţa de drept internaţional privat de la Haga s-a reunit pentru prima dată în 1893 şi începând cu
1955 este organizaţie permanentă; conferinţa a adoptat, în baza unor studii aprofundate, numeroase convenţii
în diferite materii: procedură civilă, vânzarea mobilelor, obligaţia alimentară faţă de copii, forma
testamentelor, protecţia minorilor, adopţie, recunoaşterea şi executarea hotă rârilor străine, accidente de
circulaţie, responsabilitatea pentru bunuri, regimul ma trimonial, celebrarea căsătoriei, trust ş.a.
-Comunitatea Economică Europeană a fost înfiinţată prin Tratatul de la Roma din 1957 si a adoptat:
Convenţia de la Bruxelles din 27 sept. 1968 asupra competenţei şi executării hotărârilor în
materie civilă şi comercială;
Convenţia de la Lugano din 16 sept. 1988 extinde mecanismul Convenţiei de la Bruxelles în
relaţiile dintre statele membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb;
Convenţia de la Roma din 19 iunie 1980 cu privire la legea aplicabilă obli gaţiilor contractuale.
-Curtea de Justiţie a Comunităţii Economice Europene are rolul de a interpreta tratatele.
Exemplu: I n speţa Costa (1964) Curtea a statuat că dreptul comunitar primează faţă de legislaţiile naţionale
(principiu pe care Tratatul de la Roma nu 1-a consacrat expres). Articolul 177 al Tratatului crează un nou
mijloc de asigurare a unităţii de interpretare a tratatelor. Instanţa statului comunitar poate solicita Curţii
pentru un litigiu pendinte interpretarea textelor unui tratat internaţional. Decizia Curţii leagă instanţa şi are
valoare erga omnes pentru toate litigiile similare ulterioare.
-Consiliul Europei are un rol redus în materia dreptului internaţional privat. Sunt de menţionat totuşi
Convenţia Europeană în domeniul informării asupra drep tului străin din 7 iunie 1968 şi Protocolul adiţional
din 15 martie 1978 precum şi Convenţia Europeană asupra imunităţii statelor din 16 noiembrie 1972, ambele
convenţii fiind adoptate sub egida Consiliului Europei.
-Comisia internaţională de stare civilă a luat fiinţă în 1950 şi are ca preocupare elaborarea unor
recomandări şi convenţii în scopul armonizării legislaţiilor naţionale în materia stării civile. Din punctul de
vedere al dreptului internaţional privat are re levanţă Convenţia asupra dreptului aplicabil numelui şi
Convenţia cu privire la recunoaşterea copilului din afara căsătoriei din 14 sept. 1961.
-Uniunea panamericană include Statele Americii Centrale şi ale Americii de Sud. A adoptat în anul 1928
un cod de drept internaţional privat cuprinzând 437 de articole, acceptat de 15 state, cunoscut sub denumirea
de Codul Bustamante.
-Uniunea nordică (Norvegia, Suedia, Finlanda, Irlanda, Danemarca) a adoptat din 1931 până în 1943
cinci convenţii cu privire la conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii.

Raporturile dintre izvoarele interne şi izvoarele internaţionale de drept internaţional privat-Principiul de


bază este că tratatul internaţional primează faţă de legea internă, în acest sens este art.10 din Legea nr.
105/1992, care prevede că dispoziţiile acestei legi sunt aplicabile în măsura în care convenţiile internaţionale
la care România este parte nu stabilesc o altă reglementare.

Capitolul II

TEORIA CONFLICTELOR DE LEGI

Secţiunea a 1-a NORMA CONFLICTUALĂ


1.Definiţie = norma juridică specifică dreptului internaţional privat care soluţionează conflictul de legi, adică
desemnează legea internă competentă să cârmuiască raportul juridic cu element străin. Sistemul de drept
astfel determinat poartă denumirea de „legea cauzei" (lex causae).
Rol- de a stabili care dintre sistemele de drept în prezenţă este chemat să se aplice pe parcursul
existenţei raportului juridic. Din momentul desemnării legii competente rolul normei conflictuale încetează.

2. Structura normei conflictuale


Alcătuită din trei elemente: conţinutul normei confiictuale, legătura şi legea aplicabilă (tex causae).
2.1.Conţinutul normei confiictuale= totalitatea raporturilor juridice la care se referă norma conflictuală. El
determină câmpul de aplicare în spaţiu al unei legi.
2.2.Legătura normei confiictuale= parte a normei ce indică legea aplicabilă raportului juridic în cauză. Legătura
normei confiictuale se concretizează în punctul de legătură. Acesta este elementul prin care se stabileşte
relaţia între un raport juridic şi o lege.

Puncte de legătură

 cetăţenia (lex patriae) constituie punctul de legătură în materia statutului personal (starea civilă,
capacitatea si relaţiile de familie), a succesiunii mobiliare şi a juris dicţiei competente, în unele cazuri.
Exemplu : potrivit articolului 2572 din Codul civil starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmu ite
de legea sa naţională, cu excepţia cazului când prin dispoziţii speciale se prevede altfel, iar conform
articolului 2568 alin.l legea naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana în cauză.
 domiciliul sau, în subsidiar, reşedinţa (lex domicilii) este punct de legătură pentru unele raporturi juridice
referitoare la starea şi capacitatea persoanelor (în subsidiar faţă de cetăţenie), referitoare la condiţiile de
fond ale actelor juridice (când debitorul pre staţiei caracteristice este persoană fizică) la condiţiile de fond ale
contractului de vânzare mobiliară (în lipsa unei legi alese de părţi) şi la jurisdicţia competentă, în unele
cazuri.
Exemplu: Conform articolului 2568 alin.3 din Codul civil, dacă o persoană nu are nici o cetăţenie, se aplică
legea reşedinţei sale obişbuite. Conform articolului 149 punctele 1 şi 3, instanţele judecătoreşti române sunt
competente dacă pârâtul sau unul dintre pârâţi are domiciliul, reşedinţa sau fondul de co merţ în România şi
dacă reclamantul din cererea de pensie de întreţinere are domi ciliul în România.
 sediul social este punct de legătură pentru raporturile juridice la care ia parte persoana juridică (pentru
statutul organic al persoanei juridice, condiţiile de fond ale actelor juridice atunci când debitorul prestaţiei
caracteristice este o persoană juridică §.a.).
Exemplu:Potrivit articolului 2571 din Codul civil, persoana juridică are naţionalitatea statului pe al cărui
teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, se diul social. Dacă există sedii în mai multe state,
determinant pentru a identifica naţionalitatea persoanei juridice este sediul real. „Sediul real" este locul unde
se află centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotă rârile organului
respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de acţionari sau asociaţi din alte state.
 locul situării bunului (lex situs sau lex rei sitae) este punct de legătură în raporturile juridice care privesc
moştenirea imobilelor, regimul juridic al mobilelor şi imobilelor privite ut sin-guli şi pentru jurisdicţia
competentă în unele cazuri.
Exemplu: Articolul 2613 Cod civil stabileşte că posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra
bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale sunt cârmuite de legea locului unde acestea sunt situate, afară numai
dacă prin dispoziţii speciale se prevede altfel.
 locul încheierii contractului (lex loci contractus) pentru condiţiile de fond ale contractelor (în subsidiar faţă
de legea cu care contractul prezintă legăturile cele mai strânse) şi, în unele cazuri, pentru jurisdicţie.
Exemplu: Conform articolului 151 punctul 1 din Lg.nr.105/1992 instanţele române sunt competente să judece
procesele privind raporturile de drept internaţional privat referitor la acte de stare civilă întocmite în România
şi care se referă la persoane domiciliate în România, cetăţeni români sau străini fără cetăţenie.
 locul executării contractului(lex loci executionis) pentru modul de executare a contractului.
 locul întocmirii actului juridic (locus regit actum) pentru forma actului, în sensul de instrumentum. Actul
juridic este valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea locului unde
a fost întocmit (articolul 2639al.2 punctul „a" din Codul civil).
 locul producerii faptului juridic ilicit (lex loci delicti comissi )pentru raporturile juridice generate de acesta.
Legea statului unde are loc un fapt juridic stabileşte dacă acesta constituie un act ilicit şi îl cârmuieşte
îndeosebi în ce priveşte: capacitatea delictuală, condiţi ile şi întinderea răspunderii, cauzele de limitare sau de
exonerare de răspundere şi de împărţire a răspunderii între autor şi victimă, răspunderea comitetului pentru
fapta prepusului, natura daunelor care pot da loc reparaţiei, modalităţile şi întinderea reparaţiei,
transmisibilitatea dreptului în reparaţie şi persoanele îndreptăţite să obţină reparaţia pentru prejudiciul suferit.
 fondul de comerţ, pentru condiţiile de fond ale actului juridic, când debitorul prestaţiei caracteristice
este un comerciant.
 pavilionul navei sau aeronavei pentru raporturile juridice încheiate cu privire la mijloacele de transport
respective, în unele cazuri.
Exemplu: Potrivit articolului 2620al.1 lit. „a" din Codul civil constituirea, transmiterea sau stingerea
drepturilor reale asupra unui mijloc de transport sunt supuse legii pavilionului pe care-1 arbore ază nava sau
legii statului de înmatricularena aeronavei.
 autoritatea care examinează validitatea actului juridic pentru condiţiile de formă ale actului juridic, în
anumite cazuri. Actul juridic este valabil din punct de vedere al formei - precizează articolul 2639al.1 litera
„c" din Codul civil - dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional
privat al autorităţii care examinează validitatea actului juridic.
 instanţa sesizată este punct de legătură pentru probleme de procedură.
Exemplu:Articolul 159 din Legea nr. 105/1992 statuează: „în procesele privind raporturile de drept
internaţional privat instanţele române aplică legea procedurală română, dacă nu s-a dispus altfel în mod
expres. Legea română stabileşte şi dacă o anumită pro blemă este de drept procedural sau de drept material".
 voinţa părţilor pentru condiţiile de fond ale actelor juridice în general şi ale unor contracte speciale.
Exemplu: Conform articolului 2637 din Codul civil contractul este supus legii alese prin consens de părţi.

Felurile legăturilor

- funcţie de natura lor, legăturile pot fi constante sau variabile.


 Legătura constantă se concretizează într-un punct de legătură fix, care nu poate fi deplasat de sub
incidenţa unui sistem de drept sub incidenţa altui sistem de drept. Exemplu:locul producerii faptului juridic
ilicit şi locul situării bunului imobil;
 Legătura variabilă se exprimă într-un punct de legătură mobil, care poate fi deplasat în spaţiu. în
vederea desemnării legii competente este necesară locali zarea temporală a punctelor de legătură mobile.

1.3. Legea la care trimite norma conflictuală=este sistemul de drept cu care se face legătura prin punctul de
legătură.

2. Clasificarea normelor conflictuale

 După felul legăturii:


a) norme conflictuale unilaterale= determină în mod expres doar câmpul de aplicare al legii substanţiale
naţionale, ignorând cazurile când legea străină este competentă.
Exemplu:se regăseşte în articolul 2607 dinCodul civil;
b) norme conflictuale bilaterale (complete sau duble)= determină atât domeniul de aplicare al dreptului
naţional cât şi al dreptului străin. Majoritatea normelor conflictuale conţinute Codul civil şi de
codificările moderne intră în această categorie.
Exemplu: articolul 2616 din Codul civil;

 După conţinut:
Distingem norme conflictuale cu privire la persoane, cu privire la bunuri, la moştenire, la actul juridic, ş.a.

 Norme de aplicaţie imediată= normele materiale care aparţin dreptului intern al statului forului şi care,
datorită caracterului lor de imperativitate se aplică cu prioritate unui raport juridic cu element străin,
excluzând aplicarea normei conflictuale 1 .
Exemplu: articolul 2587alin.2 din Codul civil;

Secţiunea a 4-a CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP, SPAŢIU SI ÎN SITUATII SPECIALE


1. Conflictul in timp al normelor conflictuale

! este generat de apariţia într-o ţară dată a unor norme conflictuale noi, în cadrul aceluiaşi sistem de drept, care
determină diferit aplicarea legilor în timp în raport cu normele anterioare; legea veche este înlocuită cu legea noua;

1.1Conflictul în timp al normelor conflictuale ale forului

- în dreptul roman un asemenea conflict a apărut la momentul intrării în vigoare a Codului civil prin abrogarea unor
prevederi ale Legii nr. 105/1992(art.1-33 şi art.36-147);
- soluţionarea acestui conflict se face prin analogie cu soluţionarea conflictului de legi în timp din dreptul intern cu
respectarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii şi numai în măsura în care legea nouă nu prevede expres
altă modalitate de soluţionare.

1.2.Conflictul în timp al normelor conflictuale sau materiale străine care constituie lex causae

- apare atunci când norma conflictuală a forului trimite la un sistem de drept străin în care au survenit modificări ale
dreptului material sau ale normelor conflictuale între momentul naşterii raportului juridic şi cel al litigiului.
-in dreptul român -conflictul normelor conflictuale sau materiale străine se rezolva prin aplicarea normelor dreptului
tranzitoriu străin la care trimite dreptul forului. Argumentul de text este articolul 2560 din Codul civil care prevede că, în
cazul în care legea străină aparţine unui stat în care coexistă mai multe sisteme legislative, dreptul acelui stat determină
dispoziţiile aplicabile, iar în lipsă, se aplică sistemul legislativ din cadrul acelui stat care prezintă cele mai strânse legături
cu raportul juridic. Trebuie avut în vedere, totodată şi articolul 15 alin.2 din Constituţie care consacră principiul
neretroactivităţii legii române.

Este posibilă apariţia unor situaţii care se constituie în tot atâtea excepţii de la aplicarea dreptului tranzitoriu
străin.
O primă situaţie este cea în care dreptul tranzitoriu se dovedeşte a fi contrar principiilor fundamentale ale ordinii
juridice a forului (ordinii române). Pentru această ipoteză s-a propus în doctrina străină aplicarea fie a dreptului tranzitoriu
al ţării forului fie a legii străine vechi.
A doua situaţie poate să apară atunci când modificările legislative intervenite în dreptul străin n-au nici o legătură
cu sistemul de drept român sub imperiul căruia raportul juridic a luat naştere.
Un ultim caz este cel în care părţile prevăd în mod expres în contract că acesta va fi supus legii române în vigoare
la data încheierii actului, independent de modificările legislative intervenite în cursul executării contractului.

2. Conflictul in spaţiu al normelor conflictuale

2.1.Conflictul în spaţiu al normelor conflictuale

 Conflictul pozitiv apare în situaţia în care fiecare dintre normele conflictuale susceptibile să se aplice unui raport
cu element de extraneitate revendică reglementarea respectivului raport.

De exemplu, dacă un cetăţean român, cu ultimul domiciliu în Franţa, moare în această ţară, lăsând o avere mobiliară, se
pune întrebarea: ce lege va reglementa succesiunea - legea română, ca lege naţională pe care o avea persoana la data
morţii sau legea franceză, ca lege a statului ultimului domiciliu?Soluţia diferă în raport de instanţa (română sau franceză)
în faţa căreia se iveşte litigiul. Instanţa sesizată va aplica propria norma conflictuală.

 Conflictul negativ apare în situaţia în care fiecare dintre normele conflictuale susceptibile să se aplice unui raport
cu element de extraneitate se declară necompetente să reglementeze acel raport şi trimite la sistemul de drept al celuilalt
stat sau la sistemul de drept al unui stat terţ.Trimiterea se consideră făcută la întregul sistem de drept, deci inclusiv la
normele conflictuale.
Exemplu: în privinţa statutului personal (starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie) ale unui cetăţean englez
domiciliat în România sunt susceptibile de aplicare legea engleză (ca lege naţională) şi legea română (ca lege a
domiciliului). Potrivit art.2572 din Codul civil „Starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa
naţională, dacă prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel". Prin urmare, legea română trimite la legea engleză. Norma
conflictuală engleză indică, pentru aceeaşi materie, legea domiciliului. Aşadar, legea engleză trimite la legea română. Se
naşte astfel un conflict negativ care se soluţionează în sensul că instanţa forului aplică propria normă conflictuală.
În cazul dat, dacă litigiul se soluţionează de instanţa română, aceasta aplică art. 2572, care trimite la legea
engleză. Aceasta din urmă nu acceptă competenţa ce i se atribuie, ci retrimite la legea română, situaţie în care se aplică
legea română.
De asemenea, este posibil ca legea străină la care trimite legea forului să trimită mai departe la legea unui stat
terţ.

2.2. Conflictul în spaţiu al normelor materiale

Conflictul în spaţiu al normelor materiale apare între norme materiale care fac parte din sisteme de drept diferite,
indiferent dacă conţin sau nu reglementări opuse cu privire la aceeaşi instituţie juridică.
Pentru reglementarea raportului cu element de extraneitate norma conflictuală a forului poate trimite fie la norma
materială proprie, fie la norma materială străină.
Aşadar, soluţionarea acestui conflict se realizează prin aplicarea normei conflictuale a forului.

3.Conflictul de legi în timp şi spaţiu

3.1.Noţiune. Forme

Conflictul de legi în timp şi spaţiu presupune conflictul între legea sub imperiul căreia s-a născut dreptul
subiectiv şi legea locului unde acesta se invocă.
Conflictul este „în timp" întrucât între momentul naşterii dreptului şi momentul invocării lui trece un anumit
interval de timp şi este „în spaţiu" deoarece ambele sisteme juridice (cel în cadrul căruia s-a născut dreptul şi cel al
forului) coexistă spaţial.
In literatura de specialitate această formă a conflictului de legi se mai numeşte „teoria recunoaşterii drepturilor
dobândite" sau „teoria efectelor extrateritoriale ale drepturilor câştigate" ori „respectarea drepturilor câştigate în
ţară străină".

Două forme:
 raportul juridic se naşte (se modifică, se stinge) în cadrul dreptului intern al unei ţări şi se invocă în altă ţară.
Conflictul apare la momentul invocării dreptului subiectiv şi este un conflict de legi în timp şi spaţiu. Exemplu: doi
cetăţeni francezi se căsătoresc în Franţa (problemă de drept intern), iar apoi solicită în România recu noaşterea efectelor
juridice ale căsătoriei.
 raportul juridic se naşte (se modifică, se stinge) în cadrul dreptului internaţional privat al unei ţări şi se invocă
apoi în altă ţară. Exemplu: doi cetăţeni unul francez şi unul italian se căsătoresc în Franţa, iar ulterior cer în România
recunoaşterea efectelor juridice ale căsătoriei.

3.2.Condiţiile recunoaşterii în România a unui drept câştigat în ţara străînă:

 dreptul să fi fost creat (modificat, stins) conform legii competente (fie legea străină a statului unde s-a dobândit
dreptul, fie legea competentă desemnată de norma conflictuală a statului unde se invocă dreptul);
Această condiţie vizează doua aspecte:
1) determinarea legii competente; legea competentă este stabilită in mod diferit după cum dreptul subiectiv invocat a
apărut in dreptul intern al unui stat sau în dreptul internaţional privat. În primul caz legea competentă este legea străină
desemnată de norma conflictuală a sistemului de drept străin, in cazul secund, legea competentă este cea indicată de
norma conflictuală a statului unde se invocă dreptul.
Condiţia evocată nu se limitează doar la dreptul material, ci se aplică deopotrivă şi domeniului dreptului procesual (în
privinţa recunoaşterii şi executării unei hotărâri străine în România)
2) conformitatea dreptului subiectiv cu această lege; presupune faptul că dreptul subiectiv a îndeplinit toate cerinţele
prevăzute de această lege.

 dreptul să fi îndeplinit toate cerinţele prevăzute de legea străină competentă;


 dreptul dobândit într-o ţară va produce efecte în altă ţară dacă între timp nu s-a creat în ţara unde se invocă acesta
un drept nou, care îl include sau îl exclude pe cel creat în străinătate; adică să existe identitate între dreptul subiectiv
invocat şi cel născut, modificat sau stins în
străinătate; cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba de acelaşi drept, iar nu de altul care s-a substituit acestuia ( Există această
din urmă situaţie, de exemplu, atunci când se solicită recunoaşterea şi executarea unei hotărâri străine care se modifică pe
durata derulării procedurii în ţara forului).
Exemplu: situaţia în care creditorul gajist înstrăinează bunul mobil (ce formează obiectul gajului) într-o ţară în
care legea acordă proprietarului dreptul de a-1 revendica de la subdobânditor; apoi bunul este transportat într-o altă ţară a
cărei lege prevede că posesia de bună credinţă valorează titlu de proprietate, astfel că vechiul proprietar nu va mai putea
revendica bunul de la noul proprietar.

3.3.Efectele eficacităţii unui drept străin

 dreptul dobândit produce toate efectele pe care i le conferă legea respectivă.


Exemplu; o acţiune în justiţie va putea fi introdusă la instanţa română în termenul fixat de legea străină chiar dacă acesta
este mai mare decât cel defipt de legea română; o căsătorie religioasă, între doi cetăţeni străini, valabil încheiată în ţara
străină va produce în România toate efectele pe care le recunoaşte legea străină;
 un drept dobândit conform legii străine nu poate produce în ţara noastră mai multe efecte juridice decât în ţara
unde a fost dobândit;
 dreptul dobândit conform legii străine nu poate produce efecte în altă ţară dacă ar contraveni ordinii publice.
Codul civil reglementează în mod expres această condiţie, indiferent de forma sub care se prezintă conflictul de legi în
timp şi spaţiu-art-2567C.civ:,, drepturile câştigate în tară străină sunt recunoscute în Romănia, cu excepţia cazului în care
sunt contrare ordinii publice în dreptul internaţional privat’’.

3.4.Conflictul mobil de legi

Noţiune si domeniu

Conflictul mobil de legi este o formă a conflictului de legi în timp şi spaţiu care presupune schimbarea punctului
de legătură al normei conflictuale aplicabile şi, pe cale de consecinţă, supunerea raportului juridic, în mod succesiv, la
două sisteme de drept diferite.

Exemplu: un cetăţean spaniol dobândeşte cetăţenie franceză;se pune problema dacă statutul său personal şi actele
încheiate anterior naturalizării în Franţa (mai exact divorţul în Spania) vor fi supuse legii franceze (legea nouă) sau legii
spaniole (legea veche).
Exemplu:un autoturism este înstrăinat pe teritoriul Germaniei, iar formalităţile vânzării-cumpărării sunt îndeplinite în
conformitate cu dreptul german (conform regulii lex rei sitae), mai puţin exigent la acest capitol decât dreptul elve ţian, în
ipoteza introducerii bunului în Elveţia (schimbarea punctului de legătură) care sistem de drept va fi aplicabil efectelor
vânzării-cumpărării? Sistemul de drept german sau cel elveţian? Legea federală de drept internaţional privat în vigoare în
Elveţia de la 1 ianuarie 1989, reglementează în articolul 102 alineat 2 această situaţie, în sensul că vânzarea-cumpărarea
îşi va păstra valabilitatea timp de trei luni, după care efectele înstrăinării nu vor mai fi recunoscute în Elveţia. Este unul
din puţinele cazuri în care există o reglementare expresă a legii elveţiene care permite soluţionarea conflictului mobil de
legi.

Particularităţi:
-afectează legea internă aplicabilă, nu norma conflictuală avută în vedere;
-sursa acestui conflict este voinţa părţilor de a schimba punctul de legătură şi nu voinţa legiuitorului;

Domeniile în care pot apărea conflictele mobile de legi


Raporturile juridice cărora li se aplică norme conflictuale cu puncte de legătură mobile sunt singurele care pot
genera conflicte mobile de legi.
Domeniile în care poate apărea conflictul mobil de legi sunt următoarele:
-statutul personal, prin schimbarea cetăţeniei sau domiciliului;
-statutul organic al persoanei juridice, prin schimbarea sediului social, atunci când legea naţională se determină după
sediu;
-statutul real mobiliar, prin deplasarea în spaţiu a bunului mobil; în materia bunurilor imobile nu este posibil conflictul
mobil de legi;
-în privinţa drepturilor creditorului asupra patrimoniului debitorului, când acesta din urmă îşi schimbă cetăţenia sau
domiciliul până la achitarea creanţei;
-forma testamentului, supusă legii naţionale a testatorului, dacă cetăţenia se schimbă înaintea decesului acestuia;

Soluţionarea conflictului mobil de legi


-potrivit normelor sistemului de drept român (fie norme conflictuale, fie alte norme juridice).

 soluţia conflictului mobil diferă de la caz la caz, aplicându-se fie legea ve-
che, fie legea nouă, fie se indică până când se produc efectele legii vechi şi de când
se aplică legea nouă.

a)se dă prioritate legii vechi; Exemplu: în materia relaţiilor personale şi patrimoniale ale soţilor legea reşedinţei comune a
soţilor sau legea naţională comună continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unui dintre ei îşi schimbă
cetăţenia sau, după caz, domiciliul (articolul 2589 din Codul civil) şi indiferent de regimul matrimonial ales.
b)se aplică legea nouă; Exemplu: moştenirea bunurilor mobile este supusă legii reşedinţei pe care o avea defunctul la data
morţii (articolul 2633 din Codul civil);legea stfel determinatăn se aplică indiferent de locul situării bunurilor succesorale;

c)se aplică fie legea veche, fie legea nouă. Exemplu:art.2635 dinCod civil -cazul întocmirii, modificării sau revocării
testamentului care sunt valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile fie la data întocmirii, modificării sau
revocării, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:
legea naţională a testatorului;
legea reşedinţei acestuia;
legea locului întocmirii, modificării sau revocării actului.

 se aplică principiul legii mai favorabile (în unele cazuri)


Exemplu: articolul 2575 din Codul civil: apartenenţa unei persoane la o nouă lege naţională nu aduce atingere majoratului
dobândit potrivit legii care îi era anterior aplicabilă.

-în cazurile pentru care nu există o reglementare legală a soluţionării conflictului mobil de legi s-a propus „aplicarea prin
analogie a dispoziţiilor privind soluţionarea conflictului de legi în timp din dreptul intern român, ţinând însă seama de par -
ticularităţile contextului juridic internaţional în care apare acest conflict".

4.Conflictul de legi în situaţii speciale

4.1. Conflictul de legi în cazul statului nerecunoscut

-s-a ridicat problema dacă legile unui stat nerecunoscut de statutul forului pot da naştere conflictului de legi;
-plecându-se de la premisa că recunoaşterea statutului sau guvernului are caracter constitutiv, un timp s-a refuzat aplicarea
legii străine, dacă această lege aparţinea statului nerecunoscut (Franţa);
-cu toate că au fost cazuri în care unele ţări au refuzat să aplice legile unui stat nerecunoscut', s-a ajuns la concluzia
unanim admisă că astfel de legi îşi găsesc aplicarea în statul forului şi pot da naştere conflictelor de legi, la fel ca şi legile
oricărui alt stat.Exemplu: decizia Curţii de casaţie franceze care, reluând motivarea hotărârii date în primă instanţă de
Tribunalul Senei statuează că lipsa recunoaşterii guvernului străin de către Franţa nu permite judecătorului francez să
tăgăduiască legile de drept privat edictate de acest guvern, anterior recunoaşterii sale, dacă respectivele legi sunt valabile
pe teritoriul în limitele căruia el îşi exercită autoritatea.

Argumente:
-recunoaşterea unui stat de către alt stat are caracter declarativ şi nu constitutiv;
-statul şi ordinea sa de drept există independent de această recunoaştere;
-recunoaşterea unui stat are un caracter preponderent politic, ori, în materia dreptului internaţional privat
nu este vorba de relaţii diplomatice între state, ci de raporturi de drept privat Ia care participă persoane fizice şi
persoane juridice;
-ar fi nedrept ca aceste persoane să nu-şi poată valorifica drepturile lor numai pe considerentul că aparţin
unui stat nerecunoscut de statul forului;
-judecătorul forului nu este în drept să aprecieze legitimitatea unui stat străin, chiar nerecunoscut de statul
forului.

4.2.Conflictul de legi interne (interprovinciale sau interregionale)

Acest tip de conflict se referă la conflictul între legile statelor în care coexistă mai multe sisteme legislative. Este
cazul statelor cu provincii sau regiuni având legi diferite (de exemplu Marea Britanie) şi cazul statelor federaţii, în care
fiecare ţară componentă are propriul sistem de drept (de pildă Statele Unite ale Americii).
Articolul 2560 din Codul civil- atunci când norma conflictuală română trimite la legea unui asemenea stat în care
coexistă mai multe sisteme legislative dreptul acelui stat determină dispoziţiile aplicabile, iar în lipsă se aplică se aplică
sistemul legislativ din cadrul acelui stat care prezintă cele mai strânse legături cu raportul juridic.

Particularităţile conflictelor de legi interne faţă de conflictele de legi propriu-zise:

 conflictele de legi interne sunt expresia unei autorităţi politice comune, în timp ce în cazul conflictelor de legi
propriu-zise suntem în prezenţa legilor a două state suverane;
 în cazul conflictelor interprovinciale, pentru nici una dintre legile interne, cealaltă lege cu care vine în conflict nu
este cu adevărat străină;
 conflictele de legi interne implică uneori soluţii diferite de cele internaţionale. Exemplu: lex patriae, care este lex
personalis în cazul conflictelor internaţionale de legi, nu se mai aplică în cazul conflictelor interne, deoarece cetăţenia este
aceeaşi pentru toţi indivizii, din toate regiunile sau provinciile ţării respective. Norma conflictuală aplicabilă este lex
domicilii;
 Ordinea publică nu poate fi invocată în situaţia conflictelor interprovinciale. Instanţa nu va putea refuza aplicarea
legii altei provincii pe motiv că ar fi contrară ordinii publice, întrucât toate legile emană de la acelaşi legiuitor;
 Retrimiterea nu este posibilă. S-a arătat că poate să apară un caz de retrimitere forţată de gradul II. Atunci când
norma conflictuală română trimite la legea unui stat federal, ca lege a cetăţeniei, dacă în acel stat nu există o lege federală
privind statutul personal, ci doar legi ale statelor componente ale federaţiei, punctul de legătură cetăţenia trebuie schimbat
cu domiciliul, care operează o trimitere forţată la legea unui stat membru al federaţiei, care va determina statutul personal;
 Conflictele interprovinciale nu fac obiectul dreptului internaţional privat.

4.3.Conflictele interpersonale

Denumite şi „conflicte interetnice", „conflicte interrasiale" sau „conflicte interconfesionale") apar în situaţia
în care norma conflictuală a forului trimite la legea unui stat în care există reglementări diferite, eventual şi jurisdicţii
diferite, în funcţie de etnie sau de apartenenţă la un anumit cult religios. În aceste cazuri cetăţenia, ca punct de legătură,
este înlocuită cu religia în privinţa unor componente ale statutului personal.

-conflictele interpersonale iau naştere în cadrul aceleaşi suveranităţi;


-au ca sursă diferenţele etnice sau confesionale între grupuri sociale;asemenea diferenţe atrag supunerea indivizilor care
aparţin aceleaşi etnii sau care îmbrăţişează acelaşi cult unor legi şi chiar unor jurisdicţii distincte, în funcţie de etnia sau
cultul din care fac parte;
-este întâlnit în special în ţările musulmane, în India, în ţările Africii de Sud şi priveşte mai ales relaţiile de familie şi
materia drepturilor reale imobiliare;
-soluţionarea conflictului interpersonal diferă în funcţie de raportul de forţe din statul cu sistem plurilegislativ;

Secţiunea a 3-a CONFLICTELE DE CALIFICĂRI

1.Definire
-în cazul unui raport juridic cu element de extraneitate, pentru a afla ce lege va cârmui efectele juridice ale
acestuia trebuie să determinăm cu care lege are legătură raportul respectiv; indicaţia ne-o va da punctul de legătură care
localizează raportul juridic;
-pentru a determina punctul de legătură trebuie determinat mai întâi conţinutul său, adică raporturile juridice
reglementate de norma conflictuală. în acest scop, se utilizează în dreptul internaţional privat categorii de legătură: bunuri,
succesiuni, persoane, capacitate, procedură, s.a.; conţinutul acestor categorii diferă de la un sistem de drept la altul,
intrucat una şi aceeaşi noţiune nu are acelaşi conţinut în diferite sisteme juridice naţionale. Exemplu: prescripţia acţiunii în
justiţie este considerată în dreptul englez ca fiind o problemă de procedură, pe când în dreptul ţărilor de pe continent este
socotită o problemă de drept material.

Definitie= operaţiune logico-juridică de descifrare a sensului noţiunilor juridice care exprimă conţinutul şi
legătura normei conflictuale; este o interpretare a respectivelor noţiuni în raport cu un sistem de drept; operatiunea de
definire a unei noţiuni în raport cu un sistem de drept.

-este necesar însă a se distinge între legea după care se face calificarea şi legea care rezultă în urma calificării.

Conflictul de calificări presupune situaţia în care noţiunile din conţinutul său din legătura normei conflictuale au înţelesuri
diferite în cadrul sistemelor juridice în prezenţă.
Factori care determină calificarea:
 împrejurarea că noţiunile au sensuri diferite în sistemele de drept;
 împrejurarea că unele sisteme de drept reglementează instituţii juridice necunoscute altora (trust în dreptul englez
şi Aufhe-bung în dreptul german);
 împrejurarea că diferitele sisteme încadrează situaţii similare în categorii deosebite (ruperea logodnei de
exemplu, ţine fie de răspunderea delictuală, fie de răspunderea contractuală).

Speţe in materia calificării:


-Succesiunea maltezului
-Testamentul olandezului
-Căsătoria grecului ortodox
Problema comună ridicată de aceste spete este după care lege trebuie să aibă loc operaţia calificării pentru a determina în
final legea aplicabilă. Speţele evocă împrejurarea că fiecare ţară apreciază natura juridică a unor instituţii după o optică
proprie.

Importanta - de felul cum se califică o relaţie, un fapt, un raport depinde soluţia conflictului de legi;
-soluţionarea conflictului de calificări este prealabilă soluţionării conflictului de legi;Exemplu: o persoană
moare fără moştenitori şi lasă bunuri în străinătate. Se ridică problema de a se şti cui vor fi atribuite aces te bunuri şi cu ce
titlu. Vor reveni statului al cărui cetăţean era defunctul sau vor intra în patrimoniul statului pe teritoriu căruia se găsesc
bunurile? Va trebui să calificăm dreptul statului asupra bunurilor vacante. Dacă apreciem că dreptul statului asupra
bunurilor vacante este un drept de moştenire, atunci bunurile respective vor reveni statului al cărui cetăţean era cel
decedat. Dacă însă aceste bunuri trec în patrimoniul statului ca bunuri fără stăpân, res nullius, ele trebuie atribuite cu acest
titlu statului pe teritoriul căruia se găsesc.

3. Felurile calificării

 Calificarea primară şi calificarea secundară


Calificarea primară= cea care determină legea competentă în sensul că în funcţie de felul în care se face calificarea
depinde şi legea competentă să guverneze raportul juridic respectiv.; se face după lex fori;
Calificarea secundară=este subsecventă calificării primare şi nu influenţează desemnarea legii aplicabile; intervine după
ce s-a făcut calificarea primară şi este o problemă a legii interne; este dată de lex causae. Exemplu: a determina dacă un
contract are caracter civil sau comercial este o problemă de calificare secundară.

 Calificarea dată conţinutului normei conflictuale şi calificarea dată legăturii normei conflictuale
# în cazul primei calificări se schimbă însăşi norma conflictuală iar în cazul celei de-a doua calificări se schimbă
legea aplicabilă;

3.Legea după care se face calificarea în dreptul roman


Calificarea se face după legea forului-art.2588al.1 din Codul civil si art.159 al. ultim;
Art. 2558al.1 din Codul civil stabileşte regula, însă stabileşte şi reguli particulare de calificare în materie de:
-retrimitere-art.2558al.2;
-determinare naturii unui bun(mobiliară sau imobiliară)-art-2558al.3;
-necunoaşterea instituţiei juridice străine-art.2588al.4
-situaţia calificării după voinşa părţilor-art.2558al.5;

Soluţia este adoptată în majoritatea sistemelor de drept;


Critici:
-normele de drept internaţional privat aparţinând forului sunt norme naţionale, astfel că şi calificările
avute în vedere de legiuitor sunt tot cele ale sistemului de drept naţional;
-calificarea după legea forului se impune în mod logic: până nu se soluţionează conflictul de calificări, nu
se poate cunoaşte sistemul de drept aplicabil.

4.Excepţii de la regula lex fori

 Calificarea dată de părţi -în materiile în care funcţionează lex voluntatis, părţile pot determina ele însele
conţinutul noţiunilor utilizate într-un contract, fără a putea defini ele însele actul juridic încheiat- art.2558al.5;
 Calificarea legală- când anumite norme de drept internaţional privat incluse în legi interne sau în tratate
internaţionale, interpretează anumite noţiuni cu care operează, sensul acelor noţiuni este cel dat de normele
respective.
 Calificarea secundară- intrucat intervine după ce legea aplicabilă a fost determinată, calificarea secundară este o
problemă de drept intern şi se face după lex causae.
 Calificarea notiunilor din norma conflictuala straina, in caz de retrimitere-în măsura în care se admite retrimiterea
trebuie admis că şi calificarea noţiunilor din norma conflictuală care retrimite se face după această lege.
 Calificarea instituţiilor juridice necunoscute în ţara forului -unele sisteme de drept reglementează instituţii care
nu-şi găsesc corespondent în statul forului; aceste noţiuni se califică potrivit sistemului de drept străin care le
reglementează-art.2588al.4;

Secţiunea a 4-a RETRIMITEREA

4.1.Noţiune

Definitie= instituţie a dreptului internaţional privat, provocată de conflictul negativ dintre normele
conflictuale în coliziune cu privire la un raport juri dic cu element de extraneitate în sensul că fiecare normă
conflictuală conferă celeilalte competenţa de a cârmui raportul juridic respectiv.
Reglementare actuală-art-2559 Cod civil
-termenul a fost folosit pentru prima dată într-un proces celebru în Franţa - „Cazul Forgo";ulterior a
fost utilizat chiar şi pentru ipoteza în care lexfori nu trimite înapoi, deci nu retrimite, ci trimite mai departe,
la legea unei alte ţări.
Exemplu: un cetăţean danez are domiciliul în ţara noastră. Articolul 2568 Cod civil (norma conflictuală
română) prevede că statutul personal al acestuia este cârmuit de legea daneză ca lege naţională; în acelaşi
timp norma conflictuală daneză stabi leşte că lex personalis este lex domicilii, deci statutul personal al
cetăţeanului danez domiciliat în străinătate este cârmuit de legea română, ca lege a domiciliului. Se pune
întrebarea de care lege ascultă judecătorul român: de legea română care îi ordonă să aplice legea daneză sau,
dimpotrivă, pentru că legea română îi ordonă să aplice legea daneză va asculta de aceasta din urmă lege şi va
aplica legea română.
Când judecătorului i se indică să aplice legea străină, această indicaţie poate fi înţeleasă în două feluri:
 în sensul de a aplica dreptul material intern al ţării străine şi fără a se ţine seama de normele de
drept internaţional privat al sistemului de drept respectiv;
 în sensul de a considera legea străină în ansamblul său de drept cuprinzând inclusiv normele
conflictuale.
Dacă aceste norme retrimit la legea forului, trebuie să se aplice această din urmă lege; în această situaţie
se acceptă retrimiterea şi deci se va aplica legea foru lui.
Atunci când trimiterea se face la întregul sistem de drept străin, ea poate da naş tere la retrimitere, pe
când dacă se face numai la dreptul substanţial străin, retri miterea este exclusă. Retrimiterea este un mijloc de
tehnică juridică menit să justifice aplicarea legii forului în locul legii străine.

4.2.Formele retrimiterii
 retrimiterea de gradul I (retrimiterea simplă sau trimiterea înapoi) există atunci când norma
conflictuală a forului desemnează drept competent dreptul străin a cărui normă conflictuală, la rândul său,
atribuie competenţa dreptului forului;
 retrimiterea de gradul II (retrimiterea complexă sau dubla retrimitere) exis tă când norma
conflictuală străină aplicabilă în virtutea normei conflictuale a forului atribuie competenţa dreptului unui stat
terţ.

4.3.Cazuri in care nu exista retrimitere

a. ori de cate ori se aplica regula locus regit actum; aceasta trimitere generala la legea tarii unde s-a efectuat
actul juridic se intelege trimiterea la dreptul substantial ale acelei legi fara a se lua in considerare normele
conflictuale ale dreptului strain;Art.2559 al.3 Cod civil;

b. cand competenta legii straine se stabileste de catre partile contractante in virtutea principiului autonomiei
de vointa este de presupus ca acestea au inteles sa se refere la dreptul substantial al tarii, a carei lege au
admis-o pentru a le carmui raporturile judiciare si nu la intreg sistemul de drept , care prin normele sale
conflictuale ar putea duce la repercursiuni imprevizibile asupra acestei teorii, la care ele nu au intelesa sa se
refere; Art. 2559 al.3 Cod civil;

c. orice referire la legea straina pentru a se determina cetatenia unei persoane se considera a fi facuta la
norma de drept substantial a tarii respective, fara nici o posibiliatate de retrimitere;

d. cazuri speciale prevăzute de convenţiile internaţionale la care România este parte, de dreptul U.E. sau de
lege,

4.4.Retrimiterea în dreptul internaţional privat român


 Retrimiterea de gradul I -consacrată în articolul 2559Cod civil: dacă legea străină, determinată potrivit
normelor conflictuale române, retrimite la dreptul nostru se aplică legea română, afară de cazul în care se
prevede în mod expres altfel;în urma retrimiterii simple se va aplica legea materială română, dar ca urmare a
acceptării retrimiterii de către dreptul român, şi nu în baza voinţei exprimate în legea străină.
Excepţiile de la regula aplicării retrimiterii de gradul I sunt cele menţionate în precedent, art-2599al.3
Cod civil;
Exemplu: în materie contractuală, unde funcţionează principiul lex voluntatis. Conform articolului 2637Cod
civil actul juridic este supus legii alese prin consens de părţi.
 Retrimiterea de gradul II -dreptul român nu admite retrimiterea de gradul II. Articolul 2599al.2 Cod
civil statuează: „ dacă legea străină retrimite la dreptul romîn sau la dreptul altui stat se aplică legea română,
dacă nu se prevede altfel în mod expres"; în situaţia în care norma conflictuală română trimite la un sistem de
drept străin, iar norma conflictuală străină trimite mai departe, la dreptul unui stat terţ, se va aplica legea
materială a statului român.

4.5.Retrimiterea în convenţii internaţionale

-multe convenţii internaţionale consacră retrimiterea;


Exemplu:
-Convenţiile de la Haga anterioare primului război mondial, Codului Bustamante, Con venţiilor de la
Geneva adoptate în anii 1930 şi 1931, Convenţiei de la Haga din 15 iu nie 1955 cu privire Ia retrimitere în caz
de conflict între legea naţională şi legea domi ciliului;
-convenţiile încheiate recent la Haga exclud retrimiterea; explicatia: existând multe state-părţi care nu
admit retrimiterea, aceasta nu le poate fi impusă pe calea dreptului convenţional;

-convenţiile la care Romania este parte:


Convenţia de la Washington din 18 martie 1965 (ratificată de România în 1975) cu privire la regle mentarea
diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state; Această convenţie admite retrimiterea.
Convenţia cu privire la transporturile internaţionale feroviare din 9 mai 1980 (Ia care România a aderat în
1983) admite retrimiterea.

Secţiunea a 5-a APLICAREA DREPTULUI STRĂIN

Prezenţa elementului de extraneitate într-un raport juridic ridică problema aplicării legii străine. Instanţa forului
aplică legea străină în virtutea faptului că propria normă conflictuală îi permite acest lucru. Dreptul străin nu-şi găseşte
aplicarea în temeiul propriei autorităţi ci numai în condiţiile şi în măsura prevăzute de lex fori.

1. Formele aplicării legii străine


-aplicarea legii străine ca lex causae;
-situaţia când legea străină este o condiţie pentru aplicarea legii forului;
-situaţia când legea străină este încorporată în contractul încheiat de părţi.

A. Aplicarea legii străine ca lex causae

Atunci când norma conflictuală a forului trimite la legea străină, aceasta din urmă este legea competentă sau legea
aplicabilă în speţă. Spunem că dreptul străin se aplică în calitate de lex causae.
Aplicarea legii străine în calitate de lex causae înseamnă determinarea efectelor juridice în conformitate cu
această lege pentru cauza avută în vedere.

Temeiul aplicării legii străine

Dacă legea străină s-ar aplica în ţara forului în virtutea propriei autorităţi s-ar încălca principiul suveranităţii
statelor. În realitate, fiecare stat, în exerciţiul propriei suveranităţi hotărăşte în ce condiţii şi pentru care raporturi juridice
cu element de extraneitate să se aplice dreptul străin. Expresia legală a acestei decizii este norma conflictuală. Instanţa
judecătorească română face aplicarea legii străine atunci când norma conflictuală română desemnează ca aplicabilă o
asemenea lege. Dreptul străin se va aplica în acelaşi mod şi cu aceleaşi garanţii ca şi dreptul român.

Titlul cu care se aplică dreptul străin în România

 Doctrina română admite că legea străină se aplică în calitate de element de drept.


 In acelaşi sens este şi practica Curţii de arbitraj comercial internaţional a României. De altfel, conform articolului
2557 al.1 din Codul civil, această lege cuprinde norme pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept
internaţional privat.

Consecinţele considerării legii străine ca element de drept:


-instanţa determină ex officio legea aplicabilă şi stabileşte conţinutul legii străine cu concursul părţilor şi al
experţilor;

Invocarea legii străine în faţa autorităţilor ţării forului

Se face de catre:
- instanţa judecătorească sau de instanţa de arbitraj, din oficiu; când norma conflictuală română este imperativă invocarea
dreptului străin şi aplicarea acestuia de către instanţă nu mai este o facultate, ci o obligaţie.
- de partea interesată; partea interesată poate invoca legea străină în temeiul principiului disponibilităţii, indiferent dacă
norma conflictuală română este sau nu imperativă.
Sistemul nostru de drept îmbină, sub aspectul invocării legii străine, principiul rolului activ al instanţei cu
principiul disponibilităţii părţilor.

Proba dreptului străin

-este consacrat sistemul mixt;


-sarcina probei se împarte între judecător (sau arbitru) şi părţi;

Noul Cod civil consacră în art.2562al2 aplicarea principiului jura novit curia(judecătorul cunoaşte legea) doar în
privinţa dreptului român: „Partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei".Instanţa are
posibilitatea, dar nu obligaţia, de a solicita concursul părţilor la stabilirea conţinutului legii străine.

Mijloace de stabilire a conţinutului legii străine.

Conform articolului 2562 alineatul 1 din Noul Cod civil conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa judecă-
torească prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat.

Procedura obţinerii de informaţii asupra dreptului străin este regelementată de Lg. nr.189/2003 privind asistenţa
juridică internaţională în materie civilă şi comercială. Autoritatea centrală care transmite, la cerere, autorităţilor străine
din alte state, informaţii privind dreptul intern este Ministerul de Justiţie. Avest minister are atribuţia de solicita
autorităţilor străine informaţii despre dreptul romăn, pentru cazuri judiciare determinate. Ceerera de infirmaoţii trebuie să
emane numai de la o autoritate judiciară. Dacă cererea a fost solictate de către părţile în cauză, instanţa va admite cererea
printr-o încheiere. Se poate refuza cererea de informaţii numai în măsura în care aceasta ar afecta interesele statului român
sau ar fi de natură să aducă atingere suveranităţii sau securităţii sale.

Imposibilitatea de probare a legii străine

Potrivit dispoziţiilor de principiu din articolul 2562 alin.3 din Codul civil în cazul imposi bilităţii de stabilire a
conţinutului legii străine, ăntr-un termen rezonabil, se aplică legea română.
Legea română apare ca subsidiară în această situaţie.
Doar imposibilitatea evidentă de probare a legii străine şi depăşirea unui termen rezonabil în care ar trebui să se
facă dovada justifică aplicarea legii străine.

Interpretarea dreptului străin

Interpretarea legii străine componente se face potrivit regulilor de interpretare şi aplicare existente în sistemul de
drept căruia îi aparţine- art.2563Cod civil.

Căi de atac

 apelul şi recursul;
 căile de atac de retractare;
 cu privire la recursul în interesul legii exista opinii diferite in literatura de specialitate dacă acesta poate sau fi
promovat pentru aplicarea greşită a legii străine;

B.Situaţia când legea străină este o condiţie pentru aplicarea legii forului

- trei ipoteze:
 pentru aplicarea legii române se cere condiţia reciprocităţii.
În general aplicarea legii străine este independentă de condiţia reciprocităţii- aceasta este regula stabilită de
art.2561 Cod civil. Excepţia este constituită de condiţia reciprocităţii.
De pildă, articolul 163 alineatul 2 din Lg.nr.105/1992 prevede că în faţa instanţei române, în procesele de drept
internaţional privat cetăţenii străini beneficiază de scutiri sau reduceri de taxe şi alte cheltuieli de procedură, precum şi de
asistenţă juridică gratuită, în aceeaşi măsură şi în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români, sub condiţia reciprocităţii cu
statul de cetăţenie sau de domiciliu al solicitanţilor.

 efectele unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în străinătate sunt recunoscute în România numai dacă sunt
îndeplinite, între altele, anumite condiţii-art.167 şi174 din Lg. nr.105/1992:
- hotărârea străină să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată;
- hotărârea străină să fi fost pronunţată de o instanţă competentă conform legii străine;
- hotărârea străină să fie executorie potrivit legii instanţei străine care a pro nunţat-o (pentru ca executarea acestei
hotărâri să poată fi încuviinţată în România).

 In cazul chestiunilor prealabile apartinand dreptului privat străin, instanta romana va trebui sa tina seama de
aceasta, altfel nu se poate aplica legea romana; De exemplu: instanta romana va lua in considerare legea straina, în cazul
bigamiei, daca una dintre casatorii a fost incheiata in strainatate;

C. Situaţia când legea străină este încorporată contractual

Această situaţie, denumită şi „recepţiune contractuală a legii străine", presupune că părţile contractante fac
referire în contractul lor la o anumită lege dintr-un sistem de drept străin.Legea astfel determinată este lex voluntatis.
Respectiva lege devine clauză contractuală (element de fapt) spre deosebire de legea străină aplicabilă ca lex
causae, care rămâne element de drept.
Legea străină încorporată contractual se aplică aşa cum era la momentul încheierii contractului, independent de
eventualele modificări ulterioare care pot interveni.

Secţiunea a 6-a NEAPLICAREA LEGII STRAINE

Art.2564 din Codul civil, aplicarea legii străine se înlătură:


-dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român;
-dacă a devenit competentă prin fraudă.
-excepţional, se poate înlătura aplicarea legii străine dacă datorită circumstanţelor cauzei, raportul juridic are o
legătură foarte îndepărtată cu această lege;

6.1.Exceptia de ,,ordine publică” în dreptul internaţional privat

1.1.Notiune si caractere

-derogarea de la aplicarea legii străine are un caracter excepţional;


-instanţa stabileste, în fiecare caz în parte, dacă legea străină normal competentă contravine sau nu ordinii publice
de drept internaţional privat din ţara forului;
-în noţiunea de ordine publică în planul dreptului internaţional privat intră normele fundamentale pentru sistemul
de drept al instanţei, care nu permit aplicarea regulilor străine, deşi acestea sunt competente conform normelor
conflictuale ale instanţei;

Caractere:
 caracter variabil:
-în timp, deoarece diferă din punct de vedere al conţinutului în cadrul aceluiaşi sistem de drept;
-în spaţiu, întrucât se interpretează prin prisma dreptului român;

Exemplu: în unele ţări nu se admite desfacerea căsătoriei prin divorţ sau se admite divorţul în condiţii restrictive;
Potrivit dispoziţiilor articolului 2600 alin.2 din Codul civil, dacă legea străină determinată conform normelor dreptului
internaţional privat român nu admite divorţul sau îl admite în condiţii deosebit de restrictive, se aplică legea română dacă
unul dintre soţi este la data cererii de divorţ, cetăţean român sau are reşedinţa în România. De pildă, căsătoria a doi
cetăţeni străini, de religii diferite, celebrată în Belgia, este recunoscută, întrucât este conformă ordinii publice de drept
internaţional privat a Belgiei.
 caracter actual- dacă din momentul creării raportului juridic şi până în momentul litigiului conţi nutul ordinii
publice se schimbă se ia în considerare conţinutul acesteia din momentul litigiului;

Exemplu: în Spania, după căderea regimului lui Franco, a fost acceptată recunoaşterea hotărârilor de divorţ pronunţate în
străinătate; după intrarea în vigoare, în 1975, a dispoziţiilor legale privind divorţul prin consimţământ mutual, în Franţa se
acceptă de asemenea recunoaşterea divorţului intervenit în străinătate.

1.2.Efectele invocării ordinii publice de drept internaţional privat


 efectul negativ: legea străină este pur şi simplu înlăturată în ce priveşte aplicarea ei;
 efectul pozitiv: în locul legii străine se aplică legea română;

Din reglementarea Codului civil rezultă că efectul negativ este însoţit întotdeauna de efectul pozitiv.
-in materia drepturilor câştigate excepţia de ordine publică se aplică deasemeni-art.2567C.civ., anterior intării în
vigoare a acestui text se susţinea că se putea face o apreciere de la caz la caz, fapt care nu mai este valabil, în raport de
noua reglementare,

6.2.Exceptia de ,,fraudare a legii” în dreptul internaţional privat

1.1.Definitie
=operaţia prin care părţile unui raport juridic, uzând de mijloace legale de drept internaţional privat, îşi crează în
mod voit condiţii pentru a se sustrage de sub incidenţa legii normal competente, recurgând la dispoziţiile altei legi
convenabile lor.

1.2.Elemente si conditii

 Schimbarea voluntară şi frauduloasă a punctului de legătură

-posibilă doar în cazul normelor conflictuale cu legături variabile (mobile) ca de exemplu, schimbarea cetăţeniei sau
domiciliului persoanei fizice, schimbarea locului bunului mobil; nu este posibilă în cazul punctelor de legătură fixe cum ar
fi locul producerii delictului sau locul producerii prejudiciului ca urmare a săvârşirii faptului ilicit;
-să fie vorba de materii în care părţile pot să-şi manifeste voinţa, plasând raportul juridic cu elemente de extraneitate sub
imperiul unei anumite legi, prin schimbarea punctului de legătură: forma şi conţinutul actelor juridice, pavilionul navelor
comerciale ş.a.
-schimbarea punctului de legătură să fie efectivă, altfel suntem în prezenţa simulaţiei.

 Utilizarea unor mijloace care, prin ele însele, sunt licite. Exemplu: persoana juridică, schimbă sediul în alt stat
decât cel în care şi-1 stabilise iniţial, acţiune juridică licită care însă atrage competenţa unui alt sistem de drept decât cel
normal competent să se aplice raportului juridic respectiv.

 Intenţia frauduloasă (sau intenţia de a eluda legea) există ori de câte ori părţile utilizează norma conflictuală în
„scopul exclusiv" de a se sustrage legii normal competente;părţile creează în mod voit condiţii care să ducă indirect la
încălcarea normei conflictuale a forului prin deturnarea acestei norme de la scopul ei firesc.

 Rezultatul obţinut prin intervenţia părţilor să fie ilicit, în sensul că datorită acestei intervenţii se ajunge la un
rezultat ce contravine normei conflictuale competente.

Spete privind fraudarea: -Speţa Bauffremont


-Speţa Bertola
-Speţa Mihăiescu

1.3. Sancţiunea fraudării legii în dreptul internaţional privat

Se face distincţie după cum nulitatea întemeiată pe legea română este sau nu recunoscută în străinătate:
- dacă actul încheiat în frauda legii române este considerat valabil în străinătate, atunci el nu va produce nici un efect după
dreptul nostru,iar rezultatul va fi acelaşi ca şi în cazul inopozabilităţii;
-dacă nulitatea este recunoscută şi în străinătate, atunci vom avea un act nul, cu toate efectele corespunzătoare'.

Sancţiunea inopozabilităţii actului fraudulos încheiat, în sensul că nu se recunoaşte respectivului act nici un efect juridic;

6.3.Înlăturarea excepţională a alegii străine aplicabile

Situaţia este prevăzută de art.2565 Cod civil care stipulează că ,,în mod excepţional, aplicarea legii determinate
potrivit prezentei cărţi(sn.Cartea a VII-a Dispoziţii de drept internaţional privat) poate fi înlăturată dacă, datorită
circumstanţelor cauzei, raportul juridic are o legătură foarte îndepărtată cu această lege’’.
În acest caz se aplică legea cu care raportul juridic are cele mai strânse legături.
Excepţie: legea străină nu poate fi înlăturată în cazul raporturilor juridice referitoare la starea civilă şi capacitatea
persoanei(art.2572C.civ.), precum şi atunci când părţile au ales legea aplicabilă-art.2565al.2

PARTEA SPECIALĂ

CAPITOLUL I
CONDIŢIA JURIDICĂ A STRĂINULUI

1.1. Noţiune
Prin străin se înţelege persoana fizică sau juridică ce nu are cetăţenia ori naţionalitatea statului pe teritoriul căruia se găseşte.
In sens restrâns, regimul străinilor are în vedere numai persoana fizică.
Persoana care nu aparţine nici unui stat este asimilată cetăţeanului străin.
Prin condiţia juridică a străinului se înţelege totalitatea drepturilor pe care acesta le are într-un anumit stat.
Regimul juridic al străinilor are un caracter complex, fiind stabilit prin acte interne şi convenţii internaţionale.
Regimul străinilor în România este reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194 din 12 decembrie 2002

1.2. Formele condiţiei juridice a străinilor

Condiţia juridică a străinului poate prezenta mai multe forme:

 Regimul naţional

Prin regim naţional se înţelege că străinii beneficiază, în principiu, de drepturile pe care le au cetăţenii.

Caractere:
Egalitatea de tratament între cetăţenii proprii şi străini priveşte drepturile civile şi garanţiile individuale.
Regimul tratamentului naţional reprezintă dreptul comun în materie.
Aplicarea regimului naţional nu se referă şi la drepturile politice..
Regimul naţional este apropiat, dar nu identic cu cel a cetăţenilor. Pentru străini există anumite instituţii, care nu se aplică
şi cetăţenilor.
De exemplu: regimul intrării, şederii şi ieşirii străinului. Legea locală poate să impună şi unele condiţii pentru exercitarea
unor drepturi de către străini, cum ar fi angajarea în muncă. Tot legea locală poate să acorde străinului mai multe drepturi decât în
propria ţară.

În România regimul naţional este consfinţit de Constituţia revizuită din 2003- alin. (2) al art. 18 stabileşte că cetăţenii
străini şi apatrizii care locuiesc în România beneficiază de protecţia generală a persoanelor şi averilor, garantată de Constituţie şi
de alte legi. Aceste dispoziţii au fost preluate şi de art. 3, alin. (1) al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194 din 2002.
 Regimul reciprocităţii

Prin regimul reciprocităţii se înţelege că anumite drepturi sunt conferite străinilor sub condiţia ca statul străin să asigure, la
rândul său, un tratament identic.

Regimul reciprocităţii se poate aplica împreună cu regimul naţional, acordându-se străinilor unele drepturi rezervate
naţionalilor.

Reciprocitatea poate fi de trei feluri: legislativă, diplomatică şi de fapt.


Reciprocitatea legislativă presupune o identitate între dispoziţiile normative, care reglementează condiţia străinului, în
cele două state. Legislaţia din ţara străinului trebuie să acorde aceleaşi drepturi şi celor care nu sunt cetăţeni.
Reciprocitatea diplomatică rezultă din prevederile incluse într-o convenţie internaţională. Reciprocitatea diplomatică
înlătură aplicarea regimului naţional.
Reciprocitatea de fapt constă în practica din statele în cauză privind drepturile străinilor. Conform practicii existente,
hotărârile pronunţate de autorităţile dintr-o ţară sunt susceptibile de efecte în statul de origine.
De exemplu, art. 1069 alin. (2) din Codul de procedură civilă dispune că cetăţeni străini beneficiază în faţa instanţelor
române, în procesele civile internaţionale, de scutiri şi reduceri de taxe şi alte cheltuieli de procedură, precum şi de asistenţă
juridică gratuită, în aceeaşi măsură şi în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români, sub condiţia reciprocităţii cu statul de cetăţenie sau
de domiciliu al solicitantului.

 Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate

Prin regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate se înţelege că străinii, cetăţeni ai unui anumit stat, beneficiază de
drepturi la fel de favorabile cu acelea acordate cetăţenilor oricărui alt stat terţ.
Clauza naţiunii celei mai favorizate asigură o egalitate abstractă, tară a indica cuprinsul real al drepturilor.
Spre deosebire de regimul naţional, drepturile conferite se referă la străinul dintr-o ţară terţă şi nu la cetăţeanul statului
concedent.
Tratamentul naţiunii celei mai favorizate se acordă printr-o convenţie internaţională, înţelegerea părţilor poate fi bilaterală
sau multilaterală. De obicei, statele contractante îşi asumă angajamentul de acordare reciprocă a clauzei naţiunii celei mai
favorizate printr-o clauză bilaterală.
În practică clauza precizează domeniile în care se acordă drepturile, circumstanţiind aplicarea tratamentului favorizant.
Clauza naţiunii celei mai favorizate poate prezenta şi unele şi unele limitări sau restricţii. Complexitatea unor situaţii
juridice ori interesul de a le proteja determină unele rezerve în extinderea anumitor avantaje.

 Regimul special

Prin regim special se înţelege că drepturile acordate străinilor sunt precizate prin legi sau convenţii internaţionale.
Drepturile recunoscute străinilor de către legi ori convenţii internaţionale sunt individualizate prin enumerarea lor. Această
modalitate se practică în tratatele de asistenţă juridică, acordurile de prevederi sociale sau convenţiile de cooperare şi tehnico-
ştiinţifică internaţională.
Regimul special se întregeşte cu tratamentul naţional şi clauza naţiunii celei mai favorizate. Tot regimul special se poate
folosi împreună cu regimul reciprocităţii.

1.3. Regimul juridic al străinilor în România

 Drepturile străinilor
-este prevăzut de Constituţie şi de legi speciale;

A. Constituiţie:

1.Cetăţenii străini şi apatrizi care locuiesc în ţara noastră beneficiază de protecţia generală a persoanei şi a averilor,
garantată de Constituţie şi de alte legi.
Regimul naţional al străinilor prezintă două aspecte:
- străinii beneficiază de drepturile recunoscute cetăţenilor români;
- străinii se bucură de drepturile recunoscute, în condiţiile legii.
Regimul naţional conferă străinilor un maximum de drepturi.
Egalitatea de tratament nu se aplică şi în domeniul drepturilor politice, întrucât sunt legate de calitatea de cetăţean.

2.Străinii au drepturi fundamentale, fiind garantate dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi dreptul la integritate
psihică.
Pentru realizarea unei protecţii eficace, străinii beneficiază de dreptul la libertate individuală şi siguranţa per soanei,
dreptul la apărare, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice.

3.Tot legea asigură străinilor libertatea conştiinţei, libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea întrunirilor, a
mitingurilor şi a demonstraţiilor.

4.Străinii se bucură de drepturile civile pe care le au cetăţenii.


Străinilor li se recunosc drepturile reale, drepturile de familie, dreptul de succesiune, dreptul de a contracta, dreptul de a
sta injustiţie.
Proprietatea privată este garantată fiecărui cetăţean şi ocrotită, în mod egal, indiferent de titular. Potrivit nit. 44 alin. (2) al
Constituţiei revizuite din 2003, cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în
condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care ţara noastră este parte, pe
bază de reciprocitate, in condiţiile prevăzute pun lege organică, precum şi prin moştenire legală.

B.Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/12 decembrie 2002

În art. 3 se enumeră drepturile de care beneficiază străinii in ţara noastră.

1.Străinii aflaţi legal in România se pot deplasa liber. Ei îşi pot stabili reşedinţa sau, după caz, domiciliul oriunde pe
teritoriul României- alin.2
Dacă străinii locuiesc legal şi părăsesc temporar ţara noastră, au dreptul de a reintra pe toată durata valabilităţii permisului
de şedere.

2.Cetăţenii străini cu reşedinţa sau domiciliul în România pot beneficul de măsuri de protecţie socială din partea stalului,
in aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români-art. 3 alin.4.

3.Străinii cuprinşi in sistemul de învăţământ de toate gradele au acces, lăra stricţii, la activităţile şcolare şi de instruire in
societate-art. 3 alin.6.

4. In cazul în care străinilor li s-a eliberat un document de către Oficiul Român pentru Imigrări, ei au dreptul de a verifica
datele personale înscrise m acestea şi să solicite corectarea sau eliminarea unor date caic nu corespund realităţii-art. 3alin.5.

 Obligaţiile străinilor

Pe timpul şederii în ţara noastră, străinii sunt obligaţi să respecte legislaţia română. Ei trebuie să-şi exercite drepturile şi
libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Străinilor le revin aceleaşi obligaţii ca şi cetăţenilor.
Excepţii: datorită calităţii sale, străinul poate să aibă unele obligaţii ori să fie scutit de anumite îndatoriri.
Art. 4 din Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.194/ 2002 stabileşte obligaţiile care revin străinilor în ţara noastră:
- nu pot organiza pe teritoriul României partide politice ori alte organizaţii sau grupări similare acestora şi nici nu pot face
parte din acestea.
- nu pot iniţia, organiza sau participa la manifestaţii ori întruniri care aduc atingere ordinii publice sau siguranţei naţionale.
- nu pot finanţa partide, organizaţii, grupări sau manifestaţii ori întruniri cu caracter politic- art. 4 alin.2 şi3.
- nu pot ocupa funcţii şi demnităţi publice, civile sau militare-art. 4 alin. 2.
- străinii sunt obligaţi să respecte scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra şi, după caz, de a rămâne pe teritoriul
României. Ei nu pot să rămână pe teritoriul nostru peste perioada pentru care li s-a aprobat şederea, fiind ţinuţi să depună toate
diligentele necesare pentru a ieşi din România până la expirarea acestei perioade-art. 4 alin.4.
- străinii care intră sau care ies de pe teritoriul statului român au obligaţia de a se supune controlului pentru trecerea
frontierei de stat, potrivit legii.
-obligaţia de a se supune, în condiţiile legii, controlului organelor de poliţie şi al celorlalte autorităţi publice- art. 4 alin. 5
şi6.

1.4.Intrarea, şederea şi ieşirea străinilor

 Intrarea străinilor în România

Condiţii generale
Sunt prevăzute de art. 6 alin. (1) din Oug.nr.194/2002:
-posedă un document valabil de trecere a frontierei de stat, care este acceptat de statul român;
-posedă viza română acordată în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă sau, după caz, posedă permis de şedere valabil,
dacă prin înţelegeri internaţionale nu s-a stabilit altfel;
-prezintă documente care justifică scopul şi condiţiile şederii lor şi care fac dovada existenţei unor mijloace
corespunzătoare atât pentru întreţinere pe perioada şederii, cât şi pentru întoarcerea în ţara de origine sau pentru tranzitul către alt
stat în care există siguranţa că li se va permite intrarea;
-prezintă garanţii că li se va permite intrarea pe teritoriul statului de destinaţie sau că vor părăsi teritoriul României, în
cazul străinilor aflaţi în tranzit;
-nu sunt incluşi în categoria străinilor împotriva cărora s-a instituit măsura interzicerii în România sau care au fost
declaraţi indezirabili;
-nu au încălcat anterior, în mod nejustificat, scopul declarat la obţinerea vizei sau, după caz, la intrarea pe teritoriul
României ori nu au încercat să treacă frontiera României cu documente false;
-pe numele lor nu au fost introduse alerte în Sistemul informatic Schengen în scopul refuzării intrării;
-nu prezintă un pericol pentru apărarea şi siguranţa naţională, ordinea, sănătatea ori morala publică.

Excepţie:
-străinii, membri de familie ai cetăţenilor români şi străinii titulari ai unui drept de şedere permanentă pe teritoriul statelor
membre ale Uniunii Europene li se permite intrarea pe teritoriul României tară îndeplinirea unora dintre condiţii; Ei nu trebuie să
justifice scopul şi condiţiile şederii lor, existenţa unor mijloace corespunzătoare pentru întreţinere şi nici să prezinte garanţii
referitoare la permiterea intrării pe teritoriul statului de destinaţie ori de părăsire a teritoriului României.
-străinii titulari ai unui permis de mic trafic de frontieră pot intra pe teritoriul ţării noastre tară să posede viza română sau
permis de şedere valabil.
-străinii care staţionează în zonele de tranzit internaţional al aeroporturilor, în zonele de tranzit de la frontiera de stat sau
în centrele de cazare care au regimul zonei de tranzit ori pe navele sau ambarcaţiunile ancorate în porturi maritime şi fluviale.

Documente de trecere a frontierei de stat


-paşapoartele, titlurile de voiaj, carnetele de marinar sau alte documente similare eliberate, la standardele cerute de
practica internaţională, de către statele, teritoriile sau entităţile internaţionale recunoscute de România;
-cartea de identitate sau alte documente similare, pe bază de reciprocitate sau unilateral pentru cetăţenii aparţinând statelor
stabilite prin hotărâre a Guvernului României;
-documentele de călătorie ale refugiaţilor, eliberate în baza Convenţiei de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaţilor
şi documentele de călătorie eliberate străinilor cărora li s-a acordat protecţie umanitară condiţionată;
-documentele de călătorie ale apatrizilor, eliberate de statele în care aceştia îşi au domiciliul.

‼‼! Străinii incluşi într-un document de trecere a frontierei de stat aparţinând altei persoane pot intra sau ieşi din România
numai împreună cu titularul acestuia.
‼‼‼Străinii pot intra şi ieşi din ţara noastră şi pe baza unui paşaport colectiv, numai în grup, sub condiţia ca fiecare
membru al grupului să posede un document individual care atestă identitatea, iar conducătorul grupului să fie în posesia unui
document individual de trecere a frontierei de stat. Elevii ce sunt rezidenţi într-un stat membru al Uniunii Europene, care
călătoresc sau tranzitează teritoriul României în cadrul unei excursii şcolare, pot intra şi ieşi din ţara noastră şi pe baza listei de
participanţi

Nepermiterea intrării în România


Nu se permite intrarea străinilor în următoarele situaţii:
-nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 6 alin. (1);
- sunt semnalaţi de organizaţii internaţionale la care România este parte, precum şi de instituţii specializate în combaterea
terorismului că finanţează, pregătesc, sprijină în orice mod sau comit acte de terorism;
-există indicii că fac parte din grupuri infracţionale organizate cu caracter transnaţional sau că sprijină în orice mod
activitatea cestor grupuri;
-există motive serioase să se considere că au săvârşit sau au participat la săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii
ori a unor crime de război sau crime contra umanităţii, prevăzute în convenţiile internaţionale la care România este parte.

Nepermiterea intrării străinilor în ţara noastră poate fi apreciată şi de autorităţile competente. Organele poliţiei de frontieră
pot refuza intrarea străinilor pe teritoriul nostru şi în cazurile următoare:
- au săvârşit infracţiuni pe perioada altor şederi în România ori în străinătate împotriva statului sau a unui cetăţean
român;
- au introdus sau a încercat să introducă ilegal în România alţi străini;
- suferă de maladii care pot pune în pericol grav sănătatea publică, stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii
publice.
In cazul în care unui străin i-a fost refuzată intrarea în România, acesta este obligat să părăsească imediat punctul de
trecere a frontierei de stat către ţara de origine sau orice altă destinaţie pe care o doreşte. Dacă părăsirea imediată a punctului de
trecere a frontierei de stat nu este posibilă, organele poliţiei de frontieră pot lua măsura cazării străinului într-un spaţiu sau loc
special amenajat în zona de tranzit. Acest spaţiu se pune la dispoziţie de administratorul punctului de trecere a frontierei, până la
încetarea motivelor care fac imposibilă plecarea străinului, dar nu mai mult de 24 de ore de la data cazării -art. 9 Oug.nr.194/
2002).

Regimul acordării vizelor

Documentele necesare trecerii frontierei de stat trebuie să fie prevăzute cu viza română.
Viza= reprezintă autorizaţia, materializată prin aplicarea unui colant sau a unei ştampile de pe un document de trecere a
frontierei de stat valabil, care permite străinului supus acestei obligativităţi să se prezinte la un punct de trecere a frontierei pentru
a solicita tranzitul sau şederea temporară pentru o perioadă determinată, cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.
Viza română se acordă, la cerere, numai dacă:
- sunt îndeplinite condiţiile cu privire la intrarea în România;
- nu există vreunul dintre motivele de nepermitere a intrării pe teritoriul României;
- pe numele străinului nu au fost primite semnalări privind nepermiterea intrării din partea reprezentanţilor statelor
membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi Acordului Schengen în cadrul cooperării consulare;
- nu există motive să se considere că viza este solicitată în scopul migrării ilegale;
- străinul nu a fost condamnat definitiv pentru infracţiuni săvârşite în străinătate, incompatibile cu scopul pentru care
solicită acordarea vizei;
- sunt îndeplinite condiţiile generale, precum şi condiţiile speciale de acordare a vizei în funcţie de scopul pentru care
este solicitată.

Regula: valabilitatea documentului de călătorie trebuie să depăşească valabilitatea vizei solicitate cu cel puţin 3 luni.
Excepţie: pot ti acordate vize şi străinilor care se atlă în posesia unor documente de călătorie cu o valabilitate mai mică, dacă
durata de valabilitate a vizei nu o depăşeşte pe cea a documentului.

Categorii de vize:

Viza de tranzit aeroportuar, identificată prin simbolul A, este obligatorie pentru cetăţenii statelor cuprinse în lista care se
întocmeşte de către Ministerul Afacerilor Externe, în acord cu reglementările Uniunii Europene.Acelaşi regim se aplică şi
străinilor care nu sunt cetăţeni ai acestor state, dar se află în posesia unui document de trecere a frontierei de stat.
Viza de tranzit, identificată prin simbolul B, permite unui străin să tranziteze teritoriul ţării noastre. Viza poate fi eliberată
pentru unul sau mai multe tranzituri, tară ca durata fiecărui tranzit să depăşească 5 zile.
Viza de scurtă şedere, identificată prin simbolul C, permite străinilor să solicite intrarea pe teritoriul nostru, pentru alte
motive decât imigrarea, în vederea unei şederi neîntrerupte sau a mai multor şederi a căror durată să nu depăşească 90 de zile, în
decurs de 6 luni de la data primei intrări. Această viză poate fi eliberată cu una sau mai multe intrări.Scopurile pentru care se
acordă viza de scurtă şedere sunt următoarele: misiune; turism; vizită; afaceri; transport; activităţi sportive; activităţi culturale,
ştiinţifice, umanitare, tratament medical de scurtă durată. Dreptul de şedere pe teritoriul nostru, conferit străinului prin viza de
scurtă şedere, nu poate fi prelungit.
Viza de lungă şedere se acordă străinilor, la cerere, pe o perioadă de 90 de zile, cu una sau mai multe călătorii. Această
viză se acordă pentru următoarele scopuri:desfăşurarea de activităţi economice, desfăşurarea de activităţi comerciale, angajare în
muncă, studii, reîntregirea familiei, activităţi religioase sau umanitare, activităţi de cercetare ştiinţifică, alte scopuri. Acest tip de
viză de poate prelungi.
Viza diplomatică şi viza de serviciu permit intrarea în ţara noastră, pentru şedere, de regulă, de lungă durată, străinilor
titulari ai unui paşaport diplomatic, respectiv de serviciu, care urmează să îndeplinească o funcţie oficială ca membri ai unei
reprezentanţe diplomatice sau ai unui oficiu consular al statului de apartenenţă în România. Aceste vize se eliberează titu larilor de
paşapoarte diplomatice sau de serviciu ori asimilate acestora, precum şi membrilor de familie, împreună cu care titularul locuieşte.
Ele sunt valabile pe perioada misiunii sau în conformitate cu înţelegerile bilaterale la care România este parte.
Viza colectivă este o viză de tranzit sau de scurtă şedere acordată în scop turistic şi pentru o perioadă care să nu
depăşească 30 de zile. Acest tip de viză se eliberează unui grup de străini, constituit anterior solicitării, sub condiţia ca membrii
grupului să intre, să rămână şi să părăsească teritoriul României în grup.

Viza română se eliberează de către misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României.
Excepţie: vizele de scurtă şedere şi detranzit se pot acorda şi de către organele poliţiei de frontieră, în punctele de trecere a
frontierei de stat.

 Şederea străinilor în România

Dreptul de şedere temporară


-până la data la care încetează dreptul de şedere stabilit prin viză sau prin permisul de şedere;
- dacă nu există obligaţia obţinerii vizei, accesul este permis pe teritoriul statului român timp de până la 90 de zile, în
decurs de 6 luni, începând cu ziua primei intrări în ţară.
-se poate prelungi de către Oficiul Român pentru Imigrări sau de formaţiunile sale teritoriale.
- poate fi revocat, prin decizie motivată, de către Oficiul Român pentru Imigrări

Dreptul de şedere permanentă


- se acordă, la cerere, pe perioadă nedeterminată, străinilor titulari ai unui drept de şedere.
- trebuiesc îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
1. o şedere continuă şi legală pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii;
2.dovada deţinerii mijloacelor de întreţinere la nivelul salariului minim net pe economie, cu excepţia străinilor membri de familie
ai cetăţenilor români;
3.dovada asigurării sociale de sănătate;
4.dovada deţinerii legale a spaţiului de locuit;
5.cunosc limba română cel puţin la nivel satisfăcător;
6.nu prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.
Nu se acordă următoarelor categorii de străini:
-titulari ai dreptului de şedere temporară pentru studii;
-solicitanţi de azil;
-beneficiari ai protecţiei umanitare temporare sau ai protecţiei temporare;
-titulari ai dreptului de şedere conferit de viza diplomatică sau de serviciu.

Cererea de şedere permanentă se analizează de către o comisie special consti tuită, care formulează propuneri motivate
pentru fiecare caz în parte. Termenul de soluţionare a cererii este de maximum 6 luni de la data înregistrării, care se poate
prelungi, pentru motive obiective, cu încă 3 luni. Cererea este aprobată sau respinsă de şeful Oficiului Român pentru
Imigrări.Refuzul acordării dreptului de şedere permanentă se comunică, în scris, solicitantului. In termen de 30 de zile de la data
comunicării, refuzul acordării dreptului de şedere permanentă poate fi atacat la Curtea de Apel Bucureşti.

Anularea dreptului de şedere intervine dacă se constată neîndeplinirea condiţiilor sau frauda legii.
Revocarea dreptului de şedere- când se constată că rezidentul permanent constituie o ameninţare la adresa ordinii publice,
ca urmare a infracţiunilor săvârşite pe teritoriul nostru.
Încetarea dreptului de şedere- în următoarele situaţii: anularea sau revocarea dreptului de şedere permanentă; obţinerea
unui drept de şedere permanentă pe teritoriul altui stat; absenţa de pe teritoriul statului român pentru o perioadă perioadă de
timp.

 Ieşirea străinilor din România

Documentele necesare ieşirii din ţară


Străinul poate ieşi de pe teritoriul României pe baza documentului de trecere a frontierei de stat folosit la intrarea în ţară.
Nepermiterea ieşirii din ţară
- străinul este învinuit sau inculpat într-o cauză penală şi magistratul dispune instituirea măsurii interdicţiei de
părăsire a localităţii ori a ţării;
- străinul a fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi are de executat o pedeapsă privativă de
libertate.
Măsura se ia de organul competent din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, la solicitarea scrisă a procurorului,
a instanţelor judecătoreşti şi a organelor prevăzute de lege care au atribuţii de punere în executare a pedepsei închisorii.
Nepermiterea ieşirii din ţară se realizează prin instituirea consemnului nominal în sistemul de evidenţă a traficului la
frontiera de stat şi aplicarea în documentele de trecere a frontierei de stat a ştampilei cu simbolul „C" de către Oficiul Român
pentru Imigrări.

Regimul îndepărtării străinilor din România

Îndepărtarea străinilor de pe teritoriul României se face prin mai multe modalităţi:

 Returnarea străinilor
= măsură administrativă dispusă de Oficiul Român pentru Imigrări sau al formaţiilor sale teritoriale, prin care străinii sunt
obligaţi să părăsească teritoriul statului român.
Măsura se poate aplica străinilor în următoarele cazuri:
- au intrat ilegal în ţară;
-şederea pe teritoriul nostru a devenit ilegală;
-viza sau dreptul de şedere a fost anulat ori revocat;
-prelungirea dreptului de şedere temporară a fost refuzată;
-dreptul de şedere permanentă a încetat;
- străinii sunt foşti solicitanţi de azil.
Returnarea poate fi cu însoţitor(escortă-art.87 Oug.nr.194/2002) sau fără.
Contestarea deciziei de returnare suspendă executarea măsurii de îndepărtare. Instanţa va soluţiona contestaţia în termen
de 30 de zile, printr-o hotărâre irevocabilă.

 Declararea străinului ca indezirabil


Străinul care a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună
în pericol securitatea naţională sau ordinea publică poate fi declarat ca indezirabil.
Măsura declarării străinului ca indezirabil are o natură jurisdicţională.
La propunerea instituţiilor cu competenţe in domeniul ordinii publice şi securităţii naţionale care deţin date sau indicii
temeinice, în legătură cu activităţile unui străin, procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti
poate sesiza Curtea de Apel Bucureşti.
Sesizarea se judecă în camera de consiliu, cu citarea părţilor. Datele şi informaţiile in baza cărora s-a formulat sesizarea se
pun la dispoziţia instanţei cu respectarea prevederilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea informaţiilor clasificate.
In termen de 10 zile de la înregistrarea sesizării. Curtea de Apel Bucureşti se pronunţă, prin hotărâre motivată, care este
definitivă. Dacă declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni de securitate naţională, în conţinutul hotărârii nu se
menţionează datele şi informaţiile care au stat la baza motivării.
Hotărârea instanţei poate fi atacată cu recurs la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen de 10 zile de la comunicare.
Instanţa supremă se pronunţă în termen de 5 zile de la primirea cererii.
Exercitarea căii de atac a recursului nu are efect suspensiv de executare a hotărârii, lotuşi, în cazuri temeinic justificate şi
pentru a preveni producerea de pagube iminente, străinul poate cere suspendarea executării până la soluţionarea recursului.
Hotărârea prin care instanţa dispune declararea ca indezirabil se comunică străinului şi Oficiului Român pentru Imigrări.
De la data pronunţării hotărârii, dreptul de şedere a străinului încetează.
Perioada declarării străinului ca indezirabil este de la 5 ani la 15 ani. Dacă se constată ca nu au încetat motivele care au
determinai luarea măsurii, termenul poate fi prelungit pentru o nouă perioadă cuprinsă intre limitele menţionate.
Hotărârea de declarare ca indezirabil este pusă în executare prin escortarea străinului pană la frontieră sau până în ţara de
origine, de către personalul specializal al Oficiului Român pentru Imigrări.

 Repatrierea voluntară umanitară asistată - în cazul în care străinii aflaţi pe teritoriul României nu dispun de
mijloace financiare, ei pot solicita sprijinul Oficiului Român pentru Imigrări, precum şi al organizaţiilor internaţionale sau
neguvernamentale cu atribuţii în domeniu pentru repatrierea voluntară umanitară asistată

 Expulzarea străinilor
- străinul care a săvârşit o infracţiune pe teritoriul României
- până la efectuarea expulzării, străinul să fie luat în custodie publică, dar fără ca perioada acestei măsuri să depăşească
doi ani. Dacă măsura expulzării nu poate fi pusă în executare în termen de 24 de ore, străinul va fi luat în custodie publică.

Măsura expulzării este interzisă:


- străinul nu poate fi expulzat într-un stat în care există temeri justificate că viaţa îi este pusă în pericol ori că va fi supus
la torturi, tratamente inumane sau degradante.
-măsura expulzării nu se dispune, iar dacă a fost dispusă, nu poate fi executată, dacă străinul este învinuit sau inculpat într-
o cauză penală şi se dispune instituirea măsurii interdicţiei de părăsire a localităţii sau a ţării ori a fost condamnat prin hotărâre
judecătorească rămasă definitivă şi are de executat o pedeapsă privativă de libertate.

Interzicerea îndepărtării din România

Cazuri:
-străinul este minor, iar părinţii acestuia au drept de şedere în România;
- străinul este părinte al unui minor ce are cetăţenia română, dacă minorul se află în întreţinerea acestuia sau dacă există
obligaţia plăţii pensiei alimentare, obligaţie pe care străinul şi-o îndeplineşte cu regularitate;
-străinul este căsătorit cu un cetăţean român, iar căsătoria nu este de convenienţă;
-străinul a depăşit vârsta de 80 de ani;
-există temeri justificate că viaţa îi este pusă în pericol ori că va fi supus la torturi, tratamente inumane sau degradante în
statul în care urmează să fie trimis străinul;
-îndepărtarea este interzisă de documentele internaţionale la care România este parte.

Luarea în custodie a străinilor= măsură de restrângere temporară a libertăţii de mişcare pe teritoriul statului român,
dispusă împotriva străinului care nu a putut fi îndepărtat sub escortă în termenul prevăzut de lege sau a străinului care a fost
declarat indezirabil cu privire la care instanţa a dispus expulzarea.
-se dispune de către procurorul anume desemnat din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, la
olicitarea Oficiului Român pentru Imigrări sau a formaţiunilor sale teritoriale. Măsura se decide pe o perioadă de 30 de zile;
măsura poate fi prelungită de curtea de apel în a cărei rază de competenţă teritorială se află locul de cazare.
-perioada de custodie publică nu poate să depăşească 2 ani.
CAPITOLUL II

STATUTUL PERSOANEI

Secţiunea 1

STATUTUL PERSOANEI FIZICE

1.Defintie si domeniu

Definitie= prin expresia „statutul persoanei fizice" are în vedere starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie ale
acesteia.

Prin starea civilă se înţelege un ansamblu de elemente luate în considerare de lege pentru determinare anumitor efecte
juridice.
Starea persoanei rezultă din actele şi faptele de stare civilă. Astfel, o persoană poate fi cetăţean român sau străin, căsătorit
sau necăsătorit, minor sau major. Elementele stării civile permit individualizarea persoanei fizice în familie şi societate.
Orice persoană are o capacitate civilă, adică aptitudinea generală de a fi titular de drepturi şi obligaţii. Structura capacităţii
civile este alcătuită din capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Cele două noţiuni, starea civilă şi capacitatea civilă, nu se suprapun. Dar între ele există o anumită relaţie. Indiferent de
situaţia capacităţii sale, persoana are întotdeauna o stare civilă. De exemplu, minorul şi interzisul. Mai mult, starea civilă poate
influenţa capacitatea de exerciţiu, precum şi conţinutul capacităţii de folosinţă. Astfel, minora care se căsătoreşte dobândeşte
deplina capacitate de exerciţiu, după cum titularul unui raport juridic de familie are anumite drepturi.

 Aplicarea legii naţionale


În reglementarea actuală, textul art. 2572 alin. (1) din Codul civil prevede că starea civilă şi capacitatea persoanei fizice
sunt cârmuite de legea sa naţională, dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel. Legea naţională este legea statului a cărui
cetăţenie o are persoana, lex patriae. A fost desemnată regula ce are legăturile cele mai strânse cu starea civilă şi capacitatea
persoanei fizice
Atât starea civilă şi cât şi capacitatea civilă sunt guvernate de o singură lege.
Spre deosebire totuşi de reglementarea tradiţională, relaţiile de familie ale persoanei fizice nu mai sunt supuse aceleiaşi
legi. În condiţiile actuale, relaţiile de familie implică probleme distincte, care presupun soluţii diversificate, guver nate de reguli
diferite.
Normele conflictuale privind statutul persoanei fizice au un caracter imperativ, de la care părţile nu pot deroga prin
acordul lor de voinţă. Mai mult, se consideră că norma conflictuală referitoare la starea şi capacitatea cetăţenilor români este de
ordine publică în dreptul internaţional privat.

Normei conflictuale lex patriae sunt supuse, ca sumă a unor calităţi personale, elemente care privesc filiaţia, căsătoria,
adopţia, rudenia, afinitatea. De exemplu, din căsătorie, din afara căsătoriei, născut din părinţi necunoscuţi, divorţat, văduv,
recăsătorit, adoptat, rudă sau afin. De asemenea, folosinţa stării civile sau posesia de stat şi acţiunile de stare civilă sunt guvernate
de aceeaşi normă conflictuală.

Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă nu este supusă legii naţionale, întocmirea lor va fi cârmuită de legea locului
încheierii actului, locus regit cictum, sau de legea autorităţii care efectuează înregistrarea, auctor regit actum.
Cetăţenii străini care au domiciliul ori se află temporar în România pot cere înregistrarea actelor sau Faptelor de stare
civilă fie la autorităţile române, fie la reprezentanţii lor diplomatici sau consulari din ţara noastră. Alegerea uneia sau alteia dintre
modalităţi aparţine străinului

Prin lege naţională se înţelege legea statului a cărui cetăţenie o are persoana fizică [art. 2568 alin. (l) din Codul civil].
Datorită apartenenţei la statul român, legea naţională a persoanei fizice este legea română.
Legea statului de cetăţenie asigură persoanelor fizice, indiferent de locul unde se află, o protecţie corespunzătoare a
intereselor lor.
Determinarea şi proba cetăţeniei se face în conformitate cu legea statului a cărui cetăţenie se invocă (art. 2569 din Codul
civil). Stabilirea cetăţeniei presupune şi precizarea legii naţionale a persoanei fizice.
In actuala reglementare a Codului civil, importanţa legii naţionale este diminuată. Conform alin. (2) al art. 2568, pentru
determinarea legii naţionale, alături de cetăţenie, se foloseşte noţiunea de reşedinţă obişnuită. Dacă persoana are mai multe
cetăţenii, se va aplica legea statului a cărui cetăţenie o are şi de care este cel mai strâns legată, în special prin reşedinţa sa
obişnuită-art.2568al.2.

 Aplicarea altei legi

Statutul persoanei fizice este supus legii naţionale numai dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel. Aşadar,
legea naţională reprezintă regula în materia stării şi capacităţii persoanei fizice.
Excepţia : aplicarea unei alte legi statutului persoanei fizice este admisă prin art. 2568 alin. (3) şi (4) din Codul civil.
Astfel, dacă persoana are calitatea de apatrid sau de refugiat, legea sa naţională este legea statului unde îşi are reşe -
dinţa obişnuită.
In raport cu legea naţională, legea reşedinţei obişnuite are un caracter subsidiar. Ambele reglementări se încadrează în
noţiunea de lege personală a persoanei fizice.

 Domeniul de aplicare a legii statutului persoanei fizice

Legea privind statutul persoanei fizice cârmuieşte, în materia dreptului civil, următoarele instituţii juridice:

a.Starea civilă a persoanei fizice= ansamblul de elemente personale


care izvorăsc din acte şi fapte de stare civilă, de care se leagă anumite efecte juridice specifice şi care servesc pentru
identificarea persoanei în familie şi societate.
Sunt supuse normei conflictuale privind statutul personal, următoarele calităţi:
_cu privire la căsătorie (persoana este căsătorită, necăsătorită, divorţată, văduvă etc);
_cu privire la filiaţie (persoana are filiaţia stabilită sau nu; filiaţia este din căsătorie sau din afara căsătoriei etc);
_cu privire la adopţie (calitatea de adoptat, adoptator etc);
_cu privire la rudenie (persoana este rudă sau nu cu o altă persoană);
_cu privire la afinitate (persoana este afin, neafin etc.)

Sunt supuse de asemenea lui lex personalis posesia de stat (folosinţa stării civile) şi acţiunile de stare civilă.
!!!!înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă nu este guvernată de legea per sonală ci de legea locului
încheierii actului, conform regulii locus regit actum sau de legea autorităţii care efectuează înregistrarea, auctor regit
actum.

b.Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este supusă legii naţionale,această lege determinând „începutul şi
încetarea personalităţii" (art. 2573 din Codul civil). De asemenea, conţinutul capacităţii de folosinţă, în care intră
posibilitatea de a încheia acte juridice, se stabileşte tot de legea naţională.

Incapacităţile de folosinta sunt supuse unor norme conflictuale diferite.


Potrivit alin. (2) al art. 2572 din Codul civil, incapacităţile speciale referitoare la un anumit raport juridic sunt supuse legii
aplicabile acelui raport juridic.
Datorită calificării date în fiecare caz, incapacităţile de folosinţă vor fi cârmuite de norme conflictuale diferite:
_incapacităţile cu caracter de sancţiune civilă, ca de exemplu, decăderea din drepturile părinteşti, sunt supuse legii
naţionale a persoanei fizice în cauză;
_incapacităţile cu caracter de ocrotire sunt, de regulă, calificate în mod diferit în funcţie de sfera persoanelor între
care acţionează. Astfel, incapacităţile de folosinta absolute care operează între persoana a cărei capacitate este îngrădită şi
toate celelalte sunt supuse, în principiu, legii naţionale a persoanei îngrădite, în schimb, incapacităţile de folosinţă relative
care operează numai între persoana a cărei capacitate este îngrădită şi alte persoane determinate (de exemplu,
incapacitatea minorului de a dispune prin testament sau donaţie - art. 988 C.civ.), fiind strict legate de un act juridic pe
care legea îl prohibeşte, sunt supuse, în principiu, legii actului prohibit, lex contractus (dacă este vorba de un contract),
sau lex succesionis (dacă este vorba de testament).

___-sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este stabilit de art. 2574C.civ.: declararea morţii, stabilirea
decesului şi a viatei prezumate a morţii, precum şi prezumţia că cel dispărut este în viaţă sunt cârmuite de ultima lege
naţională a persoanei dispărute. Dacă această lege nu poate fi identificată, se va aplica legea română.

c. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este supusă legii naţionale (art. 2572 alin. (1) din Codul civil).

Incapacităţile de exerciţiu care privesc toate categoriile de acte ale incapa bilului sunt supuse legii naţionale a
minorului sau interzisului judecătoresc.
Legea naţională a incapabilului va stabili actele pe care nu le poate face, modul în care se pot încheia actele
juridice şi sancţionarea încălcării incapacităţii.
Cu privire la dobândirea majoratului, art. 2575 din Codul civil aplică principiul legii mai favorabile în materie de
conflict mobil de legi. Astfel, schimbarea legii naţionale a persoanei nu aduce atingere majoratului dobândit potrivit legii
aplicabile la momentul dobândirii. Cu toată modificarea intervenită, prin deplasarea punctului de legătură a normei
conflictuale, persoana îşi menţine capacitatea de exerciţiu dobândită, iar actele juridice încheiate anterior schimbării legii
naţionale vor produce efecte juridice.

d. Ocrotirea majorului - conform alin. ( I ) al art. 2578, măsurile de ocrotire a persoanei cu capacitate deplină de
exerciţiu sunt supuse legii statului unde aceasta îşi are reşedinţa obişnuită la data instituirii lutelei sau la data luării unei
alte măsuri de ocrotire.
Prin excepţie de la regulă, in măsura în care este necesar, autoritatea competentă poate să aplice ori să ia în
considerare legea altui stat pentru ocrotirea persoanei fizice. Legea străină desemnată trebuie să prezinte cele mai strânse
legături cu situaţia juridică.
Legea reşedinţei obişnuite v a guverna şi existenţa, întinderea, modificarea şi stingerea puterii de reprezentare
încredinţate de persoana cu capacitate deplină de exerciţiu, când nu se poate îngriji de interesele sale.
În subsidiar art. 2578alin.3C.civ acordă persoanei are posibilitatea să opteze pentru una din legile indicate în mod
expres, şi anume:
-legea naţională;
-legea unei reşedinţe obişnuite anterioare;
-legea statului unde sunt situate bunurile, în ceea ce priveşte măsurile de ocrotire cu privire la bunuri.
Măsurile cu privire la persoana ocrotită ori bunurile sale sunt supuse legii forului. Aşadar, aspectele procedurale
vor fi guvernate de legea statului ale cărui autorităţi îndrumă şi supraveghează exercitarea ocrotirii de către cei în drept.

 Excepţia de la aplicarea legii personale competente cu privire la capacitatea persoanei fizice(denumită şi


teoria interesului naţional)

Enuntul exceptiei= „Persoana care, potrivit legii naţionale sau legii domiciliului său este lipsită de capacitate sau are
capacitate de exerciţiu restrânsă, nu poate să opună această cauză de nevaliditate celui care 1-a socotit, cu bună credinţă,
ca fiind deplin capabil în conformitate cu legea locului unde actul a fost întocmit"( art. 2579alin.1 C.civ.
Condiţii de aplicare:
- persoana să fie lipsită de capacitate de exerciţiu sau să aibă capacitate de exerciţiu restrânsă, potrivit legii
sale personale, dar să fie pe deplin capabilă potrivit legii forului;
- actul să fi fost întocmit în ţara forului;
- cocontractantul local să fie de bună credinţă; prin aceasta se înţelege că acesta trebuie să nu fi cunoscut şi să
nu fi avut cum cunoaşte cauza de nevalabili-tate a actului juridic, adică incompetenţa străinului, potrivit legii sale
naţionale;
- anularea actului să fie de natură a produce un prejudiciu nejustificat cocontractantului naţional.
In cazul în care aceste condiţii sunt întrunite, legea personală (lex patriae sau lex domicilii) este înlocuită cu legea
locului încheierii actului (lex loci actus).
Exemplu: Speţa Lizardi: Teoria interesului naţional a fost consacrată în speţa Lizardi, soluţionată în anul 1861. Lizardi,
un tânăr mexican, în vârstă de 21 de ani, care locuia la Paris, a cumpărat bijuterii pe credit şi a împrumutat bani pe poliţe.
Deşi capabil după legea franceză, Lizardi era minor potrivit legii sale naţionale, care fixa majoratul la 25 de ani. îâÎn
momentul prezentării poliţelor spre plată, tutorele lui Lizardi cere anularea ambelor acte juridice, pe motiv de incapacitate.
Curtea de casaţie franceză decide anularea poliţelor, dar validează cumpărarea bijuteriilor. In motivarea acestei hotărâri,
instanţa a luat în considerare specificul celor două operaţiuni. Dacă bancherul este ţinut să se intereseze asupra capacităţii
clientului său cu care încheie afaceri, comerciantul care vinde în prăvălie nu are posibilitatea de a efectua verificări
speciale. Interesul naţional se opune ca un cetăţean care acţionează fără uşurinţă, prudent şi cu bună-credinţă, să fie lezat
datorită incapacităţii unui străin. Hotărârea dată în cauza Lizardi a fost vehement contestată în literatura de specialitate. Cu
timpul, soluţia este admisă, dar explicaţiile date sunt diferite. Neaplicarea legii naţionale este justificată prin ideea de
îmbogăţire fară justă cauză, prin necunoaşterea scuzabilă a legii străine sau prin intervenţia ordinii publice în dreptul
internaţional privat.

!!!!Regula enuntata la alin. 1 al aceluiaşi articol, „nu se aplică actelor juridice referitoare la familie, moş tenire şi
drepturi reale asupra imobilelor situate în alt stat decât cel al locului încheierii actului"( art. 2579teza 2 din C.civ.).

Prin dispoziţiile alin. (2) al art. 2579, sfera teoriei interesului naţional este extinsă. Astfel, lipsa calităţii de
reprezentant nu poate fi opusă terţului de bună-credinţă, dacă actul a fost încheiat între prezenţi şi pe teritoriul aceluiaşi
stat. Buna-credinţâ a terţului care s-a încrezut în această calitate se v a aprecia după legea locului unde actul a fost
întocmit.

e.Numele persoanei fizice


- este cârmuit de legea sa naţională( Art. 2576 alin. 1);
-regula priveste atât numele de familie cât şi prenumele;

Prin dispoziţiile alin. (2) al art. 2576 se admite şi o derogare de la această regulă. Astfel, stabilirea numelui
copilului la naştere este cârmuită, la alegere, fie de legea statului a cărui cetăţenie comună o au atât părinţii, cât şi copilul,
fie de legea statului unde copilul s-a născut şi locuieşte de la naştere.
-în cazul în care o persoană este apatridă se aplică legea reşedinţei obişnuite[art. 2568 alin. (3) din Codul civil];
Aceleaşi prevederi se aplică şi în privinţa pseudonimului, care beneficiază de protecţie juridică.

-dobândirea şi modificarea numelui determinate de căsătorie, filiaţie, adopţie etc, sunt supuse legii care
guvernează efectele nepatrimoniale ale acestor instituţii asupra numelui;
-legea naţională conform art. 14 alin. 1 este valabilă în principiu, ea fiind înlocuită atunci când o altă prevedere
legală dispune altfel.
Prin excepţie, schimbarea pe cale administrativă a numelui persoanelor apatride domiciliate în România se supune
legii române ca lex domicilii şi se soluţionează în aceleaşi condiţiuni ca şi cele ale cetăţenilor români, aceasta ţinând de
condiţia juridică a străinului în România. Tot astfel, stabilirea numelui unui copil găsit pe teritoriul României, din părinţi
necunoscuţi, este de competenţa unei autorităţi administrative şi exprimă pe planul dreptului internaţional privat aplicarea
regulii auctor regit actum.
În cazul actelor de încălcare a dreptului la nume, săvârşite în ţara noastră, ocrotirea este asigurată potrivit legii
române. Instimită prin alin. (3) al art. 2576, această normă conflictuală unilaterală precizează numai domeniul de aplicare
a legii proprii, fară a se referi şi la legea străină.

 Domiciliul persoanei fizice


-nu sunt dispoziţii conflictuale exprese privind domiciliul persoanei fizice;
-acesta este tratat numai ca punct de legătură în cadrul normei conflictuale lex domicilii în materia statutului
persoanei fizice, condiţiilor de fond ale actului juridic, în anumite cazuri, sau ca un element care atrage com petenţa
instanţelor române în condiţiile legii;
-domiciliul legal al persoanei fizice ca măsură de ocrotire, este supus legii naţionale a ocrotitului;
-domiciliul ales care este stabilit printr-un act juridic, este supus legii actului respectiv lex voluntatis sau legea
determinată prin localizarea obiectivă a actului;
-reşedinţa persoanei fizice străine în ţara noastră este supusă regulilor aplicabile domiciliului de drept comun;
-domiciliul de drept comun al străinului în România este stabilit conform legii materiale române ca problemă care
ţine de condiţia străinului în ţară ;
-pierderea de către cetăţeanul român aflat în străinătate a domiciliului său de drept comun din România este
supusă legii române ca lege a domiciliului în discuţie;

Secţiunea a 2-a

PERSOANA JURIDICĂ

Prin naţionalitatea persoanei juridice se înţelege apartenenţa acesteia la un anumit stat şi sistem de drept.
Naţionalitatea este pentru persoana juridică ceea ce este cetăţenia pentru persoana fizică. Naţionalitatea este cea care
stabileşte dacă o persoană juridică este autohtonă sau străină.

-persoana juridică are naţionalitatea statului pe teritoriul căruia şi-a stabilit, în conformitate cu actul constitutiv,
sediul social (statutar)-art.2571C.civ.; sediul social este sediul statutar al persoanei juridice
-cand persoana juridică are sedii în mai multe state, determinant pentru a identifica naţionalitatea este sediul
real=locul unde se află sediul principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotărârile organului
respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de acţionari sau asociaţi din alte state-art.2571al.3; Totuşi, când
locul constituirii şi cel al sediului real se află în ţări diferite, iar dreptul străin astfel determinat retrimite la dreptul statului
în conformitate cu care a fost constituită persoana juridică, se va aplica dreptul acestui din urmă stat.
‼‼In sistemul nostru de drept nu există o prevedere expresă referitoare la schim barea naţionalităţii persoanei
juridice.

Criteriile după care se stabileşte naţionalitatea unei persoane juridice sunt reglementate de lex fori.
Norma conflictuală în materie este instituită prin prevederile art. 2571C.civ. Această normă are caracter imperativ
iar lex personalis este lex societatis.

1.Fuziunea persoanelor juridice de naţionalităţi diferite


şi schimbarea naţionalităţii

-fuziunea unor persoane juridice de naţionalităţi diferite poate fi realizată dacă sunt îndeplinite cumulativ
condiţiile prevăzute de cele două legi naţionale aplicabile statutului lor organic(art.2584C.civ.) Desigur, este vorba de
condiţiile de fond şi de formă necesare pentru realizarea fuziunii.
-nu exista dispozitii în ce priveşte schimbarea naţionalităţii persoanei juridice; Este însă admis în doctrină că o
astfel de schimbare operează prin schimbarea sediului social şi că dispoziţiunile incidente fuziunii sunt aplicabile şi
schimbării naţionalităţii.
Prin schimbarea sediului social nu trebuie să se urmărească scopuri ilicite; sediul nou trebuie să nu fie fraudulos şi
să fie real, nu fictiv.

2. Domeniul de aplicare a legii statutului organic al persoanei juridice


Legea statutului organic al persoanei juridice cârmuieşte, potrivit art.2581C.civ. îndeosebi:
a) capacitatea acesteia;
b) modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat;
c) drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de asociat;
d) modul de alegere, competenţele şi funcţionarea organelor de conducere ale persoanelor juridice;
e) reprezentarea acesteia prin intermediul organelor proprii;
f) răspunderea persoanei juridice şi a organelor ei faţă de terţi;
g) modificarea actelor constitutive;
h) dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice .

3.Recunoaşterea persoanei juridice străine

Pentru desfăşurarea unei activităţi eficiente, persoanele juridice străine trebuie să fie recunoscute. Principiul
recunoaşterii extrateritoriale operează în condiţiile stabilite de legislaţia statului solicitat.
Recunoaşterea este un act declarativ de drepturi.
Prin recunoaştere se constată existenţa unei persoane juridice străine şi se admit efectele extrateritoriale ce rezultă
din personalitatea juridică. Obiectul recunoaşterii îl constituie calitatea persoanei juridice de subiect de drept, precum şi
modificările care pot surveni in privinţa capacităţii de folosinţă
Legislaţiile naţionale consacră mai multe sisteme pentru recunoaşterea persoanelor juridice: de plin drept sau în
mod individual. Ambele modalităţi sunt acceptate şi în sistemul dreptului român.

 Recunoaşterea de plin drept se produce in temeiul legii, nefiind necesară o verificare prealabilă.
De recunoaşterea ipso iure beneficiază persoanele juridice cu scop lucrativ. Recunoaşterea se acordă de legislaţia
statului solicitat sau prin tratate internaţionale.
Art. 2582 alin. ( I ) C . c i v prevede că persoanele juridice străine cu scop lucrativ, valabil constituite în statul a
cărui naţionalitate o au, sunt recunoscute de plin drept in România. Recunoaşterea intervine tară a se ţine seama de
reciprocitatea de tratament.

 Recunoaşterea individuală se acordă printr-un act de autoritate. Fiecare persoană juridică trebuie să obţină o
autorizaţie sau concesiune, de la organele competente ale statului unde îşi va exercita activitatea.
Sunt supuse recunoaşterii individuale persoanele juridice fără scop lucrativ.
Art. 2582al.2C.civ., că persoanele juridice străine fără scop lucrativ pot ti recunoscute în România, pe baza
aprobării prealabile a Guvernului, prin hotărâre judecătorească, sub condiţia reciprocităţii, dacă sunt valabil constituite în
statul a cărui naţionalitate o au, iar scopurile statutare pe care le urmăresc nu contravin ordinii sociale şi economice din
România.
Din această formulare rezultă că recunoaşterea individuală prezintă un caracter expres şi condiţionat.
Sistemul recunoaşterii individuale se regăseşte şi în Ordonanţa Guvernului nr. 26 din 31 ianuarie 2000 cu privire
la asociaţii şi fundaţii. Potrivit art. 76 alin. (1), persoanele juridice străine tară scop patrimonial pot fi recunoscute în ţara
noastră cu îndeplinirea anumitor condiţii legale.

CAPITOLUL III ACTUL JURIDIC

Secţiunea a 3-a

1.Forma actului juridic

Noţiunea de formă a actului juridic civil are două accepţiuni:


_ lato sensu înţelegem condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească un act juridic civil pentru
valabilitatea sa, pentru probaţiunea sa cât şi pentru opozabilitatea faţă de terţi;
_stricto sensu prin formă a actului juridic se desemnează modul în care se exteriorizează voinţa internă a părţilor
actului juridic, adică modalitatea de exprimare a consimţământului.
In dreptul internaţional privat forma actului juridic este supusă unor reguli mult mai restrictive decât în dreptul
intern.

In dreptul internaţional privat este binecunoscută regula potrivit căreia forma exterioară a actului juridic este
cârmuită de legea locului unde se încheie actul; în acest sens ea este consacrată în formularea locus regit actum.
Locus regit actum se află prezentă în toate sistemele de drept chiar dacă de multe ori este alternativă sau
subsidiară.

 Legea aplicabilă în materie potrivit legislaţiei noastre

Art. 2639 din Codul civil statuează: Condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi
cârmuieşte fondul, dar că actul se consideră totuşi valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplineşte condiţiile
prevăzute de una dintre legile următoare:
a)legea locului unde a fost întocmit (locus regit actum);
b)legea naţională (lex patriae) sau legea reşedinţei obişnuite (lex domicili) persoanei care 1-a consimţit;
c)legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care examinează validitatea actului (auctor
regit actum).

Incidenţă:-forma ad solemnitatem sau forma ad probationem a actului se va alege după legea locului încheierii
acestuia;
-formele de redactare a actelor (înscrisurilor) sau determinarea persoanelor chemate să intervină cu
acest prilej;
-durata valorii actelor precum şi forţa lor probantă;
-admisibilitatea probei testimoniale sau necesitatea producerii unui înscris;
-sancţiunile incidente actelor îndeplinite fără respectarea condiţiilor legale.

Regula nu-şi găseşte aplicare în privinţa formelor de publicitate, formelor de abilitare şi formelor de procedură.
Regula comportă excepţii în materia ordinii publice, a fraudei la lege şi retrimiterii.

‼! Atunci când legea aplicabilă condiţiilor de fond ale actului juridic impune, sub sancţiunea nulităţii, o anumită
formă solemnă, nici o lege din cele prevăzute în mod subsidiar(art.2639al.2C.civ.) nu poate să înlăture această cerinţă,
indiferent de locul întomcirii actului-art-2639al.3C.civ.
Prin urmare legea aplicabilă fondului actului are un caracter prioritar faţă de celelalte legi incidente cu privire la
forma actului, acestea din urmă având un caracter secundar- Exemplu: cazul inscripţiilor ipotecare şterse sau reduse în
străinătate, cu privire la imobile situate în România. Acestea dacă sunt făcute în străinătate şi privesc imobile aflate în ţară,
sunt supuse condiţiei autenticităţii.

 Caracterul normelor conflictuale privind forma actului juridic

!!!Caracter imperativ- părţile actului putând îndeplini actul numai în una din formele prevăzute de legea aplicabilă
potrivit art. 2639 din Codul civil.

 Alte forme ale actului juridic

Unele acte juridice sunt supuse unor norme conflictuale speciale în ceea ce priveşte forma lor:

a)Forma de publicitate - supusă legii locului unde se face publicitatea deoarece numai în acest fel se asigură
interesele terţilor -art. 2626 din Codul civil;
b)Forma de abilitare - guvernată de legea personală a celui în cauză, dar formele de abilitare se vor face după lex
fori.
c)Forma de procedură- este supusă legii forului, cu unele exceptii(calitatea procesuală, mijloacelle de probă,
formele de procedură ale executării hotărârii străine);

2.Condiţiile de fond ale actului juridic


Condiţii de fond ale actului juridic = aspectele de fond care se referă la încheierea actului juridic, la efectele,
executarea, transmiterea şi stingerea raportului juridic.
_ sunt supuse legii alese de părţi sau după caz, de autorul lor.
Alegerea legii aplicabile trebuie să fie expresă sau să rezulte neîndoilenic din cuprinsul actului sau circumstanţele
acestuia.
Legea aplicabilă poate fi aleasă pentru tot actul sau pentru parte din acesta.
Convenţia de alegere a legii aplicabile poate fi modificată ulterior încheierii actului; ea are caracter retroactiv
fără însă să:
-afecteze validitatea actului;
-să aducă atingere drepturilor căştigate de terţi sau securităţii raporturilor juridice;
În lipsa alegerii legii aplicabile, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar
dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul juridic a fost încheiat(localizarea obiectivă a
actului). Se consideră că există atari legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice sau, după caz,
autorul actului are, la data încheierii actului, după caz, reşedinţa obişnuită, fondul de comerţ sau sediul social.

3.Obligaţiile contractuale

 Principiul autonomiei de voinţă


Consta in aceea ca părţile să desemneze ele însele, în mod direct, legea aplicabilă anumitor raporturi juridice;
Autonomia de voinţă = acea facultate rezervată părţilor unui act juridic de a înlătura dreptul intern normal
aplicabil, substituindu-l cu alt drept; ea nu reprezintă doar o posibilitate de a acoperi lacunele dreptului intern sau de a
deroga de la normele sale dispozitive apelând la norme împrumutate dintr-un drept străin.
Lex voluntatis - Reprezinta aplicarea în dreptul internaţional privat a principiului autonomiei de voinţă care
guvernează condiţiile de fond ale actului juridic civil.
Potrivit acestui principiu - aşa cum s-a arătat - părţile actului pot să determine nu numai conţinutul său, dar pot să
aleagă şi sistemul de drept care se va aplica actului lor ca lex causae.
-lex voluntatis se aplică atât actelor unilaterale cât şi celor bilaterale.
-alegerea legii aplicabile contractului trebuie să fie expresă ori să rezulte neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau
din circumstanţe;
-înţelegerea privind incidenţa legii aplicabile contractului poate fi modificată prin acordul părţilor (art. 2637al.4
Cod civil);această modificare convenită ulterior datei încheierii contractului are efect retroactiv; ea însă nu va putea să
infirme validitatea acestuia sau să aducă atingere drepturilor dobândite între timp de terţi.
-prin voinţa lor partile nu pot să creeze efecte juridice peste lege sau în afara legii.
- au posibilitatea să-şi aleagă legea aplicabilă şi printr-o înţelegere constatată printr-un înscris separat de
contractul propriu-zis; Clauza contractuală prin care părţile aleg legea aplicabilă contractului lor principal se numeşte
pactum de lege utenda (clauză de alegere); existenţa şi validitatea de fond a consimţământului părţilor referitor la legea
aplicabilă contractului sunt determinate de însăşi legea pe care au ales-o.

-alegerea tacită de către părţi a legii aplicabile contractului lor poate avea loc în cazul în care această alegere
rezultă - aşa cum am arătat - neîndoielnic, fie din cuprinsul contractului, fie din circumstanţe.
-părţile pot alege legea aplicabilă totalităţii sau numai unei anumite părţi a contractului;părţile pot, aşadar să
aleagă pentru o parte a contractului lor o lege a unui stat iar pentru alte elemente ale contractului o altă lege, a altui stat.

‼!Legea aplicabilă obligaţiilor contractuale se determină potrivit regelemtărilor dreptului Uniiunii Europene.
Dacă materia nu intră sub reglementarea UE este aplicabilă legea actului juridic, dacă nu se prevede altfel prin dispoziţii
contrare - art.2640al.1C.civ.
Aceste reglementări sunt prevăzute în Regulamentul CE nr.593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului
Europei din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale( Roma I).

‼!Legea aplicabilă obligaţiilor extracontractuale se determină şi ea potrivit reglementărilor dreptului Uniunii


Europene. Dacă materia nu intră sub reglementarea UE se aplică legea care cârmuieşte fondul raportului juridic
preexistent între părţi, dacă nu se prevede altfel prin convenţii internaţionale sau prin dispoziţii speciale-
art.2640al.2C.civ.
Aceste reglementări sunt prevăzute în Regulamentul CE nr.864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului
Europei din 11iulie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale( Roma II)
 Domeniul de aplicare a legii contractului
 Condiţii de fond
_Capacitatea de a contracta este cârmuită de legea naţională a persoanei fizice şi respectiv de legea sediului
social, în temeiul art. 11 şi respectiv 40;
-doar incapacităţile de folosinţă sunt cârmuite de legea contractului;

_Consimţământul este supus legii contractului.

_Obiectul şi cauza sunt cârmuite de lex contractus;regimul juridic al bunului care constituie obiectul derivat al
contractului este cârmuit - în conformitate cu art. 2613 şi 2617 C.civ. - de lex rei sitae.

 Condiţii de formă

-când forma este cerută ad validitatem, sunt cârmuite, în principiu, de lex contractus-art.2639C.civ.
- în cazul în care legea aplicabilă condiţiilor de fond impune, sub sancţiunea nulităţii, o formă solemnă, nici o altă
lege nu este competentă să înlăture această cerinţă (art.2639al.3C.civ.).

 Interpretarea contractului

-cârmuita de lex contractus-art.12al.1 lit.a din Regulament statuează că legea aplicabilă contrac tului se aplică
interpretării naturii sale juridice şi a clauzelor pe care le cuprinde.
-părţile pot defini ele însele în cuprinsul contractului termenii conveniţi.
-interpretarea unor termeni se va face după împrejurări (de exemplu, uzanţele în materie, interpretarea dată de
Incoterms etc).

 Efectele contractului

Lex contractus guvernează:


- efectele contractului, adică drepturile şi obligaţiile izvorâte din el;
-principiile efectelor contractului;
-excepţia de neexecutare şi rezoluţiunea pentru neexecutarea contractului
-riscul contractual

 Executarea contractului

-legea fondului contractului guvernează şi executarea obligaţiilor izvorâte din contract.


Reglementează :-modalităţile de executare a obligaţiilor contractuale;
-executarea voluntară;
-locul şi data plăţii etc;
-durata în timp a contractului;
-punerea în întârziere a debitorului;
-invocarea teoriei impreviziunii (rebus sic stantibus);
Excepţie: modul de executare a obligaţiilor izvorâte din contract se supune legii locului de executare-lex loci exe -
cution sau lex loci solutionis pentru executarea unor sume de bani.
Vânzările la bursă ca şi vânzările la licitaţie publică sunt supuse legii locului unde se află bursa ori unde are loc
licitaţia, adică lex loci executionis.

 Legea monedei-art.2646C.civ.

Moneda de plată este definită de legea statului care a emis-o.


Efectele pe care moneda le exercită asupra întinderii unei datorii sunt determinate de legea aplicabilă datoriei.
Legea statului în care trebuie efectuată plata determină în ce anume monedă urmează ca ea să fie făcută, afară
numai dacă, în raporturile de drept internaţional privat născute din contract, părţile au convenit o altă monedă de plată.
 Răspunderea contractuală

Cârmuită de legea contractului.


Art.12alin.1lit.c. din Regulament statuează că legea aplicabilă fondului litigiului se aplică şi consecinţelor
neexecutării totale sau parţiale a obligaţiilor izvorâte din contract precum şi evaluării prejudiciului pe care această
neexecutare 1-a cauzat. Aceasta înseamnă că lex contractus se aplică totodată şi forţei majore şi celorlalte cauze de
exonerare de răspundere, evaluarea prejudiciului, daunelor interese compensatorii şi moratorii etc.

 Stingerea obligaţiilor contractuale

Este cârmuită de legea contractului.


Cesiunea de creanţă-cârmuită de lex voluntatis, iar în lipsa ei de legea contractului, a delictului etc., adică în
funcţie de izvorul creanţei cedate.
Remiterea de datorie şi tranzacţia -lex contractus;
Compensaţia - legea creanţei căreia i se opune stingerea prin compensaţie-art.2643alin2C.civ.
Novaţia şi delegaţia sunt supuse legii aplicabile obligaţiei care le formează obiectul-art.2643al.1C.civ.
Prescripţia acţiunii în răspundere contractuală -legea contractului, lege pe care părţile au cunoscut-o din momentul
încheierii contractului-art.12alin.1lit.d din Regulament. Excepţie: dreptul anglo-saxon.
Prescripţiia este regelementată şi de art.2663 din Codul civil potriivit cu care ea este supusă legii care se aplică
dreptului subiectiv însuşi

 Situaţii în lipsa alegerii legii aplicabile contractului

 Lex mercatoria= exprimă ansamblul de uzanţe comerciale internaţionale practicate de comunitatea comercianţilor;
- nu are valoarea unei legi propriu-zise fiind independentă de sistemele de drept naţionale;
- are aplicabilitate atunci când părţile unui contract stipulează o clauză prin care îşi manifestă intenţia de a nu-1
supune vreunei legi de stat;
- are incidenţă şi atunci când este imposibilă localizarea contractului într-un sistem juridic naţional;
- natura sa juridică nu a fost clar definită;

 Lex venditoris= legea vânzătorului, adică a ţării în care vânzătorul îşi are domiciliul, reşedinţa, fondul de comerţ
sau sediul social;
- a fost adoptată de Convenţia de la Haga (1955) şi, în general, se aplică atunci când clauzele contractului de
vânzare-cumpărare sunt incomplete sau lacunare.
- guvernează vânzarea mobiliară (nu însă şi vânzarea imobiliară) numai în absenţa lex voluntatis; de asemenea şi
drepturi imobiliare. Excepţii; când se aplică legea cumpărătorului (în vânzarea comercială) sau lexloci actus (în vânzarea
prin licitaţie, burse sau târguri) etc.

 Alte contracte

 Contractul de muncă
-lex voluntatis este aplicabilă numai în măsura în care nu aduce îngrădiri ocrotirii pe care o asigură salariatului
dispoziţiile imperative ale legii aplicabile în lipsa unei alte alegeri; această prevedere restrictivă este o aplicaţie a excepţiei
de ordine publică în dreptul internaţional privat;
- în absenţa lui lex contractus contractul este dominat de legea ţării în care angajatorul îşi desfăşoară activitatea în
mod obişnuit şi se execută contractul-art-8al.2 din Regulament.
-în subsidiar-legea ţării unde este situată unitattea angajatoare; totuşi dacă din circumstanţele cauzei reise că
respectivul contract are o legătură mai strânsă cu o altă ţară decât cea menţionată, se aplică aceasta.

 Contractul de executare de lucrări


- supus legii alese de către părţi, în virtutea principiului lex voluntatis, iar când părţile omit desemnarea legii
contractului, condiţiile de fond şi efectele acestuia sunt cârmuite de legea ţării unde se află sediul antreprenorului ca lege a
prestaţiei caracteristice.
 Contractul de transport, de expediţii şi altele similare
- antreneaza, cât priveşte determinarea legii aplicabile, mecanismul soluţiilor conflictuale generale în materie de
contracte;

- legea aplicabilă condiţiilor de fond şi efectelor contractului internaţional de transport, aceasta ar putea fi
determinată de către părţi în temeiul lui lex voluntatis;
Potrivit art.5al.1 şi 2 din Regulament lex voluntatis în acest caz ar putea fi numai:
-legea tării în care se află reşedinţa obişnuită a pasagerului sau transportatorului;
- legea tării în care se află sediul administraşiei centrale a transportatorului;
- legea tării în care se află locul de plecare sau locul de sosire;

 Fiducia
-este supusă legii alese de constitutor; sunt aplicabile prevederile art.2637C.civ.(legea aplicabilă condiţiilor de
fond).
-dacă legea aleasă nu cunoaşte instituţia fiduciei, sau în lipsa alegerii legii aplicabile se va aplica legea statului cu
care fiducia are cele mai multe legături, şi anume:-locul de adminsitrare al masei fiduciare;
-locul situării bunurilor fiduciare;
-locul reşedinţei obişnuite/sediului social al fiduciarului;
Domeniul de aplicare al legii fiduciei este reglementat de art.2661C.civ.
Orice elemet izolat al fiduciei poate fi supus unei legi distincte-art.2662C.civ.

CAPITOLUL IV BUNURILE ŞI DREPTURILE REALE

Secţiunea a 5-a

1.Determinarea şi justificarea regulii lex rei sitae

!!! Drepturilor reale purtând asupra bunurilor sunt supuse legii locului unde este situat bunul, adică lex rei sitae
sau lex situs.
Regula este reglementată în Codul Civil care statuează că: posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale
asupra bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale, sunt cârmuite de legea locului unde acestea se află sau sunt situate, afară
numai dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel (art. 2613).
Reglementarea actuală se aplică atât bunurilor imobile, cât şi bunurilor mobile. De altfel, expresia locul unde se
află este folosită pentru bunurile mobile, iar locul unde sunt situate pentru bunurile imobile.
Regula lex rei sitae îşi află justificarea în împrejurarea că localizarea unui bun corporal atrage în mod natural
aplicarea legii acelui loc. Aşadar, lex situs asigură regimul juridic optim al bunurilor şi răspunde siguranţei circuitului
civil; dovezile privind aceste bunuri, competenţa jurisdicţională, executarea silită, formele de publicitate etc. au în vedere,
în mod firesc, legea locului unde se află bunul.

2.Domeniul de aplicare

Se aplică:
 de regulă bunurilor (mobile şi imobile) precum şi drepturilor reale constituite; natura mobiliară sau
imobiliară cât şi conţinutul drepturilor reale asupra bunurilor se determină în raport cu legea locului unde se află sau sunt
situate;
Prin derogare de la regula calificării după lex fori, art. 2558 alin. (3) din Codul civil prevede că aceste elemente
sunt supuse legii situaţiei locului.
Referitor la noţiunea de bunuri imobile, dispoziţiile art. 2613 alin. (2) din Codul civil cuprind şi o calificare
legală. În accepţiunea legii, platformele şi alte instalaţii durabile de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul
continental al unui stat sunt considerate ca bunuri imobile.

 drepturilor reale precum şi calificării acestor drepturi;


 modurilor şi condiţiilor de dobândire, transmitere şi stingere a drepturilor reale;Conflictul mobil de legi
care poate surveni în cazul bunurilor mobile corporale se soluţionează în conformitate cu dispoziţiile art. 2617 din Codul
civil. Potrivit textului, constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui bun care şi-a schimbat
aşezarea sunt cârmuite de legea locului unde acesta se află în momentul când s-a produs faptul juridic care a generat,
modificat sau stins dreptul respectiv. În funcţie de locul situării bunului în momentul producerii faptului juridic se va
aplica legea veche sau legea nouă.
Dobândirea unui drept real pe calea uzucapiunii va fi supusă legii statului unde bunul se afla la începerea
termenului de posesie, stabilit în acest scop. Dacă bunul a fost adus într-un alt stat, unde se împlineşte durata termenului
de uzucapiune, posesorul poate cere să se aplice legea acestui din urmă stat, în măsura în care sunt reunite, cu începere de
la data deplasării bunului, toate condiţiile cerute de menţionata lege (art. 2616 din Codul civil). Întrucât uzucapiunea are
efect retroactiv, aplicabilă este legea situării bunului din momentul începerii curgerii termenului de prescripţie achizitivă,
adică legea anterioară. Totuşi, la cererea posesorului, se poate aplica, cu îndeplinirea condiţiilor legale, şi legea nouă
 formelor de publicitate privind bunurile în cazurile stabilite de lege; Regimul formelor de publicitate
privind bunurile este prevăzut de art. 2626 din Codul civil. De asemenea, art. 2621 lit. d) şi art. 2630 conţin dispoziţii
referitoare la formele de publicitate ale actelor privind drepturile reale şi de garanţie asupra navei şi aeronavei şi ale
ipotecii mobiliare
 regimului juridic al posesiunii [art. 2613 alin. (1) din Codul civil]. Legea statutului real se aplică şi
protejării posesiei prin acţiunile posesorii.
 mijloacelor de apărare a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale; Regimul juridic al acţiunii
reale este diferenţiat, după cum se revendică un bun mobil sau imobil. În materia bunurilor mobile, posesorul de bună-
credinţă beneficiază de o prezumţie absolută de proprietate, care nu poate fi înlăturată prin alte probe.
Această regulă nu se aplică însă când bunul a ieşit din patrimoniul proprietarului fără voia sa. Conform art. 2615
alin. (1) din Codul civil, bunul furat sau exportat ilegal poate fi revendicat. La alegerea proprietarului originar, acţiunea în
revendicare va fi guvernată de legea statului pe teritoriul căruia se află bunul, fie la momentul furtului sau exportului, fie
la momentul revendicării.
Totuşi, terţul de bună-credinţă poate să nu fie protejat prin dispoziţiile legii statului pe teritoriul căruia se află
bunul la momentul furtului sau exportului ilegal. In acest caz, alin. (2) al art. 2615 din Codul civil prevede că terţul
dobânditor poate invoca protecţia conferită de prevederile legii statului pe teritoriul căruia bunul se află la momentul
revendicării.
Dacă bunurile furate sau exportate ilegal aparţin patrimoniului cultural naţional al unui stat, revendicarea lor va fi
supusă aceloraşi dispoziţii.
 sarcinilor fiscale asupra bunurilor;
 măsurilor de urmărire şi de executare silită;

Principalele excepţii de la aplicarea legii situării bunului sunt:

 res in transitu, adică bunurile aflate în curs de transport , sunt supuse, conform art. 2618 din Codul civil, legii
statului de unde au fost expediate, afară de cazul în care:
-părţile interesate au ales prin acordul lor, în condiţiile legii, o altă lege;
-bunul este depozitat într-un antrepozit sau pus sub sechestru în temeiul unor măsuri asigurătorii sau ca urmare a
unei vânzări silite; în aceste cazuri se aplică legea unde bunul a fost reaşezat temporar, dar numai pentru perioada
depozitului sau sechestrului;
-bunul face parte dintre cele personale ale unui pasager, fiind în acest caz supus legii sale naţionale;
Dispoziţiile art. 2618 trebuie corelate cu cele ale art. 2619. Astfel, condiţiile şi efectele care decurg din rezerva
dreptului de proprietate referitor la un bun destinat exportului sunt cârmuite, dacă părţile nu au convenit altfel, de legea
statului exportator.Ex:exportatorul îşi poate rezerva proprietatea asupra bunurilor vândute, în vederea protejării drepturilor
sale, până în momentul plăţii lor integrale.

 mijloacele de transport
In conformitate cu dispoziţiile art. 2620 din Codul civil, regimul juridic al mijloacelor de transport este diferit.
Legea aplicabilă depinde de destinaţia mijlocului de transport.
Navele şi aeronavele sunt supuse legii pavilionului pe care îl arborează, lex pavilionis sau lex banderae [art. 2620
alin. (1) lit. a)]. Întrucât exprimă naţionalitatea mijlocului de transport, legea pavilionului este aplicată ca lexpatriae.
Potrivit art. 2621 din Codul civil, legea pavilionului navei sau statului de înmatriculare a aeronavei cârmuieşte
îndeosebi următoarele:
a) puterile, competenţele şi obligaţiile comandantului navei sau aeronavei;
b) contractul de angajare a personalului navigant, dacă părţile nu au ales o altă lege;
c) răspunderea armatorului navei sau întreprinderii de transport aerian pentru faptele şi actele comandantului şi
echipajului;
d) drepturile reale şi de garanţie asupra navei sau aeronavei, precum şi formele de publicitate privitoare la actele prin
care se constituie, se transmit şi se sting asemenea drepturi.
Vehiculele feroviare şi rutiere sunt guvernate de legea statutului organic al întreprinderii din patrimoniul căreia fac
parte mijloacele de transport [art. 2620 alin. (1) lit. b)].
Legea aplicabilă mijloacelor de transport reglementează următoarele aspecte:
- constituirea, transmiterea şi stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de transport [art. 2620 alin. (1)];
- regimul bunurilor aflate în mod durabil la bord, formându-i dotarea tehnică [art. 2620 alin. (2) lit. a)];
- creanţele care au ca obiect cheltuielile pentru asistenţa tehnică, întreţinerea, repararea sau renovarea mijlocului de
transport [art. 2620 alin. (2) lit. b)].

 titlurile de valoare ( art. 2622 alin. (1) din Codul civil); Emiterea de acţiuni nominative, la ordin sau la purtător,
precum şi de obligaţiuni este supusă legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente.
Condiţiile şi efectele transmisiunii unui astfel de titlu de valoare sunt supuse:
a)legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente, cât priveşte titlul nominativ;
b)legii locului de plată a titlului la ordin;
c)legii locului unde se află titlul la purtător în momentul transmiterii, în raporturile dintre posesorii succesivi,
precum şi dintre aceştia şi terţele persoane (art. 58);
 titlurile de credit: cambia, biletul Ia ordin şi cecul (art. 2647-2654);
 drepturile asupra creaţiei intelectuale; drepturile de autor asupra unei opere de creaţie intelectuală sunt
supuse legii statului unde aceasta a fost pentru prima dată adusă la cunoştinţă prin publicare, reprezentare, expunere,
difuzare sau în alt mod adecvat, iar cele nepublicate se supun legii naţionale a autorului; dreptul de proprietate industrială
este cârmuit de legea statului unde s-a depus cererea de depozit sau de înregistrare (art. 2634 şi 2625);
 bunurile aparţinând unui stat, aflate pe teritoriul altui stat; acestea, de regulă, sunt supuse legii statului căruia îi
aparţin, ca urmare a aplicării principiului imunităţii statale. În unele cazuri, de imunitate se bucură şi bunurile aparţinând
unor organizaţii internaţionale etc;

CAPITOLUL V STATUTUL FAMILIAL

Secţiunea a 6-a

1.Căsătoria

 Promisiunea de căsătorie în dreptul internaţional privat-art.2585C.civ.

Condiţiile de fond pentru încheierea promisiunii de căsătorie sunt determinate de legea naţională a fiecăruia dintre
viitori soţi la data încheierii;
Efectele promisiunii sunt guvernate de unna din următoarele legi:
- legea reşedinţei obişnuite a viitorilor soţi la dat promisiunii;
- legea naţională comună a viiotirlor soţi cănd au reşedinţa obişnuită în acel stat;
- legea română în lipsa legii naţionale comune;

 Condiţiile de fond ale căsătoriei


- condiţiile de fond ale căsătoriei sunt supuse legii naţionale a fiecăruia dintre viitorii soţi la momentul celebrării
căsătoriei (art.2586alin.1);
- ca o măsură de protecţie pentru cetăţenii români alin. 2 al aceluiaşi articol dispune că în cazul în care legea, deter -
minată în felul arătat, prevede un impediment la căsătorie care potrivit dreptului român este incompatibil cu libertatea de a
încheia căsătoria, acel impediment va fi înlăturat ca inaplicabil dacă unul dintre viitorii soţi este român şi căsătoria se
încheie pe teritoriul român.

a). Căsătoria încheiată în România:


- între cetăţeni străini având aceeaşi cetăţenie, se aplică legea lor naţională;
- între un cetăţean român şi un cetăţean străin, se aplică legea naţională a fiecărui soţ; dacă legea naţională a
cetăţeanului străin cunoaşte un impediment care după legea română este incompatibil cu libertatea de a încheia căsătoria,
acesta nu se va aplica;
- între un cetăţean român şi o persoană fără cetăţenie, cetăţeanul român este supus legii române iar pentru apatrid se
aplică legea ţării unde îşi are domiciliu sau, în lipsa acestuia, legea ţării unde îşi are reşedinţa;
- între doi străini cu cetăţenii diferite, se aplică fiecăruia legea sa naţională;
- între doi apatrizi; fiecare este supus legii ţării unde îşi are reşedinţa comună; dacă aceştia au domiciliul sau reşe -
dinţa în România, se aplică legea română.

b). Căsătoria încheiată în străinătate


- între cetăţeni români, se aplică legea română;
- între un cetăţean român şi unul străin, fiecare dintre viitorii soţi este supus legii lui naţionale;
- între un cetăţean român şi o persoană fără cetăţenie, cetăţeanul român este supus legii române iar apatridul legii
reşedinţei comune;

Cetăţeanul străin care se căsătoreşte în ţara noastră va putea să probeze îndeplinirea condiţiilor de fond ale căsătoriei
prevăzute de legea lui naţională, cu un act eliberat de autorităţile competente ale statului respectiv; în acelaşi mod va
dovedi îndeplinirea condiţiilor de fond ale căsătoriei cetăţeanul român care se căsătoreşte în străinătate.

 Condiţiile de formă ale încheierii căsătoriei

Art. 2587C.civ.dispune în alin. 1 că forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia aceasta
se celebrează instituind regula locus regit actum. Aceasta înseamnă că o căsătorie încheiată în ţara noastră în faţa ofiţerului
stării civile, este supusă legii române în ceea ce priveşte condiţiile de formă.
Exemplu:Speţa Caraslanis.

Căsătoriile oficiate de agenţii diplomatici şi consulari

Cetăţeanul român se poate căsători în străinătate în faţa autorităţilor locale de stat competente ori în faţa agentului
diplomatic sau funcţionarului consular fie al României, fie al celuilalt soţ; dacă se optează pentru agentul diplomatic sau
funcţionarul consular român, se aplică legea de formă română (art. 2587C.civ alin.2); în cazul în care căsătoria se încheie
în ţară între viitori soţi străini care au cetăţenii diferite, opţiunea există între organul de stat local competent şi agentul
diplomatic ori funcţionarul consular al oricăruia dintre cele două state de care aparţin viitorii soţi prin cetăţenie.

 Efectele căsătoriei

Efectele sunt supuse mai multor legi-art.2589C.civ.


Determinarea legii aplicabile raporturilor personale şi patrimoniale dintre soţi, art. 2589C.civ distinge:
_soţii au aceeaşi cetăţenie; se aplică legea naţională comună a soţilor; raporturile
personale şi patrimoniale rezultând din căsătoria a doi cetăţeni români care se găsesc în străinătate sunt reglementate de
legea română; raporturile rezultând din căsătoria a doi soţi care au aceeaşi cetăţenie străină şi se găsesc la noi în ţară, sunt
supuse legii lor naţionale comune; în ambele cazuri, legea naţională comună reglementează şi capacitatea de exerciţiu a
femeii care se căsătoreşte înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.
_soţii au cetăţenii diferite; raporturile personale şi patrimoniale sunt supuse reşedinţei lor
comune; raporturile dintre doi soţi dintre care unul este cetăţean român iar altul este cetăţean străin, sunt supuse legii
române dacă au domiciliul în România, iar în caz contrar, legii ţării străine în care au domiciliul comun;raporturile dintre
doi soţi cu cetăţenie străină, diferită, care au domiciliul în România, sunt supuse legii române;
_soţii nu au cetăţenie comună şi nici domiciliu comun - efectele personale şi patrimoniale
vor fi supuse legii statului pe teritoriul căruia au sau au avut reşedinţa comună sau cu care întreţin în comun cele mai
strânse legături.
Excepţie de la regulile enunţate- drepturile soţilor asupra locuinţei familiei, precum şi regimul actelor juridice asupra
acestei locuinţe sunt supuse legii locului situării acesteia-art.2589al.3Cciv..

 Legea aplicabilă convenţiei matrimoniale

Convenţie matrimonială= acordul făcut între soţi la începutul căsătoriei, prin care aceştia convin asupra regimului
juridic căruia îi vor supune bunurile lor.

‼!Legea aplicabilă regimului matrimonial este legea aleasă de soţi. Convenţia de alegere a legii aplicabile
regimului matrimonial se poate încheia fie înainte de celebrarea căsătoriei, fie la momentul încheierii căsătoriei, fie în
timpul căsătoriei.
Soţii pot alege:
a) legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei îşi are reşedinţa obişnuită la data alegerii;
b) legea statului a cărui cetăţenie o are oricare dintre ei la data alegerii;
c)legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită comună după celebrarea căsătoriei.

A.Situaţia alegerii legii matrimoniale


Condiţiile de formă ale convenţiei de alegere a legii aplicabile sunt cele prevăzute fie de legea aleasă pentru a
guverna regimul matrimonial, fie de legea locului încheierii convenţiei de alegere-art.2594C.civ.
În toate cazurile, alegerea legii aplicabile trebuie să fie expresă şi constatată printr-un înscris semnat şi datat de
soţi sau să rezulte în mod neîndoielnic din clauzele unei convenţii matrimoniale. Când legea română este aplicabilă,
trebuie respectate exigenţele de formă stabilite de aceasta pentru validitatea convenţiei matrimoniale.
Soţii pot alege oricând o altă lege aplicabilă regimului matrimonial, cu respectarea condiţiilor prevăzute la alin.
(2)al art.2591C.civ., însă legea nouă va produce efecte numai pentru viitor, dacă soţii nu au dispus altfel, şi nu poate
prejudicia, în niciun caz, drepturile terţilor.

B.Situaţia lipsei alegerii legii aplicabile(determinarea obiectivă)


Dacă soţii nu au ales legea aplicabilă regimului lor matrimonial, acesta este supus legii aplicabile efectelor
generale ale căsătoriei.

 Domeniul legii aplicabile regimului matrimonial este reglementat de art. 2.593C.civ

Legea aplicabilă regimului matrimonial reglementează:


a) condiţiile de validitate a convenţiei privind alegerea legii aplicabile, cu excepţia capacităţii;
b) admisibilitatea şi condiţiile de validitate ale convenţiei matrimoniale, cu excepţia capacităţii;
c) limitele alegerii regimului matrimonial;
d) posibilitatea schimbării regimului matrimonial şi efectele acestei schimbări;
e) conţinutul patrimoniului fiecăruia dintre soţi, drepturile soţilor asupra bunurilor, precum şi regimul datoriilor
soţilor;
f) încetarea şi lichidarea regimului matrimonial, precum şi regulile privind împărţeala bunurilor comune;Formarea
loturilor, precum şi atribuirea lor sunt supuse legii statului unde bunurile sunt situate la data partajului.

c)Conflicte mobile de legi privind efectele patrimoniale ale căsătoriei


Art. 2596 din Codul civil reglementează conflictul mobil de legi în cazul în care în timpul căsătoriei unul dintre
soţi îşi schimbă cetăţenia sau reşedinţa obişnuită .
Astfel, legea reşedinţei obişnuite comune sau legea cetăţeniei comune a soţilor continuă să reglementeze efectele
căsătoriei în cazul în care unul dintre ei îşi schimbă, după caz, reşedinţa obişnuită sau cetăţenia.
Dacă ambii soţi îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau, după caz, cetăţenia, legea comună a noii reşedinţe obişnuite
sau a noii cetăţenii se aplică regimului matrimonial numai pentru viitor, dacă soţii nu au convenit altfel, şi, în niciun caz,
nu poate prejudicia drepturile terţilor.
Prin excepţie: dacă soţii au ales legea aplicabilă regimului matrimonial, ea rămâne aceeaşi, chiar dacă soţii îşi
schimbă reşedinţa obişnuită sau cetăţenia.
 Desfacerea şi încetarea căsătoriei

Divorţul - art. 2597Cciv.

A.Situaţia alegerii legii aplicabile divorţului

Prin convenţie se poate alege legea aplicabilă divorţului


Soţii pot alege de comun acord una dintre următoarele legi aplicabile divorţului:
a) legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data convenţiei de alegere a legii
aplicabile;
b) legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima reşedinţa obişnuită comună, dacă cel puţin unul dintre ei
mai locuieşte acolo la data convenţiei de alegere a legii aplicabile;
c) legea statului al cărui cetăţean este unul dintre soţi;
d) legea statului pe teritoriul căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani;
e) legea română.

Data convenţiei. Convenţia de alegere a legii aplicabile divorţului se poate încheia sau modifica cel mai târziu
până la data sesizării autorităţii competente să pronunţe divorţul. Totuţi instanţa judecătorească poate să ia act de acordul
soţilor cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate-art.2589C.civ.
Forma convenţiei- încheiată în scris, semnată şi datată de soţi.

B.Situaţia lipsei alegerii legii aplicabile(determinarea obiectivă)

În această situaţie legea aplicabilă divorţului este:


a) legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data introducerii cererii de divorţ;
b) în lipsa reşedinţei obişnuite comune, legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima reşedinţă obişnuită
comună, dacă cel puţin unul dintre soţi mai are reşedinţa obişnuită pe teritoriul acestui stat la data introducerii cererii de
divorţ;
c) în lipsa reşedinţei obişnuite a unuia din soţi pe teritoriul statului unde aceştia au avut ultima reşedinţă obişnuită
comună, legea cetăţeniei comune a soţilor la data introducerii cererii de divorţ;
d) în lipsa cetăţeniei comune a soţilor, legea ultimei cetăţenii comune a soţilor, dacă cel puţin unul dintre ei a
păstrat această cetăţenie la data introducerii cererii de divorţ;
e) legea română, în toate celelalte cazuri.

‼‼! Dacă legea străină, astfel determinată, nu permite divorţul ori îl admite în condiţii deosebit de restrictive, se
aplică legea română, în cazul în care unul dintre soţi este, la data cererii de divorţ, cetăţean român sau are reşedinţa
obişnuită în România. Aceste prevederi sunt aplicabile şi în cazul în care divorţul este cârmuit de legea aleasă de soţi.

C.Situaţia divorţului prin denunţare unilaterală-art.2601C.civ.

Actul întocmit în străinătate prin care se constată voinţa unilaterală a bărbatului de a desface căsătoria, fără ca
legea străină aplicabilă să recunoască femeii un drept egal, nu poate fi recunoscut în România, cu excepţia situaţiei când
sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) actul a fost întocmit cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de legea străină aplicabilă;
b) femeia a acceptat în mod liber şi neechivoc această modalitate de desfacere a căsătoriei;
c) nu există niciun alt motiv de refuz al recunoaşterii pe teritoriul României a hotărârii prin care s-a încuviinţat
desfacerea căsătoriei în această modalitate.

Anularea şi nulitatea căsătoriei. Căsătoria putativa

- legea care reglementează cerinţele legale pentru încheierea căsătoriei, se aplică şi nulităţii căsătoriei şi efectelor
acestei nulităţi (art. 2588 alin.1).
- legea aplicabilă nulităţii căsătoriei reglementează şi efectele acesteia pre cum şi condiţiile existenţei căsătoriei
putative şi efectele acesteia.
- nulitatea unei căsătorii încheiate în străinătate cu încălcarea condiţiilor de formă poate fi admisă în România
numai dacă sancţiunea nulităţii este prevăzută şi în legea română.

2.Filiaţia

Codul civil distinge după cum filiaţia este din căsătorie sau din afara căsătoriei.

A. Filiaţia copilului din căsătorie

-se stabileşte potrivit legii care, la data când s-a născut, cârmuieşte efectele căsătoriei părinţilor săi (art. 2603 alin.
1), adică:legea naţională comună a soţilor;în absenţa acesteia, legea reşedinţei comun;
-dacă înainte de naşterea copilului căsătoria părinţilor a încetat sau a fost desfăcută, se aplică legea care la data
încetării sau desfacerii îi cârmuia efectele (art. 2603 alin. 2).
Regula arătată are incidenţă şi în următoarele cazuri (art. 2604):tăgăduirea paternităţii copilului născut din
căsătorie;dobândirea numelui de către copil;raporturilor dintre părinţi şi copil, inclusiv obligaţiei părinţilor de a întreţine
copilul, de a-1 educa şi de a-i administra bunurile.

B. Filiaţia copilului din afara căsătoriei

- se stabileşte potrivit legii naţionale a copilului de la data naşterii lui; în cazul în care copilul, cetăţean străin, are
şi o altă cetăţenie străină, se aplică legea care îi este mai favorabilă (art. 2605 alin.1).
Art. 2605 alin. 2 stabileşte domeniul de aplicare a legii menţionate, dispunând că ea se aplică:recunoaşterii filiaţiei
şi efectelor ei;contestării recunoaşterii filiaţiei;
-Răspunderea tatălui. Art. 2606 instituie regula potrivit cu care dreptul mamei de a cere tatălui copilului să
răspundă pentru cheltuielile din timpul sarcinii şi pentru cele prilejuite de naşterea copilului este supus legii naţionale a
mamei.

3.Obligaţia de întreţinere

Legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere se determină potrivit regelemntărilor dreptului UE-Regulamentul CE


nr.4/2009 al Consiliuului din 18 decembrie 2008 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea
hotărâriloor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere.

4.Adopţia

A. Incheierea adopţiei. Condiţii de fond

Art.2607 alin. 1 - sunt stabilite de legea naţională a adoptatorului şi a celui ce urmează să fie adoptat; aceştia
trebuie să îndeplinească şi condiţiile care sunt obligatorii pentru ambii stabilite de fiecare dintre cele două legi naţionale
arătate.
Condiţiile de fond cerute soţilor care adoptă împreună sunt cele stabilite de legea care cârmuieşte efectele
generale ale căsătoriei lor. Aceeaşi lege se aplică şi dacă unul dintre soţi adoptă copilul celuilalt.

B.Condiţii de formă

- se referă la actele juridice ale părţilor exprimate în forma prevăzută de lege şi la procedura adopţiei.
- forma adopţiei „este supusă legii statului pe teritoriul căruia ea se încheie", potrivit regulii locus regit actum-art-
2609C.civ.

C.Efectele adopţiei

-se referă la filiaţie şi rudenia civilă (prin adopţie), drepturile şi îndatoririle părinteşti, numele şi domiciliul
adoptatului, cetăţenia adoptatului.
-efectele adopţiei precum şi relaţiile dintre adoptatori şi adoptaţi sunt cârmuite de legea naţională a adoptatorului,
iar în cazul în care ambii soţi sunt adoptatori, se aplică legea care guvernează efectele generale ale căsătoriei. Aceeaşi lege
cârmuieşte şi desfacerea adopţiei.

D.Nulitatea adopţiei
- este supusă, pentru condiţiile de fond, legilor prevăzute de art. 2607 iar pentru nerespectarea condiţiilor de
formă, legii prevăzute de art. 2609.

CAPITOLUL VI MOŞTENIREA

Secţiunea a 7-a

1.Determinarea legii aplicabile succesiunii

REGULA: În actuala reglementare succesiunea este supusă unei singure legi şi anume legii statului pe teritoriul
căruia defunctul a avut, la data morţii, reşedinţa obişnuită-art.2633C.civ.(autonomia de voinţă a fost restrânsă). Pentru
stabilirea reşedinţei obişnuite se aplică prevederile art.2570C.civ.
‼‼ Legea se aplică indiferent de locul situării bunului sau caracterul acestora, mobile sau imobile;

Excepţia: alegerea legii aplicabile


O persoană poate să aleagă, ca lege aplicabilă moştenirii în ansamblul ei, legea statului a cărui cetăţenie o are.
Existenţa şi validitatea consimţământului exprimat prin declaraţia de alegere a legii aplicabile sunt supuse legii
alese pentru a cârmui moştenirea.
Declaraţia de alegere a legii aplicabile trebuie să îndeplinească, în ceea ce priveşte forma, condiţiile unei
dispoziţii pentru cauză de moarte(legat). Tot astfel, modificarea sau revocarea de către testator a unei asemenea desemnări
a legii aplicabile trebuie să îndeplinească, în ceea ce priveşte forma, condiţiile de modificare sau de revocare a unei
dispoziţii pentru cauză de moarte.

2.Domeniu de aplicare

Lex succesionis stabileşte:

_momentul deschiderii succesiunii şi locul deschiderii succesiunii ;


_persoanele cu vocaţie de a moşteni (legea aplicabilă devoluţiunii legale şi legea aplicabilă devoluţiunii testamentare);
_calităţii cerute pentru a moşteni (capacitatea succesorală şi nedemnităţile de a moşteni);
_exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct (regimul sezinei);
_condiţiile şi efectele opţiunii succesorale (adică condiţiile generale ale opţiunii succesorale, inclusiv cele de fond:
consimţământ, cauză, vicii de consimţământ);condiţiile de formă ale opţiunii succesorale vor fi guvernate de legea formei
actului ;
_întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul (succesorii obligaţiei Ia pasiv succesoral, conţinutul pasivului
succesoral etc);
_ partajul succesoral

În cazul în care, conform legii aplicabile moştenirii, succesiunea este vacantă, bunurile situate sau, după caz,
aflate pe teritoriul României sunt preluate de statul român în temeiul dispoziţiilor legii române privitoare la atribuirea
bunurilor unei succesiuni vacante.

3.Condiţii de fond si forma ale testamentului

 Condiţii de fond ale testamentului:


_capacitatea de a dispune prin testament. Incapacităţile speciale de a dispune vor fi cârmuite de legea personală;
_consimţământul este supus legii aplicabile testamentului, adică legii succesiunii, ca şi viciile de consimţământ;
_obiectul testamentului, adică legatul, este guvernat tot de legea succesorală care se referă la: condiţiile de validitate ale
legatului, rezerva şi cotitatea disponibilă, puterile executorului testamentar etc;
_cauza este cârmuită de legea succesiunii.

 Condiţii de formă ale testamentului-art.2635C.civ.


Reglementare cu caracter facultativ şi alternativ, adică in favorem testamenti şi anume: întocmirea, modificarea
sau revocarea testamentului sunt socotite valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost
întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului conform oricăreia dintre următoarele legi:
-legea naţională a testatorului (lex patriae);
-legea reşedinţei obişnuite a acestuia (lex domicilii);
-legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat (locus regit ac turn);
-legea situaţiei imobilului care formează obiectul testamentului (lex rei sitae);
-legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmiterea bunurilor
moştenite (auctor regit actum).

CAPITOLUL VII JURISDICŢIA

Secţiunea 1 COMPETENŢA JURISDICTIONALA

1.Caracterul normelor de competenta

-se distinge între normele de competenţă de ordine publică şi normele de competenţă de ordine privată.
- competenţa de ordine publică - art. 151 LDIP- caracter imperativ;
-competenţa de ordine privată - art.149-150 LDIP - caracter dispozitiv.
-instanţa română sesizată cu un litigiu de drept internaţional privat este obligată să verifice din oficiu competenţa sa; în
cazul în care constată că nu este competentă nici ea şi nici o altă instanţă română, respinge cererea ca nefiind de com -
petenţa instanţelor române.
-în cazul competenţei absolute părţile nu pot pe cale de convenţie să deroge de la regulile stabilite în favoarea unei alte
jurisdicţii, în cazul competenţei relative se permite părţilor o astfel de opţiune, în favoarea instanţelor române sau străine;

2. Determinarea competenţei jurisdicţionale

!!!!Regula = instanţele judecătoreşti române sunt competente să soluţioneze procesele dintre o parte română şi o
parte străină sau numai dintre străini, persoane fizice sau juridice, dar cu condiţia îndeplinirii cerinţelor prevăzute în secţ. I
intitulată „Competenţa jurisdicţională", Cap. XII din lege- art. 148LDIP;
In conformitate cu art. 149 instanţele judecătoreşti române sunt competente dacă:
 pârâtul sau unul dintre pârâţi are domiciliul, reşedinţa sau fondul de comerţ în România; dacă pârâtul din
străinătate nu are domiciliul cunoscut, cererea se introduce la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului din ţară;
 sediul pârâtului, persoana juridică, se află în România; în sensul prezentului articol, persoana juridică străină este
socotită cu sediul în România şi în cazul în care are pe teritoriul ţării o filială, o sucursală, o agenţie sau o reprezentanţă;
 reclamantul din cererea de pensie de întreţinere are domiciliul în România;
locul unde a luat naştere sau trebuie executată, fie chiar în parte, o obligaţie izvorâtă dintr-un contract, se află în România;
 locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligaţii extracon-tractuale sau efectele sale se află în
România;
 staţia feroviară sau rutieră precum şi portul sau aeroportul de încărcare sau descărcare a pasagerilor sau mărfii
transportate se află în România;
 bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul se află în România;
 ultimul domiciliu al defunctului sau bunuri rămase de la acesta se află în
România;
 imobilul la care se referă cererea se află în România.

Potrivit art. 150 instanţele române sunt, de asemenea, competente să judece:


 procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate
în România, dacă cel puţin una dintre părţi este cetăţean român;
 procese referitoare la ocrotirea minorului sau interzisului, cetăţean român cu domiciliul în străinătate;
 declararea morţii prezumate a unui cetăţean român, chiar dacă el se afla în străinătate la data când a
intervenit dispariţia. Până la luarea unor măsuri provizorii de către instanţa română rămân valabile măsurile provizorii
luate de instanţa străină;
 procese privitoare la ocrotirea în străinătate a proprietăţii intelectuale a unei persoane domiciliate în
România, cetăţean român sau străin fără cetăţenie, dacă prin convenţia părţilor nu s-a stabilit o altă competenţă;
 procese dintre străini, dacă aceştia au convenit expres astfel iar raporturile juridice privesc drepturi de
care ei pot dispune, în legătură cu bunuri sau interese ale persoanelor din România;
 procese privitoare la abordajul unor nave sau aeronave, precum şi cele re feritoare la asistenţa sau la
salvarea unor persoane sau unor bunuri în marea liberă ori într-un loc sau spaţiu nesupus suveranităţii vreunui stat, dacă:
a) nava sau aeronava are naţionalitate română;
b)locul de destinaţie sau primul port sau aeroport, unde nava sau aeronava a ajuns se găseşte pe teritoriul
României;
c) nava sau aeronava a fost sechestrată în România;
d)pârâtul are domiciliul sau reşedinţa în României;
 falimentul sau orice altă procedură juridică privind încetarea plăţilor în cazul unei societăţi comerciale
străine cu sediul în România;
 orice alte procese prevăzute de lege.

Instanţele române sunt exclusiv competente să judece procesele privind dreptul internaţional privat
referitoare la:

 acte de stare civilă întocmite în România şi care se referă la persoane domiciliate în România, cetăţeni români sau
străini fără cetăţenie;
 încuviinţarea adopţiei dacă cel ce urmează a fi adoptat are domiciliul în România şi este cetăţean român sau străin
fără cetăţenie;
 tutela sau curatela privind ocrotirea unei persoane domiciliate în România, cetăţean român sau străin fără
cetăţenie;
 punerea sub interdicţie a unei persoane care are domiciliul în România;
 desfacerea, anularea sau nulitatea căsătoriei, precum şi alte litigii dintre
soţi, cu excepţia celor privind imobile aflate în străinătate dacă, la data cererii, ambii soţi domiciliază în România, iar
unul dintre ei este cetăţean român sau străin fără cetăţenie;
 moştenirea lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România;
imobile situate pe teritoriul României;
 executarea silită a unui titlu executoriu pe teritoriul României" (art. 151).

3.Litispendenţa şi conexitatea internaţională

Litispendenţa presupune sesizarea mai multor instanţe cu litigii identice, conexitatea presupune sesizarea aceleiaşi
instanţe sau a unor instanţe diferite de acelaşi grad, cu litigii care nu sunt identice dar care poartă asupra unor chestiuni
litigioase comune.
Instituitia nu este reglementata unitar;
S-au încheiat tratate în care s-a statuat în ce condiţii un stat va ţine seama de un proces în curs sau finalizat în alt
stat.
Cele mai multe ţări cunosc excepţia de litispendenţa internaţională. Ea a fost admisă - prin doctrină sau
jurisprudenţă - din secolul trecut.
Data litispendenţei se determină în raport de legea locului unde se derulează fiecare proces.
!!!!! In dreptul internaţional privat român litispendenţa şi conexitatea nu au apli care. Potrivit legii competenţa
instanţelor române nu este înlăturată prin faptul că acelaşi proces sau un proces conex a fost dedus în faţa unei instanţe
judecătoreşti străine (art.156).

4. Principalele puncte de legătură în materie de competenţă


o Domiciliul pârâtului. Regula este că cererea de chemare în judecată se face la instanţa domiciliului
pârâtului (actor sequitur forum reí). Acestei reguli i se ataşează reşedinţa, fondul de comerţ şi sediul social (art. 149 pct. 1,
2, 3, 8);
o Cetăţenia şi naţionalitatea; Exemplu: art. 150 pct. 1, art. 151 pct. 1, art. 150 pct. 6 Iit. a etc;
o Locul executării contractului; instanţele române sunt competente dacă locul unde a luat naştere sau
trebuie executată, fie chiar în parte, o obligaţie izvorâtă dintr-un contract, se află în România (art. 149 pct. 4).
o Locul situării bunului; în procesele care au ca obiect imobile situate în ţara noastră, numai instanţele
române sunt competente (art. 151 pct. 7);
o Locul producerii unui fapt juridic din care decurg obligaţii extracontractuale sau efectele sale se produc în
România; acest punct de legătură apare de obicei cu titlu alternativ ;
o Domiciliul reclamantului; acestui punct de legătură îi este rezervat domeniul dreptului muncii, al
protecţiei consumatorului, al pensiei de întreţinere (art. 149 pct. 3);

Secţiunea a 2-a EFECTELE HOTĂRÂRILOR STRĂINE

1.Recunoaşterea hotărârilor

Noţiunea de hotărâre străină (art. 165) = noţiuni nu numai hotărârile judecătoreşti ci şi hotărârile arbitrate, actele
notariale precum şi actele altor autorităţi dintr-un alt stat sub condiţia ca ele să aibă un caracter jurisdictional.

Recunoaşterea efectelor hotărârilor străine este cârmuită de două reguli:


_admiterea efectelot operează independent de existenţa unei convenţii internaţionale;
_admiterea efectelor se subordonează condiţiei regularităţii internaţionale; aceasta înseamnă că instanţa română verifică
condiţiile prevăzute de art. 167 şi 168 ; instanţa română se va limita doar la verificarea acestor condiţii, ea neputându-se
substitui instanţei străine pentru a modifica hotărârea străină ori a o examina în fond (art. 169).

Legea noastră de drept internaţional privat distinge două feluri de recunoaştere:


 recunoaştere de plin drept:
a) dacă hotărârile străine se referă Ia statutul civil al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate;
b) dacă ele fiind pronunţate într-un stat terţ au fost recunoscute anterior în statul de cetăţenie al fiecărei părţi;

 recunoaştere prin hotărâre judecătorească dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată;stabileşte că în ipoteza în care hotărârea a fost
pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul, trebuie să se constate totodată că citaţia i-a fost înmânată în timp util
pentru termenul de dezbateri în fond, cât şi actul de sesizare a instanţei şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi a
exercita calea de atac împotriva hotărârii (art. 167 alin. 2);omisiunea citării în modalitatea arătată face ca hotărârea
pronunţată să nu fie considerată definitivă şi recunoaşterea nu poate avea loc. Trebuie însă ca această excepţie să fi fost
invocată de persoana în cauză. Fiind o excepţie relativă instanţa română nu o poate ridica din oficiu.
b) instanţa care a pronunţat-o a avut potrivit legii competenţa să judece procesul (desigur, potrivit legii statului unde
hotărârea a fost pronunţată);
c) există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat
hotărârea.

!!!!! Cele trei condiţii enumerate de lege trebuie îndeplinite cumulativ.

Refuzul recunoaşterii

Lg. nr.105 cunoaşte trei cazuri în care recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine poate fi refuzată:

1.hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate;


2.hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român; legea exemplifică dispoziţiile art. 151 privind
competenţa exclusivă a jurisdicţiei române;
3.procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre chiar nedefinitivă a instanţelor române sau se află în curs
de judecată în faţa acestora la data sesizării instanţei străine (art. 168).

Recunoaşterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanţa care a pronunţat hotărârea străină a aplicat o
altă lege decât cea indicată de dreptul internaţional privat român, cu excepţia cazului în care procesul priveşte starea civilă
şi capacitatea unui cetăţean român iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române (art. 168 alin.
final).

Procedura recunoaşterii

- două posibilităţi procedurale de realizare a recunoaşterii unor hotărâri străine:


 calea principală (art. 170 alin. l)- se soluţionează de tribunalul judeţean în circumscripţia căruia îşi are
domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine; dacă partea recunoaşte hotărârea
străină, o hotărâre judecătorească de recunoaştere nu mai este necesara;recunoasterea se face prin hotarare
judecatoreasca;

 calea incidentală (art. 170 alin. 2)-când în instanţa sesizată cu un alt proces se ridică excepţia puterii
lucrului judecat a unei hotărâri judecătoreşti străine; recunoasterea se face prin încheiere interlocutorie

Cererea de recunoaştere se poate rezolva şi fără citarea părţilor dacă din hotărârea străină reiese că pârâtul a fost
de acord cu admiterea ei.

Cererea de recunoaştere a hotărârii străine se întocmeşte potrivit cerinţelor prevăzute de legea procedurală română
şi va fi însoţită de următoarele acte:
a) copia hotărârii străine;
b) dovada caracterului definitiv al acesteia;
c)copia dovezii de înmânare a citaţiei şi actului de sesizare comunicate părţii care a fost lipsă în instanţa străină
sau orice alt act oficial care să ateste că citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute în timp util de către partea împotriva
căreia s-a dat hotărârea;
d) orice alt act de natură să probeze în completare că hotărârea străină îndeplineşte celelalte condiţii prevăzute de
lege pentru recunoaştere.

Aceste acte - statuează art. 171 alin. 2 - trebuie să fie însoţite de traduceri autorizate şi vor fi supralegalizate după
procedura instituită prin art. 162. Totuşi, nu se va cere supralegalizarea în cazul în care părţile sunt de acord cu depunerea
de copii certificate pentru conformitate.

2.Executarea silită a hotărârii străine

Lg. nr.105 stabileşte că hotărârile străine care nu sunt aduse la îndeplinire de bună voie de către cei obligaţi a le
executa, pot fi puse în executare pe teritoriul României pe baza încuviinţării date la cererea persoanei interesate de către
tribunalul în circumscripţia căruia urmează să se efectueze executarea (art. 173 alin. 1).
Exequaturul = este procedura judiciară în cadrul căreia, în urma controlului exercitat asupra hotărârii
judecătoreşti străine de instanţele statului pe teritoriul căruia se cere executarea, hotărârea judecătorească străină este
declarată executorie.
Competentă - tribunalul în circumscripţia căruia urmează a se efectua executarea (a se vedea, art. 2 lit. j,
C.pr.civ.).
Condiţiile cerute pentru obţinerea exequatorului:
a) instanţa care a dat hotărârea să fi fost competentă;
b) hotărârea să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată;
c) să existe reciprocitate de executare a hotărârilor între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.
d) hotărârea să nu fie rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate;
e) hotărârea să nu încalce ordinea publică de drept internaţional privat român;
f) procesul să nu fi fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, de instanţele române sau
să se afle în curs de judecare în faţa acestora la data sesizării instanţelor străine.
Dreptul de a cere executarea silită trebuie sa nu fie prescris potrivit legii române (art. 174 alin. 1). Termenul
general de prescripţie a executării silite - potrivit art. 6 din D. 167/1958 - este de 3 ani. El nu se va aplica dacă legea
statului de origine are stabilit un termen mai scurt; acesta din urmă prevalează.

Nu pot fi puse în executare pe teritoriul român:


a) hotararile prin care s-au luat măsuri asigurătorii
b) hotararile date cu executare provizorie (art. 173 alin. 2).

Procedura exequaturului este o procedură contencioasă. Cererea de exequa-tor se face de către partea interesată
(art. 173 alin. 1). La cerere se va ataşa în afara actelor cerute pentru recunoaşterea judiciară (art. 171), dovada caracterului
executoriu al hotărârii, dovadă eliberată de instanţa străină care a statuat. Pârâtul dintr-o asemenea cerere trebuie să-şi
limiteze apărările numai la sfera exequatorului; în adevăr, el nu va putea să invoce, nici chiar aluziv, o excepţie care ar
putea pune în discuţie fondul dreptului deja soluţionat şi intrat în puterea lucrului judecat.
Instanţa română încuviinţează executarea printr-o hotărâre care este supusă căilor de atac -apelul in 15 zile .
Atunci când hotărârea străină conţine soluţii asupra mai multor capete de cerere care sunt disociabile,
încuviinţarea poate fi acordată separat (art.177alin. 2).
Dacă este necesar ca executarea să se facă în mai multe locuri, situate în cir cumscripţii de tribunal diferite, s-a
apreciat că reclamantul are un drept de opţiune în virtutea art. 12 c. pr. civ..

Puterea doveditoare a hotărârii străine


O hotărâre străină pronunţată de către o instanţă competentă are forţă probantă în faţa instanţelor române cu
privire Ia situaţiile de fapt pe care le constată (art. 178).
Dacă judecătorul străin face constatări personale şi acestea sunt consemnate în cuprinsul hotărârii, acestea vor
avea forţa probantă pe care o recunoaşte legea statului de origine.

Tranzacţiile judiciare-Tranzacţiile judiciare încheiate în străinătate produc în România efectele ce decurg din legea care
le-a fost aplicată, în condiţiile art. 173 alin. 1 şi art. 174-178" (art. 179). Regimul juridic al tranzacţiilor judiciare
(încuviinţare, punere în executare, forţă probantă) este similar hotărârilor străine.
s