Sunteți pe pagina 1din 57

INTEGRAREA PERSOANELOR CU DISABILITĂŢI -

(curs opţional - 14 ore)

I. OBIECTIVE

1. Însuşirea informaţiei de specialitate în domeniul protecţiei speciale, recuperării şi


integrării persoanelor cu disabilităţi (concepte, terminologie, clasificări, principii) -
actualizată în baza principalelor documente internaţionale cu aplicare în România.
2. Formarea de conexiuni între cunoştinţele dobândite la alte discipline din domeniul
social-educativ şi cel al persoanelor cu disabilităţi.
3. Dezvoltarea capacităţilor cognitive de analiză, sinteză şi comparaţie privind
politicile sociale şi strategia pe plan internaţional/european şi cel naţional, privind
persoanele cu handicap.
4. Formarea unor convingeri şi atitudini pozitive şi chiar empatiei faţă de persoanele
cu disabilităţi şi care necesită asistenţă de specialitate.

II. SARCINILE STUDENŢILOR

- să participe la activitatea asistată (cursuri, seminarii)


- să citească bibliografia obligatorie
- să elaboreze un referat cu urmatoarea tema:
„ Modul în care cadrul normativ românesc (legislaţia) reflectă prevederile
documentelor şi normativelor internaţionale/europene, privind protecţia specială,
recuperarea/reabilitarea şi integrarea persoanelor cu handicap.

III. FORME DE EVALUARE

- participarea activă şi regulată la activitatea asistată (10% din notă)


- elaborarea referatului (40% din notă)
- examen oral / scris (50% din notă).

IV. TEMATICA CURSULUI

CAP.I PROBLEME FUNDAMENTALE, CONCEPTE, TERMINOLOGIE.


CLASIFICAREA DEFICIENŢELOR / HANDICAPULUI.

1.1. O semantică în evoluţie


1.2. Dificultatea existenţială ca anormalitate biopsihosocială
1.3. Problematica inadaptării
1.4. Originea şi evoluţia noţiunii de handicap
1.5. Determinarea stărilor de handicap
1.6. Relaţia dintre maladie-deficienţă-incapacitate-handicap
1.7.Clasificarea internationala a functionariii disabilitatii si sanatatii(CIF)
1.8.Variante de clasifiacre a deficientelor si starilor de handicap
1.9.Dificultati in stabilirea prevalentei starii de handicap
CAP.IICONCEPTE ,PRINCIPII SI MODALITATI DE RECUPERARE,EDUCATIE
SPECIALA SI INTEGRARE.
2.1.De la segregare la intregrare
2.2.Cadrul conceptual de baza

1
2.2.1. Conceptele de recuperare, reabilitare, abilitare
2.2.2. Educaţia specială, educaţie inclusivă. Principii ale educaţiei cerinţelor speciale.
2.2.3. Principiul normalizării şi integrarea.

CAP.III O POLITICĂ COERENTĂ PENTRU REABILITAREA ŞI INTEGRAREA


PERSOANELOR CU DEFICIENŢE /HANDICAP

3.1. Strategii ale recuperării şi integrării persoanelor cu defiecienţe/handicap în spaţiul


european
3.2. Direcţiile fundamentale ale strategiei
3.2.1. Prevenirea şi educaţia pentru sănătate; readaptarea medicală
3.2.2. Protecţia socială, economică, juridică
3.2.3. Educaţie-Învăţământ special- Reabilitare şi Integrare
3.2.4. Orientarea profesională, formarea profesională, încadrarea în muncă
3.2.5. Integrarea socială şi în mediul de viaţă
Protecţia juridico-socială şi specială a copilului cu cerinţe educative speciale
3.3.1. Copii aflaţi în dificultate
3.3.2. Protecţia juridico-socială
3.3.3. Cadrul normativ (legislativ) privind protecţia specială
şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap în Român
3.3.4 Stategia nationala pentru protectia ,integrarea si incluziunea sociala a
persoanelor cu handicap in perioada 2006-2013

2
CAPITOLUL I

PROBLEME FUNDAMENTALE:
CONCEPTE, TERMINOLOGIE, CLASIFICĂRI

I.1 O SEMANTICA IN EVOLUŢIE

Tematica cursului de faţă se adresează unor categorii de persoane îndreptăţite


să primească din partea statului şi a comunităţii protecţie socială şi asistenţă
recuperatorie în vederea integrării lor sociale.
Cu toate că în lume şi mai puţin la noi, există sisteme diversificate de protecţie
juridico-socială şi specială a persoanelor cu disabilităţi (cu dificultăţi în formarea
deprinderilor) atât în normele internaţionale cât şi în literatura de specialitate, nu se
folosesc concepte şi o terminologie unitară pentru acest domeniu.
În abordarea problematicii acestor persoane asistate, în locul sintagmelor aflate
deja în circulaţia curentă, cum ar fi:”persoană cu dizabilităţi”, “persoană
handicapată”, “persoană infirmă”,”persoană cu invaliditate”, “persoană cu deficienţe”,
“persoană inadaptată”, “persoană deviantă”, etc., este din ce în ce mai preferată
sintagma ”persoană în dificultate”. Aceasta pentru că “persoana în dificultate” poate
acoperi totalitatea categoriilor de persoane cu acces la sistemul protecţiei şi asistenţei
sociale (inclusiv categoriile şomerilor, săracilor, bătrînilor) şi pentru că este mai putin
depreciativă (nu stigmatizează persoana).
În dificultate existenţială se pot afla nu numai cei cu deficienţe sau invalizi, ci
şi persoanele cu dificultăţi economice (lipsite de mijloace de subzistenţă) sau
persoane cu dificultăţi de inserţie socio-profesională.
În literatura de specialitate a ulimului deceniu, unii autori au încercat să elimine
complet folosirea termenului de “handicapat” sau “deficient”, propunând ca substitut
sintagma “persoană cu nevoi speciale” sau “persoană cu cerinţe speciale”. Această
tendinţă a fost mai pronunţată în Anglia şi în Ţarile Nordice ale Europei. Însă soluţia
propusă nu s-a putut impune, mai cu seama pentru că aceaste sintagme sugerează o
poziţie pasivă, de neimplicare activă de satisfacere a unor nevoi speciale: termenul a
fost recomandat de UNESCO (1992 - seminarul de la Viena) şi ca atare consacrat
pentru domeniul educaţiei speciale. Astfel, se foloseşte formula termino-logică
’’COPII CU CERINŢE EDUCATIVE SPECIALE ’’(CES). Cerinţele educative
speciale sugerează acele necesităţi suplimentare de instruire adaptată şi asistenţă
psihopedagogică specială (recuperatorativ-compensatorie) pentru copii cu disabilităţi.
Cu alte cuvinte, în plan psihopedagogic noţiunile de deficienţă/incapacitate/handicap
se înlocuieşte cu sintagma ’’cerinţe educative speciale’’.
Prin tematica cursului, noi trebuie să ne ancorăm în matricea semantică
destinată domeniului persoanelor aflate în dificultate prin reglementările juridice
naţionale (legi, ordonanţe, regulamente). Terminologia, de altfel, regăsită în
documentele organizaţiilor internaţionale (ONU, OMS, UNESCO, UNICEF, etc.) şi
anume termenii de deficienţă, incapacitate, handicap, cerinţe educative speciale, etc.

3
I.2 DIFICULTATEA EXISTENŢIALĂ CA NORMALITATE BIO-PSIHO-SOCIALĂ

Iniţial, dificultăţile existenţiale (de viaţă) au fost interpretate ca abateri de la


normalitatea biopsihică, interpretările fiind preponderent medicale. Treptat, binomul
semantic NORMALITATE / ANORMALITATE a căpătat o întrebuinţare curentă mai
ales în domeniul psihiatriei. NORMALITATEA este asimilată ca starea de
SĂNĂTATE, iar ANORMALITATEA cu BOALA, ANOMALIE, MALADIE (proces
patologic), DEVIANŢĂ.
Dicţionarele obişnuite definesc NORMALITATEA ca fiind ceea ce corespunde
cu normele, ca ceea ce apare ca STARE NATURALĂ, OBIŞNUINŢĂ, COMUNĂ. C.
Laland în ’’Vocabulaire technique et critique de la philosophie’’, nuanţează semantica
normalităţii, definind-o atât ca ’’majoritate medie’’ (starea obişnuită) cât şi
’’corespondenţă cu norma’’ (starea ideală – ceea ce trebuie să fie).
În interpretarea anormalităţii în viaţa psihosocială se impune prudenţa privind
abaterea de la media statistică, sugerată de curba lui Gauss şi care favorizează apariţia
erorilor. De exemplu, dacă majoritatea dintr-o populaţie dată (75 %) trăieşte la nivelul
sărăciei, nu înseamnă că sărăcia trebuie decretată ca situaţie normală, iar bunăstarea
ca situaţie anormală.
In interpretare unor asemena fenomene, spre a evita erorile, va trebui să
operăm NU cu normalitatea în accepţiunea de medie statistică, ci cu normalitatea în
accepţiune de stare ideală sau de optimul funcţional.
În planul conduitei umane ANORMALITATEA este văzută ca o abatere
semnificativă calitativă şi funcţională de la parametrii comportamentului uman
STANDARD.
Dupa C.ENACHESCU, ar trebui să distingem patru tipuri de
COMPORTAMENT ANORMAL:
I. Comportament de tip CRIZĂ BIOPSIHICĂ DE DEZVOLTARE sau de involuţie
(pubertate, adolescenţă, climax, andropauză) cu caracter pasager şi reversibil.
II. Comportament de tip CARENŢIAL (legat de stări de frustrare afectivă, carenţe
educaţionale, disfuncţii în mediul de viaţă) ce creează dificultaţi de adaptare.
III. Comportament de tip SOCIOPATIC, constând în conduite delictuale agresive,
toxicomanice sau de furie, cu caracter recurent şi episodic.
IV. Comportament de tip PATOLOGIC, parţial sau deloc reversibil, de natură
exogenă, endogenă sau mixtă, cu intensităţi si forme variabile (stări reactive, nevroze,
psihoze, psihopatii).
În mod real persoanele aflate în dificultate existentială nu pot fi tratate izolat,
deoarece acestea interactionează permanent cu mediul lor existenţial, având relaţii de
comunicare şi interferenţă pe dimensiuni complexe biopsihosociale. În această reţea
complexă de interdependenţe (fizice, biologice, psihice si sociale), pentru formarea şi
evoluţia personalităţii, RELAŢIILE ADAPTATIVE capătă o relevanţă maximă.

I.3 PROBLEMATICA INADAPTĂRII

4
Mediul obiectiv extern poate fi acelaşi pentru un mare număr de fiinţe, însă
modul în care îşi trăiesc existenţa poate fi extrem de diferenţiat, după cum diferiţi sunt
indivizii în cadrul speciilor. “ Lumea veveriţei” este diferită de “lumea furnicii”
pentru că-şi trăiesc în moduri diferite existenţa, mediul fiind acelaşi.
Spre deosebire de regnul pur animal, la om fenomenele şi procesele
adaptarii/inadaptarii se complică pe masură ce intervin componentele sociale,
economice, etice, culturale, estetice ale mediului existenţial. Printr-o transformare
continuă, accelerată şi complexă, mediul devine o sursă permanentă de inadaptare. În
cazul unui mediu simplificat şi relativ stabil, şansele unui individ de a se adapta la
ambianţă sunt mai mari decât în cazul imperativului de adaptare la un mediu complex,
instabil cum este de exemplu viaţa într-o mare metropolă.
Cele mai recente sondaje efectuate de UNESCO, indică o creştere
îngrijorătoare a numărului persoanelor cu simptome de inadaptare. Se apreciază că
peste o treime din numărul şcolarilor sunt afectaţi într-un mod sau altul, într-un grad
sau altul de fenomenul inadaptării(deşi o mică parte din masa inadaptaţilor este
cuprinsă în sisteme speciale de educaţie). În mod paradoxal, s-a ajuns în situaţia ca
şcoala să fie acuzată de a se fi transformat într-un fel de “fabrică de inadaptaţi”, deşi
ar trebui să aiba rol contrariu. De ce procentul de copii inadaptaţi din primele decenii
ale secolului nostru era mai redus decât procentul inadaptaţilor din zilele noastre?
Evident nu pentru că suportul ereditar sau aptitudinal al înaintaşilor era mai ridicat
decât cel al contemporanilor, ci pentru că cerinţele mediului de atunci (inclusiv cele
şcolare), erau mult mai simplificate şi mai transparente decât cele ale mediului socio-
cultural de astăzi.
Fiecare individ apare pe lume cu anumite competenţe biopsihologice vitale,
care-i permit să reacţioneze specific şi selectiv la stimuli ambientali.
Armonia perfectă dintre individ şi mediu este un IDEAL,un simplu concept
teoretic. În mod real procesul evoluţiei este o alternanţă dintre
ADAPTARE/INADAPTARE. Deşi simptomele inadaptării nu apar decât în ipostazele
acute ale factorilor perturbatori. Aproape întreaga noastră existenţă se derulează ca o
luptă perpetuă cu fenomenele şi procesele inadaptării. În chiar lipsa naşterii, după
părerea unor psihanalişti, când fiinţa umană este “aruncată în lume”, primul ţipăt al
copilului nu poate fi interpretat decât ca un prim protest în faţa lumii pe care o simte
dezagreabilă.
La nivelul limbajului natural, când spunem ADAPTARE, evocam simultan cel
puţin doi termeni:
I.- o entitate (structură),sistem - care se adaptează (individ, persoană)
II.- o entitate (structură), sistem - faţă de care se produce adaptarea (mediul, realitatea,
lumea).
Între cei doi termeni bipolari există relaţii de conexiune sau interacţiune de tip
adaptativ.

5
ADAPTAREA

EU(P) LUMEA(M)
Idividul care se adapteaza RELATIE realitatea
DE (mediul,ambianta fata de
-trebuinte- INTERACTIUNE care se produce
(interdependenta) adaptarea)
-cerinte-
RELATIE Structura biopshio sociala Conditiile de existenta
ADAPTATIVA

Modalitati de adaptare
-vârsta -asimilare -geografice
-ereditate(suport aptitudinal) -acomodare -economice
-capacităţi,abilităţi,competente -deplasare -sociale
-stare de sănătate -culturale
-nivel de dezvoltare etc.
-nivel de aspiraţie,
motivaţie, etc

COMPORTAMENT

MODALITATEA DE RAPORTARE a I termen la cel de-al II-lea termen,


exprimă ansamblul REACŢIILOR prin care entitatea (individul) care se adaptează –
ASIMILEAZă cerinţele MEDIULUI existenţial, îşi ajustează – ACOMODEAZĂ
structura şi comportamentul spre a putea răspunde adecvat (satisfacător) condiţiilor
REALITĂŢII faţă de care se produce ADAPTAREA.
ADAPTATUL se raportează la ambianţă nu numai prin acţiuni (reacţii) ci şi
prin selecţii ale condiţiilor existenţiale – alege stimulii susceptibili de a fi asimilaţi.
Din punct de vedere biologic, în relaţia adaptativă trebuie admis în mod apriori
un anume echilibru între acomodare şi asimilare. Însă din punct de vedere social
ECHILIBRUL poate să nu apară cu necesitate. Astfel încât tipurile de relaţii
adaptative cu prevalenţa unilaterală pentru acomodare sau asimilare, pot genera
MODALITĂŢI DE ADAPTARE după criteriul factorului dominant (cazuri limită).
1. Adaptare prin ASIMILARE (cea mai dezirabilă) se produce atunci când
pulsiunile, dorinţele si disponibilităţile de acţiune ale adaptatului sunt suficient de
PUTERNICE spre a putea învinge obstacolele, rezistenţele exterioare în împlinirea
aspiraţiilor în procesul de autoafirmare (trăirea succesului).
2. Adaptarea prin ACOMODARE (ajustare) se produce atunci când datorită
dificultăţilor copleşitoare ale mediului, subiectul renunţă la dorinţele sau intenţiile de
afirmare, adoptând o atitudine preponderent CONFORMISTĂ. Subiectul se poate
simţi ÎNVINS sau MANIPULAT de alţii.
3. Adaptarea prin DEPLASARE (falsa adaptare) se produce atunci când
subiectul neavând energia şi voinţa necesare, saau NU identifică mijloacele potrivite

6
pentru a învinge ostilitatea mediului, DETURNEAZĂ calea normală de obţinere a
satisfacerii dorinţelor spre direcţii facile de obstacole.
Asemenea indivizi adoptă o soluţie de compromis, mulţumindu-se adesea cu o
satisfacţie de substituţie (falsă, nespecifică). Deci obiectul dorinţei este deplasat din
planul realului în cel al imaginarului (de tip oniric, reverie) şi adesea anormalului.
Este vorba de o falsă adaptare, iar individul easte socotit un inadaptat. Pulsiunile
erotice din copilărie şi pubertate pot genera INADAPTAŢI de tipul perverşilor
sexuali, a devianţilor comportamental (psihopaţi).
Datorită complexităţii evenimentelor existenţiale pe care le traversează
individul, acesate trei modalităţi de adaptare pot fi socotite cazuri ’’LIMITĂ’’ puţin
existente în forma lor PURĂ; MAI ADESEA In viaţa de toate zilele, este vorba de un
amestec, o interferenţă dintre:
* asimilare
*acomodare schimbarea raportului de forţă.
*deplasare.
Când fenomenele de inadaptare ating nivele de ACUTIZARE sau
CRONICIZARE, existenţa persoanei devine tensionată, stresantă, frustrantă, iar
INADAPTAREA se resimte ca o neconcordanţă (conflict) dintre EUL şi LUMEA
care-l înconjoară.
INADAPTATI sunt consideraţi doar indivizii cu ABATERI
SEMNIFICATIVE, RELATIV MAJORE şi STABILE, de la evoluţia normală.
Se consideră subiecţi INADAPTAŢI cei care :
I. Fiind afectaţi de anomalii, deficienţe, incapacităţi sau comportamentale, se află în
CONFLICT prelungit cu cerinţele, imperativele realităţii înconjurătoare
= SUBIECT PATOLOGIC (-) INDIVID.
II. Având inteligenţă, calităţi afectiv-voliţionale, capacităţi normale, suferă de pe urma
unui MEDIU INADECVAT nevoilor lor intelectuale, moral-afective, spirituale, etc
= MEDIU INADECVAT (-) MEDIU.
III. Având DEFICIENŢE constitutive sau dobândite trăiesc totodată într-un MEDIU
PRECAR, inadecvat corectării, ameliorării disfuncţiilor de care sunt afectaţi.
= INDIVID+MEDIU DISFUNCŢIONAL (-) INDIVID
(-) MEDIU.
În prima situaţie, inadaptarea ţine de individ, în cea de a doua este provocată de
mediu, iar în cea de a treia, inadaptarea este imputabilă atât individului cât şi
mediului.
Dacă avem în vedere că atât individul cât şi mediul său existenţial sunt realităţi
aflate într-un neîntrerupt proces de TRANSFORMARE, ne dăm seama să fenome-
nele de inadaptare sunt RELATIVE şi VARIABILE. Nu se permite evaluarea
definitivă,rigidă şi ireversibilă. În condiţii determinate, un individ poate să-şi
depaşească situaţia de inadaptare. Exemplu: un copil cu retard pedagogic, stimulat
fiind obţine progrese recuperatorii în învăţământul special şi apoi trecut în sistemul
educaţional normal. Este recunoscut rolul mediului educativ stimulativ în recuperarea
pseudodebilităţii mintale.
Pornind de la premisa că INADAPTAREA UMANĂ este un fenomen BIO-
PSIHO- SOCIAL, Robert Lafon este de părere că formele inadaptării pornesc de la
prevalenţa (ponderea) celor trei factori determinanţi ai structurii umane: biologici,
psihologici sau sociali. Sfera inadaptărilor posibile ar putea fi divizate în cele trei
CATEGORII:
* INADAPTĂRI PREPONDERENT
- BIOLOGICE sau SOMATICE

7
- PSIHOLOGICE
- SOCIALE.
Prin aplicarea criteriului factorului DOMINAT cele trei (forme) CATEGORII
DE INADAPTĂRI sunt implicate în clasificarea incapacităţilor, deficienţelor şi
handicapurilor.

I.4 ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA NOŢIUNII DE HANDICAP

La originea termenului de HANDICAP nu a fost un cuvânt simplu, ci o


sintagmă compusă din trei unităţi semantice diferite : HAND = mâna
IN = în
CAP = caschetă, caciulă
Expresia a fost folosită (sec.XVI) pentru desemnarea unui joc de noroc, în care
jucătorii îşi disputau diverse obiecte personale (la un preţ fixat de arbitru), puse într-o
căciulă, de unde se extrăgeau cu mâna la întâmplare.
Din secolul al XVIII - lea expresia este folosită la cursele de cai. Prin “cursa cu
handicap” se înţelege acea cursă în care şansele inegale ale cailor erau egalizate prin
obligaţia celor mai buni de a purta o greutate în plus.
În timp, conţinutul semantic al HANDICAPULUI s-a extins de la limitarea
capacităţilor cailor, la limitarea capaci-tăţilor oamenilor, apoi de la limitarea
capacităţilor umane la CONSECINŢELE acesteia. Nu se cunoaşte exact data
convertirii semantice de la domeniul cabalin la cel uman. Este sigur că acestă
convertire s-a produs mai întâi în ţările anglo-fone, transferându-se apoi în ţările
franco-fone. Se estimează că termenul de “handicap fizic” aplicabil la domeniul
realităţii umane a apărut pe la sfârşitul deceniului patru al secolului nostru (1940).
La dicţionarele de limba română, termenul de “handicap” apare relativ târziu, dupa
1970. În literatura de specialitate termenul penetrează masiv abia în ultimul deceniu,
de altfel şi în legislaţia specifică domeniului.
Deplasarea semantică a termenului de “handicap” de la o semnificaţie originară
restrânsă,-aplicabilă curselor de cai-, la semnificaţia actuală extinsă - aplicabilă
realităţii umane- a fost însoţită şi de DEPLASAREA dominatei lexicale de la
“EGALITATEA ÎN CONCURENŢA” la “DEZAVANTAJUL ÎN CONCURENŢA” -
ideea de situaţie DEFAVORIZATĂ, adică dezavantajul social al individului aflat în
concurenţă cu ceilalţi.
Din punct de vedere etimologic(lexical) termenul de “HANDICAP” semnifică
“ OBSTACOL”, “DEZAVANTAJ” şi ca atare le poate substitui pe acestea. Deci
sintagma PERSOANĂ HANDICAPATĂ, înseamnă “PERSOANĂ
DEZAVANTAJATĂ” (social). În timp, datorită medicalizării excesive a interpretării
handicapului a determinat o glisare semantică dinspre DEZAVANTAJ spre
MALADIE generatoare de dezavantaj. Drept consecinţă, PERSOANĂ
HANDICAPATĂ a început să fie ASIMILATĂ cu sintagma
“PERSOANĂ BOLNAVĂ”.
La nivelul limbajului comun HANDICAPUL sugerează aproape invariabil
BOALĂ, MALADIE CRONICĂ INVALIDANTĂ, INCAPACITATE, DEFICIENŢĂ.
O asemenea deplasare semantică de la accepţiunea specifică handi-capului
(preponderent socială şi situaţională) spre accepţiunea improprie de boală (maladie) a
creat confuzii în evaluarea statutului persoanei cu handicap. Aproape orice bolnav
cronic sau grav se consideră a fi handicapat, ceea ce este inexact. Pentru că NU
BOALA în sine conferă individului statutul de handicapat, ci modalitatea de raportare

8
a consecinţelor maladiei (deficienţe, incapacităţi) respective la ambianţa existenţială-
exigenţele socio-economice şi chiar fizice ale mediului, care ar determina gradul de
inadaptare. De exemplu, o infirmitate fizică este mai handicapantă pentru un lucrător
manual, decât pentru un intelectual. Sau un nevăzător poate obţine performanţe
intelectuale superioare unui văzător (normal).
Pe de alte parte, nu orice handicapat este automat şi un om bolnav. Spre
exemplu, anormalitatea handicapaţilor sociali (psihopaţii) este mai mult o
anormalitate a personalităţii sau ambientale, raportare inadecvată la ambianţă şi mai
putin somato-psihică. Nici handicapaţii senzoriali (surzi, nevăzători) nu pot fi socotiţi
persoane bolnave.

I.5 DETERMINAREA STĂRILOR DE HANDICAP

Evaluarea statutului persoanei cu handicap implică reconsiderarea suportului


teoretico-metodologic (terminologie, concepte) al practicilor de recuperare şi
readaptare (integrare). Când însă problema determinării stării de handicap a devenit o
PROBLEMĂ JURIDICĂ, de drept administrativ, din ea decurgând atribuirea
anumitor drepturi şi facilitaţi (sau neacordarea acestora), clarificarea conceptului de
handicap nu mai poate constituii un demers facultativ.
După unele documente oficiale ale ONU prin PERSOANĂ HANDICAPATĂ ar
trebui să se înţeleagă “orice persoană aflată în imposibilitatea de a-şi asigura prin ea
însăşi, toate sau o parte din NEVOILE vieţii individuale sau sociale normale, din
cauza unor deficienţe sau incapacităţi (Declaraţia ONU asupra persoanelor
handicapate, 1975).
Prezenţa sau absenţa stării de handicap este pusă deci, în legătură cu prezenţa
sau absenţa AUTONOMIEI EXISTENŢIALE. Dar, este trecută cu vederea influenţa
perturbatoare a FACTORILOR DE MEDIU.
În legislaţia franceză privitoare la persoanele cu handicap (Legea orientării,
1975) se evită definirea explicită a handicapului. Atribuirea sau neatribuirea STATU-
TULUI DE PERSOANĂ HANDICAPATĂ este lăsată la latitudinea unei comisii
guvernamentale (COTOREP). Aceasta realizează corelarea dintre deficienţele şi
incapacităţile individului şi factorii favorizanţi sau defavorizanţi ai ambianţei concrete
(evaluări selective şi subiective).
Legislaţia canadiană determină şi procentele de handicap pe care le poate
produce o anumită maladie invalidantă (Legea privind persoanele cu handicap, 1976).
Aceasta prevede că nu orice incapacitate conduce la handicap, ci doar acelea care
determină o diminuare faţă de normal, cu cel puţin 20% a capacităţii MINTALE şi cel
puţin 30% a capacităţii FIZICE.

I.6 RELAŢIA DINTRE MALADIE-DEFICIENŢĂ-INCAPACITATE-HAND

Pentru a depăşi interpretările unilaterale a STĂRII DE HANDICAP (în cazul


când s-ar datora exclusiv individului), Ph.Wood (1980) propune revenirea la
semnificaţia proprie noţiunii de HANDICAP, deci la interpretare ca DEZAVANTAJ,
DIFERENŢĂ DEFAVORIZANTĂ rezultantă a unui lanţ cauzal. Se porneşte de la o
MALADIE INVALIDANTĂ, trece prin DEFICIENŢĂ şi INCAPACITATE, ajungând
să provoace HANDICAPUL. Avem deci, 4 elemente distincte:
I. MALADIE sau TRAUMATISM INIŢIAL
de la naştere dobândite.

9
II. DEFICIENŢA (dimensiunea organică) – semnifică absenţa, pierderea sau alterarea
unei STRUCTURI sau FUNCŢII (anatomo-fiziologice, psihologice), ca rezultat al
unei maladii sau accident.
De exemplu, în urma unei meningo-encefalite se produc leziuni anatomice
însoţite de tulburări psiho-fiziologice conduce la deficienţe senzoriale (auditive,
vizuale), intelectuale (debilitate mintală), fizice (paralizii, plegii, etc.) şi tuburări de
limbaj.
III. INCAPACITATE (dimensiunea FUNCŢIONALĂ) este diminuarea sau pierderea
totală a posibilităţii de a realiza o ACTIVITATE (motrică cognitivă sau
comportamentală) la un nivel NORMAL, ca rezultat al unei deficienţe.
De exemplu, incapacitatea de deplasare, autoservire, comunicare, exercitarea
profesiunii în urma unor paralizii cauzate de un accident vascular cerebral.
IV. HANDICAP (dimensiunea SOCIALĂ) are în vedere dezavantajul social ca
rezultat al unor deficienţe sau incapacităţi, care duce la pierderea sau limitarea
şanselor unei persoane de a lua parte la viaţa comunităţii la nivel echivalent cu ceilalţi
membri ai săi. Individul nu-şi poate îndeplini un rol normal în societate.

Exemplu de lanţ cauzal într-o stare de handicap:

I.MALADIA -hipertensiune arteriala-hemoragie cerebrala

II.DEFICIENTA(infirmitate) -paralizia membrelor(hemipareza)-tulburari:

motrice
de limbaj
cognitive
comportamentale

III. INCAPACITĂŢI -dificultati de deplasare


-dificultati de
comunicare(vorbit,scris,citit)
-dificultati de autoservire
-dificultati sau imposibilitatea exaercitarii
profesiunii

IV. HANDICAP -nu-si poate indeplini rolul social normal;nu poate


duce o viata independenta

Prin recuperare se pot restabili funcţiile pierdute, reintegra social şi


profesional.
Propunerile lui Wood se regăsesc în noile conceptualizări ONU. Astfel, în
“PROGRAMUL MONDIAL DE ACŢIUNE PRIVIND PERSOANELE

10
HANDICAPATE”, adoptat în decembrie 1982 (a 37-a sesiune), definiţia
“HANDICAPULUI” apare în următoarea formulă:
“ Handicapul este funcţie a raporturilor persoanelor deficiente cu mediul lor. El
survine atunci când aceste persoane întâlnesc obstacole economice, culturale, fizice,
sociale, care le împiedică să acceadă la diversele sisteme ale societăţii, disponibile
pentru ceilalţi cetăţeni; handicapul rezultă din pierderile sau limitarea posibilităţilor de
a participa pe picior de egalitate cu ceilalţi indivizi, la viaţa comunităţii”.
Neputând fi determinate prin repere ferme şi rigide, STĂRILE DE
HANDICAP trebuie deci interpretate ca variabile dependente de situaţiile sociale,
trăite de subiectul în cauză, aşa cum sugerează schema de mai jos.

CAUZE CARACTERISTICI ALE


MEDIULUI

Meladii invalidante Obstacole


economice,fizice,sociale,culturale

Deficiente
Incapacitati
STAREA DE HANDICAP exprimă
dezechilibrul HANDICAP apărut în viaţa
unui individ în tentative sa de
a-şi asuma şi îndeplini
ROLUL SOCIAL conferit de colectivitatea în care este integrat.
HANDICAP inseamna pierderea sau limitarea sanselor unei persoane de a lua
parte la viata comunitatii la un nivel echivalent cu ceilalti membrii .El descrie
interactiunea dintre persoana si mediu.Scopul aceste definitii este de a concenta
atentia asupra deficientelor din mediul inconjurator si a unor sisteme organizate de
societate care impiedica persoanele cu handicap sa participe in conditii de egalitate.
Fiind expresia confruntării dintre incapacitatea subiectului şi viaţa cotidiana,
HANDICAPUL nu poate fi interpretat ca o constantă uniformă şi permanentă,
imuabilă. Se pot ameliora (corectare, reabilitare) atât potenţialul (posibilităţile)
personale cât şi parametrii mediului existenţial prin înlăturarea barierelor existente.
Succesul sau insuccesul acţiunii este condiţionat de optimizarea aspectelor subiective
şi obiective în generarea stării de handicap.
Deşi au trecut aproape două decenii (din 1982) de când ONU a atenţionat
asupra implicaţiilor MEDIULUI în producerea HANDICAPULUI, o serie de acte
normative continuă să ignore acest aspect, persistând ideea după care factorii
defavorizanţi ar aparţine aproape în exclusivitate INDIVIDULUI. În contextul
legislaţiei noastre, aceasta se reflectă în însăşi definirea persoanei cu handicap. În
Ordonanţa de Urgenţă nr.102/1999, PERSOANELE CU HANDICAP se definesc ca
fiind ”acele persoane care au un dezavantaj datorat unor deficienţe fizice, senzoriale,
psihice sau mentale, care le împiedică sau le limitează accesul normal şi în condiţii de
egalitate la viaţa socială, potrivit vârstei sexului, factorilor sociali, materiali şi
culturali, necesitând măsuri de protecţie specială în vederea integrării lor sociale.” Şi

11
din această definiţie rezultă că singurul responsabil de starea de handicap şi gradul de
inadaptare este INDIVIDUL şi nu parametrii mediului existenţial.
Abia in anul 2002 prin Legea nr.519 pentru aprobarea Ordonantei 102 privind
protectia speciala si incadrarea in munca a persoanelor cu handicap,definirea acestor
persoane se aliniaza perceptelor internationale.Astfel „sunt acele persoane carora
mediul social,neadaptat deficientelor lor fizice,senzoriale,pshihice,mentale si/ sau
asociate ,le impiedica total sau le limiteaza accesul cu sanse egale la viata
sociala,necesitand masuri de protectie speciala in sprijinul integrarii si incluziunii
sociale .”.
Alte condiţii de trai şi contexte sociale demonstrează, că atunci când
persoanelor cu deficienţe li se oferă posibilităţi de autonomie existenţială (prin
recuperare,reabilitare şi ameliorarea barierelor exterioare, starea de handicap nu mai
este resimţită sub raport existenţial social.
1.7CLASIFICAREA INTERNATIONALA A FUNCTIONARII
DISABILITATII SI SANATATII(CIF)
CIF este o revizuire a Clasificarii internationale a afectarilor-
disabilitatilor si handicapurilor publicate de OMS in anul 1980.Dupa o indelungata
experimentare,a fost adoptata si aprobata printr-o rezolutie OMS in anul 2001.
CIF este o clasificare care asigura o baza stiintifica pentru intelegerea
si studierea starii de handicap si a starilor ce decurg din acestea,precum si a factorilor
determinanti.
In timpul procesului de revizuire ,termenul de handicap a fost
abandonat,folosind-se cel de „disabilitate”.
DISABILITATEA este un termen generic pentru afectari,limitari ale
activitatii si restrictii in participarea in situatii de viata.Ea de nota aspectele negative
ale interactiunii dintre individ(care are sau a avut probleme de sanatate)si factorii
contecstuali in care se regaseste,adica factorii de mediu si cei personali.
Pentru a intelege si explica disabilitatea si functionarea ei sa propus un
MODEL care incorporeaza componentele biopshiosociale,care realizeaza o sinteza a
sanatatii din punct de vedere biologic,individual si social.
Modelul pe care il vom prezenta reda interactiunea diverselor
componente in functionarea disabilitatii ca un proces interactiv,in continua evolutie ce
conditioneaza existenta persoanei.
MODELUL FUNCTIONAL AL DISABILITATII

CONDITIA DE SANATATE
(tulburare sau boala)

FUNCTII SI ACTIVITATI PARTCIPARE


STRUCTURI ALE
ORGANISMULUI -invatare,munca
-comunicare implicare in
situatii de
viata
-mobilitate
-autoingrijire
-viata de familie,sociala,

12
civila,culturala etc.

FACTORI CONTEXTUALI
(de viata ,de existenta)

FACTORI DE MEDIU FACTORI PERSONALI

A.Sociali: B.Individuali: -varsta


-lumea fizica -locuinta -sex
-sistem de comunic., -scoala -educatie
transp.,infrastructura -loc de munca -profesie
-sistem de valori, -familie -statut social
atitudini -prieten,colegi -stil de viata
-sistem de servicii sociale -cunostinte -obiceiuri
-politici sociale,legislatie etc. etc.

Din modelul prezentat dizabilitatea este rezultatul sau efectul unor relatii complexe
dintre starea de sanatate a individului si factorii contextuali-de mediu si cei
personali.
Facem unele precizari referitoare la termenii utilizati in CIF.

1.CONDITIA DE SANATATE reprezinta un termen generic care desemneaza


afectiunile (acute sau cronice),tulburarile,leziunile sau traumatismele.In aceasta
categorie se pot include si unele stari ,cum ar fi :sarcina ,stresul, imbatranirea,
anomalii congenitale.
2.FUNCTIILE ORGANISMULUI sunt functiile fiziologice ale organismului uman
in intregimea sa ,inclusiv creierul.Standardul pentru aceste functii se considera a fi
norma stabilita pentru fiintele umane.
3.SRUCTURILE CORPULUI reprezinta partile structurale sau anatomice ale
corpului,cum ar fi :organele interne,membrele.

4.AFECTAREA(deficienta) este o pierdere sau o anormalitate a structurii sau a unei


functii fiziologice (inclusiv functiile mintale).Anormalitatea este o deviatie de la
media populatiei conform normelor standard.
5.ACTIVITATEA este executarea unei sarcini sau actiuni de catre individ.Ea
reprezinta functionarea la nivelul individului.
6.LIMITARILE ACTIVITATII (sau disabilitatea) sunt dificultatile cu care se poate
confrunta un individ in executarea activitatilor .Limitarea activitatilor poate fi orice
deviere,usoara sau grava,din punct de vedere cantitativ sau calitativ,inregistrata in
executarea unei actvitati,fata de modelul executat de cel care nu are probleme de
sanatate.
7.PARTICIPAREA este implicarea unei persoane intr-o situatie de viata.
(invatare,comunicare,autoingrijire,viata de familie si sociala etc.)
8.RESTRICTIILE DE PARTICIPARE reprezinta problemele cu care se poate
confrunta un individ in implicare sa in situatii existentiale (de viata).
9.FACTORI CONTEXTUALI sunt factori care impreuna constituie contextul
complet al existentei unui individ. Acestia au doua componente:

13
A.FACTORII DE MEDIU este componenta care se refera la toate aspectele l

umii externe care formeaza contextul existentei unui individ si care are ca atare ,un
impact asupra functionarii persoanei respective.acesti pot fi pe doua nivele :

a.nivelul social :lumea fizica si cea construita de oameni,atitudini si


valori,sistem de comunicatie,infrastructura,sisteme si servicii sociale ,politici
sociale ,legislatie etc.
b.nivelul individual: locuinta ,locul de munca sau scoala,familia ,cunostinte
,colegi etc.
B.FACTORII PERSONALI sunt factori contextuali referitori la individ ,la
contextul particular al vietii lui (conditii proprii de viata),cum ar fi:sexul , rasa,
virsta,stilul de viata ,educatia, obiceiuri,experienta ,profesia,modelele de
viata,sistemul de valori etc.
10.OBSTACOLE : sunt factorii din mediul unei persoane ,care prin prezenta sau
absenta lor ,limiteza functionarea si creaza dsabilitatea .Posibile obstacole pot
fi:mediul fizic inaccesibil,lipsa unor tehnologii ajutatoare,atitudinea negativa a
unor oameni fata de disabilitate,precum si lipsa serviciilor,sistemelor si politicilor
necesare prtectiei ,reabilitarii si integrarii persoanelor cu disabilitati.
Dizabilitatea este caracterizata ca fiind rezultatul sau efectul unor relatii complexe
dintre starea de sanatate si factorii contextuali(personali si de mediu) care
reprezinta circumstantele de viata ale acelui individ .Datorita acestor relatii,impactul
diverselor medii asupra aceluiasi individ,cu o stare de sanatate data poate fi
diferita.Astfel un mediu care are bariere si nu ofera facilitati va restrictiona
performanta individului,iar altele care ofera elemente de facilitare pot duce la
cresterea performantei individului.
Societatea poate crea bariere (cladiri inaccesibile) si lipsa facilitatilor(dispozitive
tehnice de sprijin)care restrictioneza performanta individului.

I.8 VARIANTE DE CLASIFICARE A DEFICIENŢELOR ŞI STĂRILOR DE


HANDICAP

Ideea elaborării unei clasificări internaţionale a stărilor de handicap / deficienţă


este relativ recentă.Înainte se foloseau alte substitute ca infirmitate, invaliditate,
maladie cronică invalidantă, inadaptare, devieri comportamentale, etc.
Iniţiativa întocmirii taxonomiei speciale a fenomenelor de handicap aparţine
ORGANIZAŢIEI MONDIALE A SĂNĂTĂŢII (OMS), care la conferinţa din anul
1975, recunoscând necesitatea unei clasificări a infirmităţilor, incapacităţilor,
handicapurilor. În conferinţa din 1976 se aprobă publicarea “CLASIFICĂRII
INCAPACITĂŢILOR ŞI HANDICAPURILOR”.
Fără a ne opri asupra tuturor variantelor propuse şi adoptate ne oprim asupra
celei propuse de JEAN - PIERRE DESCHAMPES şi MICHEL MANCIAUZ, se pare
că fiind mai analitică şi riguroasă a devenit scheletul multor clasificări privind
categoriile de handicap / deficienţă uzuale în prezent.
Ordinea elementelor taxonomice, adoptate de autorii francezi, este următoarea :

14
I.HANDICAPAŢI MOTOR / FIZIC

1.MOTORI “PURI” de origine noncerebrală


(luxaţii congenitale) sau CHIRURGICALI (amputaţii)
2.MOTOR DE ORIGINE NEUROLOGICĂ (leziuni carebrale - meningoencefalite)
3.MALADII CRONICE cu HANDICAP MOTOR (poliomielite, distrofii musculare
progresive, miastenie, scleroză în plăci).

II.HANDICAPAŢI PSIHIC
1.DEFICIENŢA MINTALĂ (retard mintal sau ÎNTîRZIERE MINTALĂ :
- uşoară Q.I. 55-75
- medie Q.I. 36-50 Intelect de limita Q.I 76-85
- sever Q.I. 26-36
- profund Q.I. sub 25
2.MALADII PSIHICE CRONICE INVALIDANTE (psihoze, nevroze, psihopatii)
3.TULBURĂRI PSIHOAFECTIVE GRAVE (dizarmonii evolutive, autismul,
psihozele precoce).

III. HANDICAPAŢI SENZORIAL


1.TULBURĂRI DE VEDERE
- cecitate (pierderea totală a vederii)
- ambliopie (diminuarea acuităţii vizuale)
- tulburări de motricitate
- strabism, etc.
2.TULBURĂRI ALE AUZULUI
- surditatea > 85DB (pierdere)
- hipoacuzie (diminuarea auzului)
3.TULBURĂRI DE LIMBAJ DE TIP SENZORIAL
(afazie senzorială - incapacitatea de înţelegere a limbajului)

IV.HANDICAPURI ORGANICE / SOMATICE


MALADII CRONICE INVALIDANTE (astm, epilepsie, diabet, insuficienţă renală,
cardiopatii, hemofilie, etc).

V.POLIHANDICAP / HANDICAP ASOCIAT


asocierea a două sau mai multe handicapuri (surdo-mutitate; motor-mental; surdo-
cecitate), etc.

VI.PERSOANE CU DIFICULTĂŢI ÎN INTERGAREA SOCIALĂ ŞI


PROFESIONALĂ
(la limita handicapului)
1.TULBURĂRI INSTRUMENTALE
- de limbaj (de pronunţie, ritm şi fluenţă, de voce, ale limbajului scris-citit, tulburări
polimorfe, afazie, alalie, etc)
- de psihomotricitate (instabilitate psihomotrică).
2.DIFICULTĂŢI DE ADAPTARE
- dificultăţi de relaţionare cu semenii datorate tulburărilor severe de comportament şi
a deficienţelor şi incapacităţilor.

15
Geneza stărilor de handicap poate fi interpretată tridimensional :
- ORGANIC - deficienţa
- FUNCŢIONAL - incapacitatea
- SOCIAL - handicapul.
Maladia este punctul de plecare al traseului morbidităţii:

MALADIE DEFICIENTA INCAPACITATE HANDICAP

În evaluarea, expertiza şi orientarea şcolară şi profesională a copiilor cu cerinţe


educative speciale de către comisiile de specialitate din învăţămîntul special se
folosesc aproximativ aceleaşi CATEGORII DE DEFICIENŢE (prezăzute în
REGULAMENTUL de organizare şI funcţionare a învăţămîntului special, 1995) şi
anume copii / ELEVI cu DEFICIENŢE :
1.MINTALE
2.FIZICE (MOTORII sau NEUROMOTORII)
3.SENZORIALE (VIZUALE, AUDITIVE)
4.TULBURĂRI DE LIMBAJ
5.TULBURĂRI SOCIOAFECTIVE ŞI DE COMPORTAMENT (inclusiv autişti)
6.ASOCIATE
7.CU DIFICULTĂŢI SAU TULBURĂRI DE ÎNVĂŢARE.
Cele şapte categorii de deficienţe au fost urmărite în studiul privind educaţia
specială în lume de către UNESCO (1993-1995).
Gradele de deficienţă / handicap, care crează cerinţe educative speciale ce
impun intervenţia psiho-pedagogică de specialitate sunt:
- uşor(75%)
- moderat(20%)
- sever }5%
- profund.}5%

I.9 DIFICULTĂŢI ÎN STABILIREA PREVALENŢEI STĂRII DE


HANDICAP (frecvenţa).

Orice program de recuperare sau ameliorare a stării de handicap şi de protecţie


socială trebuie să se sprijine pe UN ACT DE EVALUARE (identificare, măsurare). Se
inventariază, de fapt, un ansamblu de fenomene de inadaptare, anormalitate, handicap.
Întotdeauna apar DISTORSIUNI : diferenţele de evaluare de la un autor la
altul, de la o cercetare la alta se datorează anumitor factori aleatori:
1. Numărul subiecţilor incluşi să fie reprezentativ (cel puţin 100, şi să fie tot
eşantionul suspectat de anormalitate).
2. Aplicarea aceluiaşi criteriu în mod consecvent.
De exemplu, OMS a modificat criteriul debilităţii mintale, limita inferioară a
normalităţii fiind coborâtă de la Q.I.=80 la Q.I.=70, multe ţări (inclusiv România), au
continuat să aplice vechile standarde. În acest fel numărul handicapaţilor mintal este
supradimensionat.
3. Ce criteriu de normalitate se aplică.
Dacă se stabileşte ca UNIC reper al NORMALITĂŢII absenţa oricăror tulburări
bio-psiho-sociale, atunci prevalenţa inadaptării (handicapului) se poate ridica la peste
80% dintre indivizi.

16
Dacă se iau în seamă simptomele SEVERE ale incapacităţilor, disabilităţilor,
prevalenţa inadaptării scade la 20%.
În evaluarea categoriilor de inadaptare şcolară în funcţie de RANDAMENTUL
ŞCOLAR, depinde de la o formă de învăţământ la alta, de la o şcoală la alta.
Prin excluderea inadaptaţilor şi handicapaţilor LEJER, OMS apreciază că la
nivelul unei comunităţi cu dezvoltare socio-economică medie, fără urbanizare
excesivă, prevalenţa inadaptării şi a fenomenelor de handicap se situează în jurul
cifrei de 10%. Distribuţia procentuală în raport cu cele trei mari categorii de
handicap/deficienţă sunt : - senzorial 5 %
- motor 15 %
- psihic (mintal) 80 %.
Din perspectiva inadaptării INFANTILE, datele furnizate de OMS indică
faptul că 17,9 % din populaţia infantilă este reprezentată de copii cu deficienţe fizice,
senzoriale, comportamentale, epilepsie, etc. Din categoria copiilor cu handicap 6,3%
(1/3) prezintă deficienţe intelectuale. Pentru formele grave de deficienţă mintală,
prevalenţa este de aproximativ 0,5% (5 cazuri la 1000 de copii), iar pentru formele
uşoare este de 3%.
Din totalitatea copiilor de vârstă şcolară, circa 7-10% o reprezintă intelectul de
limită.
Frecvente şi variate sunt tulburările de limbaj cu o prevalenţă de 5-10% , cu o
tendinţă de diminuare pe măsura avansării în vârstă.
Instabilitatea psiho-motrică are o prevalenţă în cadrul populaţiei şcolare de 5-
20%, iar mişcările stereotipe de 23%.
Se apreciază că 5-10% din populaţia şcolară prezintă tulburări de
comportament. Asemenea tulburări le crează elevilor probleme de adaptare,
necesitând intervenţia asistenţei medico-psiho-pedagogice.

CAPITOLUL II
CONCEPTE, PRINCIPII ŞI MODALITĂŢI DE
RECUPERARE, EDUCAŢIE SPECIALĂ,
INTEGRARE

17
II.1. DE LA SEGREGARE LA INTEGRARE

Abordarea INTEGRĂRII (sau “desegregării”) nu poate avea loc fără evocarea


procesului istoric opus- SEGREGAREA.
Primele manifestări de acest tip s-au întâlnit la spartani, unde segregarea se
manifestă ca o “soluţie finală”, de eliminare fizică a persoanelor cu handicap,
stigmatizate şi nedorite de societate. Omenirea a cunoscut şi mai aproape de vremurile
noastre exterminarea fizică- cea mai radicală formă a segregării - în timpul celui de-al
doilea Reich, când au fost ucise peste 100.000 de persoane percepute ca “anormale”.
De-a lungul istoriei copiii handicapaţi au fost izolaţi de regulă în instituţii (de
profil) separate, destinate protejării atât copiilor cât şi societatea de cei cu handicap.
Această atitudine opusă de ocrotire-respingere, adică “excludere” reprezintă o reacţie
primitivă similară rasismului, intoleranţei umane în general faţă de o formă de
manifestare a diversităţii umane (persoana cu handicap este “diferită” decât cei
consideraţi normali).
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX iau fiinţă
numeroase INSTITUŢII SPECIALE de tipul “azilului”- în care asistaţii erau trataţi în
masă şi nu ca o individualitate umană cu particularităţi specifice handicapului având
şi potenţial recuperator.
Orientarea spre instituţii rămâne dominantă şi între cele două războaie
mondiale, dar apar şi primele încercări de a sparge modelul segregat prin organizarea
unor clase speciale pentru copii “anormali” educabili atât în Franţa cât şi în România
încă din 1924 prin Legea învăţământului.
După cel de-al II-lea război mondial mişcarea segregaţionistă ia amploare în
pofida deschiderii democratice prin adoptarea “DECLARAŢIEI UNIVERSALE
ASUPRA DREPTURILOR OMULUI” în 1948. În anii 50 a sporit numărul de copii
excluşi din mediile obişnuite de viaţă şi educaţie prin numărul mare de instituţii
speciale nou create, diversificate pe tipuri de handicap.
Recunoaşterea drepturilor egale a persoanelor cu handicap cu semenii lor,
începe a fi sesizată tot mai mult spre sfârşitul anilor ‘60. Un rol important în această
evoluţie l-a avut apariţia în 1969 a PRINCIPIULUI (filosofiei) “NORMALIZĂRII”
de origine scandinavă. Pietre de hotar în schimbarea de esenţă a concepţiei şi practicii
- DE LA SEGREGARE SPRE INTEGRARE în comunitate a serviciilor pentru
persoanele cu handicap au fost REZOLUŢIILE ONU privind:
- “Drepturile persoanelor handicapate mintal“, 1971;
- “Drepturile persoanelor handicapate”, 1975;
- “Anul internaţional al persoanelor handicapate”, 1981;
- “Programul mondial de acţiune privind persoanele handicapate”, 1983-1992;
(deceniul persoanelor cu handicap);
- “Convenţia privind drepturile copilului”, 1989 (semnată de România in 1990);
- “Declaraţia mondială asupra educaţiei pentru toţi” adoptată la Conferinţa miniştrilor
educaţiei, Tailanda, 1990;
-Congresul international al educatiei speciale,Birmigan,1995
- “Recomandările Consiliului Europei (R(92)6) privind o politică coerentă pentru
reabilitarea şi integrarea persoanelor cu handicap”, Strassburg, 1992;
-” Regulile standard privind egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap”,
Rezoluţia ONU, 1993;
-”Declaraţia de la Salamanca cu privire la educaţia specială”, 1994.

18
Aceste manifestări şi documente internaţionale pledează fără echivoc pentru
promovarea egalităţii şanselor şi participării sociale a copiilor şi persoanelor cu
handicap, a dobândirii a unui grad cât mai înalt de AUTONOMIE.
Orientarea politicilor sociale şi a practicii educaţionale din numeroase ţări ale
lumii, se manifestă în direcţia INTEGRĂRII sau includerii copiilor şi persoanelor cu
handicap în medii educaţionale şi de viaţă cât mai apropiate de cele obişnuite,
normale ale comunităţii. STRUCTURILE EDUCATIVE INTEGRATE au devenit
prevalente în tot mai multe ţări.
Din anul 1993, în România, a demarat un “PROGRAM NAŢIONAL DE
PROIECT PILOT pentru promovarea integrării şcolare şi sociale în comunitate a
copiilor cu cerinţe speciale”, realizat cu asistenţă tehnică a UNESCO.
LEGEA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI adoptată în anul 1995 consfinţeşte legalitatea şi
oportunitatea diversificării structurilor şi modalităţilor de integrare şcolară a copiilor
cu CES (cerinţe educative speciale), introducând, alături de unităţile şcolare speciale,
două modalităţi noi:
I. grupele/clasele speciale în unităţi şcolare obişnuite;
II.integrarea individuală (directă) în unităţi obişnuite de învăţământ a copiilor cu CES.
În acelaşi timp, se reformează sistemul de ocrotire al copilului în România cu
două mari direcţii principale:
I. Prevenirea şi diminuarea “instituţionalizării copiilor” (inclusiv a celor cu CES).
II. Adaptarea instituţiilor existente (inclusiv de învăţământ special) la cerinţele
integraţioniste.

II.2 CADRUL CONCEPTUAL DE BAZĂ

II.2.1CONCEPTELE DE RECUPERARE,REABILITARE,ABILITARE

Terminologia în domeniul problematicii handicapului, constituie un câmp


semantic complex şi în continuă schimbare. Precizarea câtorva noţiuni de bază este
utilă deoarece “CONCEPTUL” reflectă indubitabil “CONCEPŢIA” despre ceva.
În capitolul precedent au fost definiţi termenii de “deficienţă”, “incapaciatate”,
“handicap”,”disabilitate”, urmând a defini alte concepte de bază ale domeniului ca
procesualitate complexă.
REABILITAREA este procesul prin care persoanele cu handicap ajung si isi
pastreaza niveluri functionale fizice ,senzoriale ,intelectuale,psihice si /sau sociale
optime , furnizandu-i instrumentele ( mijloacele ) cu ajutorul carora aceste persoane
isi pot schimba viata in directia obtinerii unui grad mai mare de independenta...

Procesul poate include măsuri menite să compenseze pierderea unei funcţii sau
o limitare funcţională (de exemplu protezare).
Reabilitarea include recuperarea , care are caracter preponderent medical.

19
Termenul de “RECUPERARE” specific României are în esenţă o semnificaţie
aproape echivalentă (adică, refacerea sau reconstituirea unei funcţii pierdute), dar nu
este operantă când refacerea/restabilirea funcţiei nu mai este posibilă.
De aceea, există tendinţa în unele ţări (mai ales în cele scandinave), de a utiliza
cuplul noţiunilor ABILITARE-REABILITARE, prima referindu-se tocmai la acele
funcţii care nu pot fi recuperate. În schimb, prin mecanismele de COMPENSARE se
pot forma ABILITĂŢI, CAPACITĂŢI de bază pentru integrarea socială şi
profesională a unei persoane cu deficienţe, ceea ce înseamnă abilitarea persoanei în
cauză.
Recuperarea cuprinde de obicei următoarele tipuri de servicii:
a. Depistare, diagnoză şi intervenţie timpurie;
b. Îngrijire şi tratament medical;
c. Sfătuire şi asistenţă socială, psihologică, etc;
d. Pregătirea în activităţi de autoservire, inclusiv
- mobilitate (deplasare)
- comunicare
- abilităţi pentru activităţi cotidiene, cu servicii speciale în funcţie de handicap
(auditiv, vizual, mintal);
e. Furnizarea protezelor tehnice şi a altor echipamente;
f. Servicii specializate de educaţie (şcolarizare);
g. Servicii de recuperare profesională (inclusiv de orientare profesională), pregatire
profesională, angajare în locuri de muncă obişnuite sau protejate;
h. Urmărirea în timp.
Serviciile de recuperare au ca scop facilitarea participării persoanelor cu
handicap la serviciile şi activităţile obişnuite ale comunităţii. Recuperarea trebuie să
se desfăşoare în mediul firesc; sprijinită şi de instituţiile specializate.

II.2.2 EDUCAŢIA SPECIALĂ

Este un concept fundamental şi este definit în cel puţin două sensuri:


1.Un sens restrâns, care conduce în parte la o suprapunere cu învăţământul special,
respectiv un mod de EDUCAŢIE SPECIALIZATĂ, pentru persoanele cu
deficienţe/handicap.
2.Sensul larg are în vedere un anumit tip de educaţie, adaptată şi destinată
persoanelor care nu reuşesc să atingă în cadrul învăţământului obişnuit - temporar sau
pe toată durata şcolarităţii - nivele educative şi sociale corespunzătoare vârstei. Cu
alte cuvinte, educaţia specială nu este o intervenţie educaţională numai pentru copiii
cu deficienţe, ea se extinde la toţi copiii care întâmpină anumite dificultăţi sau au
probleme de învăţare (dificultăţi şcolare). Apoi educaţia specială, este o EDUCAŢIE
ADAPTATĂ (nevoilor persoanei). Deci, persoanele cu handicap trebuie să primească
de la comunitate”SERVICII ADAPTATE “ nevoilor lor personale.

CERINŢE EDUCATIVE SPECIALE

concept care a fost încorporat în terminologia UNESCO în anii ‘90, ca rezultat al


orientării accentuate a educaţiei speciale spre COPIL ŞI COMUNITATE. Expresia
desemnează acele CERINŢE ori NEVOI SPECIFICE faţă de educaţie - derivate sau
nu dintr-o deficienţă - care sunt suplimentare dar şi complementare obiectivelor
generale ale educaţiei.

20
CERINTELE EDUCATIVE SPECIALE desemneaza acele necesitati
educationale complementare obiectivelor generale ale educatiei si
invatamantului ,care solicita o educatie adaptata particularitatilor individuale si
caracteristicilor unor anumite deficiente(de invatare ),precum si o interventie
specifica.
Fără abordarea adecvată a acestor cerinţe speciale nu se poate vorbi în mod real
de EGALIZAREA ŞANSELOR, participarea şi integrarea şcolară şi socială.
Copiii cu deficienţă/handicap au şi ei aceleaşi trebuinţe de bază în creştere şi
dezvoltare ca toţi copiii:
* nevoia de afecţiune şi securitate
* nevoia de apreciere şi întărire pozitivă
* nevoia de încredere în sine, de responsabilitate şi independenţă, etc.
Aceşti copii au în acelaşi timp trăsături individualizate de personalitate
(temperament, aptitudini - capacităţi, motivaţie, etc.) şi specifice (handicapului).

Cerintele educative speciale(CES)

au relevanţă în plan psiho-pedagogic, deoarece impun necesitatea evaluării şi


demersul educaţional personalizat - intervenţie educaţionlă specifică, diferenţiată şi
adaptată particularităţilor individuale.
Conceptul de “cerinţe educative speciale” (CES), a fost preluat de Legea
învăţământului din România şi de asemenea ,de Regulamentul învăţământului special.
(1995)

DIFICULTĂŢILE / TULBURĂRILE DE ÎNVĂŢARE

constituie o formulă terminologică care stigmatizează mai puţin decât cea de


deficienţă, incapacitate, handicap. Ea se referă la :
* tulburări cu dominanţă psihomotrică sau psihoafectivă (fără deviaţii accentuate de
comportament);
* copii cu ritm lent de învăţare;
* copii cu intelect de limită sau deficienţe uşoare (tulburări de limbaj/instrumentale).

EDUCAŢIA /”ŞCOALA INCLUSIVĂ”

Evoluţia conceptului de EDUCAŢIE SPECIALĂ capătă valenţe noi în


documentele Conferinţei mondiale asupra educaţiei persoanei cu cerinţe speciale de la
Salamanca (1994) şi respectiv ale Congresului internaţional al educaţiei speciale de la
Birmingham (1995). În necesitatea asigurării obiectivului “educaţiei pentru toţi”,
formula EDUCAŢIE / ŞCOALĂ INCLUSIVĂ relevă recunoaşterea universală a
REFORMEI şcolii obişnuite, a sistemului şcolar general. Ea implică cu necesitate
pregătirea de ansamblu a şcolii şi societăţii pentru a primi şi satisface participarea
persoanelor cu handicap la medii şcolare şi sociale obisuite (ca expresie a diversităţii
umane).

Educatia inclusiva are drept obiectiv dezvoltarea optima a tuturor structurilor


personalitatii copiilor cu diverse deficiente , pe baza principiilor pedagogiei
corective,prin programe educationale individualizate.
Educaţia sau şcoala inclusivă implică REFORMA ŞCOLII ŞI SOCIETĂŢII în
ansamblu, cu scopul de a răspunde dezideratului “ educaţie pentru toţi”, care să

21
răspundă mai bine nevoilor, potenţialului şi aspiraţiilor TUTUROR COPIILOR,
inclusiv a celor deosebit de dotaţi.
Realizarea treptată a şcolii inclusive presupune strategie şi acţiuni concrete
pentru :
- atingerea obiectivului important de a se acorda sprijinul necesar pentru menţinerea
copiilor în familie (nu internat);
- organizarea şi dezvoltarea structurilor de sprijin ale educaţiei speciale integrate
(intervenţie specializată).
Educaţia inclusivă trebuie să fie tot mai mult şi o responsabilitate a şcolii
obişnuite, şcolarizarea într-un sistem special, urmând a se face numai atunci când
structurile sistemului obişnuit sunt adecvate.

PRINCIPII MODERNE ALE EDUCAŢIEI


CERINŢELOR SPECIALE

1.PRINCIPIUL DREPTURILOR EGALE


“Convenţia cu privire la drepturile copilului” (1989), stipulează drepturile
copiilor handicapaţi la îngrijire, educaţie şi instruire specială care să-i ajute să se
bucure de o viaţă decentă, demnă, să le promoveze autonomia şi să le faciliteze
participarea activă la viaţa colectivităţii.
Asigurarea accesului la:
- educaţie, formare
- servicii de sănătate
- servicii de reabilitare / recuperare
- pregătirea profesională şi angajarea în muncă
- acces la mijloace de recreere,
trebuie să conducă la o integrare socială, la o dezvoltare plenară a individului
(inclusiv cea culturală şi spirituală).
Principiul drepturilor egale este de asemenea clar exprimat în “Programul
mondial de acţiune in favoarea persoanelor cu handicap” (1983), ca şi în “Regulile
standard privind egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap” (1993).

2.PRINCIPIUL EGALIZĂRII ŞANSELOR este corelat şi interdependent cu cel


anterior.
Egalizarea şanselor înseamnă procesul prin care sistemul general al societăţii,
cum ar fi mediul fizic şi cultural, condiţiile de locuit şi de transport, serviciile sociale
şi de sănătate, viaţa culturală şi socială, inclusiv posibilităţile de recreere si practicarea
sportului, devin ACCESIBILE TUTUROR, inclusiv persoanelor cu handicap. Deci, să
aibă acces la diversele sisteme ale societăţii (cadru material, educaţie, servicii,
informaţii, etc).Prin urmare,egalizarea sanselor este procesl prin care diferitele
structuri ale societatiisi mediului sunt accesibile tuturor membrilor comunitatii.

ACCESIBILITATEA este un ansamblu de masuri si lucrari de adaptare a


mediului fizic ,precum si a mediului informational si comunicational conform
nevoilor persoanelor cu handicap .Este un factor esential de exercitare a drepturilor si
indeplinirea obligatiilor persoanelor cu handicap in societate .

O persoană devine practic handicapată când i se refuză şansele de a avea acces la


educaţie, viaţă de familie, angajare în muncă, securitate financiară, condiţii de locuit,
transport, comunicare, participarea în grupuri sociale, etc.

22
Societatea are în consecinţă obligaţia de a elimina sau diminua barierele care
împiedică accesul la diversele sisteme ale societăţii.

3.PRINCIPIUL INTERVENŢIEI TIMPURII indică gradul sporit de eficienţă a


intervenţiei de reabilitare/recuperare şi integrare în comunitate la VÂRSTELE MICI.
Argumentele de susţinere sunt oferite de:
- cercetările din domeniul biopsihologiei dezvoltării şi ştiinţelor educaţiei;
- diferenţele dintre copiii cu deficienţe şi cei normali cresc pe măsura înaintării în
vârstă;
- reacţii de supraprotejare sau respingere din partea familiei sunt mai greu de corijat
după vârsta de 7 ani;
- şansele integrării sunt mult mai mari când copilul deficient parcurge învăţământul
preşcolar alături de ceilalţi copii.

4.PRINCIPIUL ASIGURĂRII SERVICIILOR DE SPRIJIN


se referă atât la copiii cu cerinţe speciale, cât şi la personalul care lucrează cu aceştia
(de tip consultanţă, consiliere ce se acordă cadrelor didactice). Sprijinul poate fi
asigurat prin:
I. Servicii de sprijin de tip CONSULTANŢĂ, care pot varia de la intervenţia
unidisciplinară (un specialist) la intervenţia în echipă, multidisciplinară,
interdisciplinară, etc.
II. Sistemele de sprijin comunitar care contribuie la programul de integrare şi
cuprind :
* Resurse umane - persoanele cu CES
- părinţii, familiile acestora
- specialişti din comunitate
(medici, psihologi, asistenţi sociali, logopezi,
kinetoterapeuţi, ergoterapeuţi, pedagogi)
* Resurse instituţionale - şcoli
- instituţii
- comisii (educaţie specială, evaluare, expertiză)
- centre de cercetare
- profesori itineranţi
- profesori de sprijin
* Resurse materiale
* Resurse finaciare
* Servicii guvernamentale - sănătate
- învăţământ
- asistenţă socială.

5.PRINCIPIUL COOPERĂRII ŞI PARTENERIATULUI are în vedere faptul


că integrarea şi normalizarea se pot realiza dacă există colaborare permenentă între
partenerii implicaţi : profesori, elevi, părinţi, consilieri, ONG, etc.
În viziunea educaţiei / şcolii inclusive, cooperarea în procesul de învăţare -
reabilitare, atât între copii şi cadre didactice cât şi alţi specialişti intervenienţi,
constituie elementul determinant pentru realizarea succesului.

PRINCIPIUL NORMALIZĂRII (în general)

23
Promotorul ideologiei normalizării a fost NIELS MIKKELSEN (Danemarca,
1969); o defineşte ca dreptul persoanei cu deficienţe de a duce o existenţă cât mai
aproape posibil de cea normală; de a avea acces la condiţiile de viaţă cotidiană general
umane (economice, sociale, culturale, religioase, etc).
KARL GRUNWALD (1972) arată că normalizarea trebuie să fie un PROCES
RECIPROC, care să implice persoana şi ansamblul societăţii. Este o relaţie de
ADAPTARE RECIPROCĂ a persoanei la comunitate şi a comunităţii la persoana cu
deficienţă.
A. PERSOANA cu deficienţă trebuie să beneficieze de educaţie specială,
asistenţă şi servicii speciale care să conducă la reabilitarea - compensarea deficitului
şi dezvoltarea potenţialului restant.
B. SISTEMUL general al societăţii - mediul fizic, cultural, condiţiile de locuit
şi de transport, serviciile sociale şi de sănătate, viaţa culturală şi socială (inclusiv
recreerea şi sportul) să devină accesibile tuturor (prin adaptări şi înlăturarea barierelor
fizice şi morale).
Principiul normalizării are aşadar la bază teza parti-cipării depline prin egalizarea
şanselor (de participare), ca cetăţeni cu drepturi depline în societate.
Filosofia americană (WOLFENSBERGER, 1972) subliniază faptul că
NORMALIZAREA nu poate duce la eliminarea sau “vindecarea” deficienţei, dar ea
poate conduce la schimbări pozitive la nivelul capacităţilor şi comportamentelor, care
să facă cât mai puţin vizibilă incapacitatea şi evidenţierea “devianţei”. În acest fel
creşte şi VALORIZAREA calităţilor persoanei (morale, intelectuale, profesionale,
etc), şi persoana să fie demnă de stimă şi respect.
Normalizarea implică atât procesul de valorizare a persoanei, cât şi acela de
VALORIZARE A ROLURILOR asumate de persoanele cu deficienţe.
NORMALIZAREA ŞI ÎN INSTITUŢIILE rezidenţiale este posibilă prin
funcţionarea unor unităţi mici, care să reproducă climatul de tip familial şi înfiinţarea
unităţilor de tip familial.
Procesul normalizării este un proces LENT, fiind complex şi complicat şi
influenţat de mai mulţi factori. Situaţia economică constituie în opinia multor autori
elementul determinant, deoarece presupune costuri ridicate pentru dezvoltarea
serviciilor şi structurilor necesare (familii de primire, case de grup în societate,
apartamente sub supraveghere, ateliere de muncă protejate- adaptate, sisteme de
intervenţie specializate, etc).

INTEGRAREA

Relaţia dintre normalizare şi integrare este una complexă.


- NORMALIZAREA este un scop general
- INTEGRAREA - mijlocul de atingere al normalizării şi se defineşte ca “ansamblu de
măsuri care se aplică diverselor categorii de populaţie şi urmăreşte înlăturarea
segregării sub toate formele” (UNESCO).
- INTEGRAREA a fost şi este concepută ca un SCOP al educaţiei speciale -
integrarea socială a copiilor cu deficienţe/handicap.
Integrarea, în sens general este aplicabilă tuturor categoriilor umane şi este
relevantă pentru toate aspectele vieţii.
În sens restrâns, integrarea se defineşte doar sub aspectul unor domenii în care
se petrece acţiunea.

1.INTEGRAREA ŞCOLARĂ se poate defini

24
- într-un sens larg, care se referă la adaptarea oricărui copil la cerinţele şcolare (şi din
păcate nu şi invers);
- în sens restrâns, legat de problematica copiilor cu CES - cuprinderea acestora în
instituţii şcolare obişnuite (în contextul filosofiei normalizării).
Integrarea şcolară nu poate fi separată de cea socială, care nu este doar post-
şcoală, ci se construieşte treptat, pe măsura devenirii copilului prin educaţie; şcoala
este o parte a vieţii sociale. Ca atare, dobândirea autonomiei şi competenţelor sociale
trebuie să constituie, la fel ca dezvoltarea intelectuală, o finalitate educaţională.

2.INTEGRAREA (ŞI CALIFICAREA) PROFESIONALĂ


este o altă formă particulară a integrării, foarte importantă dacă există aspiraţie spre
autonomie şi independenţă socială.
Privind integrarea profesională se pot decela două strategii :
- una caracterizată de obligativitatea prin lege a integrării;
- alta care pune accentul pe stimularea agenţilor economici integratori.

3.INTEGRAREA SOCIALĂ şi/sau SOCIETALĂ reprezinta procesul de


imteractiune dintre individ sau grup ,si mediul social prin intermediul caruia se
realizeaza un echilibru functional al partilor.
presupune acceptarea şi participarea copilului/persoanei adulte la diversele forme de
viaţă comunitară, cu asumarea de roluri şi stabilirea de relaţii sociale (spontan sau
permanent), în grupul social în care trăieşte.
Cu referire la COPILUL CU CES, integrarea are în vedere includerea copilului
în toate activităţile comune din viaţa şcolii (învăţare, joc, pauze, etc). Integrarea fizică
(prezenţa fizică alături de ceilalţi) se completează cu cea pedagogică (funcţională),
ceea ce presupune relaţii şi inter-relaţii în cadrul grupului, la care copilul cu CES
participă activ.
Integrarea SOCIETALĂ apare atunci când copilul sau persoana integrată
dobândeşte sentimentul de apartenenţă şi participă activ cu asumare de roluri.
Există în procesualitatea integrării cele patru nivele de integrare de la simplu la
complex:
I. fizică
II. funcţională (pedagogică)
III. socială
IV.societală.
4.INCLUZIUNEA SOCIALA
reprezinta un set de masuri si actiuni
multidimensionale din domeniul protectiei sociale, ocuparii fortei demunca
,locuintei ,sanatatii, informarii,si comunicarii,mobilitatii ,securitatii, justitiei si
culturii, destinate combaterii excluziunii sociale .

5.INTEGRAREA-REINSERŢIA-REINTEGRAREA

Reinserţia (participarea funcţională) şi reintegarea se aplică în cazul


handicapului dobândit mai târziu (în urma unor traumatisme, accidente de muncă).

5.INTEGRAREA ŞI REABILITAREA ÎN COMUNITATE

În anul 1988 UNESCO a lansat o teză foarte importantă, care este dezvoltată
ulterior. La conferinţa de la Salamanca s-a indus ca direcţie de acţiune: “Educaţia

25
integrată (inclusivă) şi reabilitarea pe bază comunitară reprezintă abordări
complementare, care se sprijină reciproc, în favoarea acordării de SERVICII pentru
persoanele cu cerinţele speciale”.
Reabilitarea bazată pe COMUNITATE este o strategie inclusă în cadrul general
al dezvoltării unei comunităţi, care vizează: - reabilitarea/recuperarea
- egalizarea şanselor
- integrarea socială
a tuturor persoanelor cu deficienţe. Această strategie este implementată prin eforturile
combinate ale persoanelor cu deficienţe, ale familiilor lor şi ale comunităţii, împreună
cu serviciile corespunzătoare de : - sănătate
- educaţie şi învăţământ
- profesionale
- sociale.
Reabilitarea în comunitate implică voinţa de acţiune guvernamentală şi
neguvernamentală, crearea condiţiilor pentru cooperare.

26
REABILITAREA/RECUPERAREA PERSOANELOR
CU HANDICAP
De la la

SEGREGARE INTEGRARE

(eliminare,respingere)

TREBUINTE
PERSOANA CU HANDICAP SOCIETATE
PROCES ADAPTATIV
-sistem biopshiosocial -sistem general
RECIPROC

CERINTE
Particularitati in functie de: PROCES DE EGALIZAREA SANSELOR
-tipul si gradul de REABILITARE NORMALIZAREA
deficienta/incapacitate /RECUPERARE CONDITIILOR DE VIATA
-potential restant prin: marirea
-nevoi/trebuinte: ACCESIBILITATIILOR
-general umane la viata general umana
-specifice handicapului
Prin servicii de recuperare -mediul fizic
(speciala) : -viata sociala
-medicala -viata cultural,religioasa
-educatie/invatamant -conditiile de locuit,transport
-orientare si formare -comunicare
profesionala -sport/recreere
-sociala Prin adaptari si inlaturarea
barierelor fizice si morale
De la VIATA COMPENSAREA DEFICITULUI si
DEPENDENTA la dezvoltarea potentialului restant
formarea de CAPACITATI,ABILITATI
VIATA INDEPEN- dobandirea autonomiei personale
DENTA(autonoma)
cat mai Diminuarea/eliminarea
NORMAL posibila HANDICAPULUI
VALORIZAREA
PERSOANEI NORMALIZARE
participarea
INTEGRARE SOCIALA
ACTIVA la viata social-economica

27
CAPITOLUL III
O POLITICĂ COERENTĂ PENTRU REABILITAREA /RECUPERAREA ŞI
INTEGRAREA PERSOANELOR CU DEFICIENŢE / HANDICAP

III.1. STRATEGII ALE RECUPERĂRII ŞI INTEGRĂRII PERSOANELOR


CU HANDICAP ÎN SPAŢIUL EUROPEAN

La nivelul structurilor europene (CONSILIUL EUROPEI şi UNIUNEA


EUROPEANĂ), despre o acţiune comună şi coerentă în materie de recuperare-
integrare a persoanelor cu handicap, se poate vorbi mai ales după anul 1981 (anul
internaţional al persoanelor cu handicap).
Sub patronajul Consiliului Europei “COMITETUL PENTRU
READAPTAREA ŞI INTEGAREA PERSOANEI HANDICAPATE” (1991), adoptă o
REZOLUŢIE cardinală, textul fiind adoptat apoi (1992) ca RECOMANDAREA
(nr.R-92-6) de către Comitetul de Miniştrii ai ţărilor membre. Recomandarea preia
ideile fundamentale în materie de persoane cu handicap elaborate de ONU, dar sunt
formulate principii noi cu grad sporit de operaţionalitate.
STRATEGIA de ansamblu urmăreşte să asigure persoanelor cu handicap, o
participare cât mai largă posibilă la viaţa social-economică şi un grad cât mai înalt de
autonomie.
La nivel mondial se înregistrează o trecere de la sistemele de readaptare
INSTITUTIONALIZATE (fondate pe situaţia de dependenţă a persoanelor cu
disabilităţi), la un SISTEM DE VIAŢĂ DESCHIS, cu accent pe manifestările
independente, autonome, şi cu recunoaşterea dreptului de a fi DIFERIT. Nu numai
PERSOANA handicapată trebuie să se adapteze; este necesar ca şi SOCIETATEA să
se adapeteze la trebuinţele specifice ale persoanelor cu handicap ( pentru egalizarea
şanselor).
Atât legislaţia cât şi programele naţionale de acţiune trebuie să promoveze o
POLITICĂ GLOBALĂ COERENTĂ în favoarea persoanelor cu handicap (sau a
celor cu risc), şi trebuie să vizeze următoarele:
1.PRINCIPII
I. Prevenirea sau eliminarea handicapului, împiedicarea agravării şi atenuarea
consecinţelor acestei stări;
II. Garantarea unei participări depline şi active la viaţa comunităţii;
III. Sprijinirea persoanelor cu handicap pentru a duce o viaţă independentă,
potrivit propriilor lor dorinţe.

2.OBIECTIVE
Toate persoanele cu handicap, sau cele în pericol de a deveni, indiferent de
vârstă, rasă şi originea incapacităţilor, să aibă dreptul la o ASISTENŢĂ
INDIVIDUALĂ (ajutor individual) necesară pentru a duce o viaţă corespunzătoare
potenţialului şi abilităţilor lor, la nivelul cel mai ridicat posibil, astfel încât :
* să nu fie expuse riscului de a se agrava sau a contacta noi deficienţe sau
incapacităţi;
* să aibă acces la tratamente şi îngrijre medicală permanentă (să poată decide asupra
acestei oportunităţi);
* să le revină responsabilitatea, în cât mai mare măsură posibilă, în planificarea şi
aplicarea proceselor de reabilitatea şi integrare;
* să îşi exercite drepturile depline ca cetăţeni şi să aibe acces la toate instituţiile şi
serviciile comunităţii, inclusiv la învăţămînt şi educaţie;

28
* să se bucure cât mai mult posibil de o independenţă economică, în special prin
exercitarea unei profesii şi un venit personal adecvat;
* să aibă un minim de mijloace pentru întreţinere, altul decât prin asigurările sociale (
protecţie specială);
* să aibă maximum de mobilitate posibilă şi acces în clădirire şi serviciile publice
precum şi la mijloacele de transport;
* să li se asigure îngrijire personală necesară într-o modalitate la alegere;
* să aibă o cât mai mare autonomie şi independenţă, inclusiv faţă de propria familie,
dacă doresc acest lucru;
* să joace un rol activ şi complet în societate şi să participe la activităţile economice,
sociale, culturale şi de recreere.

3.DOMENII DE INTERVENŢIE

Statele trebuie să urmeze o politică coerentă- globală, în cooperare cu


persoanele cu handicap şi organizaţiile lor, şi să le asigure sprijinul necesar. Această
politică priveşte toate ariile vieţii comunităţii, fiind relevantă în mod deosebit pentru :
- prevenţie şi educaţie pentru sănătate;
- identificare şi diagnostic;
- intervenţie timpurie, tratament şi mijloace terapeutice;
- învăţământ şi educaţie;
- orientare şi calificare profesională;
- încadrare în muncă;
- integrare socială şi în mediul zilnic;
- protecţie socială, economică şi legislativă;
- pregătirea personalului care participă la procesul de reabilitare şi la integrarea
socială a persoanelor cu handicap;
- informare, statistică şi cercetare.
Integrarea persoanelor handicapate nu revine numai statului sau familiei, ci
ansamblului societăţii şi tuturor membrilor săi, reprezentanţilor şi instituţiilor sale.
Respectul faţă de aceste persoane revine întregii societăţi, trebuie să nu fie admisă
nici o formă de intoleranţă şi să se ajute să ducă o viaţă decentă, cât mai normal
posibil.

III.2. DIRECŢIILE FUNDAMENTALE


ALE STRATEGIEI

III.2.1. PREVENIREA ŞI EDUCAŢIA PENTRU


SĂNĂTATE; READAPTAREA MEDICALĂ

A. PREVENŢIA semnifică măsurile îndreptate spre prevenirea apariţiei


handicapurilor (mintale, fizice, senzoriale) :
- prevenirea primară sau prevenirea şi ameliorarea incapacităţilor atunci când acestea
apar ca rezultat al maladiilor invalidante.

29
Măsurile preventive trebuie intreprinse cât mai PRECOCE posibil la cele două
nivele:

I. Nivelul INDIVIDULUI din punct de vedere :

1. MEDICAL - depistare şi diagnosticul genetic prenatal (nu boli congenitale), sfat


genetic competent;
- depistare şi diagnostic prenupţial (patologia cuplului);
- urmărirea sarcinii şi a naşterii normale;
- îngrijirea nou-născuţilor;
- detectarea şi diagnosticarea precoce a tulburărilor motorii, senzoriale,
mintale (de exemplu luxaţia congenitală, deficienţe de metabolism, etc) şi tratament
adecvat.
2.SOCIAL OCUPAŢIONAL favorizarea integrării sociale depline prin :
- integrarea şcolară precoce;
- furnizarea de servicii educativ-terapeutice;
- integrarea profesională în mediul obişnuit sau protejat (pentru a avea o viaţă
autonomă).

II. Nivelul MEDIULUI - acţiune şi măsuri pentru a informa despre factorii de risc, cât
şi eliminarea acestora:
* factori care provoacă malformaţii congenitale (agenţi chimici, radioactivi, biologici,
farmacologici şi infecţioşi, bacterii);
* suferinţa fetusului şi riscurile leziunilor cerebrale;
moduri de viaţă cu risc (alcoolism, tabagism, droguri, condiţii igienice precare);
* cauzele favorabile accidentelor (de muncă).

B. IDENTIFICARE, DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT MEDICAL

Un studiu profund al populaţiei trebuie să vizeze detectarea deficienţelor cât


mai precoce posibil, cu ocazia examenelor periodice:
- înainte şi după naştere;
- la începutul şi pe tot parcursul copilăriei şi al şcolarizării;
- înainte de căsătorie;
- înainte şi după angajare.

Tratamentul medical trebuie să vizeze:


- punerea în practică a tratamentelor terapeutice (chirurgicale, medicamentoase,
dietetice, etc);
- un control continuu al deficienţelor;
- identificarea serviciilor specializate cele mai adecvate, care să deruleze programe cât
mai adaptate naturii şi gravităţii handicapului.
POLITICA DE SĂNĂTATE trebuie să cuprindă ansamblul de îngrijiri
medicale şi farmaceutice, ca şi măsurile de readaptare medicală şi funcţională.

C.READAPTAREA MEDICALĂ trebuie să constituie un ansamblu de


tratamente şi sisteme specializate de REEDUCARE, tinzând să reducă sechelele
leziuni, bolii sau infirmităţii şi să restabilească funcţiile afectate.

30
1REEDUCAREA FUNCTIONALA trebuie să cuprindă :
* REEDUCAREA MOTRICĂ - recuperarea şi întărirea musculaturii afectate şi a
celei intacte;
* Readaptarea PROFESIONALĂ - antrenarea şi recuperarea maximă a funcţiilor
necesare reinserţiei profesionale (practicarea meseriei);
* Readaptarea CAPACITĂŢILOR necesare pentru o viaţă AUTONOMĂ în
comunitate.
* Terapie LOGOPEDICĂ pentru a permite individului să-şi recupereze şi dezvolte
capacităţile de COMUNICARE.
Readaptarea copiilor presupune nu numai adaptare funcţională ci şi intervenţii
educative, de preferinţă într-un mediu şcolar NORMAL. Cunoscute fiind consecinţele
spitalizării îndelungate (hospitalismul), se va prefera tratamentul ambulator.
Pentru readaptarea persoanelor cu disabilităţi, acestea sunt luate în tratament
complex, care să le asigure reinserţia la CENTRELE DE ADAPTARE, care dispun de
structuri pentru :
- antrenarea şi reantrenarea la efort
- orientarea profesională
- ergoterapie (clasică şi pre-profesională)
- ajutor psihologic şi psihiatric
- logoterapie
- terapie fizică pentru incapacităţi specifice.
Centrele trebuie să fie dotate cu spaţii şi echipament de specialitate, cât şi
pentru activităţi recreative sportive şi culturale (piscină, sală de proiecţie, reprezentări
teatrale), care să permită contactele sociale.

2.PROTEZAREA ŞI AJUTORUL TEHNIC


se include în readaptarea medicală - utilizarea corectă, adecvată a protezelor,
artezelor, mijloacelor tehnice.
* Protezele : aparate care înlocuiesc total sau parţial părţile defecte ale corpului,
pentru recuperarea funcţiilor deteriorate (motorii, auditive, vizuale, cardiace, etc).
* Ortezele : dispozitive terapeutice care menţin active raporturile şi controlează
funcţionarea părţilor corpului afectate (picior, mână).
* Ajutor tehnice : mijloace tehnice ce vizează compensarea funcţiilor care nu sunt
posibile sau sunt anormale (telefoane adaptate pentru surzi, computere pentru
nevăzători, cărucioare rulante).
Aparatura trebuie furnizată rapid, să fie conform prescripţiilor medicale, corect
adaptată şi întreţinută, deoarece aceasta facilitează în bună măsură integrarea
comunitară - sunt necesare şi utile în exercitarea activităţilor cotidiene şi profesionale.

III.2.2. PROTECŢIE SOCIALĂ, ECONOMICĂ, JURIDICĂ

Pentru a ameliora situaţiile în care se găsesc persoanele handicapate, adesea în


mare dificultate şi marginalizare, pentru a garanta acestora egalitatea de şanse şi
pentru a dezvolta autonomia personală, independenţa economică şi integrarea lor
socială, este necesar a le asigura DREPTUL LA O SECURITATE ECONOMICĂ ŞI
SOCIALĂ ŞI LA UN NIVEL DE VIAŢĂ DECENT. Aceasta se va realiza printr-un
sistem de protecţie socio-economică (asigurarea unui minim vital, alocaţii specifice).
PROTECŢIA SOCIO-ECONOMICĂ va trebui asigurată prin mijloace
financiare şi servicii sociale. Ea trebuie să se bazeze pe o evaluare precisă a nevoilor
şi situaţiei persoanelor handicapate şi să facă obiectul unor reexaminări periodice.

31
1. MĂSURILE de protecţie economică :
- ajutoare speciale în numerar şi în natură, asigurarea traiului şi altor nevoi menite să
asigure cele necesare vieţii cotidiene, cât şi altor nevoi specifice (tratament şi recu-
perare medicală, educaţie, formare profesională, ajutoare tehnice, etc);
- un ajutor financiar special familiilor care au un copil handicapat;
- un ajutor ajutor adecvat, pentru persoanele handicapate care doresc să devină
lucrători independenţi;
- un minim vital suficient pentru acoperirea nevoilor fundamentale ale persoanelor ce
au un handicap, care le împiedică să muncească;
- ajutor suplimentar pentru cei care din cauza handicapului au nevoie de îngrijire
permanantă din partea altei persoane;
- ajutor pentru persoanele care din cauză că au în îngrijire o persoană handicapată nu-
şi pot căuta un loc de muncă;
- ajutoare periodice pentru cei care datorită incapacităţii muncesc cu program redus;
- măsuri fiscale pentru cei care-şi achiziţionează mijloace tehnice şi vehicule.

2.Protecţie JURIDICĂ
- protejarea drepturilor juridice de bază (exemplu : dreptul la nediscriminare);
- instituirea tutelei şi asistenţei juridice în cazul în care persoanele handicapate sunt în
imposibilitatea parţială sau totală de a-şi administra bunurile proprii (lipsa de
discernămînt, nedeplasabili, etc).

3.Servicii Sociale - pot să fie cele care răspund unor nevoi generale ale
persoanelor cu handicap, cât şi unor nevoi particulare specifice (de susţinere), toate
trebuie să ofere maximum de autonomie personală.
a) Servicii de ajutor la domiciliu trebuie să-i faciliteze menţinerea persoanei cu
handicap în mediul său de viaţă (familie), permiţîndu-i să îndeplinească o serie de
activităţi cu caracter casnic, social, de readaptare. Pot beneficia de:
- ajutor în sarcinile domestice
- masa la domiciliu
- asistenţă pentru îngrijirea copiilor
- companie la domiciliu şi ajutor pentru activităţile exterioare (deplasări);
- servicii de informare, traducere;
- ajutor în activităţile cotidiene (inclusiv de recreere).
Serviciile trebuie să încurajeze persoanele handicapate de a duce o viaţă activă
şi să le faciliteze participarea la viaţa comunităţii, să le stimuleze iniţiativa socială şi
în special voluntariatul vieţii asociative.
b) Serviciile de susţinere specializate trebuie să răspundă nevoilor specifice
persoanelor grav handicapate, la care principiul integrării nu se aplică. Pentru aceste
persoane vor trebui prevăzute :
- un tratament ambulatoriu;
- un sistem de primire în instituţii de ocrotire;
- centre de activităţi ocupaţionale;
- centre de zi pentru handicapţii mintal ,în care se va oferi îngrijire, susţinere
psihologică, educaţie specială, integrare socială;
- centre de activităţi pentru persoanele handicapate fizic.
Programele şi metodologia de reabilitare trebuie să fie adaptate la
capacităţile/posibilităţile fiecărui participant şi revizuite periodic.

32
III.2.3 EDUCAŢIE-ÎNVĂŢĂMÎNT SPECIAL-REABILITARE ŞI INTEGARE

Cu toate că problematica referitoare la educaţia specială, aşa cum rezultă şi din


alte documente internaţionale, a mai fost prezentată pe parcursul cursului, reluăm
câteva aspecte esenţiale.
Toate persoanele cu handicap, indiferent de natura şi gradul lor de incapacitate,
au dreptul la educaţie, care să fie : - adecvată handicapului;
- gratuită;
- adecvată nevoilor şi posibilităţilor acestora.
CERINŢE ale educaţiei speciale:
1. Educaţia timpurie - copiii cu deficienţe să frecventeze foarte devreme forme
preşcolare şi şcolare generale de învăţământ şi să beneficieze de intervenţie medico-
psiho-pedagogică specializată.
2. Să se pună accent pe formarea socială şi pregătirea pentru viaţă autonomă.
3. Cooperarea şcolii cu părinţii- familia trebuie să se asocieze activ, să susţină şi să
contribuie la elaborarea proiectelor educative şi să fie informată asupra evoluţiei
copilului.
4. Obiectivele educative vizate pentru fiecare copil se înscriu într-un PROIECT
INDIVIDUAL (pedagogic, educativ, terapeutic) şcolare adaptat nevoilor,
posibilităţilor, dorinţelor copilului cu CES. (Asigurarea flexibilităţii programelor).
5. Şcolile speciale să fie deschise în raport cu şcolile obişnuite, să se instituie sisteme
de cooperare, pentru a facilita contactele cu copiii valizi.
6. În cursul educaţiei şcolare, prin evaluări de orientare profesională, trebuie să se
asigure legătura dintre şcoală- activitate practică-formare profesională.

III.2.4. ORIENTAREA PROFESIONALĂ, FORMAREA PROFESIONALĂ,


ÎNCADRAREA ÎN MUNCĂ

* ORIENTAREA PROFESIONALĂ trebuie să cuprindă o analiză a


posibilităţilor şcolare, profesionale şi sociale, ale persoanei cu handicap, şi să
evalueze evoluţia sa probabilă. Aceasta trebuie realizată de specialişti care cunosc
problema deficienţelor, stăpânesc tehnicile speciale de evaluare, în vederea stabiliri
prognosticului cel mai adecvat.
Orientarea profesională trebuie să vizeze alegerea activităţii profesionale cea
mai potrivită, în vederea ocupării unui post corespunzător cunoştinţelor şi
capacităţilor sale şi nivelul aptitudinilor profesionale. În opţiunea profesională trebuie
să se ţină seama şi de dorinţele persoanei în cauză.
Evaluarea aptitudinilor profesionale se asigură prin SERVICII SAU CENTRE
DE ORIENTARE, care dispun de personal calificat (specialişti) şi care lucrează cu
echipe pluridisciplinare ce cuprind:
- consilieri de orientare
- un medic
- un asistent social
- un psiholog
- un ergoterapeut
- un maistru pentru învăţământ tehnic.
Persoana handicapată şi familia trebuie asociate activ în procesul orientării
profesionale.
Centrele şi serviciile menţionate se ocupă şi de reinserţia persoanei cu handicap
şi de aceea conlucrează cu serviciile profilate pe readaptare.

33
* SCOPUL FORMĂRII ŞI READAPTĂRII PROFESIONALE trebuie să fie de a
ajuta persoanele handicapate la obţinerea sau păstrarea unui loc de muncă, la
facilitarea inserţiei sau reinserţiei lor în societate.
Măsurile de formare şi readaptare profesională trebuie:
- să fie accesibile tuturor categoriilor de persoane cu handicap;
- să cuprindă ansamblul sectoarelor profesionale,încât să crească gama de alegeri
profesionale, pentru cei interesaţi;
- să fie cât mai adaptate evoluţiei pieţii muncii (meserii solicitate);
- să se acorde atenţie deosebită informaticii şi impactului noilor tehnologii asupra
activităţii profesionale.
În funcţie de tipul şi gravitatea handicapului, formarea şi readaptarea
profesională se organizează în :
- şcoli speciale
- instituţii medico-pedagogice
- instituţii medico-profesionale (handicap sever)
- centre specializate de formare şi readaptare profesională (pentru handicap dobândit
ulterior)
- stagii de formare în întreprinderi (foarte necesare).
Fiecare caz trebuie să facă obiectul rapoartelor periodice de evaluare a formării
şi readaptării, în colaborare cu centrele de orientare profesională.
* LOCUL DE MUNCĂ este obiectivul general al integrării profesionale pentru
orice persoană cu handicap, şi care în acelaşi timp favorizează inserţia ei socială.
Ţinând seama de tipul şi gravitatea handicapului, activitatea profesională se
poate desfăşura în :
I. Mediul de muncă obişnuit, atât în cazul muncitorilor salariaţi cât şi a celor liber
profesionişti - care dispun de o capacitate profesională corespunzătoare activităţilor
respective (loc de muncă normal).
II. Munca protejată trebuie pusă la dispoziţia persoanelor care datorită handicapului
nu pot ocupa un loc de muncă normal (au capacităţi profesionale limitate). Munca
protejată se poate desfăşura în :
- locuri şi secţii de muncă protejate în intreprinderile obişnuite
- ateliere protejate
- centre de ajutor pentru muncă (pentru cei care din cauza incapacităţilor nu pot lucra
în ateliere protejate).
Salariaţii handicapaţi trebuie să exercite o muncă adaptată capacităţii lor
profesionale. Locul de muncă al lucrătorului protejat trebuie amenajat în aşa fel încât
să faciliteze accesul (adaptări speciale tipului şi gradului de handicap) şi securitatea
persoanei.
Atelierul protejat trebuie:
- să asigure persoanei handicapate o muncă utilă şi remunerată satisfăcător asigurării
existenţei;
- să se situeze în sistemul economic convenţional, respectând rolul de susţinere al
persoanei handicapate (sprijin din partea autorităţilor).
III. Centre de activitate ocupaţională în care sunt cuprinse persoane cu handicap sever,
având cele mai reduse capacităţi şi desfăşoară o muncă fără rentabilitate, în scopul
dezvoltării capacităţilor lor funcţionale, sociale, cu elemente de profesionalizare.
IV. Munca la domiciliu şi în afara domiciliului, se justifică în legătură cu :
- formarea profesională pregătitoare unei munci nesalariate

34
- consideraţii familiale sau de ordin geografic ( nu se pot deplasa la locul de muncă
din cauza distanţei);
- persoane greu deplasabile.
Munca la domiciliu poate îmbrăca diverse forme de activităţi:
- efectuate în calitate de independent sau artizan;
- oferite de sectoarele publice sau private;
- organizate de atelierele protejate;
- distribuite de centre de activităţi ocupaţionale, centre de ajutor pentru muncă sau alte
organizaţii.
Şi aceste persoane sunt remunerate, se integrează într-un sistem de securitate
socială şi comportă supra-veghere medicală, profesională sau socială.
SERVICIILE DE PLASARE pentru persoanele handicapate trebuie să facă
parte din serviciile normale de angajare în muncă, să li se pună la dispoziţie resurse
administrative şi financiare şi să fie uşor accesibile celor interesaţi.
Organizaţiile patronilor şi muncitorilor, administraţiile publice şi organizaţiile
persoanelor cu handicap, să fie informate şi asociate la integrarea profesională la nivel
local şi naţional.

III.2.5. INTEGRAREA SOCIALĂ ŞI ÎN MEDIUL DE VIAŢĂ

Legislaţia statelor trebuie să ţină seama de drepturile persoanelor cu handicap


şi să favorizeze pe cât posibil, participarea la viaţa civilă (comunitară) în mod plenar.
Măsurile care se iau trebuie să vizeze readaptarea .
Este recunoscut faptul că orice proces de readaptare a unei persoane cu
handicap, impune măsuri care favorizează :
- autonomie personală
- asigurarea independenţei economice
- integrarea socială cât mai complet posibilă şi o viaţă cât mai normal posibilă.
O adaptare totală presupune un ansamblu de măsuri fundamentale şi servicii de
facilitare care să adapteze mediul de viaţă la nevoile persoanei cu handicap şi să-i
creeeze confortul fizic şi psihologic. Adică să fie înlăturate barierele fizice, culturale
şi sociale, din calea unei existenţe normale. Mediul de viaţă general trebuie făcut cât
mai accesibil pentru toate persoanele cu handicap. De la adaptarea mobilierului,
urbanism, accesul în clădiri, la amenajări şi instalaţii sportive, transportul şi
comunicaţile, activităţile culturale, timpul liber şi vacanţele, sunt tot atâtea aspecte
care vizează readaptarea şi integrarea persoanei cu handicap.

I. ACCESIBILITATEA
Realizarea accesibilităţilor trebuie impusă grupurilor care participă la procesul
de construcţie, la proiectarea clădirilor şi a mediului creat de om (arhitecţi, urbanişti,
desenatori, antreprenori, autorităţi locale şi naţionale, oameni politici, etc).
REGULAMENTELE cu privire la construcţiile de locuinţe, edificii publice,
amenajări turistice şi de petrecere a timpului liber, instalaţii sportive, ar trebui să
prevadă norme fundamentale cu privire la acces prin amenajări destinate persoanelor
cu handicap şi să prevadă subvenţii suplimetare în acest scop. La fel trebuie asigurate
accesibilităţile în locuinţe, servicii, birouri, străzi, spaţii comerciale, etc.
Elaborarea unei ”Charte a accesibilităţilor” ar trebui să devină o măsură
obişnuită de urbanism. Autorităţile ar trebui să consulte organizaţiile persoanelor cu
handicap atunci când elaborează planuri de renovare urbană.

35
II.TRANSPORTUL
Facilităţile de transport sunt necesare pentru a permite persoanelor cu handicap
de a fi mai independente, şi facilitează o mai bună integrare socială.
Autorităţile trebuie să se implice în amenajarea, echiparea specială a
mijloacelor de transport (în funcţie de tipul de deficienţă):
* public (comunitar)
-scaune cu rotile pentru persoanele cu handicap locomotor;
- adaptări pentru nevăzători
- amenajări speciale cu rampe de urcare şi coborâre în mijloacele de transport.
* individual - automobile adaptate ( cu dotări speciale).

III. LOCUINŢE
Persoanele cu handicap trebuie să poată trăi în mod autonom în locuinţe
obişnuite. În acest scop:
- toate locuinţele trebuie să fie accesibile sau să poată fi adaptate la nevoile persoanei;
- să se acorde subvenţii şi scutiri de impozite pentru modificarea locuinţelor existente;
- efectuarea de amenajări interioare şi de adaptare a mobilierului specifice tipului de
handicap;
- intrarea în locuinţă să fie accesibilă pentru persoanele cu orice tip de handicap;
- pentru persoanele care au nevoie de susţinere şi ajutor în activităţile cotidiene sau
îngrijire medicală să li se acorde servicii de ajutor la domiciliu.

IV.COMUNICAŢIILE
În scopul încurajării participării cât mai largi a persoanelor cu handicap la viaţa
comunitară, se impun măsuri care să favorizeze utilizarea cât mai largă a mijloacelor
de comunicare : - televiziune
- radio
- presă
- telecomunicaţii
prin:
- subtitrarea şi interpretarea limbajului mimico-gestual (semne) în emisiunile TV
(surzi);
- difuzarea cărţilor şi documentelor în Braille (nevăzători);
- adaptarea telefoanelor la deficienţii auditivi;
- instalarea serviciilor telematice (internet, minitel,etc)
- folosirea limbajului mimico-gestual în serviciile publice;
- practicarea tarifelor reduse la achiziţionarea şi instalarea de telefoane şi a altor
mijloace de comunicare;
- folosirea ordinatoarelor (eventual adaptate).

V.SPORTUL
inclusiv sportul de competiţie, este recunoscut ca unul dintre factorii esenţiali ai
readaptării persoanei cu handicap în special în ce priveşte integrarea socială. De
aceea:
- activităţile sportive trebuie încurajate prin amenajarea centrelor sportive, formarea
personalului;
- instalaţiile sportive publice, inclusiv vestiarele, mobilierul, duşurile, etc.,ar trebui să
fie accesibile şi utilizabile pentru persoanele handicapate.

36
VI.ACTIVITĂŢILE CULTURALE ŞI RECREATIVE
Toate activităţile de “loisir”, culturale şi de vacanţă trebuie să fie accesibile
persoanelor cu handicap. Mai mult ar trebui prevăzute activităţi specifice şi ar trebui
eliminate obstacolele structurale, tehnice şi fizice precum şi cele care ţin de
mentalitate şi care limitează participarea la aceste activităţi. În acest sens se va :
- ameliora accesul în cinematografe, teatre, muzee, galerii de artă, obiective turistice,
restaurante, centre de vacanţă;
- conceperea şi echiparea locurilor culturale şi de loisir, într-o manieră accesibilă
persoanelor cu handicap (inclusiv grupurile sanitare);
* descrieri sonore (casete audio) pentru deficienţii vizuali, la teatru, cinematografe
* scaune mobile
- ghidurile să aibă maximum de informaţii asupra posibilităţilor oferite persoanelor
cu handicap (inclusiv transport, restaurante, baze sportive, etc);
- încurajarea producerii ghidurilor specifice - sonore pentru deficienţii vizuali;
- crearea de modele, hărţi şi planuri în relief pentru persoanele cu deficienţe senzoriale
şi dificultăţi de înţelegere;
- promovarea “Chartei accesibilităţii” către marele public.

III.3 PROTECŢIA JURIDICO-SOCIALĂ ŞI SPECIALĂ A COPILULUI CU


DISABILITĂŢI

III.3.1. COPII AFLAŢI ÎN DIFICULTATE

Protecţia copiilor reprezintă o prioritate a politicilor sociale a fiecărui stat.


Toată legislaţia în domeniu a fost adoptată cerinţelor “CONVENŢIEI ONU CU
PRIVIRE LA DREPTURILE COPIILOR” şi a altor Convenţii internaţionale ratificate
de România sau alte documente internaţionale (deja menţionate). Se acordă cu
prioritate protecţia copilului aflat în DIFICULTATE.
Se impune clarificarea conceptelor “Copil aflat în dificultate” şi “Intervenţia
comunităţii”.
I. Prin COPIL AFLAT ÎN DIFICULTATE se înţelege:
A) categoria de copii ai căror parinti sunt decedati ,disparuti sau decăzuţi din
drepturile părinteşti; copii care au fost declaraţi abandonaţi sau copii care au săvârşit
fapte penale, dar nu răspund penal;
B) categoria de copii care datorită deficienţelor senzoriale,. fizice sau neuropsihice, au
nevoie de îngrijire şi educaţie specială (copii ce cerinţe educative speciale- CES), ce
nu le poate fi asigurată în propria familie. Acest tip special de intevenţie
instituţionalizată constituie o formă de protecţie specială;
C) categoria de copii ce au abandonat şcoala şi familia, şi-şi petrec viaţa în stradă-
copiii străzii.

II. Prin INTERVENŢIA COMUNITĂŢII se înţelege efortul cumulat al unor


instituţii, organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale (ONG-uri) şi asociaţii, etc,
având drept obiect al activităţii crearea unui sistem de protecţie juridico-socială şi
specială, care să ofere condiţiile necesare dezvoltării normale a copilului ca
individualitate liberă, integrată, autonomă.
În momentul de faţă, în România protecţia socială instituţionalizată se
conturează ca un SISTEM DE INSTITUŢII DE PROTECŢIE SOCIALĂ, DE

37
ÎNGRIJIRE ŞI EDUCAŢIE SPECIALĂ.Sunt institutii de interes public care asigura
aplicare politicilor si stategiilor de asistenta si educatie speciala a copiilor cu
handicap/ dsabilitati (cu CES),prin cresterea sanselor reabilitariisi integrarii acestora
in familie si comunitate.pentru copii cu CES exista urmatoarele tipuri de instituţii:
1. CENTRE DE PLASAMENT (DPC) - pentru cazuri sociale de la categoria A (foste
leagăne, case de copii).
2. CENTRE DE PRIMIRE A MINORILOR (DPC)- pentru minori delincvenţi, copiii
străzii, până la găsirea soluţiilor de plasare.
3. CENTRE DE RECUPERARE ŞI REABILITARE PENTRU MINORI CU
HANDICAP (DPC) - pentru copii cu handicap accentuat şi grav (foste cămine spital).
4.CENTRE DE INTEGRARE PRIN TERAPIE OCUPAŢIONALĂ (DPC) - pentru
tineri deficienţi cu capacitate de muncă redusă; desfăşoară muncă protejată (fostele
cămin- atelier).
5. CASE DE TIP FAMILIAL - pentru copii normali (cu probleme sociale) sau cu
deficienţe ; se creează un climat familial (pt.un nr.redus de copii).
6. CENTRE DE ZI - copiii trăiesc în familie, în centru li se asigură o terapie
complexă având handicap grav.
7. UNITĂŢI ŞCOLARE SPECIALE - pentru copiii cu CES, pe tipuri de handicap:
- grădiniţe speciale
- şcoli speciale şi cămine şcoală (pt.handicap sever) cu clasele V-VIII;
- şcoli profesionale speciale
- şcoli speciale post-liceale
- clase de ucenici
- unităţi de învăţământ medico-sanitare pentru copii cu boli cronice (TBC, SIDA,
Neuropsihici).
8. ALTE FORME DE ORGANIZARE A ACTIVITĂŢII INSTRUCTIV-EDUCATIVE
ŞI DE COMPENSARE PENTRU ELEVII DEFICIENŢI
- centre logopedice interşcolare - pentru copii cu tulburări de limbaj
- învăţământ integrat în unităţi şcolare obişnuite sub formă:
- individuală
- grupuri de elevi (2-4)
- clase speciale
şi li se acordă sprijin suplimentar de specialitate (psiho-pedagogic şi medical);
- şcolarizare la domiciliu - pentru persoane cu handicap (până la 30 de ani)
nedeplasabile;
-educatia pe durata spitalizarii;
- centre de pedagogie curativă - prin consilierea psihopedagogică a elevilor şi cadrelor
didactice şi părinţilor, îndeosebi în situaţii de inadaptare şcolară.
In concluzie ,educatia persoanelor cu handicap/disabilitati este parte integranta a
sistemului national de educatie ,coordonat de Ministerul Eductiei si Cercetarii
.Eductia acestora se realizeaza prin:
*integrarea individuala in unitati de invatamant de masa ;
*grupe sau clase speciale compacte integrate in unitati prescolare si scolare
de masa ;
*unitati de invatamant special ;
*alte alternative educationale ;
*scolarizare la domiciliu ;
*servicii educationale prin cadre didactice de sprijin/intinerante;
*educatie „ la patul spitalului”,pe durata spitalizarii.

38
Accesul in unitatile de invatamant al copiilor cu dizabilitati, inclusiv a celor cu
handicap ,precum si a celor cu dificultati de adaptare scolara se realizeaza prin
hotarari ale comisiei de protectia copilului ,care elibereaza certificatul de orientare
scolara si/ sau profesionala,in baza raportului de evaluare complexa,intocmit de
serviciul de evaluare complexa din cadrul Directiei Generale de Asistenta Sociala si
Protectia Copilului,din cadrul cosiliilor judetene.
Scolile speciale pot beneficia de internate si cantine proprii.

III.3.2. PROTECŢIA JURIDICO-SOCIALĂ

PROTECŢIA JURIDICĂ este un ansmablu de măsuri, ca rezultantă a


prevederilor incluse în convenţiile internaţionale şi legislaţia din ţară, privind
drepturile copiilor.
Protecţia juridico-socială este protecţia socială instituţionalizată în plan juridic (ca
instituţiile prezentate).
SISTEMUL protecţiei juridice are în vedere:
- asigurarea educaţiei timpurii a celor suspecţi de deficienţe, pe anii de stimulare între
0-7 ani;
- generalizarea sistemelor alternative de educaţie, care să prevină abandonul şi
internarea în instituţii de ocrotire prin:
* creşterea numărului centrelor de zi şi a serviciilor de ocrotire
* extinderea şi utilizarea alternativelor de instituţionalizare: plasament familial,
încredinţarea în familii, adopţii, locuinţe de tip familial, servicii specializate de sprijin
la domiciliu; centre de zi săptămânale;
- măsuri pentru încurajarea frecvenţei şcolare şi înlăturarea abandonului şcolar
(alocaţii de stat substanţiale, burse, ajutor material, etc);
- elaborarea unor programe şi strategii privind şcolarizarea rromilor (ţiganilor), în
vederea integrării şcolare-sociale;
- şcolarizarea şi integrarea copiilor cu SIDA;
- asigurarea unui învăţământ deschis, care să ofere accesul tuturor copiilor ce CES la
învăţământul obligatoriu, inclusiv tehnic şi profesional şi chiar superior, în funcţie de
capacităţile individuale şi posibilităţile de a beneficia de serviciile educaţionale
speciale; şcolarizare la domiciliu pentru nedeplasabili;
- elaborarea unor programe de protejare a copiilor de consumul de alcool, droguri,
abuzuri fizice, sexuale;
- asigurarea echipamentului protetic şi a mijloacelor ajutătoare, în funcţie de natura
handicapului;
- asigurarea îngrijirii medicale, a tratamentelor de specialitate, a intervenţiilor
educative, de instruire, formare profesională a persoanelor cu handicap;
- încadrarea profesională într-un sector lucrativ adecvat handicapului şi pregătirii
profesionale; înfiinţarea şi extinderea formelor de muncă protejată (sectoare, ateliere,
centre special amenajate);
- protejarea vieţii private a copiilor cu CES- abuzul fizic şi sexual din partea familiei,
izolarea socială; apărarea de proxenetism, prostituţie, cerşetorie;
- asigurarea calităţii vieţii persoanelor cu handicap şI participarea la diferite forme de
viaţă comunitară:locuinţe adecvate, locuinţe sociale pentru cei fără părinţi, serviciile
de transport adecvate naturii handicapului, servicii de comunicare (telefonice, TV),
loisirul, asistenţă juridică şi celelalte accesibilităţi comunitare.
Pentru organizarea protecţiei juridico-socială şi specială a copilului cu CES, se
impune o cooperare între toate instituţiile comunitare care răspund de : protecţia

39
socială (Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale, Secretariatul de Stat pentru Persoanele
cu Handicap), educaţia specială (Ministerul Educaţiei şi Cercetării), precum şi de
protecţia juridică (Departamentul de Protecţie a Copilului).

III.3.3 CADRUL LEGISLATIV PRIVIND PROTECŢIA SPECIALĂ ŞI


ÎNCADRAREA ÎN MUNCĂ A PERSOANELOR CU HANDICAP ÎN ROMÂNIA

După anul ‘90 s-au produs schimbări şi în practica socială privind persoanele
cu handicap. În anul 1990 s-a înfiinţat Secretariatul de Stat pentru Handicapaţi (SSH),
ca organ de specialitate a administraţiei publice centrale (aflat în subordinea
Guvernului), iar în judeţe s-au înfiinţat inspectoratele de profil (Inspectoratele de Stat
Teritoriale pentru Persoanele cu Handicap). În anul 1992 apare legislaţia specifică
domeniului şi anume Legea nr.53 şi nr.57, privind protecţia specială şi respectiv
încadrarea în muncă a persoanelor handicapate. În aceste legi se regăsesc o parte din
drepturile şi facilităţile prevăzute de normativele internaţionale referitoare la
persoanele cu deficienţă/handicap.
Aceste legi au fost înlocuite cu Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului -OUG
nr.102/1999 şi OUG nr.40/2000 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a
persoanelor cu handicap.
Se poate aprecia că aceste acte normative, pe lângă multe lacune de concepţie,
organizare şi aplicare, au o orientare mai actualizată, mai completă şi unitară decât
Legile 53 şi 57, în toată problematica persoanelor cu handicap. Desigur, anumite
limite sunt determinate şi de resursele financiare insuficiente.
Dintre aspectele pozitive se remarcă :
- o mai actuală orientare conceptuală în definirea “persoanei cu handicap”
(predominanţa dezavantajului social) deşi nu este suficient de clar formulată şI apoi,
înlocuirea termenului de invaliditate de gradul I,II,III cu cel de “grad de handicap”
(uşor, mediu, accetuat şi grav- cap.I). De asemenea sunt prevăzute şi programele
indivi-duale de recuperare şi integare socială (care încă nu se aplică);
- cuprinderea în actul normativ (cap.II) şi a problematicii instituţiilor de protecţie
specială a persoanelor cu handicap, sub o nouă denumire ca : Centre de Îngrijire şi
Asistenţă (fostele cămine pentru bătrâni şi cămine spital pentru bolnavi cronici),
Centre de integrare prin terapie ocupaţională (fostele cămine atelier);
- se introduce un nou capitol (cap.III) privind “accesibilităţile” pentru persoanele cu
handicap (pentru clădiri şi servicii publice, culturale, sportive, etc., telefoane publice,
mijloace de transport public, spaţii de parcare rezervate, etc);
- se modifică pozitiv (cresc) cuatumurile pentru ajutoarele speciale, alocaţiile pentru
copii, pensii sociale (pentru nevăzători) şi alte indemnizaţii;
- se lărgeşte numărul beneficiarilor privind anumite servicii de comunicare (telefon,
radio, TV), de transport urban şi interurban, adăugându-se categoriile, cum sunt copiii
cu handicap şi handicapaţii auditiv;
- prin ordonanţă se preia de către Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap,
de la Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale- activitatea (organizarea şi funcţionarea)
comisiilor de expertiză medicală a persoanelor cu handicap (cap.V);
- o prevedere nouă (cap.VI) este cea referitoare la drepturile şi obligaţiile asistentului
personal, adică a persoanei salariate care acordă asistenţă şi îngrijire permanentă
copilului sau adultului cu handicap grav;

40
- se adaugă prevederi noi privind facilităţile de care pot beneficia unităţile de muncă
protejată (cap.VII);
- tot o prevedere nouă este şi aceea a parteneriatului cu organizaţiile
neguvernamentale pentru persoanele cu handicap (cap.VIII) - se înfiinţează organisme
comune de lucru numite consilii consultative de dialog social, la nivel naţional şi
judeţean;
- fondul special de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap creşte de la 1%
la 2% aplicat asupra fondului de salarii realizat de agenţii economici şi prevăd şi
penalităţi în caz de neplată.
Este regretabil că o parte din prevederile noii legislaţii nu şi-au găsit încă
aplicare (de exemplu, accesibilităţile).
Ordonantele de urgenta ale Guvernului Romaniei(nr.102/1999 si
nr.40/2000)mentionate mai sus,privind protectia speciala si incadrarea in munca a
persoanelor cu handicap, se regasesc Legea nr.519 din 12 iulie 2002,cu unele
modificari si completari.
In continuare Ordonanta 102 este modificata si completata cu alte legi si
hotarari de guvern, cum sunt:Legea
343/2004,H.G.2349/2004,O.G.6/2005,H.G.778/2005 aceste modificari si completari
privesc atat institutiile de asistenta sociala ,accesibilitatile,cat mai ales acordarea unor
drepturi persoanelor cu handicap(vezi bibliografia)
In anul 2003 Guvernul Romaniei adopta mai mult norme prin care se aduc
schimbari importante in sistemul national de asistenta sociala a persoanelor aflate in
dificultate.Astfel,in luna ianuarie emite HOTARAREA nr.90 pentru aprobarea
Regulamentului –cadru de organizare si functionare a serviciului public de asistena
sociala.
Prin SERVICIUL PUBLIC DE ASISTENTA SOCIALA (in prezent denumit –
Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului ) se realizeaza la nivel
judetean,respectiv local,masurile de asistenta sociala in domeniul protectiei
copilului,familiei,persoanelor singure,persoanelor varstnice,persoanelor cu
handicap,precum si a oricaror persoane aflate in nevoi.Acest serviciu se infiinteaza
prin hotarare a consiliilor judetene,respectiv a Consiliului General al Municipiului
Bucuresti.Printre atributiile serviciului public local in domeniul protectiei persoanelor
adulte se inscriu si cele referitoare la persoanele cu handicap,printre care mentionam:
-contribuie la diversificarea serviciilor sociale pentru persoanele cu handicap
si cele varstnice ,in colaborare si parteneriate cu organizatiileneguvernamentale si a
altor reprezentanti ai societatii civile;
-asigura sprijin pentru persoanele varstnice sau persoanele cu handicap prin
realizarea unei retele eficiente de asistenti personali si ingrijitori la domiciliu pentru
acestia;
-asigura plata drepturilor cuvenite persoanelor cu handicap;
-sprijina activitatea unitatilor protejate pentru persoanele cu handicap;
-asigura realizarea activitatilor de asistenta sociala, stabilite de legislatia in
vigoare;
-asigura amenajarile teritoriale si institutiile necesare ,astfel incat sa fie permis
accesul neingradit al persaonelor cu handicap.
La toate cele de mai sus se adauga atributiile aferente domeniului protectiei
copilului.
Tot in ianuarie 2003 Guvernul Romaniei emite ORDONANTA NR. 14
,privind infiintarea, organizarea si functionarea Autoritatii Nnationale pentru
Persoanele cu Handicap(A.N.P.H.).

41
Ordonanta nr. 14 este aprobata in iunie 2003 prin LEGEA NR . 239.Prin
aceste acte normative s-a infiintat A. N. P. H .ul ca organ de specialitate a
administratiei publice centrale ,in subordinea Guvernului,prin reorganizarea
Secretariatului de Stat pentru Persoanele cu Handicap,aflat in subordinea Ministerului
Sanatatii si familiei , care se desfiinteza .
Aceasta autoritate coordoneaza la nivel central actvitatile de protectie speciala
si asigura promovarea drepturilor persoanelor cu handicap,elaboreaza
politici,strategiisi standarde in domeniul promovarii drepturilor persoanelor cu
handicap;asigura urmarirea aplicarii reglementarilor din domeniul propriu si controlul
actvitatilor de protectie speciala a persoanelor cu handicap.
In subordinea Autoritatii Nationale pentru Persoanele cu Handicap functioneza
8 INSPECTII REGIONALE,care incorporeza teritorial intre 2-6 judete.Inspctiile
regionale sunt:Bucuresti,Vaslui,Valcea,Arges,Satu-Mare ,Mures,Arad, si Vrancea.
Atributiile fostelor inspectorate de stat teritoriala pentru persoanele cu
handicap,precum si cele ale Asociatiei Nevazatorilor din Romania ,privind acordarea
drepturilor cuvenite,potrivit legii,persoanelor cu handicap se preiau de catre consiliile
judetene, si care le vor exercita prin DIRECTIA GENERALA DE ASISTENTA
SOCIALA SI PROTECTIA COPILULUI ,nou infiintata.
Tot in subordinea ANPH-ului functioneza Institutul National pentru Prevenirea
si Combaterea Excluziunii Sociale a Persoanelor cu Handicap,infiintat prin
reorganizarea Institutului National de Studiisi Strategii privind Persoanele cu
Handicap.
In structura ANPH functioneaza Comisia Superioara de Expertiza Medicala
aPersoanelor cu Handicap –pentru adulti.Aceasta comisie are activitate decizionala in
solutionarea contestatiilor la certificatele de incadrare intr-o categorie de persoane cu
handicap,emise de comisiile judetene sau ale sectoarelor municipiului Bucuresti.
La nivelul judetelor se infiinteaza COMISIILE DE EVALUARE MEDICALA
A PERSOANELOR CU HANDICAP pentru adulti si care sunt subordonate
consiliilor judetene si consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti.Aceste
comisiiatesta sau resping ,dupa caz,incadrarea intr-o categorie de persoane cu
handicap si emit certficate in acest sens.Sub aspect metodologic activitatea acestor
comisii este coordonata de COMISIA SUPERIOARA DE EVALUARE MEDICALA
A PERSOANELOR CU HANDICAP.
,.). In domenil asistentei sociale a persoanelor cu handicap au aparut si alte
reglementari in sprijinul recuperarii si integrarii socio-profesionale a acestora.Astfel,
NORMA emisa de Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap in decembrie
2002 prevede ca activitatea de informare si consiliere a persoanelor cu handicap se
desfasoara prin centre de informatii pentru cetateni,care functioneaza la nivelul
consiliilor judetene si locale,dupa caz.
Obiectivele activitatiilor de informare si consiliere sunt:
-furnizarea de servicii in domeniul informarii si consilierii la nivel judetean;
-atenuarea impactului factorilor de risc care conduc la marginalizarea si
excluderea persoanelor cu handicap;
-cresterea gradului de informare a peroanelor cu handicap despre drepturile de
care beneficeaza si facilitarea accesului acestora la informatii din diverse domenii de
activitate ,vizand integrarea socioprofesionala a acestora.
In sprijinul integrarii socioprofesionale vin si Instructinile cu nr.1008/2003
,pri.vind aplicarea Ordonantei nr.102/1999 si a Legii nr.519/2002,referitoare la
protectia speciala si incadrarea in munca a persoanelor cu handicap.Instructiunile se
refera la activitatea agentiilor judetene pt.ocuparea fortei de munca,privind

42
repartizarea in munca a persoanelor cu handicap,a relatiei agentiei cu persoanele
juridice.Agentii economici,trebuie sa intocmeasca si sa comunice trimestrial Agentiei
pentru Ocuparea Fortei de Munca OFERTA de locuri de munca vacante pentru
persoanele cu handicap.In baza ofertei de locuri de munca,agentia mediaza persoanele
cu handicap in cautarea unui loc de munca si asigura servicii de informare si
consiliere fiecarei persoane cu handicap aflate in evidenta acesteia.Dupa sustinerea
probelor,persoana juridica-angajatoare comunica agentiei rezultatel la
examen,interviu etc. in termen de 3 zile,iar aceasta,daca este cazul,va solicita
repartizarea pentru persoanele cu handicap,care urmeaza sa fie angajate.
In pragul integrarii europene,in Romania se fac eforturi de sustinere a
unei noi strategii in domeniul persoanelor cu handicap.Astfel, in toamna
anului 2005 a fost aprobat documentul intitulat :

3.3.4.
„ STRATEGIA NAŢIONALĂ
pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor
cu handicap în perioada 2006-2013 "Şanse egale pentru persoanele
cu handicap - către o societate fără discriminări"
Susţinând că persoana cu handicap este la fel de importantă şi valoroasă
ca orice altă persoană,
Recunoscând şi reafirmând că:
a) protecţia şi promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului, precum şi posibilitatea de a se bucura pe deplin de acestea sunt
esenţiale pentru participarea activă a persoanelor cu handicap în societate, o
societate participativă şi activă fiind în beneficiul populaţiei în întregul ei,
b) promovarea participării depline a persoanelor cu handicap la viaţa
comunităţii conduce la îmbunătăţirea autonomiei individului astfel încât
acesta să poată prelua controlul asupra propriei vieţi,
c) eliminarea formelor de discriminare a persoanelor cu handicap este
imperativă, acordându-se o atenţie deosebită grupurilor supuse discriminării
multiple precum femeile cu handicap, persoanele cu un grad ridicat de
dependenţă, persoanele cu handicap aparţinând unor grupuri etnice
minoritare, dar nu numai,
d) îmbunătăţirea calităţii vieţii persoanelor cu handicap reprezintă
consecinţa măsurilor bazate pe o evaluare multidisciplinară, realizată în
funcţie de nevoile individuale ale persoanelor cu handicap, luând în
considerare preferinţele lor precum şi circumstanţele specifice,
e) asigurarea unei reţele de servicii sociale, primare şi specializate,
corespunzătoare nevoilor individuale ale persoanelor cu handicap constituie
o prioritate,
f) educaţia la orice vârstă, inclusiv educaţia primară, formarea şi
posibilităţile corespunzătoare de învăţare continuă în toate etapele vieţii
sporesc şansele de integrare şi incluziune socială,

43
g) ocuparea şi încadrarea în muncă contribuie major la deplina participare
a persoanelor cu handicap la viaţa economică, culturală şi socială, precum şi
la dezvoltarea personală,
h) acordarea de facilităţi angajatorilor în procesul de încadrare în muncă a
persoanelor cu handicap, prin prevederi legislative care să determine
creşterea gradului de ocupare, este necesară,
i) facilitarea accesului persoanelor cu handicap la noile tehnologii
informaţionale şi de comunicare creează premisele îmbunătăţirii
perspectivelor de participare,
j) accesul mai bun la locul de muncă, în instituţiile de educaţie, cultură şi
divertisment şi în transportul public este deosebit de important pentru
afirmarea persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii,
k) implicarea organizaţiilor neguvernamentale ale persoanelor cu
handicap, care reprezintă interesele acestora sau cu activitate în domeniu
constituie o practică în luarea deciziilor care pot afecta viaţa persoanelor cu
handicap,
l) respectarea principiului "Nimic pentru noi, fără noi!" constituie baza
oricărei decizii luate în ceea ce priveşte persoanele cu handicap din
România.
Considerând că este necesar să se adopte o abordare integrată a
handicapului, astfel încât nevoile persoanelor cu handicap să fie reflectate
corespunzător în toate politicile şi programele de dezvoltare naţionale, mai
ales în cele referitoare la: locuinţă şi transport, acces adecvat la mediul fizic
şi informaţional, educaţie, orientare, formare şi reconversie profesională,
inclusiv a personalului implicat în procesul de proiectare, implementare,
monitorizare şi evaluare a activităţilor referitoare la persoanele cu handicap,
ocupare şi angajare în muncă, acces la cultură, turism şi petrecere a timpului
liber etc.
Strategia Naţională pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a
persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013 este dezvoltată şi centrată pe
persoana cu handicap, cetăţean cu drepturi şi obligaţii depline.
Strategia Naţională pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a
persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013 constituie platforma tuturor
acţiunilor viitoare.
┌────────────────────────────────────────────────────────────────────
─────────────────────────┐
│Scopul Strategiei este asigurarea exercitării totale de către
persoanele cu handicap a │
│drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în vederea creşterii
calităţii vieţii acestora. │
└────────────────────────────────────────────────────────────────────
─────────────────────────┘

Conceptul fundamental al Strategiei este alegerea: persoana cu handicap


are posibilitatea de a lua hotărâri privind viaţa sa, de a gestiona bugetul

44
personal complementar şi de a alege serviciile de care are nevoie precum şi
furnizorii lor, în baza unor contracte individuale de servicii.
Reprezentantul legal al persoanei cu handicap va decide în numele şi
interesul acesteia numai în condiţiile expres prevăzute de lege. Principii
fundamentale:
Această strategie este bazată pe următoarele principii fundamentale:
1. respectarea drepturilor şi a demnităţii persoanelor cu handicap, în baza
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului care proclamă, în primul
articol, că toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în
drepturi, că sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte
unele faţă de altele în spiritul fraternităţii. Astfel, comunităţile trebuie să ţină
seama de diversitatea membrilor lor şi să se asigure că persoanele cu
handicap, membri ai comunităţii, îşi pot exercita efectiv şi se bucură de toate
drepturile omului: civile, politice, sociale, economice şi culturale;
2. prevenirea şi combaterea discriminării potrivit căruia fiecărei persoane i
se asigură folosirea sau exercitarea, în condiţii de egalitate, a drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în
domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale
vieţii publice fără deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă pe bază de
rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen,
orientare sexuală, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă,
infectarea HIV ori apartenenţă la o categorie defavorizată. Discriminarea la
care persoanele cu handicap trebuie să facă faţă este cauzată de prejudecăţi
însă, de cele mai multe ori, este urmare a faptului că aceste persoane sunt
uitate sau ignorate, ceea ce conduce la apariţia şi întărirea artificială a
barierelor de mediu şi de atitudine între persoanele cu handicap şi
comunitate;
3. egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap, înţeles ca proces,
definit de Regulile Standard privind Egalizarea Şanselor pentru Persoanele
cu Handicap, prin care diversele sisteme ale societăţii, cum ar fi serviciile,
activităţile, informaţiile, comunicarea şi documentarea, sunt disponibile
tuturor. Persoanele cu handicap sunt membri ai societăţii şi trebuie să
primească tot sprijinul de care au nevoie în cadrul structurilor obişnuite din
educaţie, sănătate, angajare în muncă, servicii sociale etc. Ca parte
integrantă a procesului de egalizare a şanselor, trebuie prevăzute ajutorarea
şi pregătirea persoanelor cu handicap pentru ca acestea să-şi poată asuma
deplina responsabilitate de membri ai societăţii;
4. egalitatea de tratament care reprezintă absenţa oricărei discriminări
directe sau indirecte, bazate pe motive de apartenenţă religioasă sau
convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce priveşte
ocuparea şi încadrarea în muncă, aşa cum este stabilit în Directiva
Consiliului Europei 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000;

45
5. solidaritatea socială, potrivit căruia societatea participă la sprijinirea
persoanelor care nu îşi pot asigura nevoile sociale, în vederea menţinerii şi
întăririi coeziunii sociale;
6. responsabilizarea comunităţii, potrivit căruia comunitatea intervine
activ în promovarea drepturilor persoanelor cu handicap precum şi în
crearea, dezvoltarea, diversificarea şi garantarea susţinerii serviciilor
necesare persoanelor cu handicap. Aceste servicii trebuie să fie de calitate,
bazate pe nevoile persoanelor cu handicap, integrate în contextul social şi nu
o sursă de segregare. Un astfel de sprijin este în conformitate cu modelul
social european de solidaritate, model care recunoaşte solidaritatea noastră,
a tuturor, unii faţă de ceilalţi şi, în special, faţă de cei care au nevoie de
sprijin;
7. subsidiaritatea, potrivit căruia comunitatea locală sau asociativă şi,
complementar acestora statul, intervin în situaţia în care familia sau
persoana nu-şi poate asigura integral nevoile sociale;
8. "adaptarea" societăţii la persoana cu handicap, potrivit căruia societatea
în ansamblul ei trebuie să vină în întâmpinarea eforturilor de integrare a
persoanelor cu handicap, prin adoptarea şi implementarea măsurilor
adecvate iar persoana cu handicap trebuie să-şi asume obligaţiile de
cetăţean. Procesul transferă accentul pus pe reabilitarea persoanei pentru a
se "încadra" în societate, pe concepţia de schimbare a societăţii care trebuie
să includă şi să facă faţă cerinţelor tuturor indivizilor, inclusiv a celor cu
handicap;
9. interesul persoanei cu handicap potrivit căruia orice decizie şi măsură
este luată numai în interesul acestei persoane, fiind inacceptabile abordările
întemeiate pe milă şi pe percepţia persoanelor cu handicap ca fiind
neajutorate;
10. abordarea integrată, potrivit căruia protecţia, integrarea şi incluziunea
socială a persoanelor cu handicap sunt cuprinse în toate politicile naţionale
sociale, educaţionale, ale ocupării forţei de muncă, petrecerii timpului liber,
accesului la informaţie etc. Nevoile persoanelor cu handicap şi ale familiilor
acestora sunt diverse şi este important să fie conceput un răspuns al
comunităţii cât se poate de cuprinzător care să ţină seama atât de persoană
ca întreg cât şi de diversele aspecte ale vieţii acesteia;
11. parteneriatul, potrivit căruia organizaţiile neguvernamentale ale
persoanelor cu handicap, care reprezintă interesele acestora sau cu activitate
în domeniu sunt implicate şi consultate în procesul decizional, la toate
nivelurile, privind problematica handicapului, precum şi în procesul de
protecţie a persoanelor cu handicap.

Grupul ţintă
Grupul ţintă cuprinde persoanele cu handicap, familiile acestora sau
reprezentanţii legali, precum şi comunitatea din care persoanele cu handicap
fac parte.

46
Documente naţionale, europene şi internaţionale

La elaborarea Strategiei naţionale pentru protecţia, integrarea şi


incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013, s-au
avut în vedere Carta Socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3
mai 1996 şi ratificată de România prin Legea nr. 74/1999, documente ale
aquis-ului comunitar, precum şi documente elaborate de organizaţii
neguvernamentale care îşi desfăşoară activitatea în domeniul protecţiei
persoanelor cu handicap.
Carta Socială europeană revizuită reglementează, în art. 15, dreptul
persoanelor cu handicap la autonomie, la integrare socială şi la participare în
viaţa comunităţii.
Regulile Standard privind Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu
Handicap au fost adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite cu
ocazia celei de a 48-a sesiune din 20 decembrie 1993, prin Rezoluţia 48/96.
Cele 22 de reguli reiau concepte şi puncte de vedere din Programul Mondial
de Acţiune în legătură cu persoanele cu handicap şi reprezintă recomandări
pentru statele membre, ca urmare a Decadei Naţiunilor Unite pentru
Persoanele cu Handicap.
1.1. Documente naţionale:
a) "Manifestul handicapului în România", Grupul de iniţiativă pentru
constituirea Consiliului Naţional al Dizabilităţii în România, 2003;
b) "Raportul de ţară privind handicapul în România", Grupul de iniţiativă
pentru constituirea Consiliului Naţional al Dizabilităţii în România, 2004;
c) "Drepturile omului pentru persoane cu dizabilităţi intelectuale - Raport
de ţară", Inclusion Europe - Asociaţia Europeană a Societăţilor Persoanelor
cu Dizabilităţi Intelectuale şi Familiile lor şi Liga Naţională a Asociaţiilor
pentru Persoanele cu Handicap Mintal România, 2002.
1.2. Documente internaţionale şi ale aquis-ului comunitar în domeniul
protecţiei persoanelor cu handicap:
a) Carta Socială Europeană revizuită, în special art. 15, "Dreptul
persoanelor cu handicap la independenţă, integrare socială şi participare la
viaţa comunităţii";
b) Directiva Consiliului European nr. 76/207/EEC privind aplicarea
principiului egalităţii de tratament egal între bărbaţi şi femei în ceea ce
priveşte accesul la încadrare în muncă, formare şi promovare profesională şi
condiţiile de muncă din 9 februarie 1976;
c) Programul Mondial de Acţiune privind Persoanele cu Handicap, adoptat
de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, prin Rezoluţia nr. 37/52 din 3
decembrie 1982;
d) Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 159 pentru instruirea
şi angajarea persoanelor cu handicap, 1983;

47
e) Recomandarea Consiliului Europei nr. R (92) pentru o politică coerentă
pentru egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap, 1992;
f) Regulile Standard privind Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu
Handicap, adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia
48/96, 1993;
g) Rezoluţia Consiliului Europei nr. 97/C12/01 şi a reprezentanţilor
guvernelor ţărilor membre în cadrul Consiliului privind Egalizarea Şanselor
pentru Persoanele cu Handicap, 1996;
h) Rezoluţia Consiliului Europei şi a întâlnirii reprezentanţilor guvernelor
ţărilor membre referitoare la crearea oportunităţilor egale pentru persoanele
cu handicap, 20 decembrie 1996;
i) Comunicatul Comisiei Uniunii Europene nr. (96)406 final referitor la
crearea oportunităţilor egale pentru persoanele cu handicap, 30 iulie 1996;
j) Recomandarea Consiliului European nr. 98/376/EC referitoare la
instituirea card-ului de parcare pentru persoanele cu handicap, 4 iunie 1998;
k) Rezoluţia Consiliului European nr. 1999/C186/02 referitoare la crearea
oportunităţilor egale la angajare pentru persoanele cu handicap, 17 iunie
1999;
l) Carta Drepturilor Fundamentale ale cetăţenilor Uniunii Europene,
articolele 21 şi 26, 2000;
m) Directiva Consiliului 2000/78/EC pentru stabilirea cadrului general
pentru tratamentul egal la angajare şi în cadrul activităţii, 27 noiembrie
2000;
n) Decizia Consiliului European nr. 2000/750/EC care stabileşte un
program de acţiune comunitar pentru combaterea discriminării pe perioada
2001-2006, 27 noiembrie 2000;
o) Comunicatul nr. 284 final "Spre o Europă fără bariere pentru persoanele
cu handicap", 12 mai 2000;
p) Cartea Albă a guvernării europene, iulie 2001;
q) Concluziile Consiliului European din 1 şi 2 decembrie 2003 ca urmare a
Anului European al Persoanelor cu Handicap şi în vederea promovării
oportunităţilor egale pentru persoanele cu handicap;
r) Rezoluţia Consiliului European nr. 2003/C175/01 referitoare la
promovarea angajării în muncă şi integrarea socială a persoanelor cu
handicap, 15 iulie 2003;
s) Rezoluţia Consiliului European nr. 2003/C134/04 referitoare la
accesibilizarea infrastructurii aşezămintelor culturale şi la activităţile
culturale pentru persoanele cu handicap, 5 mai 2003;
t) Rezoluţia Consiliului European nr. 2003/C39/03 referitoare la
"eAcesibilitatea - în vederea îmbunătăţirii accesului persoanelor cu handicap
în societatea bazată pe cunoaştere", 6 februarie 2003;
u) Declaraţia Politică a statelor membre ale Consiliului Europei
"îmbunătăţirea calităţii vieţii persoanelor cu handicap; Promovarea unei

48
politici coerente pentru şi prin participare totală", 7-8 mai 2003, Malaga,
Spania;
v) Comunicatul nr. 650 final "Şanse egale pentru persoanele cu handicap:
Un plan de acţiune european", 30 octombrie 2003;
w) Cartea Verde - Egalitate şi nediscriminare într-o Uniune Europeană
extinsă, iunie 2004.

II.1. Terminologie
În înţelesul prezentei Strategii, termenii şi expresiile de mai jos au
următoarele semnificaţii:
a) handicap înseamnă pierderea sau limitarea şanselor unei persoane de a
lua parte la viaţa comunităţii la un nivel echivalent cu ceilalţi membri. El
descrie interacţiunea dintre persoană şi mediu. Scopul acestei definiţii este
de a concentra atenţia asupra deficienţelor din mediul înconjurător şi a unor
sisteme organizate de societate care împiedică persoanele cu handicap să
participe în condiţii de egalitate;
b) persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora mediul social,
neadaptat deficienţelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale şi/sau asociate,
le împiedică total sau le limitează accesul cu şanse egale la viaţa societăţii,
necesitând măsuri de protecţie în sprijinul integrării şi incluziunii sociale;
c) dizabilitatea este termenul general pentru pierderile sau devierile
semnificative ale funcţiilor sau structurilor organismului, dificultăţile
individului în executarea de activităţi şi problemele întâmpinate prin
implicarea în situaţii de viaţă, conform Clasificării Internaţionale a
Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii;
d) integrarea socială reprezintă procesul de interacţiune dintre individ sau
grup şi mediul social prin intermediul căruia se realizează un echilibru
funcţional al părţilor;
e) incluziunea socială reprezintă un set de măsuri şi acţiuni
multidimensionale din domeniile protecţiei sociale, ocupării forţei de
muncă, locuirii, educaţiei, sănătăţii, informării şi comunicării, mobilităţii,
securităţii, justiţiei şi culturii, destinate combaterii excluziunii sociale;
f) programul individual de reabilitare şi integrare socială este documentul
elaborat de o echipă multidisciplinară, cu participarea
beneficiarului/reprezentantului său legal, în care sunt precizate activităţile şi
serviciile de care persoana cu handicap are nevoie în procesul de integrare
socială;
g) planul individual de servicii fixează obiective pe termen mediu şi scurt
precizând modalităţile de intervenţie şi sprijin pentru persoanele cu handicap
prin care se realizează activităţile şi serviciile precizate în programul
individual de reabilitare şi integrare socială;
h) reabilitarea este procesul prin care persoanele cu handicap ajung la/îşi
păstrează, niveluri funcţionale fizice, senzoriale, intelectuale, psihice şi/sau
sociale optime, furnizând instrumentele cu ajutorul cărora aceste persoane

49
îşi pot schimba viaţa în direcţia obţinerii unui grad mai mare de
independenţă. Reabilitarea include măsuri de refacere şi/sau de compensare
a pierderii/absenţei sau limitării unor funcţiuni. Reabilitarea include
recuperarea care are caracter preponderent medical;
i) egalizarea şanselor - crearea de şanse egale - este procesul prin care
diferitele structuri ale societăţii şi de mediu, de exemplu infrastructura,
serviciile, informarea etc., devin disponibile fiecăruia, inclusiv persoanelor
cu handicap;
j) şanse egale reprezintă rezultatul procesului de egalizare a şanselor, prin
care diferitele structuri ale societăţii şi mediului sunt accesibile tuturor;
k) serviciile sociale specializate sunt serviciile sociale care au drept scop
menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţilor individuale pentru
depăşirea unei situaţii de nevoie socială;
l) nevoia socială reprezintă ansamblul de cerinţe indispensabile fiecărei
persoane pentru asigurarea condiţiilor de viaţă în vederea integrării sociale şi
îmbunătăţirii calităţii vieţii;
m) cerinţe educative speciale desemnează acele necesităţi educaţionale
complementare obiectivelor generale ale educaţiei şi învăţământului, care
solicită o educaţie adaptată particularităţilor individuale şi/sau
caracteristicilor unei anumite deficienţe de învăţare, precum şi o intervenţie
specifică;
n) bugetul personal complementar stabileşte limitele cheltuielilor
personale ce vor fi făcute în cursul unei luni, de exemplu, pentru: taxe de
abonament radio/TV, transport interurban şi CFR, plata abonamentului
telefonic, plata taxei pentru abonamentul la curentul electric. Bugetul
personal complementar presupune valorizarea unor drepturi şi facilităţi de
care beneficiază persoana cu handicap şi acordarea sumei respective acesteia
sau reprezentantului legal, pentru a fi gestionată în interesul persoanei cu
handicap;
o) viaţă independentă constă în ansamblul de mijloace aflate la dispoziţia
persoanei cu handicap care îi permit să aleagă şi să decidă liber;
p) accesibilitate - ansamblul de măsuri şi lucrări de adaptare a mediului
fizic, precum şi măsurile de adaptare a mediului informaţional şi
comunicaţional conform nevoilor persoanelor cu handicap, factor esenţial de
exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor persoanelor cu
handicap în societate.
În folosirea termenilor sau în procesul de introducere sau definire a unor
termeni noi, se va urmări eliminarea tendinţelor discriminatorii sau a celor
care induc riscul de stigmatizare prin conotaţiile negative, categoriale sau
depersonalizatoare.
Se va evita folosirea termenilor handicapat, irecuperabil, needucabil,
incapabil de muncă, în toate actele administrative, oficiale şi legislative.

50
Termenii şi sintagmele handicap, inapt de muncă şi protecţie specială vor
fi reanalizaţi în vederea utilizării lor fără a aduce prejudicii demnităţii
umane.

II.2. Situaţia prezentă


II.2.1. Analiza instituţională
Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap este organul de
specialitate al administraţiei publice centrale care coordonează, la nivel
central, activităţile de protecţie specială şi promovare a drepturilor
persoanelor cu handicap, elaborează politicile, strategiile şi standardele în
domeniul promovării drepturilor persoanelor cu handicap, asigură urmărirea
aplicării reglementărilor din domeniul propriu şi controlul activităţilor de
protecţie specială a persoanelor cu handicap.
Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap are în structură
Comisia superioară de evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulţi, cu
activitate decizională în soluţionarea contestaţiilor la certificatele de
încadrare într-o categorie de persoane cu handicap, emise de comisiile
judeţene sau ale sectoarelor municipiului Bucureşti.
În subordinea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap
funcţionează Institutul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea
Excluziunii Sociale a Persoanelor cu Handicap.
II.2.2. Analiza din punct de vedere al legislaţiei
Articolul 50 din Constituţia României, prevede:
"Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură
realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de
tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu
handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin
părinţilor şi tutorilor."
Sistemul de protecţie specială a persoanelor cu handicap este reglementat
prin acte normative de bază - legi, ordonanţe, hotărâri de guvern - şi acte
normative din domeniul secundar, care conţin prevederi de natură
metodologică.
II.2.3. Analiza din punct de vedere statistic, drepturi şi facilităţi
Conform statisticii Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap,
sursa fiind Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, la
31.03.2005, numărul persoanelor cu handicap este de 432.438 (56.324 copii
şi 376.114 adulţi), dintre care se află în instituţii 18.225 persoane iar
414.213 sunt în îngrijirea familiei şi/sau trăiesc independent. Din numărul
total de persoane, pe tipuri de handicap, enumerăm: handicapul mintal -
21,6%, handicapul vizual - 20,7%, handicapul fizic - 16,8%, handicapul
neuropsihic - 15,8%, handicapul somatic - 13,6%, handicapul auditiv - 4%,
handicapul asociat - 5,4%, HIV-SIDA - 1%, boli rare - 1,1%.

51
Ponderea persoanelor cu handicap în populaţia României este de 1,98%.
În comparaţie, ponderea medie la nivelul ţărilor din Uniunea Europeană este
de 10%.
La aceeaşi dată, există 141 centre rezidenţiale pentru persoane cu
handicap în care se acordă asistenţă unui număr de la 500 până la 20 de
persoane. Aproape toate centrele rezidenţiale găzduiesc atât persoane cu
handicap cât şi persoane vârstnice, cazuri sociale şi bolnavi cronici.
Persoanele cu handicap asistate în familie beneficiază de anumite prestaţii
sociale din partea statului care, de cele mai multe ori, nu sunt pe deplin
acompaniate de accesibilizarea mediului fizic şi de măsuri reale de protecţie
activă.
Prestaţiile financiare de care copiii şi persoanele adulte cu handicap
beneficiază sunt într-un cuantum valoric mic; de exemplu, un adult cu
handicap încadrat în gradul grav are o indemnizaţie lunară de 150 lei.
Persoanele cu handicap mediu şi uşor nu primesc nici un fel de prestaţie
financiară.
Persoanele cu handicap grav din familii pot avea asistent personal care
este, de regulă, un membru al familiei sau o rudă, angajat de primăria în a
cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana cu handicap.
Marea majoritate a persoanelor cu handicap nu au asigurate, în mod
curent, nici un fel de servicii. Serviciile existente sunt slab diversificate,
insuficiente, acoperite în mod aleatoriu de organizaţiile neguvernamentale
astfel că intervenţia din punct de vedere social are un caracter lacunar.
Personalul din cadrul sistemului de protecţie a persoanelor cu handicap este
insuficient din punct de vedere numeric şi, în general, fără calificare
profesională.
Accesul la educaţie, asistenţa medicală, încadrarea în muncă, transportul
public, condiţiile de locuit şi de mişcare în mediul fizic reprezintă domenii
insuficient rezolvate de autorităţile publice locale.
Conform statisticii Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap,
până la cel mult 20% din totalul clădirilor publice sunt adaptate conform
nevoilor persoanelor cu handicap, ceea ce determină o foarte slabă
participare a acestora la viaţa societăţii.
În prezent, cu excepţia unui număr foarte redus de interpreţi mimico-
gestuali, tehnicii de tipar braille şi a tehnicilor de înregistrare audio, nu
există sisteme, servicii şi tehnologii de acces la informaţii şi comunicare
destinate persoanelor cu handicap senzorial (auditiv şi vizual).
Astfel, persoanele cu handicap reprezintă un grup extrem de vulnerabil la
procesele de excluziune socială.
În afara acestor persoane, cuprinse în cadrul sistemului de protecţie
specială a persoanelor cu handicap, în România există persoanele cu
invaliditate. Persoanele beneficiare ale pensiei de invaliditate sunt definite
prin Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale, cu completările şi modificările ulterioare. Astfel, au dreptul

52
la pensie de invaliditate asiguraţii care şi-au pierdut total sau cel puţin
jumătate din capacitatea de muncă, din cauza: accidentelor de muncă, bolilor
profesionale şi tuberculozei; bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au
legătură cu munca. În raport cu cerinţele locului de muncă şi cu gradul de
reducere a capacităţii de muncă, invaliditatea este: de gradul I, II şi III.
Pensionarul de invaliditate de gradul I este asimilat persoanei cu handicap în
anumite condiţii prevăzute în legislaţia în vigoare.
După cum se menţionează şi în Regulile Standard privind Egalizarea
Şanselor pentru Persoanele cu Handicap, termenii invaliditate şi handicap au
fost folosiţi adesea confuz, exprimând mai mult interesul pentru aspectul
medical şi de diagnostic şi ignorând relaţia cu mediul înconjurător fapt care
a făcut un deserviciu în stabilirea unor politici sociale unitare şi coerente la
nivel naţional.
De asemenea, în prezent, nu sunt încadrate în grad de handicap acele
persoane care au suferit accident vascular cerebral după vârsta standard de
pensionare spre deosebire de persoanele care suferă accident vascular
cerebral înainte de această vârstă şi care sunt încadrate în grad de handicap.
În anul 1980, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a adoptat Clasificarea
Internaţională a Deficienţelor, Incapacităţilor şi Handicapurilor care a făcut
distincţia între deficienţă, incapacitate şi handicap. Aceasta a fost utilizată
experimental timp de 12 ani şi, în urma revizuirii, la 22 mai 2001, a fost
adoptată şi aprobată de cea de a 24-a Sesiune Generală a Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii, Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii
şi sănătăţii.

Misiunea

Până în anul 2013, persoanele cu handicap beneficiază de drepturi şi


oportunităţi reale în vederea îmbunătăţirii calităţii vieţii personale.

Obiective generale şi specifice

1. Promovarea integrării sociale a persoanelor cu handicap ca cetăţeni


activi în măsură de a-şi controla viaţa
Obiective specifice:
1.1. Creşterea capacităţii instituţionale şi administrative
1.2. Participarea activă şi accesul la serviciile sociale
1.3. Consolidarea parteneriatului public - privat
1.4. Promovarea furnizării serviciilor de calitate care să răspundă nevoilor
individuale ale persoanei cu handicap
1.5. Accesibilizarea mediului fizic, informaţional, a transportului şi
locuinţelor

53
1.6. Corelarea sistemului de protecţie a copilului cu handicap cu cel al
adultului cu handicap
2. Acordarea de sprijin pentru familiile care au în componenţă persoane cu
handicap
Obiective specifice:
2.1. Identificarea nevoilor de sprijin familial
2.2. Asigurarea serviciilor de sprijin familial
3. Creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă pentru persoanele cu
handicap
Obiective specifice:
3.1. Sprijin timpuriu efectiv (inclusiv prin dezvoltarea sistemului
educaţional de la vârsta timpurie corelată cu nevoile identificate în vederea
creşterii gradului de incluziune socială)
3.2. Implicarea angajatorilor
3.3. Îmbunătăţirea sistemului educaţional şi de formare profesională
3.4. Îmbunătăţirea serviciilor de sprijin în vederea angajării şi crearea
serviciilor de sprijin al persoanelor cu handicap la locul de muncă

Implementarea, monitorizarea şi evaluarea

Implementarea măsurilor stabilite în cadrul strategiei presupune un proces


de planificare multianuală bazat pe obiectivele generale şi nevoile locale,
precum şi pe resursele materiale, financiare şi umane disponibile.
Monitorizarea şi evaluarea implementării strategiei reprezintă activităţi de
maximă importanţă care pot determina revizuirea planului naţional de
acţiune şi redefinirea unora dintre măsuri, în funcţie de contextul social la
nivelul comunităţilor, de evoluţia nevoilor persoanelor cu handicap şi a
numărului acestora.
Activitatea de monitorizare şi evaluare are în vedere următoarele:
a) selectarea unor indicatori de performanţă pentru obiectivele generale ale
strategiei;
b) dezvoltarea unor programe de cercetare asupra unor grupuri cu grad
mare de risc;
c) identificarea punctelor slabe în procesul de implementare a strategiei şi
a soluţiilor de rezolvare;
d) realizarea unei baze de date unitară şi integrată sistemului de asistenţă
socială;
e) asigurarea de informaţii corecte despre dinamica persoanelor cu
handicap şi condiţiile lor de viaţă.
Monitorizarea şi evaluarea implementării strategiei şi a planului de
acţiune vor fi asigurate de către Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu
Handicap, în colaborare cu toţi responsabilii desemnaţi.

Finanţarea

54
Sursele de finanţare ale sistemului de protecţie a persoanelor cu handicap
includ:
a) buget de stat;
b) bugete locale;
c) donaţii şi sponsorizări de la persoane fizice şi juridice, în condiţiile
legii;
d) fonduri externe, rambursabile şi nerambursabile;
e) contribuţia persoanelor cu handicap şi/sau ale familiei/reprezentanţilor
legali.
Planificarea bugetului necesar realizării măsurilor prevăzute în planul de
acţiune se face anual, pentru anul următor şi reprezintă o condiţionalitate a
implementării strategiei.

In concluzie,credem ca toate modificarile aduse cadrului normativ privind


persoanele cu disabilitati aflate in dificultate au rol reformator si vin sa cladeasca
treptat un sistem national de asistenta sociala mai bine structurat si descentralizat prin
cresterea rolului organelor judetene si locale in protectia sociala.Totodata, aceste
normative sunt mai bine racordate la normativele europene si internationale in
domeniu,precum si la realitatile socio-economoce romanesti.
BIBLIOGRAFIE

1.XXX Conventia ONU privind drepturile copilului,1989(extras din Ghid


pozitia 24)
2.XXX Clasificare internationala a functionarii,disabilitatii si
sanatatii(CIF),OMS,Bucuresti,2004(traducere)
3.XXX Declaratia deficientului mintal,ONU,1971(in Ghid)
4.XXX Declaratia cu privire la drepturile persoanelor
handicapatte,ONU,1975(in Ghid)
5.XXX Declaratia de la Salamanca si directiile de actiune in domeniul
educatiei speciale.Acces si calitate.Salamanca,Spania,1994,Reprezentantia
UNICEF in Romania,1995.
6F.I.C.E.-Romania,protectia speciala a copilului,revista de pedagogie si asistenta
sociala nr.1,1998,Editura Semne.
7.GHERGUT A.,Psihopedagogia persoanelor cu cerinte speciale.Strategii de
educatie integrate,Editura Polirom,Bucuresti,2001.
8.HOTARAREA DE GUVERN nr.972/1995 privind aprobarea planului national
de actiune in favoare copilului,Monitorul Oficial nr.972/1995.
9.HOTARAREA pentru aprobarea Regulamentului-cadru de organizare si
functionare a serviciului public de asistenta sociala,Monitorul Oficial Partea
I,nr,81/2003
10.HOTARAREA GUVERNULUI nr.2349/2004-privind actualizarea alocatiei
sociale cuvenite nevazatorilor cu handicap grav si accentuat,Monitorul
Oficial,nr.1270/2004.
11.HOTARAREA GUVERNULUI nr.778/2005,privind indexarea indemnizatiei
lunare cuveninte adultilor cu handicap grav si accentuat,Monitorul Oficial
nr.669/2005/.

55
12.HOTARAREA GUVERNULUI nr.1175/2005,privind aprobarea Strategiei
nationale pentru protectia ,integrarea si incluziunea sociala a persoanelor cu
handicap in perioada 2006-2013,Monitorul Oficial,Partea I,nr. 919/2005.
13.LEGE NR.84/1995(Legea Invatamantului),Monitorul Oficial nr.167/1995.
14.LEGEA NR.519/2002 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului
nr.102/1999,privind protectia speciala si incadrarea in munca a persoanelor cu
handicap,Monitorul Oficial ,nr.655/2002.
15.LEGEA NR.343/2004 pentru modificarea si completarea Ordonantei de
urgenta a Guvernului ,nr.102/1999,privind protectia speciala si incadrarea in
munca a persoanelor cu handicap ,Monitorul Oficial nr.641/2004.
16.LEGEA NR.239/2003 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr.14/2003
privind infiintarea,organizarea si functionarea Autoritatii Nationale pentru
Persoanele cu Handicap,Monitorul Oficial partea I,nr.394/2003.
17.LEGEA nr.144/2004 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr.2/2004
pentru modificarea si completarea Ordonantei Guvernului nr 14/2003 privind
infiintarea,organizarea si functionarea Autoritatii Nationale pentru Persoanele
cu Handicap,Monitorul Oficial nr.411/2004.
18.LEGEA NR.467/2004 pentru modificarea si completarea ordonantei
guvernului nr.14/2003 privind infiintarea Autoritatii Nationale pentru
Persoanele cu Handicap,Monitorul Oficial nr.1057/2004.
19.MANEA L.,Protecti sociala a persoanelor cu handicap,Casa de editura
„Sansa”,Bucuresti,2000.
20.MANEA L.,Educatia speciala :de la segregare la integrare si incluziune
sociala,Revista de asistenta sociala nr.1 ,Bucuresti, 2002.
21.ORDONANTA GUVERNULUI NR.6/2005 pentru modificarea alin.3 al art.54
din Ordonanta de Urgenta a Guvernului NR.102/1999 privind protectia speciala
si incadrarea in munca a persoanelor cu handicap,Monitorul Oficial nr.97/2005.
22.ORDONANTA GUVERNULUI NR.14/2003 privind infiintarea,organizarea si
functionarea Autoritatii Nationale pentru Persoanele cu Handicap,Monitorul
Oficial ,partea I nr.63/2003.
23.ORDONANTA GUVERNULUI NR.2/2004 pentru modificarea si completarea
Ordonantei Guvernului nr.14/2003 privind infiintarea,organizarea si
functionarea Autoritatii Nationale pentru Persoanele cu Handicap,Monitorul
Oficial nr.32/3004.
24.REGULAMENTUL de organizare si functionare a invatamantului
special,Miniterul Invatamantului,1995.
25.REZOLTIA ONU nr.48/1996,”Regulile standard privind egalizarea sanselor
pentru persoanele cu handicap,Reprezentanta speciala UNICEF in
Romania,1996.
26.RUSU C-tin,Handicap,readaptare,integrare,GHID fundamental pentru
protectia speciala,recuperarea si integrarea socio-profesionala a persoanelor in
dificultate,Editura Pro-Humanitate,Bucuresti,1998.
27.ZAMFIR E.,ZAMFIR C., Politici sociale ,Romania in context european
,Editura Alternative ,Bucuresti,1995.
28.VERZA E.,PAUN.E., Educatia intagrata a copiilor cu handicap
,Reprezentanta UNICEF in Romanai,1998.
29.VASILESCU D.,OAMENI ASEMENEA: Persoanele cu handicap din
Romania,Grupul de Studiu al Problematicii Handicapului,Editura
Compania,Bucuresti 2001.

56
30.VRASMAS T,.PATRIK D., MUSU I.,Integrarea in comunitate a copiilor cu
cerinte speciale,Ministerul invatamantului,Reprezentanta UNICEF in Romania ,
1996.
31.VRASMAS T., Invatamant integrat si /sau inclusiv,Editura Aramis,2001.

NOTA
Mai pot fi consultate:
-BREVIAR LEGISLATIV privind persoanele cu diagnosic
psihiatric,Fundatia ESTUAR,2002.
-MOLNAR N., LUTICHIEVICI D.,GHID LEGISLATIV privind
integrarea profesionala a absolventiilor de scoala profesionala speciala si a
persoanelor cu handicap,ISTPH Cluj,2002.

57