Sunteți pe pagina 1din 18

Prof.dr.ing.

STELA AXINTE

Motto: “Natura este singura adevărată, serioasă şi severă.


Ea nu greşeşte niciodată. Erorile, ca şi greşelile,
sunt doar ale omului …” J.W. Goethe

INTRODUCERE

Omul, component (subsistem) şi progenitură tânără a travaliului evolutiv al


biosferei, este expresia trendului ascendent al acestui proces, fiind singura fiinţă vie
dotată, pe lângă inteligenţă, cu conştienţă – capacitatea de a gândi şi abstractiza, corect
sau eronat.
Greşelile sunt fapte inconştiente, erorile sunt idei şi fapte conştiente, produse ale
gândirii umane superficial “alimentată” cu informaţii diverse sau care primeşte informaţii
false ce distorsionează ori ascund adevărul.
De-a lungul evoluţiei sale fără om (miliarde de ani), biosfera în care toată lumea
vie era inconştientă, dar inteligentă, s-a organizat şi a funcţionat după legi foarte precise
şi neiertătoare, astfel încât timpul a însemnat progres evolutiv pentru toate structurile sale
vii sau inerte şi o anume stabilitate a cadrului natural propice unei vieţi bogate şi
diversificate, făcând posibilă şi apariţia speciei umane.
Aceasta, deşi şi-a îndeplinit misiunea de a descifra legile care guvernează natura
cu mult timp în urmă, dacă am lua în consideraţie măcar timpul când a scris marele
enciclopedist motto-ul înscris mai sus, în viaţa şi activitatea sa şi-a permis, cu aroganţă,
să nu le respecte. Ele sunt, însă, singurele adevărate şi natura, severă, îi răspunde astăzi
cu un feed-back negativ generalizat – criza ecologică complexă, gravă, de nivel global.
Este, deci, timpul să redescoperim şi să reconsiderăm legile naturii, să le punem
la baza vieţii şi activităţii umane înainte de a fi prea târziu pentru viaţă, pentru om, pentru
planeta albastră.
Fiind obiective şi clare, legile naturii îşi găsesc aplicabilitatea atât în activităţile
economice, cât şi în viaţa socială şi decizia politică, cu condiţia ca ele să fie bine
cunoscute, iar omul să fie dispus să facă unele eforturi şi sacrificii.
Cunoaşterea legilor după care s-au organizat şi funcţionează sistemele naturale
de tip biotic x abiotic rezultă din studiul ştiinţei Ecologiei teoretice.
Eforturile şi sacrificiile necesare respectării şi aplicării lor reprezintă o problemă
de conştiinţă şi de morală, impunând lepădarea de egoismul şi aroganţa celor de azi,
pentru a da o şansă generaţiilor de mâine, esenţa conceptului de sustenabilitate.

1
Ecologie

Capitolul I. GENERALITĂŢI DESPRE MEDIU ŞI ECOLOGIE

Dezvoltarea societăţii umane a determinat şi determină în fiecare etapă apariţia


şi dezvoltarea acelor ştiinţe capabile să răspundă întrebărilor şi provocărilor momentului.
Problematica deosebit de complexă şi acută a crizei ecologice din ultimele decenii
a dat un impuls, pe alocuri revoluţionar, dezvoltării accelerate a două ştiinţe relativ noi,
fiecare dintre ele având obiective şi preocupări specifice, dar interdependente: ştiinţa
mediului (ambientica) şi ecologia.
Interdependenţa dintre ele creează confuzie, mulţi crezând că ecologia se ocupă
de studiul mediului, ca ansamblu de factori (forţe) care intervine în viaţa organismelor vii.
În realitate, ştiinţa mediului studiază structura mediului, ca sistem unitar,
parametrii săi, subdiviziunile teritoriale şi tipurile de mediu, iar ecologia pune în evidenţă
legile după care se organizează şi funcţionează sistemele biologice supraindividuale şi mai
ales cele mixte, de tip viaţă x mediu. Ecologia nu are ca obiect de studiu nici mediul şi nici
lumea vie, ci relaţia de interacţiune dintre mediu şi lumea vie, principiile, regulile, legile
care o guvernează, consecinţele acestei interacţiuni, atât pentru mediu, cât şi pentru
lumea vie.
Pentru înţelegerea ecologiei sunt necesare temeinice cunoştinţe despre mediu, ca
structură complexă şi unitară, dar şi despre lumea vie (sistemele vii, ierarhia lor spaţio-
temporală şi genetică, modul cum funcţionează).

I.1. Mediul general de nivel global; subdiviziuni teritoriale, tipuri de


mediu
În sens larg, general, prin mediu înţelegem ambianţa rezultată din
interacţiunea ansamblului de substanţe şi energii care influenţează direct sau indirect,
pozitiv sau negativ, viaţa unui organism viu (mediu eficient sau individual).
Substanţele, ca şi energiile, fiecare prin natura şi concentraţia sa, reprezintă forţe ce
determină schimbări în viaţa organismului viu, schimbări a căror intensitate, amploare şi
direcţie depinde de interacţiunea dintre ele, adică de mediul – ambianţa – pe care o
formează împreună. Totodată, natura, concentraţia, ca şi efectele fiecărei substanţe şi
energii, parametrii ambianţei – mediului iniţial, suferă schimbări în viitor, provocate de
prezenţa şi activitatea vitală a organismului viu implicat.
La nivel planetar funcţionează mediul general de nivel global – ambianţa
rezultată din interacţiunea tuturor substanţelor şi energiilor care se întrepătrund spaţial şi
interacţionează la suprafaţa planetei noastre, în limitele orizontale şi verticale în care este
răspândită viaţa, de care depinde însăşi răspândirea, concentraţia substanţei organice vii
şi diversitatea sa genetică şi ecologică.
Este punctul de vedere ecologic asupra noţiunii de mediu general de nivel global,
diferit de alte puncte de vedere, în special de cel geografic care limitează mediul, ca
structură şi funcţionalitate, la necesităţile şi influenţele speciei umane, deşi îl consideră
unul dintre învelişurile planetare externe, în care este răspândit omul, alături de întregul
regn vegetal şi animal de pe planetă.
Mediul general de nivel global, deşi funcţionează în spaţiul pe care-l ocupă -
biosfera, nu poate fi confundat cu aceasta, cel puţin din două motive:
- el s-a format, a evoluat şi funcţionează, integrând şi forţe din afara limitelor
spaţiale şi structurii biosferei (din structurile profunde ale planetei şi din spaţiul cosmic);
2
Prof.dr.ing. STELA AXINTE
- omul, prin activităţile sale periodice în afara limitelor spaţiale ale biosferei, a
contribuit şi contribuie la modificarea acestor forţe şi la lărgirea limitelor biosferei, însăşi.

I.1.1. Structura şi integralitatea mediului


Mediul, indiferent de scara de reprezentare, funcţionează ca un sistem unitar,
caracterizat prin integralitate – acea trăsătură fundamentală a sistemelor ce le permite
să-şi păstreze funcţiile chiar dacă, în timp, se schimbă şi îşi modifică parametrii funcţionali
şi structurali, datorită caracterului deschis.
Funcţiile mediului sunt sumar exprimate prin serviciile aduse vieţii, iar cuantumul
de servicii şi calitatea lor depind de starea – “sănătatea” sistemului care este mediul.
Deşi pare lipsit de consistenţă şi concreteţe, mediul este un sistem complex,
practic infinit, dacă ne referim la cel global, care are, însă, o structură şi organizare
interioară bine definită, concretă şi coerentă.
Componentele mediului (factorii săi) se înscriu într-un inventar imens şi pot fi
ordonate, după originea şi natura lor, în planuri de structură ale mediului, nouă la număr,
din care opt naturale şi unul antropic.
Distingem, astfel, următoarele planuri de structură ale mediului general:
a. mediul cosmic sau planul cosmic, în care sunt grupaţi toţi factorii de mediu (substanţe,
energii) care provin de la alte planete, în special din sistemul nostru planetar, dar şi de la
alte corpuri astrale mai îndepărtate: energia radiantă solară şi selenară, pulbere şi alte
materiale cosmice, poziţia planetelor şi activitatea din ele etc.;
b. mediul geofizic, cuprinzând aşa-numitele “forţe telurice”, care-şi au originea în
geosferele profunde ale planetei (manta, nucleu lichid, nucleu solid), energii şi substanţe
care se propagă lent sau ajung brusc la suprafaţa planetei şi interacţionează atât cu
mediul cosmic, cât şi cu factorii din structura superficială a acestuia: gravitaţia, câmpul
electric şi câmpul magnetic (împletite), radioactivitatea naturală, cutremure, materiale şi
energie de la erupţiile vulcanice etc.;
c. mediul geochimic, care cuprinde ansamblul combinaţiilor chimice anorganice din
învelişul extern al planetei (litosferă şi scoarţa sa de alterare), care-i conferă o
configuraţie chimică bine definită, sub aspectul distribuţiei spaţiale, concentraţiei şi stării
fizice;
d. mediul orografic, ansamblul formelor de relief terestru şi subacvatic, precum şi toate
caracteristicile acestuia (forma majoră de relief, dispunerea spaţială a subdiviziunilor sale,
altitudine, diferenţe de nivel, mărimea şi expoziţia pantelor, a văilor, culoarelor etc.);
e. mediul hidrologic, cuprinzând apa de pe planetă în toate cele trei stări fizice
(distribuţie, concentraţie, mişcare etc.);
f. mediul edafic, configurat în spaţiul terestru prin prezenţa, răspândirea, tipologia,
proprietăţile şi starea solurilor sau pământurilor fertile;
g. mediul biocenotic, cuprinzând toate biocenozele terestre şi acvatice, subsistemele lor
(fitocenoze şi biocenoze), componentele acestora (populaţiile de plante şi animale),
raporturile cantitative şi interacţiunile dintre ele, ecosisteme întregi şi marii biomi ai
planetei; toate aceste componente şi structuri ale mediului biocenotic îşi formează şi
modelează mediul propriu (biotopul) şi funcţionează ca factori ai mediului general şi
individual pentru întreaga lume vie;
h. mediul biochimic este alcătuit din ansamblul substanţelor eliminate în mediul
geochimic de către organismele vii, fiind produşi reziduali ai metabolismului acestora,
numiţi şi metaboliţi sau ergoni; fiecare metabolit eliminat (de la cele mai simple substanţe
anorganice, ca O2, H2O – vapori, CO2, până la unele substanţe organice complexe, ca
toxinele, antiroxinele, colinele, marsminele, feromonii etc.) reprezintă un factor de mediu

3
Ecologie
şi un mijloc de transformare a mediului geochimic iniţial în unul nou – biogeochimic, cu o
altă configuraţie;
i. mediul antropic este unul complex, alcătuit atât din pupulaţia umană a planetei
(efectivul, răspândirea, modul său de locuire şi viaţă, obiceiurile sale), cât şi din toate
structurile telurice nou create de om în biosferă, activitatea sa economică, socială şi
culturală.
Factorii din toate planurile de structură se întrepătrund spaţial pe toată suprafaţa
planetei, în raporturi şi concentraţii diferite şi interacţionează, rezultanta acestei
interacţiuni complexe fiind mediul – ambianţa de nivel global.
Din organizarea fluxurilor unitare de substanţe şi energii şi funcţionarea lor
rezultă cadrul natural al vieţii, ciclurile echilibrate şi eficiente ale substanţelor, precum şi o
balanţă şi echilibre energetice capabile să întreţină viaţa şi productivitatea sa la nivel
planetar.
Caracterul informaţional, ca şi particularităţile informaţionale ale mediului,
imprimate de structurile biotice (biocenotice şi biochimice), îi imprimă capacitate de
reglare şi autoreglare, limitate, însă, de caracterul limitat al planetei însăşi (ca mărime şi
cantitate a resurselor sale interne).

I.1.2. Subdiviziunile teritoriale şi tipurile de mediu

Deşi la nivel global mediul are un caracter unitar şi se caracterizează prin


anumite valori medii ale parametrilor săi, pe cuprinsul planetei, în diferite segmente
teritoriale, el este neomogen, atât datorită formei, poziţiei în spaţiul cosmic şi mişcărilor
planetei, cât şi datorită configuraţiei sale exterioare, geografiei şi geomorfologiei sale,
poziţiei şi raporturilor cantitative dintre uscat şi oceanul planetar, tectonicii globale etc.
Putem vorbi de un mediu relativ diferit al celor două emisfere planetare, iar în
cadrul acestora, funcţie de o serie de factori geografici, se disting subdiviziuni de
mediu, la nivel de macro, mezo sau microscală, teritorii în care mediul, diferit şi
dependent de cel global, devine tot mai omogen pe măsură ce scara de reprezentare se
diminuează.
Pe latitudine, într-o oarecare concordanţă cu zonele climatice, se diferenţiază,
funcţie de distribuţia principalilor factori de macroclimă (căldură, lumină, precipitaţii) zone
de mediu, fiecare zonă având o ofertă de mediu favorabilă unor tipuri de vegetaţie
(criteriul biotic). Ele se succed de la ecuator, spre cei doi poli, sub forma unor teritorii
întinse sau insulare, plasate la diferite altitudini:
- zona de mediu eremial, în general foarte cald şi uscat, favorabil doar vegetaţiei
ierboase, diferenţiată în subzone precum: stepe, preerii, semideşert, deşert);
- zona de mediu arboral, caldă sau temperată, dar mai bogată în precipitaţii, favorabilă
vegetaţiei lemnoase arborale, dar şi unei bogate vegetaţii ierboase, denumită şi zona
mediului de pădure, diferenţiată în subzone ca: subzona pădurilor ecuatoriale, subzona
pădurilor tropicale, subzona pădurilor musonice, subzona pădurilor mediteraneene,
subzona pădurilor temperate, subzona taigalei;
- zona de mediu tundral, rece şi foarte rece, umedă sau subumedă, cu soluri sărace, cu
vegetaţie puţină şi slab organizată sub formă de tufărişuri joase şi rare, ierburi scunde şi
licheni, cu două subzone: subzona tundrei montane şi subzona tundrei polare;
- zona de mediu polar (glaciar), a deşertului de gheaţă (în jurul polilor), în care
temperaturile veşnic negative, durata redusă a insolaţiei, intensitatea slabă a luminii, ca şi
puternicile vânturi polare care bat quasipermanent nu permit decât prezenţa unor slabe şi
rare forme de viaţă.
La nivel de mezoscală, în cadrul zonelor şi subzonelor, pe longitudine şi criterii
morfogenetice şi morfostructurale, se diferenţiază, datorită megareliefului, poziţiei şi
4
Prof.dr.ing. STELA AXINTE
întinderii maselor continentale şi oceanice, domenii de mediu (câteva exemple:
domeniul atlantic, domeniul pacific, domeniul pontic, domeniul iberic, domeniul alpin,
domeniul carpatic etc.).
La aceeaşi scară, funcţie de macrorelief, mezoclimă, hidrografie, circulaţia
curenţilor de aer, în cadrul domeniilor şi al zonelor se diferenţiază mediul regional sau
regiunile de mediu, cum ar fi: mediul montan, mediul de deal, mediul de podiş, mediul
de câmpie, mediul deltaic, mediul litoral, mediul marin, dacă ar fi să enumerăm doar
regiunile de mediu din domeniul carpatic şi danubiano – pontic.
Regiunile de mediu capătă trăsături caracteristice ale acestuia, diferenţiate de la
un domeniu la altul, fiind subordonate mediului domenial din care face parte, dar şi unele
comune regiunii respective.
La nivel de microscală, în fiecare regiune se formează medii locale
diferenţiate datorită reliefului local (detaliilor macro şi mezoreliefului), climei locale pe care
acesta o modifică, reţelei hidrografice superficiale, mozaicului de soluri şi ecosisteme din
diferite segmente teritoriale ale regiunii. Aceşti factori duc la diferenţierea peisajelor
regiunii, distincte, faţă de cel al celorlalte din acea regiune. Nici mediul unui peisaj, deşi
tinde spre omogenitate în raport cu cel regional, nu este omogen, din cauza mezo, micro
şi nanoreliefului, a solurilor diferite, a topoclimei şi ecoclimei determinată de tipul
biocenozelor prezente, precum şi din cauza modului concret de utilizare a terenurilor. În
fiecare peisaj se pot individualiza şi delimita concret, uneori mai precis, alteori nu, teritorii
cu mediu relativ omogen, numite biotopuri. Biotopul, deşi uneori poate avea un mediu
mozaicat în microbiotopuri, este, deci, unitatea teritorială de mediu, acel fragment
de spaţiu terestru sau acvatic, caracterizat printr-un mediu relativ omogen, pe întreaga sa
suprafaţă şi în decursul timpului.
Prin mediu relativ omogen înţelegem că ansamblul factorilor ecologici care se
intersectează în spaţiul respectiv variază sub aspectul concentraţiei lor în limite restrânse
(diferenţa dintre concentraţia maximă şi cea minimă este mică), atât pe întreaga
suprafaţă a biotopului, cât şi la anumite intervale de timp (au acelaşi regim de variaţie în
timp).
Chiar şi în interiorul unui biotop relativ omogen, factorii ecologici îşi modifică
concentraţia, mai ales datorită micro şi nanoreliefului, schimbării proprietăţilor solului,
stratificării apei, în cel acvatic, distribuţiei spaţiale şi activităţii plantelor şi animalelor din
biocenoza naturală sau artificială care populează biotopul.

I.1.2.2. Tipuri de mediu

Diferiţi autori, mai mult sau mai puţin în concordanţă, după diferite criterii,
diferenţiază tipuri şi, în cadrul fiecăruia, subtipuri de mediu. Astfel, după criterii
geografice şi planul de structură care domină în ansamblul de factori, se
diferenţiază:
- mediul terestru, care în uscat este dominat de mediul orografic şi edafic, cu subtipuri
ca: mediul continental, peninsular, insular, al fiecărui continent etc.;
- mediul acvatic, dominat de cel hidrologic, ca subtipuri având: mediul oceanic, mediul
marin, mediul lacustru, mediul fluvial etc.
După criterii antropice legate de gradul de influenţă umană:
- tipul de mediu natural, neinfluenţat antropic, direct sau indirect (aproape inexistent);
- tipul de mediu antropizat, artificial, modificat în diferite grade faţă de cel natural, de
prezenţa şi activitatea omului (quasigeneral).
După modul de locuire şi tipul de activitate umană:

5
Ecologie
- mediul urban, al marilor localităţi cu densitate mare a populaţiei umane, prestând, în
general, activităţi în industrie, sociale şi culturale;
- mediul rural, al întinderilor mari ca spaţiu, cu densitate redusă a populaţiei care
prestează activităţi agricole, silvice şi de industrie alimentară mică.
După criterii percepţionale, la nivelul individului uman şi gradul în care
influenţează viaţa individului:
- mediul geografic, greu perceput, dar cu influenţe indirecte asupra individului;
- mediul operaţional, cum ar fi cel local de care depinde direct viaţa individului, calitatea şi
nivelul său;
- mediul perceptual, care la contactul direct, pe cale senzorială, influenţează puternic fizic
şi psihic individul (estetica peisajului, clima sa);
- mediul comportamental, acel ansamblu de factori punctuali care modelează
comportamentul individului, chiar dacă nu vin în contact cu el.
Mulţi autori diferenţiază tipuri de mediu după numeroase alte criterii, dintre care
am menţiona tipul de mediu silvic sau forestier, având trăsături distincte în cel terestru,
ca şi în mediul local (în plan teritorial), imprimate de particularităţile biocenozei
ecosistemului de pădure, în care prezenţa arborilor în stare de masiv este obligatorie şi
definitorie în modelarea biotopului forestier sau a ecosistemelor de pădure predominante
într-un peisaj, al cărui mediu este influenţat decisiv de acestea.
Există, prin urmare, o legătură strânsă, destul de greu de ignorat şi decelat între
subdiviziunile teritoriale şi tipurile de mediu, asupra căreia este superfluu să discutăm aici.

I.2. Ecologia teoretică, fundamentul ingineriei şi protecţiei mediului

Ştiinţă relativ nouă printre celelalte, ecologia a evoluat rapid, o dată cu apariţia
de noi paradigme, în baza cărora şi-a modificat perspectiva de abordare teoretică şi
practică şi obiectul de studiu. Etimologic, ecologia ar fi ştiinţa despre modul cum şi-a făcut
şi organizat natura casa proprie.
Într-o primă etapă (a doua jumătate a secolului XIX), numită şi mezologică, ea
studia, în baza paradigmei darwiniste, efectul unilateral al mediului asupra individului viu,
schimbările – adaptările acestuia sub presiunea factorilor externi (de mediu specific sau
eficient) şi numai într-o mai mică măsură, sporadic, efectele individului asupra mediului în
care trăieşte. Asemenea preocupări nu sunt străine nici astăzi unei ramuri a acestei
ştiinţe, Autoecologia. Rezultatele concrete ale acestui mod de abordare şi cercetare sunt
necesare în rularea programelor de prognoză şi chiar de optimizare în ecologie.
În etapa următoare (începutul sec. XX), după apariţia teoriei mulţimilor în
matematică, numită şi etapa demografică, ecologia s-a orientat spre studiul relaţiilor
dintre mulţimea de indivizi ai unei specii (populaţia) şi mediul spaţiului limitat în care
aceasta trăieşte, interacţiunile complexe dintre indivizii săi, dintre aceştia şi mediul lor
extern, care imprimă o anumită statică şi dinamică respectivei populaţii, dar şi o anumită
configuraţie mediului. Relaţiile care intervin între respectiva populaţie şi celelalte,
conlocuitoare în celălalt spaţiu, complexe şi de cele mai multe ori antagoniste şi
consecinţele lor erau ignorate, deşi nu există populaţii izolate cu adevărat de altele, mai
ales ale altor specii.
În a doua jumătate a sec. XX şi astăzi, ecologia se fundamentează pe
paradigma sistemică, pe teoria informaţiei şi a relativităţii mult evoluate, dar imbatabile
fiecare dintre ele, fiind ştiinţa despre interacţiunile complexe care au loc atât în interiorul
macrosistemelor biologice (supraindividuale, de tipul populaţiilor, bisistemelor sau
biocenozelor), cât şi între acestea şi mediu, condiţie obligatorie a existenţei şi devenirii lor
în timp.
6
Prof.dr.ing. STELA AXINTE
Toate aceste interacţiuni viaţă organizată supraindividul x mediu au loc în mod
concret şi particular în ecosistem, de aceea ecologia modernă este pe drept cuvânt
ştiinţa despre legile de organizare, funcţionare şi evoluţie a ecosistemului şi nivelului
ierarhic superior, în care acesta este integrat şi subordonat, biosfera. Ecologia sistemică
teoretică se mai numeşte şi ştiinţa despre ecosisteme.
Toate sistemele biologice mixte de care se ocupă ecologia modernă:
- biosfera,
- ecosistemul,
- biocenoza şi populaţiile sale sunt sisteme deschise, informaţionale, capabile de reglare şi
autoreglare, dinamice, evoluând programat, funcţie de informaţia genetică şi istorico –
adaptativă a componentelor vii. Sunt sisteme termodinamice, în care entropia
informaţională şi energetică creşte o dată cu timpul, dar ritmul său de creştere nu este
nici continuu şi nici înalt, astfel că tendinţa lor evolutivă este spre negentropie.
În funcţionarea lor, fluxurile substanţelor şi cel al energiei, deşi împletite şi
interdependente, au trasee diferite ca formă (circulare pentru substanţe, quasiliniare
pentru energie), conform ecuaţiei lui Einstein: E  mC 2 şi realităţii că în microcosmosul
planetar substanţele antrenate pe flux nu ating niciodată viteza luminii ( C), deci travaliul
lor energetic este totdeauna mai mic decât potenţialul masei lor la viteza luminii.
În cercetare, ecologia sistemică modernă utilizează metoda analizei sistemice,
cu etapele şi subetapele bine cunoscute, astfel că abordează mai întâi sistemul cel mai
mare şi integrator, biosfera (funcţiile, nivelurile funcţionale şi modul de organizare,
interacţiunile), apoi ecosistemul sub aceleaşi aspecte şi fiecare subsistem al său
(biotopul şi biocenoza) cu subsistemele şi componentele specifice şi mai ales cu
interacţiunile dintre ele, mecanismele şi rezultatul acestora, fluxul substanţei şi al energiei
şi productivitatea, fluxul informaţiei, reglarea şi autoreglarea, evoluţia, ordinea în timp.
Chiar şi sumar prezentate, preocupările ecologiei, obiectele sale de studiu, rezultă
clar că se deosebesc de cele ale ştiinţei despre mediu sau ale celor despre lumea vie
(morfologie, sistematică, fiziologie).

I.3. Factorii ecologici şi legile lor de acţiune

Factor ecologic este orice substanţă sau energie, din oricare dintre planurile de
structură ale mediului (deci orice factor de mediu), care, direct sau indirect, imediat sau
după un anumit timp, produce schimbări în viaţa unui organism viu şi, în acelaşi timp,
suferă schimbări ale concentraţiei şi efectului său, produse de acel organism viu pe care
l-a influenţat.
Inventarul factorilor ecologici este imens, practic infinit, având în vedere faptul că
din fiecare plan de structură se decelează numeroşi factori ecologici, diferenţiaţi între ei
printr-o informaţie structurală proprie care determină natura schimbărilor pe care le
pot produce organismul viu (tipul de efect, acţiunea specifică a factorului), urmare a
prelucrării şi modelării informaţiei factorului în memoria informaţională a organismului viu.
Pentru a înţelege de ce rezultă un număr atât de mare de factori, dăm doar două
exemple:
- dintre factorii cosmici, nu lumina solară în general este un factor ecologic, ci: durata
iluminării, intensitatea luminii, radiaţiile roşii, radiaţiile orange, radiaţiile galbene, radiaţiile
verzi, radiaţiile albastre, radiaţiile indigo şi radiaţiile violet reprezintă fiecare un factor
ecologic, deoarece au structură informaţională diferită şi produc efecte specifice fiecare;
- din planul edafic al structurii mediului, nu solul este un factor ecologic, ci mult mai
mulţi: tipul de sol, grosimea profilului, grosimea fiecărui orizont al acestuia,…, textura
solului, gradul său de structurare, clasa structurii, tipul de structură, …, conţinutul în
7
Ecologie
humus, valoarea pH-ului, conţinutul în azot sau în fosfor … sau în molibden …, conţinutul
în diferite enzime libere … etc., etc., fiecare proprietate fizică, fizico-mecanică, chimică,
biologică a solului reprezintă un factor ecologic şi sunt nenumărate aceste proprietăţi.
Exemplele ar putea continua aproape la nesfârşit, obţinând un inventar enorm al
ceea ce numim factori ecologici.
Indiferent că sunt substanţe sau energii, toţi factorii ecologici au caracter de
forţe care produc schimbări, deci energetic. De aceea, dacă e să preluăm unele clasificări,
unii ar putea fi abiogeni şi nu abiotici, iar alţii biogeni.
Cei care acţionează direct asupra organismului viu se mai numesc şi componenţi,
iar cei cu acţiune indirectă modificatori (schimbă concentraţia şi efectele componenţilor).
Dar nu detaliem clasificările.
Fiecare factor ecologic, chiar dacă are mereu aceeaşi structură informaţională,
produce efecte diferite asupra diferiţilor indivizi din aceeaşi specie, asupra aceluiaşi individ
aflat în diferite faze ontogenetice, asupra diferitelor organe, ţesuturi ale aceluiaşi individ,
precum şi asupra diferitelor funcţii fiziologice care se desfăşoară simultan. Totul se explică
informaţional. Specificitatea în ce privesc efectele este de necontestat.
Cu toate acestea, relaţia dintre organismul viu, în general şi factorii ecologici nu
se desfăşoară la întâmplare, ci respectând o serie de legi, general sau parţial acceptate,
numite şi legile de acţiune a factorilor ecologici, practic legile de bază ale naturii. Le
enumerăm şi enunţăm pe scurt.
1. Factorii ecologici acţionează simultan asupra organismului viu şi în interacţiune.
Interacţiunea dintre factorii ecologici care acţionează simultan determină modificarea
concentraţiei şi efectelor fiecărui factor asupra organismului viu (legea simultaneităţii şi
interacţiunii). De aceea, efectul factorilor nu este egal cu suma efectelor singulare ale
tuturor factorilor, ci cu acela al rezultantei interacţiunilor (acţiunilor sinergice ±).
2. Toţi factorii ecologici au importanţă egală pentru organismul viu, deoarece fiecare
dintre ei poate deveni limitativ pentru acesta, la anumite concentraţii, conform legii
toleranţei.
În fig. 1 se prezintă grafic această lege.

Concentraţiile minime, ca şi cele maxime la care organismul îşi încetează


activitatea şi viaţa delimitează zona lui de toleranţă în raport cu diferiţi factori, iar cele
apropiate lor, dar în interiorul curbei de toleranţă determină, mai ales atunci când se
realizează pentru mai mulţi factori în acelaşi timp, o stare generală rea, de pessim
ecologic, în care funcţiile vitale diminuează grav înainte ca organismul să piară.

8
Prof.dr.ing. STELA AXINTE
Pe măsură ce concentraţia factorului creşte dinspre minim sau scade dinspre
maxim, creşte şi activitatea vitală a organismului viu, soldată cu acumulări tot mai mari de
biomasă şi dezvoltare (diferenţiere a organelor de reproducere), maximum înregistrându-
se la valorile optime ale concentraţiei factorului, plasate în zona optimală a curbei
toleranţei.
Legea toleranţei este de departe cea mai importantă lege a naturii, din care
putem trage multe învăţăminte şi care are cea mai largă aplicabilitate pentru legislaţia de
mediu şi activităţile inginereşti în natură. Ea demonstrează cu prisosinţă caracterul
limitativ al tuturor factorilor, impus de concentraţia lor, precum şi importanţa lor egală.
Excepţiile, care au generat alte două legi (a minimului şi, respectiv, a maximului)
aplicabile mai ales unor factori indispensabili vieţii (apă, nutrienţi) sau puternic toxici
(poluanţi chimici, radioactivitate) nu fac decât să o confirme cu mai multă pregnanţă.
3. Legea relativităţii în acţiunea factorilor ecologici stipulează caracterul relativ al
pragurilor de concentraţie cu diferite semnificaţii, care nu sunt punctuale, ci se
încadrează, la rândul lor, între anumite limite (evident, restrânse) şi aceasta din cauza
interacţiunii complexe şi simultane dintre factori cu efecte diferite şi uneori compensatorii,
cât şi caracterului statistic al acestei relaţii dintre factorii ecologici şi organismele vii, în
general, la nivel de specie. Este, de fapt, o altă expresie a legii interacţiunii factorilor
ecologici.
Mai sunt şi alte legi din acest pachet (a compensării, a substituirii) cu care, eu
nefiind de acord (ca şi cu cea a minimului şi maximului), nu le discut.

ÎNTREBĂRI TEST (Vă rugăm să ne transmiteţi în scris răspunsul)

1. Ce relaţii există între Ştiinţa mediului şi Ecologie şi cu ce se ocupă fiecare?


2. Daţi definiţia mediului general şi enumeraţi planurile sale de structură.
3. Caracterizaţi, pe scurt, mediul, ca sistem unitar.
4. Enumeraţi subdiviziunile teritoriale ale mediului general de nivel global, precizaţi ce
este biotopul.
5. Cu ce se ocupă ecologia modernă şi care-i sunt paradigmele?
6. Ce înţelegeţi prin factori ecologici?

TEMĂ DE CASĂ

Întocmiţi un referat prin care argumentaţi, eventual cu exemple din situaţii


concrete pe care le cunoaşteţi, că ecosistemul de pădure este un factor de mediu şi că
biocenoza sa edifică un tip aparte de mediu – mediul silvic.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

1. Axinte Stela, Curs de Ecologie, Ed. I.P.Iaşi, 1994.


2. Berca, M., Ecologie generală şi protecţia mediului, Ed. Ceres, Bucureşti, 2000.
3. Doniţă, N., Ecologie forestieră, Ed. Ceres, Bucureşti, 1977.
4. Vlad, I., Doniţă, N. ş.a., Silvicultura pe baze ecosistemice, Ed. Ceres, 1997.

9
Ecologie

Capitolul II. BIOSFERA ANALIZATĂ SISTEMIC

II.1. Definiţie, funcţii, dimensiuni, geografie şi limite spaţiale


Biosfera este macrosistemul mixt, de dimensiuni cosmico-planetare, care
integrează într-un tot funcţional cele trei geosfere anorganice superficiale ale planetei
(litosfera, hidrosfera şi troposfera – stratul atmosferic până la pătura de ozon) şi întreaga
lume vie planetară.
Altfel spus, este sistemul care integrează toate ecosistemele planetei, legate între
ele prin interacţiune (şi nu suma ecosistemelor).
Ca orice sistem, mai ales de rang superior, biosfera îndeplineşte unele funcţii
precise:
- funcţia productivă (de producere a biomasei vegetale, animale, umane);
- funcţia de servicii, constând în: furnizarea de resurse pentru alte activităţi
productive; formarea şi întreţinerea cadrului natural al vieţii (mediului);
susţinerea şi întreţinerea vieţii şi, indirect, prin intermediul vieţii, de menţinere a
integrităţii şi stabilităţii planetei, în ansamblul său.
Biosfera are dimensiuni planetare, deşi ocupă doar întreg spaţiul de la
suprafaţa planetei, până la adâncimile maxime la care se găsesc rocile sedimentare
(3-4 km în uscat şi 11-12 km în oceanul planetar) şi până la înălţimea stratului cu ozon
(8-30 km), funcţionează utilizând forţe şi substanţe din geosferele profunde ale acesteia,
datorită metabolismului planetar global la care participă direct şi indirect.
Este de dimensiuni cosmice deoarece toate interacţiunile sale devin funcţionale
numai prin interacţiunea cu energia cosmică, mai ales solară, fiind un sistem termodinamic
deschis.
Deşi geografia şi limitele sale spaţiale sunt determinate de acelea ale răspândirii
vieţii pe orizontală şi verticală, biosfera nu este, deci, lumea vie, aşa cum eronat citim şi
auzim exprimări curente, lumea vie fiind doar un subsistem al biosferei, împreună cu
celelalte trei de natură anorganică, deja menţionate.
Biosfera este un sistem dinamic, istoria sa evolutivă fiind istoria evoluţiei vieţii, în
contextul schimbărilor provocate de fenomenele cosmico-geologice bruşte sau lente, de
amploare diferită, cărora viaţa a trebuit să le răspundă prin schimbări informaţionale
adecvate: apariţia de specii noi, alături de cele vechi, cu funcţii biogeochimice noi şi
necesare, integrarea lor în structurile vii existente (ecogeneza).
Biosfera actuală, cu echilibrele şi mai ales cu dezechilibrele sale, este o expresie a
evoluţiei sale ascendente, pe linia acumulării de resurse nou formate şi a creşterii
necontenite a substanţei organice vii (cantitativ, ca diversitate şi răspândire, ca
performanţe biogeochimice, energetice şi productive), dar şi a prezenţei, înmulţirii
accelerate, răspândirii, modului de viaţă şi activitate a speciei umane.

II.2. Structura funcţională a biosferei actuale

10
Prof.dr.ing. STELA AXINTE
În biosferă, prin redistribuirea şi regruparea moleculară a substanţelor
primordiale, la care au contribuit forţe cosmice, telurice, dar şi biotice, sunt prezente toate
formele de ocurenţă ale materiei: materie organică vie, materie organică moartă
(biogenă), materie bioinertă (rezultată în urma activităţii organismelor, dar inertă –
minerală sau organică, cum sunt mineralele secundare, argiloase din soluri şi humusul),
materie anorganică), atomii liber dispersaţi şi pulberea cosmică.
Dispunerea acestor substanţe în spaţiul biosferei, proprietăţile diferite, ca şi
funcţiile specifice ale substanţelor din fiecare grupă, a permis organizarea unor structuri
(subsisteme) care, în interacţiune, lucrează pentru îndeplinirea funcţiilor enumerate.
Subsistemele se mai numesc şi niveluri funcţionale. Acestea, deşi au structuri
şi funcţii precise fiecare, sunt subordonate funcţiilor biosferei, ca sistem unitar. Ele sunt,
pentru biosfera actuală:
1. nivelul formaţiunilor complexe ale biosferei;
2. nivelul lumii vegetale;
3. nivelul lumii animale;
4. nivelul omului sau noosfera.
1. Nivelul formaţiunilor complexe îndeplineşte funcţia esenţială de a crea cadrul
natural al vieţii şi de a-l întreţine, la toţi parametrii, în limitele suportabile pentru întreaga
viaţă planetară. Formaţiunile complexe (solul, mediul acvatic şi troposfera) conţin atât
materiale din cele trei geosfere anorganice, în proporţii diferite, cât şi o lume vie specifică,
cu funcţii subordonate direct formaţiunii complexe. Astfel, solul, ca formaţiune complexă
a biosferei, joacă rol de frontieră activă între regnul mineral şi lumea vie, numai prin
intermediul lumii vii pe care o înglobează (viaţa edafică). El permite trecerea gradată şi
limitată a substanţelor minerale în lumea vie, reţinându-le pe celelalte şi împiedicându-le
să se deplaseze sedimentar sau gazos şi să se acumuleze peste anumite limite, atât în
mediul acvatic, cât şi în troposferă.
Mediul acvatic, prin viaţa sa proprie, permite regenerarea calitativă şi
menţinerea apei lichide “dulci” propice întregii vieţi planetare, în anumite proporţii faţă de
cea solidă şi gazoasă.
Troposfera, mult mai săracă în viaţa proprie şi, de aceea, mult mai instabilă
îndeplineşte funcţia de “rezervor” de gaze, într-o pondere relativ stabilă, înlesnind
schimbul de gaze atât cu celelalte geosfere anorganice, dar şi cu lumea vie şi permiţând
organizarea fluxului substanţei, unitar în întreaga biosferă, prin mişcările sale orizontale şi
verticale.
Cele trei formaţiuni complexe, întemeiate fizic pe cele trei geosfere anorganice
superficiale, funcţionează în interacţiune şi-şi modelează reciproc parametrii ecologici care
descriu, în ansamblul lor, cadrul natural, general, al vieţii. Întreţinerea parametrilor la
niveluri relativ constante este consecinţa activităţii şi reglajului pe care-l face lumea vie
terestră şi acvatică.
2. Nivelul vegetal (întreaga lume a planetelor) îndeplineşte funcţii deosebit de
importante în biosferă, atât sub aspect biogeochimic, cât şi energetic ori informaţional.
Subnivelurile sale funcţionale (diferenţiate după specializarea trofică) sunt: producătorii
(P), descompunătorii (D) şi paraziţii vegetali (Pv).
Producătorii (foto sau chemosintetizanţi) sunt singurele organisme autotrofe,
care, utilizând substanţe simple din regnul mineral, le grupează molecular în substanţe
organice vii simple sau de mare complexitate, preluate ca hrană în stare vie sau moartă de
toate organismele heterotrofe vegetale sau animale.
Descompunătorii (D) (bacterii, actionomicete, ciuperci) sunt plante heterotrofe
neparazite care folosesc ca hrană materia organică moartă vegetală şi animală, din care-şi
procură şi energia, deoarece destructurează combinaţiile organice, în mediu aerob sau

11
Ecologie
anaerob, transformându-le în substanţe minerale simple (CO 2, H2O, H2, O2,. NO, NO2,. NO3,
NH3, CH4, H2S), le mineralizează. Şi unele microorganisme animale (rare) sunt
descompunători.
Paraziţii vegetali (eco şi endotropici) (Pv) consumă substanţă organică vie din
corpul plantelor sau animalelor, căreia îi modifică structura chimică în sensul de a o
simplifica, astfel că intensifică migraţia şi transformarea acesteia în corpul gazelor şi în
afara lui.
Funcţiile lumii vegetale în biosferă
Întreaga productivitate a biosferei se întemeiază pe funcţia fotoautotrofelor şi
chemoautotrofelor terestre şi acvatice, adaptate fie la mediul aerob, fie la cel anaerob
(bacteriile metilotrofe şi altele).
La nivelul producătorilor se iniţiază întregul flux al substanţei din biosferă, care
migrează apoi pe cărările trofice, spre nivelurile trofice superioare,
descompunătorii animali), dar şi spre biotopuri, în care materia organică moartă este
mineralizată de descompunători şi repusă în circulaţie, reintrodusă pe flux, pe un nou
circuit.
La acelaşi nivel funcţional, reprezentat de plantele verzi, fotosintetizante, are loc
captarea energiei luminoase solare, care, în procesul de fotosinteză, interconectează
energia geochimică şi, la rândul său, se transformă în energie chimică – potenţială,
singura formă de energie antrenată pe flux şi utilizată (prin transformări în alte forme de
energie) de toate organismele vii.
Producătorii organizează, deci şi fluxul energetic al întregii biosfere şi stichează
energia electromagnetică liberă a fluxului solar, împiedicând, astfel, transformarea energiei
luminoase libere, pe care au consumat-o, în căldură.
Sub aspect informaţional, producătorii consumă entropia informaţională rezultată
ca urmare a activităţii descompunătorilor şi creează informaţie structurală şi ordine prin
sinteza substanţei organice vii complexe.
Există, deci, o relaţie complexă, atât între producători şi regnul mineral, cât şi
între aceştia şi descompunători, hrana (substanţa, ca şi energia necesară vieţii)
descompunătorilor, provenind direct sau indirect din activitatea producătorilor, iar aceştia
sunt deserviţi de descompunătorii materiei organice moarte, prin mineralizare.
Cele două niveluri trofice ale regnului vegetal reprezintă pilonii de rezistenţă, atât
în organizarea fluxului substanţei, cât şi al energiei şi informaţiei din biosferă. Nivelul înalt
al diversităţii lor genetice şi ecologice contribuie la instalarea şi refacerea echilibrelor
funcţionale din biosferă (fig. 2).

Fig. 2. Procesele principale ale


funcţionării diferitelor
componente ale biosferei, baza
(soarele), mecanismul
(fotosinteza)

12
Prof.dr.ing. STELA AXINTE
Producătorii din biosferele trecute, în care fitofagele (erbivorele) lipseau sau erau
mai slab reprezentate şi descompunătorii nu reuşeau să mineralizeze materia organică
moartă (preponderent vegetală) în ritmul în care se depunea în biotopuri au adus servicii
importante în biosferă, precum reducerea concentraţiei în CO 2, creşterea celei de oxigen şi
acumularea de materie organică fosilă, nedescompusă în uriaşele depozite de cărbuni,
petrol, gaze naturale care ne furnizează, încă şi astăzi, energie, din păcate,
nerecuperabilă. De asemenea, au contribuit la formarea humusului, apariţia şi evoluţia
ascendentă a solurilor, care sunt adevărate depozite de carbon stabil şi de energie solară
fosilă refolosibilă.
Producătorii din spaţiul terestru, prin procesul de transpiraţie (eliminarea apei sub
formă de vapori) au avut şi au şi astăzi funcţii hidrologice şi climatice extrem de
importante. Apa transpirată, împreună cu cea evaporată la suprafaţa solurilor şi mediilor
acvatice, contribuind la echilibrarea ciclului apei, refacerea apei lichide în cantităţi mai mari
şi întreţinerea conţinutului echilibrat al atmosferei în vapori de apă. Prin acelaşi proces
plantele consumă cantităţi mari de căldură din mediu, contribuind la echilibrarea bilanţului
termic al întregii biosfere. Prin urmare, importanţi parametri ai cadrului natural al vieţii
sunt modelaţi şi echilibraţi de plantele producătoare, în general şi de cele terestre, în
special.
3. Nivelul lumii animale, cuprinzând întregul regn animal – heterotrof, a îndeplinit, pe
măsura creşterii diversităţii sale, funcţii extrem de importante, altele decât cele ale
nivelurilor anterioare. Şi el are subsisteme funcţionale, specializate trofic, numite niveluri
trofice, cum ar fi: - consumatorii de substanţă organică vie, de ordinul I (fitofage,
erbivore), II (zoofage), III (carnivore de vârf, mari răpitori), hetero sau polifage, paraziţi
animali (Pa) (ecotosiendoparaziţi); - detritofagele – animale consumatoare de materie
organică moartă.
Consumatorii de substanţă organică vie vegetală (erbivorele), ai acestora
(zoofagele) şi prădătorii lor (carnivorele) au funcţia de diversificare a substanţei organice
vii din biosferă, prin sinteza de substanţe organice noi, de mai mare complexitate
(creşterea informaţiei biosferei) şi de redistribuire rapidă a substanţei în biosferă, atât prin
organizarea unor trasee ramificate sau interconectate, cât şi prin capacitatea lor mare de
deplasare în spaţiu.
Animalele, în general, prin tipul lor de metabolism şi dependenţa acestuia mai
mult de oxigenul procurat prin respiraţie, al cărui ritm îl pot controla după nevoie, au
introdus ritmuri noi de activitate (proprii). Mai puţin dependente de ritmurile cosmice,
comparativ cu plantele, au contribuit, astfel, la diversificarea ritmurilor de activitate în
biosferă şi la intensificarea acestora. Paraziţii intensifică şi ei fluxul substanţei şi îl
diversifică.
Detritofagele au menirea de a introduce direct în nivelurile superioare de
consumatori substanţa organică moartă vegetală şi animală pe care o folosesc ca hrană şi
sursă de energie. O transformă în substanţă animală preluată direct de zoofage sau
carnivore, urmând un scurt-circuit, comparativ cu cel care trece prin substanţa minerală –
plante – fitofage – etc.
Contribuţia lor la intensificarea fluxului substanţei şi, implicit, în recuperarea
energiei constă şi în mărunţirea detritusului organic în timpul consumului, creşterea
suprafeţei de contact a acestuia cu agenţii fizici (apă, aer) şi intensificarea activităţii
descompunătorilor. Mineralizarea permite reluarea rapidă a circuitului, scăderea duratei
unui circuit şi creşterea ratei circuitelor unui număr tot mai mare de elemente chimice şi a
eficienţei productive a acestora.
Detritofagele şi descompunătorii vegetali şi animali contribuie, împreună,
la dezvoltarea unei industrii energetice – cheie în biosferă (în soluri şi la fundul

13
Ecologie
bazinelor acvatice) şi în fiecare ecosistem, care asigură continuitate în timp şi eficienţa în
spaţiu funcţiei principale a biosferei – productivitatea.
În general, regnul animal risipeşte energia intrată pe flux, lucrând cu randament
scăzut sub acest aspect şi elimină căldură în mediu, deci, entropic. Detritofagii, însă,
reintroduc în biosferă, pe fluxul său energetic, o bună parte din energia produsă în timpii
anteriori (inclusiv din cea solară), lucrând, sub acest aspect, împreună cu producătorii, la
scăderea ratei entropiei energetice în timp.
Sub aspect informaţional, apariţia fiecărei specii de animale a fost un progres
evolutiv, o nouă informaţie, iar structurile nou create prin integrarea cu celelalte au sporit
informaţia structurală a biosferei, capacitatea sa de reglare şi autoreglare.
Pe de altă parte, tocmai datorită randamentului scăzut al metabolismului, lumea
animală funcţionează entropic şi sub aspect informaţional, dezorganiz6and şi dezordonând
mare parte din substanţa din hrană şi eliminând-o în mediu, ca entropie pozitivă sub formă
de dejecţii, excreţii, gaze, indiferent de nivelul trofic luat în considerare.
În biosferă, entropia pozitivă a regnului animal este preluată şi gestionată de
negentropia produsă de regnul vegetal, rata entropiei informaţionale, ca şi a celei
energetice reducându-se considerabil, ceea ce explică funcţionarea îndelungată (peste 4,2
miliarde de ani) a biosferei, ca sistem termodinamic şi informaţional.
4. Nivelul omului – noosfera este un nivel funcţional “tânăr” în raport cu celelalte.
Omul, ca specie animală, este greu de încadrat pe un anume nivel trofic, dar are toate
funcţiile regnului animal, calitativ superioare şi cantitativ copleşitoare: diversificarea
substanţei şi noi modele pentru fluxul acesteia, intensificarea ritmului şi crearea de ritmuri
noi, tot mai puţin dependente de cele macrocosmice, diversificarea energiei şi
intensificarea fluxului acesteia, creşterea cantităţii de informaţie şi a structurilor
informaţionale etc.
Noosfera înseamnă, însă, “sfera cugetării” şi aceasta sugerează funcţiile
specifice ale unei fiinţe noi, dotată nu doar cu o inteligenţă superioară, ci şi cu capacitatea
de a reflecta asupra informaţiilor obţinute despre celelalte niveluri funcţionale, de a
abstractiza (gândi) şi elabora idei sintetice, legi, principii etc., în starea sa de conştienţă.
Prin urmare, omul este chemat să cunoască şi să înţeleagă tot ce se întâmplă în
întreaga biosferă, să descopere legile care guvernează funcţionarea şi structurarea
ansamblului şi părţilor şi, în baza acestora, să-şi organizeze viaţa şi activitatea, astfel ca
ansamblul să poată funcţiona timp îndelungat şi să-şi îndeplinească funcţiile la un nivel
care să-l deservească pe el şi nevoile sale de-a lungul generaţiilor, dar şi viaţa, în general,
integritatea fizică a planetei în ultimă instanţă.
Omul face, deci, parte integrantă din biosferă, se află chiar în interiorul său, nu
este stăpânul absolut al acesteia. Dimpotrivă, el are funcţii precise şi extrem de importante
în ansamblul biosferei, subordonate funcţiilor ei majore.

II.3. Biosfera, sistem fizico – chimic unitar


În ciuda uriaşei diversităţi a structurilor şi componentelor, biosfera se comportă
ca un sistem fizico – chimic unitar, în care fenomenele legate de migraţia şi transformarea
substanţei au integralitate în spaţiul biosferei.
Ideile fundamentale ale ştiinţei care o studiază sub acest aspect (biogeochimia)
sunt două: originea şi istoricul evolutiv comun, al tuturor elementelor chimice din biosferă
(numite generic “atomi”). Fiecare atom este de sorginte cosmică şi a parcurs în timp
aceleaşi stadii evolutive: cosmic, planetar, magmatic, hipergen, biochimic.
Distribuţia atomilor, ca şi concentraţia lor, grupele de substanţe în care sunt
incluşi s-a schimbat necontenit şi s-a diferenţiat în spaţiu ca o consecinţă a:

14
Prof.dr.ing. STELA AXINTE
- formării şi transformării combinaţiilor lor de-a lungul erelor geologice;
- deplasării lor sub presiunea forţelor telurice şi cosmice;
- redistribuirii fizico – chimice şi biochimice a grupelor de atomi şi moleculelor prin
intermediul lumii vii.
Lumea vie (prin funcţiile sale bio-geochimice şi interacţiunea cu mediul geochimic
iniţial) a devenit o forţă considerabilă, deşi ponderea sa este extrem de redusă din totalul
substanţei din biosferă, a transformat mediul geochimic în unul biogeochimic în care
substanţele chimice originare din scoarţă şi cele provenite din corpurile vieţuitoarelor se
amestecă şi se transformă în alte substanţe, migrând împreună spre alte locuri şi alte
transformări, mai rapide şi mai profunde.

II.3.1. Organizarea fluxului substanţei în biosferă

Înaintea apariţiei vieţii, datorită metabolismului planetar global (schimbului


reciproc de substanţă, energie şi informaţie între geosferele profunde şi cele superficiale
ale planetei) şi interacţiunii cu energia cosmică s-au organizat circuitele biogeochimice
ce străbat întreaga biosferă şi sunt conectate la marile circuite globale. Lumea vie s-a
constituit în factori de control şi reglaj, acţionând atât ca barieră şi depozit stabil pentru
unii atomi, cât şi ca mecanism specific de ciclare, de transformare în substanţe solubile
uşor deplasate de apă sau gazoase, antrenate în migraţie de factori fizici.
Prin circuit biogeochimic al unui atom înţelegem traseul pe care-l urmează acesta,
în timpul regrupării sale moleculare, în interiorul şi limitele biosferei, în tot spaţiul terestru,
de aici direct sau via troposfera, în bazinele acvatice şi revenirea lui în spaţiul terestru
pentru un nou circuit. În tot acest circuit, atomul este preluat, reţinut sau eliberat nu
numai de către structurile anorganice şi factorii fizici şi fizico – chimici, ci şi de, sau mai
ales de către lumea vie.
Circuitele pot fi ciclice sau aciclice, echilibrate ori dezechilibrate. Sunt ciclice
atunci când numărul şi masa unui atom din spaţiul terestru sunt egale (sau ≈) cu numărul
şi masa aceluiaşi atom aflat în bazinele acvatice, la un moment dat.
Aciclic este un circuit în care balanţa înclină fie spre terestru, fie spre acvatic sau
pentru unii atomi, mai rău, spre troposferă.
Fiecare circuit are, pe traseul său, depozite (cantităţi mari de substanţe care
conţin atomul respectiv, în forme stabile) şi compartimente de ciclare în care substanţele
stabile sunt transformate în altele, mai simple şi uşor deplasabile de la un depozit la altul,
pe traseu. Funcţie de modul cum migrează, pe traseu, circuitele pot fi în întregime
gazoase, sedimentare sau mixte (având tronsoane gazoase şi tronsoane sau subcircuite
sedimentare – în care apa este agentul de deplasare).
Cele mai multe elemente chimice biogene esenţiale au circuite mixte (C, O, H, N,
S), excepţie făcând fosforul cu circuit absolut sedimentar, la fel ca majoritatea cationilor
metalici.
În organizarea lor, circuitele biogeochimice ale diferiţilor atomi sunt
interconectate pe tronsoane mai lungi sau mai scurte, lungimea, durata, intensificarea
circuitelor influenţându-se reciproc (ex.: H şi O - în ciclul apei, C şi O – sub formă de CO 2
şi carbonaţi etc.).
Lumea vie nu numai că se interpune pe aceste circuite, dar le imprimă toate
trăsăturile (lungimea, ramificarea şi conectarea traseelor, ciclicitatea, echilibrul, durata,
rata circuitelor, amploarea, eficienţa).
În tot acest travaliu biogeochimic îndelungat, imens şi complex, lumea vie
inconştientă (până la om) a acţionat respectând anumite principii, numite principiile
biogeochimiei:

15
Ecologie
 creşterea considerabilă a vitezei de migraţie şi transformare a unuia şi aceluiaşi
atom în corpul vieţuitoarelor, comparativ cu cea din celelalte structuri anorganice; noi
apariţii de specii, nenumărate adaptări morfologice, histologice şi atologice, ca şi schimbări
interne de nivel intracelular şi molecular au fost necesare în acest scop; se mai numeşte şi
principiul parcimoniei (sărăciei) naturii, în sensul că fiecare atom, pe planetă şi in
biosferă este o resursă limitată (ca număr şi masă), primordială, din care se
construieşte totul şi trebuie bine gestionat, prin reutilizarea lui de un număr cât mai mare
de ori, posibilă când viteza de migraţie şi transformare creşte; este imperios necesar ca şi
omul să înţeleagă şi să respecte acest principiu, direct sau indirect (respectând viaţa);
 creşterea necontenită a performanţelorbiogeochimice ale lumii vii prin apariţia
de noi specii, cu alte funcţii biogeochimice specifice şi mai performante decât cele vechi
(specii de plante, terestre, cu o fotosinteză mai complexă, integrând o serie de cationi
neutilizaţi până atunci, apariţia animalelor, diversificarea lor ca model respirator şi
metabolic, cu mobilitate mai mare, apariţia omului care a dat noi întrebuinţări substanţei şi
a introdus în circuite mai rapide şi mai intense etc.
Indiferent de “întâmplările” cosmico-geologice din istoria biosferei, aceste principii
s-au respectat şi biosfera a evoluat în general ascendent ca travaliu biogeochimic:
- au fost antrenaţi în circuite toţi sau aproape toţi atomii, cunoscuţi sau necunoscuţi încă;
- s-au organizat circuite cu trasee mai lungi şi mai ramificate, care au determinat rapida
redistribuire a substanţei în biosferă;
- mai multe circuite au devenit ciclice, instalându-se anumite echilibre chimice între
atomii (aceluiaşi element) aflaţi în circulaţie şi cei care staţionează, astfel că parametrii
chimici ai uscatului, dar mai ales ai apei şi troposferei au oscilat în limite foarte restrânse;
- a crescut viteza circuitelor şi rata lor şi a sporit astfel eficienţa în utilizarea unui număr
redus dintre ei, restul în forme stabile asigurând integritatea fizică a suprafeţei planetei
etc.
Astfel, s-au instaurat nu numai echilibrele elementelor chimice, ci şi ale
combinaţiilor lor: - echilibrul hidrologic datorat ciclurilor hidrogenului şi oxigenului
interconectate, cel al gazelor din atmosferă, depinzând decisiv de combinaţiile C – O etc.
Lumea vie a imprimat şi accentuat tendinţa naturală a atomilor de a migra ciclic.
Consecinţele în biosfera fără om au fost evidente şi întotdeauna pozitive.
În zilele noastre, în era poluării chimice, consecinţele sunt nefaste, atomii a căror
concentraţie creşte şi devin poluanţi având aceeaşi tendinţă şi acelaşi comportament.
Aceasta determină organizarea de circuite poluante, redistribuirea poluării şi reciclarea
poluanţilor, rapidă şi eficientă, prin intermediul lumii vii. Şi este vorba inclusiv de izotopii
instabili (radioactivi) ai diferitelor elemente chimice.

II.4. Energetica biosferei


Ca sistem termodinamic, biosfera, ca şi toate subsistemele sale mai mari sau mai
mici, nu este antarhică, având nevoie de o sursă de energie exterioară, preponderent
energie solară. Ea este, însă, capabilă, prin organizarea sa interioară, să recepţioneze
această energie, s-o conducă şi s-o transforme în alte forme de energie utile în procesele
de migraţie şi transformare a substanţei, s-o acumuleze într-o oarecare măsură şi să
elibereze energia reziduală, sub formă de căldură în mediul său exterior. Randamentul în
gestionarea energiei solare în procesele din biosferă este reflectat în productivitatea şi în
serviciile biosferei.
Din acest motiv, abordarea termodinamică a fenomenelor din sistemele ecologice
şi biologice este perfect motivată şi serveşte unei analize funcţionale integratoare din care
pot rezulta multe concluzii cu utilitate practică acum şi în viitor.

16
Prof.dr.ing. STELA AXINTE
De această problematică vastă, nouă şi utilă se ocupă termodinamica ecologică, o
ştiinţă destul de bine conturată.
În general, biosfera, ca şi ecosistemele se supune întru totul primului principiu al
termodinamicii.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea, al creşterii entropiei sistemului, în timpul
funcţionării lui, el s-a dovedit valabil, în general, dar cu unele particularităţi imprimate atât
de tendinţa organismelor vii de a-şi reduce propria entropie, dar mai ales de alcătuirea
complexă şi diversificată a acestora şi de comportamentul direct al plantelor şi animalelor
din acest punct de vedere.
Pierderile de energie (sub forma entalpiei componentelor) sunt în bună măsură
utilizate în cadrul sistemului de plante şi animale poikiloterme, devenind funcţionale.
Spre deosebire de alte sisteme termodinamice, în biosferă energia poate fi
acumulată, în corpurile vieţuitoarelor, sub formă de biomasă şi o parte din cea reziduală
(cuprinsă în materia organică moartă) poate fi recuperată în folosul întregului flux
energetic, prin intermediul descompunătorilor.
De aceea, chiar dacă entropia cumulată creşte cu timpul de funcţionare (cu vârsta
biosferei), rata entropiei rămâne constantă sau scade în timp, succesiv, sau în diferite
structuri, zone ale acestuia, lupta şi tendinţa biosferei este de a funcţiona antientropic.
În biosferă, ca şi în fiecare ecosistem component, există şi “conductori ideali de
energie” prin care aceasta trece fără pierderi sau stocare, care lucrează cu randament
maxim, compensând pierderile şi randamentul scăzut al altor structuri. Aşa sunt algele (din
ape şi soluri), animalele mici (diptere şi altele) la care generaţiile se înlocuiesc rapid,
energia utilizându-se în întregime pentru reproducţie etc.
Ilia Prigogine, fondatorul teoriei asupra energeticii sistemelor ecologice,
postulează şi explică tendinţa şi lupta acestora pentru scăderea entropiei proprii, până la
valori minime, care rămân, însă, totdeauna pozitive.
El explică acest lucru şi prin caracterul statistic al tuturor componentelor care
sporeşte variabilitatea situaţiilor lor energetice, prin repartiţia lor neomogenă în spaţiu şi
timp, care determină reduceri locale ale entropiei în anumite sectoare spaţio-temporale şi
prin travaliul fiecărei biocenoze de a ceda biotopului său materie organică, reorganizându-l
şi reducându-i entropia energetică care, altfel, s-ar maximiza în timp.
Totodată, el constată că organizarea circuitelor feed-back şi funcţionarea acestora
neîntreruptă, datorită alcătuirii complexe şi diversificate, determină, însă, oscilaţii
permanente ale distribuţiei substanţei vii, cu producere inevitabilă de entropie, în opoziţie
cu travaliul de ansamblu, de reducere a acesteia.
Rezultă că există o oarecare contradicţie între mecanismele care stau la baza
entropiei energetice şi a celei informaţionale.
Tendinţa de instaurare a ordinii prin creşterea informaţiei structurale şi a
numărului de circuite feed-back se soldează, în anumite sectoare spaţiale şi perioade de
timp, cu creşterea entropiei energetice. Cauzele, ca şi expresia matematică a acestor
adevăruri, nu sunt pe deplin soluţionate astăzi.
O expresie faptică, deosebit de concretă a acestui adevăr teoretic, constă în
intervenţia “ordinei” activităţilor umane din biosferă, a informaţiei structurilor tehnice
producătoare de circuite feed-back puternice şi repetate, care s-a soldat cu creşterea
entropiei energetice a biosferei, exprimată scurt prin încălzirea de necontestat a vremii.
În esenţă, în biosferă, există un singur tip de energie liberă, cea
electromagnetică a diferitelor radiaţii solare din spectrul vizibil, cu diferite lungimi de undă,
din care doar producătorii fotosintetizanţi sunt capabili să capteze cca. 4% din fluxul solar
incident (1,34ּ1024 cal/an), dar randamentul de transformare a acesteia în energie chimică
în procesul de fotosinteză este destul de redus, astfel că, în medie, în biosferă, procentul

17
Ecologie
de radiaţii solare active fotosintetic nu depăşeşte 1% din cea captată, de 10 ori mai mare
decât randamentul cosmic şi reprezentând doar 0,04% din cea incidentă la suprafaţa
troposferei.

18