Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Soiologie şi Asistenţă socială

Organizare comunitară vs. dezvoltare comunitară

Experienţa în proiectul “Înapoi la rădăcini”
Antropologia dezvoltării
- Proiect final -

Toma Elisabeta, Sociologie, anul al III-lea, C.O.P. II

 Am ales să abordez aceste două căi de dezvoltare, asemănările şi deosebirile dintre ele,
utilitatea fiecăruia, întrucât una este mai cunoscută şi practicată decât cealaltă şi să trag câteva
concluzii în ceea ce priveşte experienţa mea cu organizarea comunitară. De asemenea, am
încercat să răspund la două dintre întrebările cu care m-am confruntat în urma acestui curs, şi
anume rolul specialistului sau al omului de ştiinţă într-un proiect de dezvoltare şi dilema
participării acestuia în procesul de advocacy.

Organizare comunitară
Organizarea comunitară este o cale prin care oamenii dintr-o comunitate se reunesc în
jurul unor interese comune şi fac demersuri de comun acord pentru ameliorarea concretă a
calităţii vieţii în cartierul în care locuiesc, în funcţie de nevoile şi dorinţele lor. Această metodă
presupune identificarea unor probleme care îi afectează pe majoritatea locuitorilor acelui cartier,
dar şi a eventualelor soluţii.
Pe de altă parte, se pune foarte mult accentul pe organizarea unor acţiuni de către cetăţeni
prin care să atragă atenţia autorităţilor competente asupra problemelor şi a căilor de rezolvare
propuse. Pe termen lung, organizarea comunitară implică formarea unor asociaţii de cetăţeni
durabile si capabile să acţioneze în interesul comunitătţii în relaţia cu autorităţile publice.

Dezvoltare comunitară
Necesitatea dezvoltării comunitare şi efectele ei sunt bine cunoscute într-o societate în
care toţi avem de suferit din cauza abuzului de resurse şi lipsei de putere a cetăţeanului care nu
numai că nu se implică prea des activ în rezolvarea problemelor de la nivelul spaţiului public, dar
nici măcar nu vine la vot, nu îşi exprimă părerea în niciun fel şi nu protestează indiferent ce i se
întâmplă.
Aşadar, dezvoltarea comunitară oferă resurse, un context apt cooperării, lecţii trainice de
educaţie civică şi creşterea capacităţii omului de rând de a se implica în viaţa comunităţii, creşte
gradul de coeziune şi duce la o utilizare echilibrată a resurselor.

Asemănări şi deosebiri
Organizarea comunitară este, deşi iniţial nu am fost de acord cu acest lucru, o formă de
dezvoltare comunitară. În fond, scopul este tot cel de empowerment, grija pentru coeziunea
socială, pentru dezvoltarea comunităţii şi pentru beneficierea (controlată mai mult de cetăţean)
de unele resurse necesare.

2
 Mai mult, procesul porneşte în ambele cazuri de la părerea şi nevoile cetăţeanului şi are
în vedere echilibrarea utilizării resurselor şi a implicării tuturor categoriilor de cetăţeni.
Însă, organizarea comunitară şi dezvoltarea comunitară par să difere ca metode în câteva
puncte esenţiale.
Prima diferenţă pe care am observat-o a fost cea financiară. Cu alte cuvinte, organizarea
comunitară presupune cererea drepturilor şi construirea, refacerea, schimbarea etc. unui bun
public din banii deja existenţi în bugetul statului, în vreme ce dezvoltarea comunitară presupune
obţinerea unei finanţări pentru un proiect, la care contribuie eventual şi comunitatea cu bani şi
resurse fizice sau umane, din care şi statul primeşte ceva pentru a putea derula proiectul.
A doua diferenţă este legată de prima, referindu-se la faptul că în o.c. oamenii cer, la
început paşnic, apoi crescând treptat presiunea cât este cazul, ceea ce consideră că li se cuvine.
Nu sunt implicaţi alţi bani, de aceea efortul poate că este mai mare, întrucât au nevoie de multă
perseverenţă în a-şi urma strategia, care trebuie să fie din start cât mai lipsită de cusur ca astfel,
cei care deţin puterea să o împartă şi cu cei guvernaţi.
Cel mai interesant lucru este în acest caz faptul că gravitatea problemei este invers
proporţională cu „sorţii de izbândă”. Deşi ne-am putea gândi că rezolvarea unei probleme este cu
atât mai probabilă cu cât aceasta este mai gravă şi mai ameninţătoare, de fapt nu este aşa.
Problemele grave sunt aduse de autorităţi total iresponsabile şi de oameni dezamăgiţi şi pasivi.
Aşadar, pot spune că problemele mici sunt mai uşor de rezolvat din banii publici existenţi înainte
de începerea proiectului. Poate că cele mai grave rămân deocamdată pe umerii surorii mai mari,
dezvoltarea comunitară.
Aşadar, această diferenţă constă în uşurinţa abordării problemei. Dificultatea cu care se
confruntă o comunitate implicată în o.c. cere o strategie de advocacy puternică, o bună
comunicare cu autorităţile, iar dacă aceasta din urmă pare o utopie, atunci relaţiile cu presa pot
salva măcar uneori situaţia. Organizarea comunitară nu este o metodă de protest în sine, dar în
mare cam la asta ajunge să se rezume, deşi sunt şi alte aspecte demne de luat în considerare.
Odată cu această deosebire ce ţine de dificultatea câştigării unei poziţii influente, apare şi
problema întăririi comunităţii şi pregătirii acesteia mai degrabă pentru o luptă aprigă decât pentru
un proces decent în care ceri ce îţi aparţine şi ţi se dă, la timp şi cu scuzele bine meritate. Mai
exact, comunitatea sau mai bine zis reprezentanţii acesteia (grupurile de acţiune de obicei conţin
doar liderii informali ai comunităţii) trebuie instruită pe partea de legislaţie, în domeniul
comunicării şi în domeniul în care vrea să fie produsă schimbarea, pentru a nu fi păcălită sau
respinsă de autorităţi.
3
 În acest sens organizaţia care îndeplineşte rolul de facilitator şi a iniţiat proiectul de
organizare comunitară împreună cu organizatorii comunitari (uneori fac parte din aceasta, alteori
din comunitate) trebuie să organizeze traininguri, ateliere pe mai multe teme şi să fie compusă
din oameni bine instruiţi şi cu experienţă în confruntarea autorităţilor.
O altă diferenţă între cele două metode se referă la mediul la care se pretează mai bine
acestea. Astfel, dezvoltarea comunitară este necesară şi este asociată mai des cu mediul rural,
probabil pentru că nevoile de aici sunt mai mari, populaţia fiind mai săracă, iar organizarea
comunitară este mai potrivită pentru mediul urban. Acest lucru se întâmplă pentru că însăşi
condiţia oamenilor săraci din mediul rural îi determină pe aceştia să fie mai puţin instruiţi, mai
uşor de păcălit şi mai greu de organizat pentru un demers ce presupune influenţarea autorităţilor
şi câştigarea unei puteri mai mari.

Proiectul “Înapoi la rădăcini”

Proiectul de organizare comunitară a vizat câteva cartiere/zone din Bucureşti: Titulescu,
Favorit (Drumul Taberei), Callatis (Drumul Taberei), Lacul Tei şi Maica Domnului, Dristor.
Personal, am fost implicată ca voluntar în acest proiect şi am participat la mai multe
evenimente şi la crearea grupurilor de acţiune civică, însă din exteriorul comunităţii, eu locuind
în alt cartier. Am fost implicată în mai multe feluri în proiect, rolul meu nu a fost unul foarte clar.
Am participat la interviurile în urma cărora am strâns grupurile de acţiune, am participat la
şedinţele din cartiere, la atelierele organizate cu scopul de consiliere şi informare în domenii în
care grupul de acţiune avea să acţioneze, am luat contactul cu locuitorii din zona în care urma să
aibă loc un anumit eveniment pentru a-i invita sau pentru a-i convinge să se alăture cauzei
noastre.
Am să încerc să analizez sau să povestesc ce s-a întâmplat în acest proiect la care am fost
mai mult martor decât participant, întrucât nu m-am implicat pe atât de mult pe cât mi-am dorit.

Informaţii generale
Durata proiectului: septembrie 2009 - martie 2011 (s-a prelungit, este în continuă desfăşurare)
Parteneri: Center for Community Organizing - CCO (Slovakia) www.cko.sk - Cu o experienta
de peste 10 ani in domeniul organizarii comunitare, CCO ofera consultanta facilitatorilor
comunitari CeRe pe toată durata proiectului prin sesiuni de training, comunicare online si vizite
pe teren.
Finantator: Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe - www.ceetrust.org
Echipa
Coordonator de proiect: Sînziana Dobre

4
Organizatori comunitari:

 Nicoleta Chirita
 Iustina Neagu

 Aurel Borcescu

Initiativa a fost, din câte ştiu eu, a coordonatorului de proiect, Sânziana Dobre, din echipa
CeRe (Centrul de Resurse pentru participare publică).
Populaţia ţintă a fost cea din cele şase cartiere şi sper că nu greşesc când spun asta.
Grupurile de acţiune sunt cele instruite şi cele care au depus cel mai mult efort, însă încercarea a
fost de a implica toţi locuitorii zonelor amintite.

Etapele proiectului (luate de pe www.ce-re.ro) pentru o viziune detaliată asupra

proiectului sunt oferite aici, însă eu nu mă voi concentra atât de mult pe detalii, cât pe
problemele care au apărut şi pe observaţiile mele personale. Însă, am considerat important să ofer
şi astfel de informaţii, aşa cum au fost notate de organizatorii comunitari.

 Alegerea cartierelor - În luna noiembrie 2009 au fost alese primele două cartiere - Lacul
Tei şi Favorit (Drumul Taberei). În aprilie 2010 au fost selectate încă trei zone - Griviţa-
Titulescu, Callatis-Drumul Taberei şi Maica Domnului. Ultimul cartier selectat în luna
august este Dristor.
 Interviurile din uşă în uşă - Interviurile au fost finalizate in cinci dintre zonele mai sus
mentionate. In momentul de fata, acestea mai sunt in derulare doar in cartierul Dristor.

 Identificarea potentialilor lideri - organizatorii comunitari cauta cetateni care sa fie

interesati si dispusi sa se implice activ in organizarea unor actiuni civice, devenind lideri
ai unor grupuri cetatenesti locale. In Lacul Tei, Favorit, Callatis-Drumul Taberei si
Titulescu-Grivita s-au format astfel de grupuri de initiativa formate din aprox. 5-7
persoane interesate de bunul mers al comunitatii.

 Selectarea problemelor - cetatenii din grupurile de initiativa din Lacul Tei si Favorit, cu
ajutorul echipei CeRe, au organizat pe 17, respectiv 21 aprilie 2010 cate o intalnire in
fiecare cartier cu participarea tuturor celor doritori. In cadrul acestei intalniri au fost
5
 discutate cele mai importante probleme ale comunitatii si participantii au decis prin vot
care sunt prioritatile lor. In Lacul Tei, s-au votat patru probleme: curatenia, parcarile si
circulatia, siguranta cetateanului si reabilitarea termica. In Favorit au fost selectate cinci
probleme: cinematograful Favorit, parcurile si spatiile verzi, curatenia, masinile
abandonate si siguranta cetatenilor. Astfel de consultari de cartier au mai avut loc in zona
Callatis din Drumul Taberei si zona Titulescu-Grivita.

 Grupul civic in actiune - in urma intalniriilor de cartier, s-au format grupuri de lucru ale
cetatenilor. In Lacul Tei, Favorit si Callatis-Drumul Taberei, acestea s-au documentat cu
privire la problemele selectate si au construit o strategie pentru a atrage atentia
autoritatilor competente asupra necesitatii solutionarii lor. Astfel, in Lacul Tei, dupa mai
multe demersuri pe langa Administratia Domeniului Public Sector 2, grupul de cetateni a
reusit sa ii convinga sa realizeze un trotuar pe o alee intens circulata de masini. In
Callatis, la o luna actiunile grupului de initiativa, autoritatile au decis sa dea curs cererii
lor si sa igienizeze si asfalteze o alee intre doua scoli folosita ca maidan si groapa de
gunoi. In Favorit, cetatenii au organizat, in august 2010, un eveniment de sensibilizare
legat de soarta cinematografului Favorit si au cerut ca acesta sa fie transformat intr-un
centru cultural si de recreere. La 3 luni dupa eveniment, Cristian Poteras, primarul
sectorului 6, a anunat intr-o conferinta de presa ca cinematograful Favorit va deveni
centru cultural.

 Intalniri cu alte ONG-uri - CeRe va organiza intalniri intre grupurile civice din cele 6
cartiere si organizatii neguvernamentale care sunt active in Bucuresti pentru a le prezenta
cetatenilor exemple de lucruri care au fost realizate cu participarea comunitatii.

 Instruiri pentru liderii grupurilor civice - CeRe a organizat in luna noiembrie 2010 o
instruire la care au participat o parte din liderii din fiecare dintre cele 6 cartiere in care se
desfasoara proiectul. Cursul a fost o ocazie pentru lideri de a se cunoaste si a impartasi
din experienta fiecaruia, dar si de a afla cum pot sa isi continue munca, cum pot mobiliza
comunitatea, cum pot gasi fonduri.

Experienţa organizării comunitare. Aşteptări şi rezultate.

6
 Aşteptările de a realiza grupuri de acţiune care să reziste şi să îşi desfăşoare activitatea şi
după finalizarea proiectului şi care să implice suficient de mult comunitatea nu au fost întru totul
atinse. Însă, acestea erau mai degrabă scopurile cele mai înalte într-o viziune idealistă. Eu cred că
cei de la CeRe împreună cu comunităţile au reuşit să facă mult mai mult decât credeam eu
personal că se poate face în ţară şi am fost mereu plăcut impresionată de rezultatele lor.
Pentru a-i motiva pe oameni să se implice s-a încercat strategia de a-i implica în
proiectele propuse de ei. Tot ce au făcut a fost dictat de ei, după problemele şi dorinţele lor.
Organizatorii comunitari au încercat doar să eficientizeze munca lor, să îi orienteze către anumite
posibilităţi şi să îi pună în contact cu anumiţi experţi (arhitecţi, urbanişti) şi să îi înveţe cum să
comunice eficient cu autorităţile.
Într-unele cartiere s-a întrerupt pentru o vreme proiectul pentru că oamenii au fost prea
indiferenţi, însă a fost reluat de curând. Din câte am înţeles (eu nu prea mai particip la proiect)
lucrurile merg bine, oamernii reuşesc să comunice, în ciuda diferenţelor dintre ei. Este dificil să
reuneşti oameni foarte diferiţi în munci care necesită multă perseverenţă şi încredere, pentru că
trebuie să îi faci să devină o echipă. Acesta este lucrul cel mai dificil pentru un organizator
comunitar.
Multe lucruri s-au desfăşurat bine, însă cu preţul nervilor organizatorilor comunitari şi ai
oamenilor cu adevărat implicaţi, care de multe ori nu au primit susţinerea de care au avut nevoie
din partea celorlalţi.
Oamenii din Favorit au reuşit după multe negocieri şi insistenţe cu autorităţile să obţină
restaurarea cinematografului Favorit, însă proiectul este încă în derulare şi a început în primul an
de activitate, deci se paote spune că negocierile şi luptele pentru a face ceva legal, normal, după
dorinţele oamenilor şi nu după afacerile şi interesele politice ale consiliilor şi primăriilor au durat
extrem de mult. S-au asfaltat şi străzi sau bucăţi de străzi, s-a negociat chiar şi cu Oprescu, pe
care grupul din Titulescu a reuşit să îl aducă la masă pentru a-l face să promită tot felul de lucruri
sugerate de experţii aleşi de comunitate, nu de cei cu diferite interese mai mult sau mai puţin
ascunse (adică să se facă aşa cum vor oamenii, nu cum vrea el) etc.
Organizatorii comunitari au muncit enorm de mult, deşi din câte ştiu eu, ar trebui ei să
coordoneze şi munca să vină mai mult din partea comunităţii. În România (ca şi în alte ţări) mai
e încă de lucru la acest capitol, dar mi se pare important să precizez că sunt ţări ca Germania şi
Polonia care au întâmpinat chiar mult mai multe dificultăţi decât noi în a comunica cu oamenii şi
care ne-au felicitat pentru rezultatele noastre.

7
 Cred că scopul principal al proiectului a fost mult mai înalt decât cel de a repara sau
aranja oraşul în câteva locuri. Ideea cea mai frumoasă a fost de a demonstra că la noi în ţară, cu
un nivel de corupţie despre care toţi vorbim şi cu o pasivitate din cauza căreia unii mărturisesc că
îşi ascund originea când pleacă în alte ţări, se pot face lucruri bune atâta timp cât acest lucru este
încercat şi urmat până la final cu perseverenţă.
În organizare comunitară nu cred că există reţete de succes, care să poată fi preluate de la
alte ţări mai “evoluate”, pentru că fiecare popor are specificul lui, dorinţele şi probelemele lui, iar
pentru ca un astfel de proiect să aibă succes, orice acţiune cred că trebuie să pornească de la acest
lucru: de la cacaracteristicile şi nevoile populaţiei.
Cu toate acestea, nu pot spune că totul a fost un succes şi că proiectul a mers perfect.
Problema pe care am observat-o eu, dincolo de corupţie şi de alte atribute ale clasei politice,
pasivitatea unor oameni (nu a tuturor), care nici după ce au văzut rezultate benefice şi lucruri
bune care se întâmplă în comunitatea lor datorită vecinilor lor, nu au vrut să se alăture grupurilor
de acţiune civică. Din uşi trântite în nas şi conversaţii aprinse pe tema “domnişoară, în ţara asta,
vă spun eu om bătrân, nu se poate face nimic” discursul unor oameni nu a ajuns să evolueze mai
sus de “suntem de acord să faceţi ceea ce faceţi, este foarte bine, continuaţi”. Nu am urmărit
exact cine şi-a modificat răspunsul şi cum, însă deşi mă aşteptam ca după reuşite mari ca cea cu
Favorit sau negocierile în ce priveşte podul (din Titulescu) să se alăture grupului mult mai mulţi
oameni, acest lucru s-a întâmplat doar în cel de al doilea caz şi nu pentru mult timp, în rest fiind
vorba de oameni care i-au susţinut de acasă, uitându-se la televizor.

Nevoile cetăţeanului şi oferta specialistului

Ideea lui Kearney în Reconceptualizing Peasantry despre teoriile oamenilor de ştiinţă
care ne influenţează modul de a privi o comunitate şi specificul ei şi necesitatea observării şi
înţelegerii acesteia prin ea însăşi mi se pare esenţială în contextul dezvoltării şi a proiectelor ca
cel de organizare comunitară. Una din ideile cele mai vehiculate în acest domeniu este de pornire
de la dorinţele oamenilor, de la nevoile lor, pentru a le câştiga încrederea şi interesul.
Superioritatea omului de ştiinţă în rolul de organizator comunitar în cazul acesta, fie el
antropolog, sociolog ş.a. nu are ce căuta într-un proces ce are ca scop împuternicirea comunităţii.
Încercările eşuate de a-i oferi cetăţeanului simplu ceea ce un om de ştiinţă a studiat că are el
nevoie pot fi foarte des întâlnite în proiecte din întreaga lume.
În procesul de organizare comunitară este bine să fie cunoscută comunitatea de către cei
care iniţiază proiectul, însă nu pentru a fi condusă, ci pentru a fi mai bine gestionată cu scopul de
8
a rezolva problemele pe care oamenii le consideră importante. Rolul organizatorului comunitar şi
al omului de ştiinţă este de a oferi o strategie sau câteva sugestii, de a lucra eficient cu oamenii şi
de a ajuta grupurile de iniţiativă să treacă peste momentele de tensiune şi conflict, de a-şi găsi
resursele în momentele grele.
Aşadar, specialistul într-un proiect de dezvoltare este omul care locuieşte în comunitate.
Oamenii de ştiinţă trebuie doar să înveţe cum să afle de la el ce este necesar, mecanismul după
care comunitatea funcţionează pentru a putea gestiona programul eficient.

Advocacy şi ştiinţa
O întrebare importantă întâlnită în textele pe care le-am citit (Kirsch, 2000, Anthropology
and Advocacy) este dacă cercetătorul ar trebui să se implice pentru comunitatea pe care o
studiază spre binele acesteia sau dacă ar trebui să fie indiferent.
Din proiectul “Înapoi la rădăcini” am înţeles nu numai ce spune Kirsch, şi anume că dacă
nu susţii comunitatea, atunci îi susţii pe cei mai puternici care vor să profite de pe urma ei, ci
că în sine problema utilităţii muncii ştiinţifice pentru oamenii obişnuiţi este problema
principală şi ţine în totalitate de morală.
Cu alte cuvinte, a nu te implica nu te face să fii un om de ştiinţă mai puţin talentat sau cu
un statut din punct de vedere intelectual mai scăzut, aşa cum implicarea pentru o comunitate
nu te face un om de ştiinţă mai bun în ştiinţa pe care o studiezi/practici. Însă, consider că toţi
cei implicaţi într-un proiect trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă
în cadrul lui. Aşadar, din punct de vedere social şi moral, un cercetător care intervine într-o
comunitate cu scopuri pur egoiste, intenţionat sau din ignoranţă şi abuzează de informaţiile şi
resursele acesteia sau nu depune suficient efort pentru a studia comunitatea şi a se asigura că
proiectul este unul potrivit, realizat într-un mod adecvat, ar trebui să răspundă social, moral şi
legal pentru acest lucru. Desigur, se poate lăuda cu cercetări extraordinare, dar dacă nu au
cercetat realitatea sau dacă au cercetat-o, dar nu au fost puse corect în slujba puterii, ci după
placul acesteia, atunci care mai este scopul ştiinţei?
După părerea mea, ştiinţa de dragul ştiinţei poate fi mai periculoasă decât pare, întrucât
ea nu poate fi separată de comunitate. În acest proces (de cercetare) omul de ştiinţă modifică
prin simpla cercetare comunitatea şi acumulează putere asupra ei prin simpla deţinere a
informaţiilor. Fără comunităţi care sunt cercetate, sociologul şi antropologul ar deveni

9
filozofi sau istorici, analizând un trecut în care comunitatea putea vorbi despre ea însăşi. Cu
alte cuvinte, este nevoie de cooperare şi responsabilitate în relaţia dintre cercetător şi obiectul
studiat, pentru că lipsa unei relaţii între cele două este o aparenţă falsă sau nici măcar atât.

Bibliografie

 Kirsch, S., (2002), Anthropology of Advocacy,

http://coa.sagepub.com/content/22/2/175, data: 06.02.2012
 Kearney, M., (1996), Reconceptualizing the Peasantry, Westview Press

 Shel Trapp, (2003), Dynamics of Organizing: Building Power by Developing the

Human Spirit, (Self published).

10