S10 SEMIOLOGIE

I. TULBURARILE CONSTIENTEI SI ALE RITMULUI SOMN-

VEGHE
I.1. TULBURĂRILE C.A.C.
A Tulburările nivelului C.A.C.
Conţin denivelări doar cantitative (pe axa stare de veghe – somn, a
vigilităţii) sau / şi calitative (pe axa conştiinţă clară, lucidă – comă, a
obnubilării). În acest sens, C.A.C. poate avea doar grade progresive de
denivelare sau / şi de disoluţie, dezorganizare, de la un nivel optim (maxim, în
stare de normalitate) spre un nivel minim, dincolo de care avem abolirea
C.A.C. (somn, comă). Întâlnim aici următoarele simptome:
1. Hipervigilitatea: este o creştere cantitativă anormală a nivelului
C.A.C. dincolo de nivelul optim, manifestată prin: creşterea anormală a
vigilităţii, a stării de alertă, a intenţionalităţii conştiinţei, cu consecinţe se-
cundare: hiperprosexie (de concentrare şi persistenţă), hiperestezie perceptivă
(până la percepţie dureroasă),insomnie.Se întâlneşte în intoxicaţia acută cu
psihostimulante, în stări marcate de "excitaţie psihică", maniacală sau
anxioasă, P.T.S.D.
2.Vigilitatea scăzută : apare în astenia psihică.
3. Somnolenţa diurnă: se referă la scăderea vigilităţii, cu tendinţă la
somn şi menţinerea dificilă (prin efort voluntar) a stării de veghe (mai ales în
cazul substimulării). Se asociază o senzaţie de oboseală şi o derulare lentă şi
dificilă, a procese-lor de gândire. Gradul maxim de somnolenţă se numeşte
torpoare (cu hipoestezie perceptivă şi bradipsihie ). Beţia somnului este o stare
de somnolenţă de câteva ore, în prelungirea perioadei de trezire. Somnolenţa
se întâlneşte în sindromul de delirium(confuzie mintală).
 4. Obnubilarea: se caracterizează printr-un anumit grad de deni-
velare(cu scăderea vigilităţii), asociat cu o dezorganizare a C.A.C., cu
afectarea clarităţii şi lucidităţii acestuia şi a eficienţei şi calităţii proceselor de
gândire. Deficitul cognitiv este cauzat şi de faptul că obnubilarea, ca simptom,
afectează şi funcţionalitatea atenţiei, orientării, memoriei, uneori a percepţiei,
centrând un subsindrom, aparţinînd de obicei sindromului de delirium. Intr-un
grad mai redus, apare şi în unele psihoze acute polimorfe.
5. Letargia: este o stare de abolire a câmpului actual de conştiinţă, prin
instalarea unui somn patologic:prelungit,profund, dar din care pacientul poate
fi trezit, pentru scurt timp,prin stimuli foarte puternici. Nu este o stare de comă
vigilă, lipsindu-i semnele neuro-vegetative ale comelor. Poate avea o cauză
psihogenă(hipnoza)sau una organică(encefalita letargică).
6.Stuporul: este în principiu un sindrom psihomotor cu imobilism,
mutism, areactivitate totală la stimuli ambientali. Deşi pare absent din mediu,
pacientul cu ochii deschişi are mişcări oculare ce urmăresc ambianţa şi uneori
după revenire îşi reaminteşte unele evenimrnte. În funcţie de tipul de stupor
afectarea nivelului şi organizării C.A.C. este variată: stupor
disociativ(disociaţia C.A.C.), stupor confuzional(obnubilare), stupor
depresiv(cîmp clar).
6.Coma vigilă (soporul):este o abolire a nivelului C.A.C. de tipul unei
come superficiale cu areactivitate dar trezirea este posibilă prin stimuli
puternici; poate apare în intoxicaţia acută cu alcool, sedative, opioide, forme
severe de delirium.
B Tulburările ariei C.A.C.
1.Ingustarea punctiformă: Aria C.A.C. diminuă progresiv, fluctuent,
pentru a deveni în cele din urmă punctiformă, cu păstrarea doar a câtorva
canale de legătură cu realitatea exterioară. Diminuă şi vigilitatea, atenţia
globală, memoria(mai ales de fixare) şi, în general, toate procesele cognitive
conştiente. Poate dura ore sau zile. Centrează sindromul stării crepusculare,
întâlnit în patologia epileptică, histerică, în reacţiile explozive şi de stres acut,
în beţia patologică.
2. Ingustarea focalizată selectivă: este de scurtă durată şi se
caracterizează printr-o intenţionalitate a conştinţei şi o direcţionare şi
hiperconcentrare a atenţiei, îndreptată înspre un unic obiectiv care o
"fascinează". Scăderea masivă a dispersiei atenţiei face ca subiectul să
conştientizeze vag ambianţa proximă, în care este dezorientat. Apare în starea
de transă disociativă.
3. Expansiunea C.A.C.: este reprezentativă pentru "stările alterate ale
conştiinţei", ce pot conţine: alterări ale trăirii eului (creştere în intensitate şi
extensiune, dizolvarea limitelor sale şi fuziunea cu cosmosul, schimbarea
identităţii personale); sentimentul cunoaşterii absolute, a opririi scurgerii
timpului; trăiri,inexprimabile, de tipul beatitudinii şi extazului; extinderea
limitelor perceptive. Se întâlneşte în: psihoze epileptice, consum de substanţe
halucinogene; stări produse de unele tehnici de meditaţie.
4.Starea oniroidă: se caracterizează prin înlocuirea întegrală a
conţinutului C.A.C. cu un conţinut halucinator, substitutiv, similar visului,
generat de procese de gândire primară, alogică şi organizat imaginativ. Se
întâlneşte în sindromul de delirium (forma confuzo-onirică) şi în unele forme
de psihoze acute, polimorfe, sau în echivalenţe epileptice.
C. Disocierea C.A.C.: este o desintegrare, disociere a unor funcţii psihologice,
care în mod normal operează sincron şi integrat (conştiinţă, atenţie, percepţie,
memorie, identitatea eului). Se întîlneşte în tulburările disociative (amnezie,
fugă, stupor, stări de transă sau posesiune, personalitate multiplă, sindrom
Ganser).
I.2. TULBURĂRI ALE RITMULUI CIRCADIAN SOMN VEGHE
A.Tulburarea duratei somnului: se manifestă prin insomnii sau hipersomnii.
1. Insomnia: este o scădere a duratei totale a somnului, într-o perioadă
de 24 ore, prin comparaţie cu necesarul de somn, habitual, al individului.
Există mai multe tipuri de insomnie: a) totală (stare de veghe permanentă, timp
de 24 ore; se întâlneşte în sindromul de delirium sever, în unele cazuri de
manie sau depresie, în debutul schizofreniei; trebuie diferenţiată de pseudo-
insomnia totală a unor nevrotici astenici, când, doar subiectiv, există această
impresie). b) parţială, cu variantele:  de adormire (după culcare, adoarme
doar după 2-3 ore; se întâlneşte în: astenia psihică, stările hipertimice anxioase,
depresive, iritabile, euforice şi stările obsesive);  de la mijlocul nopţii
(adoarme imediat, se trezeşte după câteva ore de somn şi nu mai poate
readormi timp de câteva ore; se întâlneşte în P.T.S.D.; de trezire sau matinală
(adoarme şi doarme normal dar se trezeşte cu 3-4 ore înainte de ora sa
obişnuită şi nu mai poate readormi deloc; este caracteristică depresiilor severe,
psihotice); prin somn fragmentat, prescurtat (somnul este agitat, cu treziri
frecvente şi dificultăţi de readormire; se întâlneşte în delirium ). In ICD-10
există o tulburare mintală denumită Insomnia nonorganică.
2. Hipersomnia: este o creştere a duratei totale a somnului, într-o
perioadă de 24 ore, prin comparaţie cu necesarul de somn habitual, al
individului. Poate apare ca hipersomnie: a) totală (somn continuu, 24 ore; este
rară, uneori compensatorie după insomnii totale repetate); b) parţială, continuă
(somnul nocturn se prelungeşte în prima parte a zilei următoare; trezirea e
dificilă şi e urmată, uneori, fie de"beţia somnului", fie de o somnolenţă diurnă
permanentă); c) paţială, intermitentă (cu"crize de somn", diurn, deosebite de
cele ale narcolepsiei prin faptul că nu sunt invincibile, durează mai mult, sunt
mai puţine într-o zi, nu au caracter odihnitor, sunt absente semnele
caracteristice ale narcolepsiei: paralizia de trezire, cataplexia, halucinaţiile
hipnagogice, nu au o natură organică şi nu aparţin unei patologii cu specific
pedopsihiatric). Hipersomnia se întâlneşte în nevroze astenice sau depresive,
în"hipersomnia nonorganică"a ICD-10, sau, cu caracter compensator, în toate
stările cu dissomnie.
B. Tulburarea calităţii somnului: Dissomnia.
Somnul nu este afectat ca durată, dar este neodihnitor, cu oboseală matinală. El
este superficial, neliniştit, fragmentat, dar fără dificultăţi de readormire. Se
întâlneşte în nevroze, tulburări ale ritmului somn-veghe. Poate determina o
hipersomnie compensatorie. In perspectiva DSM-IV, sensul termenului de
dissomnie este mai larg,incluzând toate tulburărilede somn cu excepţia
parasomniilor.
C. Inversarea ritmului somn-veghe
Se caracterizează printr-un, sistematic, somn diurn şi o stare de veghe
nocturnă. Somnul diurn fiind neodihnitor apare adesea şi o hipersomnie
compensatorie. Se întâlneşte în: delirium, unele cazuri de schizofrenie sau de
tulburări afective şi în tulburarea cu acelaşi nume din ICD-10. Nu se includ
aici dereglările tranzitorii ale ritmului datorită începerii unei munci în 3 ture
sau a unei călătorii cu avionul la mari distanţe, cu schimburi bruşte de fus orar.
D. Parasomniile
Sunt evenimente episodice anormale care apar în timpul somnului şi au un
determinism psihogen.
1. Coşmarurile: sunt vise care se repetă pe durata unei nopţi, cu sau
fără teme recurente, cu conţinut înfricoşător, chiar terifiant. Apar, de obicei, în
a doua jumătate a perioadei de somn, provocând, spontan, o trezire, cu o rapidă
normalizare a vigilităţii şi cu capacitatea de a povesti, imediat sau mai târziu,
la modul vivid şi detaliat, visul respectiv. Se întâlnesc în delirium şi P.T.S.D.
Există o tulburare mintală a ICD-10 cu această denumire.
2. Somnambulismul (mersul în somn): apare în prima treime a peri-
oadei de somn. Pacientul se trezeşte doar aparent, deschide ochii dar rămâne
într-o stare crepusculară, cu îngustarea punctiformă a câmpului de conştiinţă şi
automatism ambulator nocturn. Se scoală din pat, iese din cameră sau din casă,
dar nu e "prezent în mediu". Este hiporeactiv la tentativele altora de a
comunica cu el; poate, însă, răspunde automat la întrebări simple. Capacităţile
sale motorii sunt diminuate, se poate răni în timpul mersului. Singur sau
însoţit, se poate reîntoarce acasă, culca din nou şi readormi. A doua zi are o
amnezie totală asupra episodului. Considerat, înainte, o formă a patologiei
histerice, există o tulburare mentală a ICD-10 cu această denumire.
3. Pavorul nocturn: este considerată o stare "înrudită" cu
somnambulismul. Există, alături de asemănări, şi următoarele deosebiri: este
precedat de un coşmar, şi, uneori, urmat de o stare oniroidă, după "trezirea"
parţială; pacientul se scoală din pat într-o vizibilă stare de mare anxietate şi,
uneori, asociată cu confuzie cu dezorientare, care se agravează la tentativele
altora de a-l trezi complet. In timpul episodului ţipă, se agită, fuge prin cameră.
După 1-10 minute se remite starea crepusculară, se culcă din nou, readoarme
sau nu, iar a doua zi are o amnezie lacunară, totală sau parţială, a episodului.
Există o tulburare mentală a ICD-10 denumită astfel.

II. TULBURĂRI DE ORIENTARE

Se referă la o serie de tulburări de tip aperceptiv, dar particulare, apărute, de
cele mai multe ori, în contextul unui câmp de conştiinţă denivelat, şi care
rezultă din necorelarea, instantanee, a datelor perceptive cu datele de
cunoaştere anterioară
 1. Dezorientarea temporală: pacientul ignoră sau face confuzii
referitor la repere temporale fundamentale (data calendaristică, vârsta şi data
naşterii sale,etc.). Se întâlneşte, mai ales, în sindromul de delirium şi în cel
amnestic organic(cu câmp de conştiinţă clar,dar cu deficit mnezic masiv).
2. Dezorientarea spaţială: pacientul ignoră sau face confuzii referitor
la repere spaţiale fundamentale (locul unde se află în prezent, descrierea
propriei locuinţe, traseul de urmat pentru a ajunge acasă etc.). Se întâlneşte în
sindroamele: delirium, amnestic organic, demenţial şi în tulburările psihotice
acute (cu subconfuzie).
3. Dezorientarea situaţională: pacientul ignoră sau face confuzii
referitor la semnificaţiile (şi circumstanţele, contextul social) situaţiei actuale
din preajma sa. Forma sa extremă este perplexitatea, când pacientul trăieşte, şi
exprimă prin mimica sa, neînţelegerea totală şi inexplicabilă pentru sine a
situaţiei sale actuale. Se întâlneşte în: delirium, stări crepusculare imediat după
remisiune, tulburări psihotice acute (cu subconfuzie), stări de transă
(disociativă).
4. Dezorientarea allopsihică (privind alte persoane): pacientul ignoră
sau confundă identitatea unor persoane cunoscute. Apare în delirium şi
tulburări psihotice acute (cu subconfuzie).
5. Dezorientarea autopsihică (privind propria persoană): pacientul
ignoră sau face confuzii privind propria sa identitate, propria sa biografie. Este
mai rară şi apare în: delirium sever, demenţe avansate, stare de transă
disociativă, personalitatea multiplă.

III. TULBURĂRILE ATENŢIEI (PROSEXIEI)

Sunt doar tulburări cantitative putînd fi globale (implică toate dimensiunile
principale ale atenţiei) sau parţiale.
 1. Hipoprosexia (aprosexia) globală: se caracterizează prin
diminuarea sau suspendarea atenţiei, în ansamblul ei funcţional. Deficitul
atenţiei poate fi: constant în timp (în sindromul oligofren), progresiv şi
ireveresibil (în sindromul demenţial), sau fluctuent şi tranzitor (în sindromul
de delirium).
2. Concentrarea scăzută (dificilă): atenţia este superficială,
distractibilă, cu hiperdispersie; necesită un efort voluntar. Apare în sindroame
organice (oligofren, demenţial, de delirium, postcontuzional), tulburări
psihotice acute, afective (maniacal, depresiv), nevrotice (anxios, astenic),
reactive stresului (acut, posttraumatic).
3. Persistenţă (tenacitatea) scăzută: prin fatigabilitate (astenie) sau
distractibilitate crescută ( delirium).
4. Concentrarea crescută: se întâlneşte in unele tulburări ale nivelului
şi ariei C.A.C.: a)hipervigilitatea patologică; b)atenţia"fascinată"(din starea de
transă disociativă); c)unele îngustări ale ariei (din reacţia de stres acută şi din
atacul de panică).
5. Persistenţă crescută (cu hipomobilitate): atenţie concentrată spre
un obiectiv cu mobilitate redusă (fixă, imobilă); se întâlneşte în atacul de
panică cu stupor reactiv.
6. Hipermobilitatea: se întâlneşte mai ales în stări maniacale şi
anxioase (anxietatea generalizată sau atacul de panică cu agitaţie
psihomotorie).
7. Neatenţia selectivă la stimuli anxiogeni: poate apare ca o reacţie
inconştientă(maladaptativă) de apărare împotriva apariţiei unor stări anxioase
reactive la personalităţile predispuse.
8.Hiperatenţia selectivă: atenţie direcţionată prelungit spre anumite
obiective: propriul corp (în astenia psihică), evenimente potenţial negative
pentru pacient (în depresie), acţiuni ale unor persoane suspectate, nejustificat,
ca fiind rău intenţionate (în personalitatea paranoidă, delirul paranoiac din
paranoia).
9. Concentrarea direcţionată spre stimuli irelevanţi: este consecinţa
unui deficit al filtrului cognitiv, distinctiv între esenţial şi neesenţial; stimulii
ambientali apar ca echipotenţi valoric. Apare în schizofrenie.

IV. TULBURĂRI DE PERCEPŢIE

A. Tulburări cantitative
 neorganice
1.Hiperestezia perceptivă (senzorială): este trăirea perceptivă
dezagreabilă (până la dureroasă) a unor stimuli senzoriali exteroceptivi de
intensitate normală sau redusă. Apare ca o hipersensibilitate psihologică
dobândită dar tranzitorie, de receptare a stimulilor. Poate apare în sindromul
post-contuzional, mai ales ca o intoleranţă pentru zgomot. A mai fost implicată
în explicarea cenestopatiilor, a psihalgiilor sau a accentuării durerilor
preexistente în stari depresive .
2.Percepţia intensificată: obiectele din jur sunt percepute mai clar, mai
pregnant, cu mai multe detalii, cu un colorit mai viu. Se întâlneşte în
sindromul maniacal.
3.Hipoestezia perceptivă (senzorială): este trăirea perceptivă cu o
estezie diminuată (până la vag, indistinct) a unor stimuli exteroceptivi de
intensitate cel puţin normală. Această hiposensibilitate psihologică receptivă,
dobândită dar tranzitorie, apare în depresiile severe.
4.Percepţia diminuată: obiectele din jur sunt percepute mai pal, mai
estompat, cu contrast slab, diferenţieri neclare, detalii puţine. Se întâlneşte în
sindromul depresiv.
 5.Diminuarea sau abolirea percepţiilor vizuale, auditive, sau
olfactive: se întîlneşte în tulburarea disociativă (conversivă); cecitate,
surditate, anosmie conversive.
6.Anestezia cutanată psihogenă: este o pierdere, parţială sau totală, a
oricăreia sau a tuturor senzaţiilor cutanate normale, pe toată suprafaţa corpului
sau în orice parte a acestuia (cu o topografie cutanată evident non-
neurologică). Se întâlneşte în "Anestezia disociativă" din cadrul
Tulburărilordisociative (conversive) ale ICD-10.
7. Cenestopatiile (discenesteziile): sunt senzaţii variate, dezagreabile
dar nedureroase, de disconfort corporal (jenă, apăsare, distensie, arsuri,
furnicături), difuze sau localizate, uneori migratorii, ce mimează simptome ale
semiologiei bolilor somatice, fiind însă, de fapt, pur psihogene.
8. Psihalgia: este o durere corporală intensă şi persistentă, exclusiv
psihogenă. Apare, în ICD-10,în cadrul: "Tulburării durerii somatoforme
persistente". Trebuie diferenţiată de accentuarea unei dureri somatice reale,
preexistente, de către o depresie.
 organice
1.Agnozia: este o tulburare, de natură organică (neurolo-gică) a
integrării perceptive, definită prin incapacitatea pacientului de a recunoaşte şi
identifica obiecte pe baza informaţiilor primite printr-un singur canal senzorial
(de ex., numai prin pipăit: astereognozie). Pacientul, cu funcţiile senzoriale
indemne, nu poate interpreta semnificaţiile unei trăiri perceptive specifice.
Anosognozia se referă la nerecunoaşterea unui deficit sau a unei stări
patologice. Alte tipuri de agnozii: agnozie vizuală (pentru obiecte sau
persoane), prosopagnozie (pentru aspectul feţei, fizionomie), asomatognozie
(pentru o parte a propriului corp), agnozie digitală (pentru un deget atins),
simultagnozie (pentru integrarea părţilor unui întreg). Se întîlneşte în
sindromul demenţial ( mai ales în boala Alzheimer cu debut precoce) şi în
sindroamele psihoorganice determinate de leziuni neurologice de focar.
B Tulburări calitative
 propriu-zise
1.Distorsiuni perceptive: sunt aspecte vii, neobişnuite, pe care le pot
lua trăirile perceptive, în domeniul sunetelor, culorilor, formelor, contururilor,
distanţelor, etc. Apar în: delirium, schizofrenie (debut sau fază reziduală),
intoxicaţia cu halucinogene.
2.Iluziile patologice: sunt percepţii false (deformate), cu "obiect"
(generate de stimuli senzoriali reali), necriticate (fără conştientizarea
caracterului lor patologic), deci necorectate. Apar prin afectarea
"izomorfismului" dintre caracteristicile descriptive ale trăirii perceptive şi cele
ale "obiectului" exterior real. Nu este afectată identificarea corectă a obiectului
respectiv. Obiectele pot fi percepute supradimensionat (macropsie),
subdimensionat (micropsie), deformat (metamorfopsie), sau "eronat" în orice
altă manieră. Se întâlnesc în tulburări disociative, delirium, intoxicaţii cu
halucinogene, tulburări psihoorganice epileptice, stări de sevraj la alcool,
sedative (iluzii vizuale ,auditive, tactile). Iluziile pot privi şi propria
corporalitate (iluzii somatosenzoriale în tulburarea schizotipală). Iluziile de
schemă corporală, sau de identificare au la bază un sindrom delirant.
3.Halucinaţiile: sunt trăiri perceptive "fără obiect", deci fără stimuli
senzoriali externi "obiectuali", corespondenţi.(vezi sindromul halucinator).
4. Flashback-urile: sunt distorsiuni perceptive, iluzii sau halucinaţii, ce
pot apare episodic, brusc, pentru scurtă durată, la pacienţi complet remişi clinic
dar care au avut astfel de trăiri în trecut, în timpul unor episoade clinice de
intoxicaţie acută cu substanţe psihoactive. Sunt reduplicări exacte ale trăirilor
anterioare. Mai pot apare şi în P.T.S.D.
  particulare
(1) tulburări de tip aperceptiv: se referă la tulburări de recunoaştere şi
identificare sau la tulburări de înţelegere, interpretare şi semnificare, a unor
percepţii normale, în contextul unui câmp de conştiinţă clar, tulburări ce
implică o stare paradelirantă sau delirantă.
1.Iluziile de recunoaştere şi identificare: privesc persoane
necunoscute, străine (în cazul falselor recunoaşteri) sau persoane cunoscute,
familiare (în cazul falselor nerecunoaşteri), în contextul unor percepţii normale
dar interpretate delirant.
1)Iluzia Fregoli: este o falsă recunoaştere a persecutorului, fals "identificat" în
mai multe persoane, de fapt necunoscute, care nici nu seamănă între ele şi care
sunt considerate tot atâtea deghizări ale acestuia dintâi. Apare în psihoze
paranoide.
2)Iluzia Sosiilor (Capgras): pacientul este convins că o persoană familiară (de
ex.,soţia sa) nu este, de fapt, acea persoană (falsă nerecunoaştere), ci o
persoană străină, cu înfăţişare identică, prin care persecutorul o substituie pe
cea dintâi. Apare tot în psihoze paranoide.
2. Tulburări ale înţelegerii, interpretării, şi semnificării unor
percepţii normale.
1) Neînţelegerea semnificaţiei unei percepţii corecte: se întâlneşte în debutul
schizofreniei.
2) Neînţelegerea semnificaţiei situaţiei actuale corect percepute: se întâlneşte
în debutul schizofreniei.
3)Falsa atribuire de semnificaţii unor date perceptive nesemnificative: se
întâlneşte în debutul schizofreniei.
4)Derealizarea: este o tulburare calitativă a perceperii preajmei (realităţii
obiective, înconjurătoare). Deşi preajma este percepută corect în ceea ce
priveşte obiectele ce o compun, pacientul are sentimentul, impresia subiectivă,
că ea s-a schimbat, în mod spontan, straniu, inexplicabil, trăiri ce generează
anxietate. Ambianţa poate fi trăită ca: nefamiliară, ireală, neautentică (la fel ca
decorul unei scene de teatru). Se întâlneşte în aceleaşi afecţiuni ca şi
depersonalizarea (vezi mai jos), cu care se poate asocia.
5)Dispoziţia predelirantă: se caracterizează prin sentimentul, impresia
subiectivă a pacientului că în preajma sa (percepută, obiectiv, corect), se
petrece o schimbare, stranie, necunoscută, inexplicabilă. Nimic nu e
întâmplător, totul este semnificativ (extinderea câmpului semnificaţiilor), totul
îl vizează pe el (atitudine autoreferenţială), întodeauna la modul primejdios,
ameninţător pentru sine (interpretare anormală), dar fără a putea preciza,
concret, în ce constă acest pericol. In consecinţă, trăieşte o stare de permanentă
alertă, insecuritate, aşteptare anxioasă a unui eveniment iminent, cu implicaţii
negative pentru sine. Apare în faza de predelir a unui delir primar.
6) Trăiri predelirante de tipul: relaţiei senzitive, a controlului paranoid, a
prezenţei unei persoane străine în casă: apar ca urmare a unor intrerpretări
anormale a unor percepţii normale, nesemnificative de fapt, dar care, pe
această cale, dobândesc o falsă semnificaţie, devin, pentru pacient, "semne"
care-l fac să "simtă" că e observat, discutat, urmărit, controlat, etc. Se întâlnesc
în debutul sau în stările reziduale ale psihozelor delirante, în stări marginal
psihotice.
(2) Tulburări ale trăirii propriei identităţi (corporale şi/ sau psihice), apărute
în condiţiile unei percepţii de sine normale, dar generate de un context
paradelirant sau disociativ histeric.
1.Depersonalizarea: pacientul, cu toate că, obiectiv, îşi percepe normal
propriul corp, are, subiectiv, "sentimentul" că, fie sub aspectul înfăţişării sale,
fie sub aspectul eului său, s-a schimbat, modificat, în mod straniu, ciudat,
inexplicabil, neputînd explica această modificare ( semnul oglinzii: se priveşte
ore în şir pentru a găsi o explicaţie). Trăirea apare spontan şi este anxiogenă.
Perceperea şi interpretarea realităţii obiective este normală, în sensul că nu are
iluzii, halucinaţii sau delire constituite. Apare în Sindromul de
depersonalizare-derealizare (ICD-10), în dispoziţia predelirantă, în intoxicaţia
cu halucinogene, în reacţia acută de stress, în unele stări depresive, anxioase,
obsesive, sau disociative histerice.
2 2. "Sentimentul",impresia:
 incertitudinii privind propria identitate,
 unui proces de transformare psihică a propriei identităţi,
 pierderii vechii identităţi şi înlocuirea ei cu o alta, nouă.
Apar în depersonalizare, dispoziţia delirantă, tulburări disociative histerice.
3. Tulburarea de identitate disociativă: apare sub forma Persona-lităţii
duble sau multiple, alterne sau nu, în care fiecare personalitate, distinctă de
celelalte, se manifestă, singură, o perioadă de timp, cu amnezia totală sau nu a
celei/celor anterioare. Comutările pot fi produse de o psihotraumă sau prin
hipnoză. Apare în tulburarea histerică.

V. TULBURĂRILE MEMORIEI
A. Tulburări cantitative
1.Hipermnezia: se caracterizează printr-o creştere exagerată a ca-
pacităţii de evocare mnezică şi/sau, mai rar, a capacităţii de memorare
(înregistrare, fixare). Se întâlneşte în:
 sindromul maniacal (hipermnezie de evocare, ineficientă din cauza
tahipsihiei);
 sindromul depresiv (hipermnezie de evocare, selectivă, doar pentru
amintirile neplăcute din trecut);
 P.T.S.D. (evocări bruşte, neaşteptate, intrusive, a unor imagerii referitoare la
trăiri catastrofice anterioare);
 eidetism (hipermnezie de înregistrare şi evocare, privind doar memoria
vizuală, cu reţinerea a absolut tuturor detaliilor unor tablouri, scene ample; este
nefuncţională datorită diminuării capacităţii intelective de sinteză, rezumare,
extragere a esenţialului;
 hipertrofia mnezică de tipul memoriei prodigioase (o capacitate de
memorare şi evocare, pur mecanică, a unui volum imens de date, chiar
nestructurate; deficitul intelectiv global existent, afectând capacitatea de
înţelegere şi de procesare logică a acestor date, face ca această "prodigiozitate"
mnezică să fie, cognitiv, nefuncţională).
2.Hipomnezia şi amnezia: se caracterizează printr-o diminuare sau
abolire a capacităţilor mnezice de memorare(fixare sau stocare) şi/sau de
rememorare(evocare). Pot fi afectate, concomitent sau separat, memoria
imediată (menţinerea informaţiei timp de cîteva secunde în o serie de C.A.C.
succesive), memoria de scurtă durată (de înregistrare, fixare, achiziţii de noi
informaţii ), şi memoria de lungă durată (de conservare, stocare durabilă). Au
un caracter continuu sau tranzitor; pot fi globale sau selective.
 Hipomnezia şi amnezia de fixare (anterogradă). Afectarea separată a funcţiei
de fixare va determina o “nonmemorare” ce progresează anterograd în timp
începînd cu momentul abolirii funcţiei respective. Poate fi izolată sau
combinată cu alte tipuri de deficit al funcţiilor mnezice. In acest sens, are mai
multe forme particulare de manifestare, în funcţie de afecţiunea cauzală:
  TCC: funcţia mnezică de fixare este abolită, datorită unei leziuni
cerebrale, de regulă reveresibilă; din momentul respectiv, pacientul nu mai
memorează nimic, "anterograd" în timp, spre viitor; funcţia de evocare este
normală, deci subiectul îşi poate reaminti tot ceea ce a memorat înainte de
momentul susmenţionat; după vindecarea leziunii şi renormalizarea fixării
mnezice totul reintră în normal; pentru durata episodului respectiv, rămâne,
definitiv, o amnezie lacunară;
 Sindromul amnestic organic: amnezia este anterogradă, de regulă
ireversibilă; se caracterizează prin abolirea atât a memoriei de scurtă durată cât
şi a celei de lungă durată, cu păstrarea indemnă a memoriei imediate; funcţia
de evocare este şi ea afectată, dar într-o mai mică măsură;
 Delirium: este afectată memoria imediată şi memoria de scurtă durată,
cu păstrarea, relativ indemnă, a memoriei de lungă durată, dar cu dificultăţi de
evocare; afectarea memoriei imediate face imposibilă structurarea câmpului
perceptiv, determinând o stare de confuzie; tulburarea mnezică este fluctuentă
şi tranzitorie;
 Demenţă: amnezia anterogradă este precedată de cea retrogradă (de
evocare), devenind deci anteroretrogradă, globală;
 oligofrenie: în funcţie de gradul ei de severitate, toate funcţiile
mnezice au un anumit grad de nedezvoltare, deci de deficienţă (definitivă);
 în toate cazurile în care avem un deficit de concentrare şi persistenţă a
atenţiei, apare, secundar, şi o hipomnezie de fixare mnezică.
 Hipomnezia şi amnezia de evocare( retrogradă): din momentul declanşării
ei, deficitul mnezic progresează înapoi în timp, "retrograd", spre trecut, cu
pierderea, reversibilă sau nu, a capacităţii de a evoca achiziţiile mnezice, în
ordinea inversă a dobândirii lor. Se poate întâlni în:
 unele cazuri de TCC, în care, printr-un mecanism lezional, funcţia de
evocare mnezică este abolită, în schimb cea de fixare rămâne indemnă; este, de
regulă, tranzitorie, deoarece leziunea organică de substrat, în aceste cazuri, este
reversibilă.
 Demenţă: amnezia se caracterizează prin precedenţa şi ireversibilitatea
amneziei retrograde (de evocare).
 Oligofrenie
 Delirium
 Sindromul amnestic organic
 Hipomnezia şi amnezia lacunară: este circumscrisă, în timp, la durata unui
episod de amnezie anterogradă post TCC, remisă, delirium sever, stare
crepusculară severă( histerică, epileptică, alcoolică, reactivă). Mai poate apare
după unele episoade a unor parasomnii sau stăridisociative histerice. Ea
urmează acestor episoade şi este definitivă.
 Hipomnezia şi amnezia selectivă: se referă la dificultatea sau incapacitatea
de a memora sau de a evoca doar o anumită categorie, specifică, de informaţie,
cu caracter idiosincrazic pentru persoana în cauză. Se pot întâlni în:
 Tulburărilede stres (acut sau post-traumatic): pentru unele evenimente
catastrofice trăite
 Amnezia disociativă(unele forme): pentru unele evenimente recente
ce au fost şi au rămas psihotrumatizante.
 Amnezia disociativă: poate apare în:
 Amnezia disociativă: sub forma amneziei selective sau extensive şi
persistente, dar reversibile, pentru importante date personale, uneori pentru
întreaga biografie anterioară
  Tulburarea personalităţii multiple: sub forma amneziei, parţiale sau
totale, pentru un întreg segment al biografiei, aferent unei personalităţi ante-
rioare.
 Blackout-ul alcooolicilor cronici are urm_toarele caracteris-tici: după un
consum moderat de băuturi alcoolice, urmat de o activitate normală de-a
lungul restului zilei, fără nici un semn de intoxicaţie acută, a doua zi pacientul
nu-şi mai aminteşte absolut nimic despre perioada de timp ce a urmat
consumului respectiv. Este o amnezie lacunară, consecutivă unei amnezii de
fixare, adica de"non-memorare" şi nu a uneia de evocare. Semnalează debutul
unei encefalopatii alcoolice şi a unei stări de dependenţă.
B.Tulburări calitative(paramneziile)
Sunt, de regulă, evocări falsificate prin deformare sau inventare de imagini,
prin un amestec de prezent şi trecut, de real şi imaginar, de inedit şi deja
cunoscut(sau o substituire a unuia prin celălalt).
1.Falshback-urile de tipul evocărilor mnezice au exact aceleaşi
caracteristici şi aceeaşi semnificaţie ca şi cele perceptive dar nu sunt proiectate
spaţial.
2. Sentimentul patologic de deja văzut (deja vu): este impresia falsă
că persoane sau evenimente (exterioare sau intrapsihice), de fapt percepute
pentru prima dată, au mai fost percepute sau trăite anterior. Este un fals
sentiment de evocare mnezică, uneori însoţit de false recunoaşteri. Se
întâlneşte în histerie sau epilepsie.
3. Sentimentul patologic de niciodată văzut (jamais vu): este
impresia falsă că persoane sau eveni-mente (exterioare sau intrapsihice), care,
în realitate, au mai fost percepute, sau trăite, anterior, sunt acum percepute, sau
trăite, pentru prima dată. Este un deficit de evocare, cu nerecunoaşterea unor
persoane sau evenimente, cunoscute, memorate. Se întâlneşte în epilepsia
temporală. Când trecutul este trăit ca prezent, fenomenul se numeşte ecmnezie.
Când "cunoscutul" e trăit ca o creaţie originală, actuală, a subiectului,
fenomenul se numeşte criptamnezie.
4.Mitomania (iluzia de memorie): este evocarea unor amintiri
adevărate, reale, dar la care pacientul, în mod nedeliberat, neintenţionat,
adaugă false conţinuturi, detalii fictive, produse inconştient de imaginaţia sa,
conţinuturi prin care evocarea e defor-mată, falsificată, dar expunerea devine
spectaculoasă, centrând atenţia sau provocând admiraţia anturajului. Deşi
pacientul e convins că spune adevărul, acest ultim aspect sugerează un fundal
histeric al personalităţii sale. O formă extremă, la care se mai adaugă şi
minciuna deliberată, dezinvolt expusă, şi un comportament în consecinţă, încât
se crează o falsă impresie că persoana în cauză şi crede în ceea ce spune, o
realizează pseudologia fantastică (a personalităţilor histerice sau antisociale).
5. Confabulaţia (halucinaţia de memorie): constă în afirmarea,
sinceră şi cu intenţia de a evoca fapte reale (efectuate sau trăite de pacient), a
unor "evenimente", pur fictive, inventate în totalitate (dar în mod inconştient,
neintenţionat), de către imaginaţia subiectului, cu scopul umplerii,
compensatorii, a unui gol mnestic (de care acesta nu-şi dă seama şi chiar îl
neagă, "anosognozic"). Se întâlneşte în sindromul amnestic organic (unde,
datorită amneziei anterograde, acelaşi eveniment este pseudoevocat,
"confabulat", în mod diferit, în diferite zile succesive) şi în parafrenia
confabulatorie (o tulburare delirantă persistentă), în care confabulaţia e
generată de distorsionarea amintirilor, operată de productivitatea delirantă.
VI. TULBURĂRI INTELECTIVE
Se clasifică în: 1.tulburările gândirii: formale
 ale conţinutului gândirii
 particulare
2.tulburările funcţiilor operaţionale şi deficitul cognitiv
global
VI.1 TULBURĂRILE GÎNDIRII
A. Formale
 Cantitative(ale cursului găndirii)
1.Tahipsihia: se manifestă ca :
 ideaţie accelerată: creşterea anormală a vitezei fluxului ideativ
 creştere a debitului ideativ(pe unitatea de timp)
 fugă de idei: forma extremă a ideaţiei accelerate; ea are un caracter continuu,
este nedorită şi dificil de controlat; ideaţia are salturi constante, abrupte, de la o
temă la alta, dar fără alterarea coerenţei interioare, deoarece relaţia asociativă
este păstrată;
 presiunea ideativă: trăită în cazul fugii de idei, este senzaţia subiectivă că
aceasta este impusă şi incoercibilă.
Toate cele de mai sus se întâlnesc în sindromul maniacal sau în delirium.
 mentismul (gândirea automată): este o tahipsihie cu presiune ideativă, care
are un aspect de criză (apare şi dispare brusc); este trăit, subiectiv, şi ca o stare
dezagreabilă, în care o multitudine de gânduri diverse, străine de preocupările
actuale ale subiectului, se învălmăşesc, fără ca acesta să fie capabil, voluntar,
să le controleze, să le pună în ordine sau să le îndepărteze; trăirea subiectivă nu
se transpune în planul expresiv al vorbirii. Se întâlneşte în nevroza obsesivă
gravă.
 2.Bradipsihia se manifestă ca :
 lentoare ideativă: scăderea anormală a vitezei fluxului ideativ
 scăderea debitului ideativ(pe unitatea de timp).
Se întâlnesc în: depresie, epilepsie, cerebrastenie postcontuzională, unele
forme de delirium sau de demenţă.
 gândirea inhibată: este senzaţia subiectivă, trăită în cazul bradipsihiei, de
frânare globală a fluxului ideativ, ca şi cum acesta ar înfrunta o rezistenţă, un
obstacol puternic, pe care subiectul îl învinge printr-un efort voluntar.
 sărăcia gândirii: este o scădere a debitului ideativ, prin scăderea
productivităţii limbajului(interior), fără afectarea cantităţii de informaţie
conţinută (trăsătură distinctivă faţă de "scăderea conţinutului gândirii"). Se
întâlneşte în sindromul de delirium şi în cel demenţial.
4.Fadingul mintal: este o scădere progresivă a vitezei şi a debitului
ideativ cu apariţia sau nu a unui baraj mintal.
5.Barajul mintal (blocajul gândirii): constă în întreruperea brus-că,
nemotivată, conştientizată subiectiv, a cursului gândirii, înainte ca subiectul să-
şi fi încheiat demersul ideativ început. După o scurtă pauză, fluxul ideativ
întrerupt este, brusc, reluat, cu continuarea liniei ideative întrerupte sau cu
începerea alteia noi (fapt care indică şi o amnezie lacunară, postepisodică).
Fadingul şi barajul mintal se întâlnesc în schizofrenie.
 Calitative (tipurile anormale ale gândirii)
1.Gândirea hiperconcretă: reprezintă un mod de gîndire uni
dimensională, cu neînţelegerea nuanţelor de sens, incapacitatea soluţionării
problemelor complexe; se întâlneşte la oligofrenii superiori sau în
schizofrenie.
 2.Gândirea hiperabstractă: în varianta tipică este multidimensională,
cu excesivă preocupare pentru conceptualizări, sistematizări, creare de noi
ipoteze, exprimări metaforice; într-o variantă extremă, gândirea devine
ermetică sau eliptică (până la a deveni obscură). Eficienţa gândirii, în planul
operaţional şi în cel de comunicare, este scăzută. Apare în tulburarea
schizotipală şi în schizofrenie(debut sau stare reziduală).
3.Gândirea hipoelaborată, aluzivă, vagă: întîlnită în tulburarea
schizotipală şi în schizofrenie (debut sau fază reziduală)
4.Găndirea hiperelaborată, de tip manierist: cu debit ideativ crescut
dar comunicare informaţională redusă, din cauza supraîncărcării cu elemente
redundante (formule introductive, de politeţe, etc) ; se întâlneşte în tulburarea
schizotipală şi în schizofrenia hebefrenă şi catatonă.
5.Gândirea circumstanţială: cu dificultăţi în operaţiunile abstracte (de
sintetizare, rezumare, extragere a esenţialului),cu predilecţie pentru detalii
concrete neesenţiale, generatoare de paranteze explicative; discursul este
prolix, contursionat, părăsind adesea calea directă de transmitere a mesajului;
dar,acesta din urmă, este totuşi transmis corect, însă într-un timp mai
îndelungat. Se întâlneşte în tulburarea schizotipală şi la personalitatea
"organică": (mai ales epileptică).
6.Găndirea digresivă: cu frecvente digresiuni, prin care se deviază de
la calea directă de comunicare (sare de la un subiect la altul) dar, întotdeauna,
urmează o revenire la punctul de deviere, reuşindu-se transmiterea mesajului
dorit dar într-o perioadă mai lungă; se întâlneşte în delirium şi în schizofrenie
(faza de debut şi cea reziduală).
7. Gândirea tangenţială: care părăseşte calea directă de comunicare a
mesajului, prin deviaţii digresive, tangente sau cu totul irelevante (fără nici o
legătură cu conţinutul mesajului respectiv), fără însă a mai reveni la linia
normală de gândire, necesară transmiterii mesajului(acesta nu este transmis).
Asociaţiile de idei sunt comprehensibile, dar nu sunt şi adecvate din
perspectiva scopului comunicării. Se întâlneşte în schizofrenie.
8.Gândirea ineficientă: mesajul nu este transmis din cauza incapacităţii
pacientului de a-şi controla şi ordona gândirea, care se derulează contorsionat,
uneori "în cerc", având şi un anumit grad de neclaritate; se întîlneşte în
neurastenia severă
9.Gândirea stereotipă: se caracterizează prin repetarea identică, după
un model fix, invariabil, şi cu caracter durabil, a unui unic conţinut ideativ,
purtător al unui unic mesaj, care însă este inadecvat, circumstanţial; este
întâlnită în tulburarea schizotipală şi sindromul cataton.
10.Gândirea irelevantă: este o gândire aparent coerentă dar care, prin
conţinutul ei ideativ, nu comunică nimic întâlnită în sindromul de delirium şi
în schizofrenie.
11.Gândirea ilogică: este o revenire la o modalitate infantilă de
gândire (prelogică, preoperaţională),ce poate da naştere la concluzii eronate,
uneori aberante(apare în Sx).
12.Gândirea dereistică: este o gîndire primară neconcordantă cu
logica, realitatea obiectivă, experienţa trăită
13.Gândirea autistică: este centrată pe realitatea interioară, neluînd în
considerare realitatea obiectivă înconjurătoare. .(apare în Sx)
14.Gândirea magică: bazată pe convingerea că unele gânduri, cuvinte,
acţiuni, au puterea de a provoca sau evita evenimente, efecte specifice, ne-
concordante cu legile naturale, ştiinţifice, ale cauzalităţii. .(apare în Sx şi
tulburarea schizotipală)
15.Gândirea bizară: caracterizată prin asociaţii de idei ciudate,
neobişnuite într-un mediu socio-cultural dat.(apare în tulburarea schizotipală)
.
16.Relaxarea asociaţiilor de idei: are loc între propoziţii şi nu în
interiorul lor cu devierea gândirii, graduală sau bruscă, de la cursul ei normal.
Conexiunile fireşti între gândurile ce se succed se reduc sau se pierd, deoarece
ideile nu se mai asociază prin relaţii logice, cu sens, ci prin juxtapuneri,
asemănări formale (analogii, asonanţe, aliteraţie, rimă, jocuri de cuvinte, etc.).
In consecinţă, în cursul gândirii, ideile, în mod sistematic şi idiosincrazic, sar
de la o temă la alta, discursul pierzând orice capacitate de a comunica mesaje,
informaţii. Este caracteristică schizofreniei(cu disociaţie ideo-verbală). Forma
sa extremă este gândirea incoherentă,
17.Găndirea incoerentă: tulburarea asociaţiilor de idei are loc în
interiorul propoziţiilor, determinând o dezordine, dezorganizare, disociaţie
totală în planul gândirii şi al limbajului. Gândirea este incomprehensibilă
(neinteligibilă) cu tulburări de limbaj în toate planurile: semantic, topic,
sintactic, morfologic. În cursul găndirii apar: interpolări nejustificate,
văscozitate, dissemantisme şi paragramatisme diverse cum ar fi:
substituirea (înlocuirea conceptelor curente cu altele); paralogisme (accepţiuni
noi neuzuale pentru cuvinte vechi); cuvinte aproximative (folosirea cuvintelor
uzuale într-un mod neconvenţional, nepotrivit, sau crearea de cuvinte noi cu
respectarea regulilor de formare a acestora); neologisme (crează cuvinte noi
prin combinarea silabelor altor cuvinte sau pe căi necunoscute, şi le atribue
sensuri consensuale inexistente); contaminarea (fuziunea de concepte
heterogene); condensarea (crează concepte noi prin contracţia într-o idee a mai
multor idei posibil contradictorii); hiperincluderea (dispariţia graniţelor
conceptuale), transgresarea codurilor semantice (trecerea nejustificată de la o
limbă la alta), glossolalia (crearea din neologisme inventate a unei limbi noi
de uz personal), jargonofazia (jargon ce pare inteligibil doar pentru cel care îl
găndeşte şi rosteşte cu repetare de cuvinte fără sens, neologisme proprii),
verbigeraţia (repetă stereotip, fără sens, cuvinte sau fragmente de
propoziţie), salata de cuvinte (mixtură de cuvinte fără nici o relaţie de sens
unele cu altele, ilustrând gradul maxim posibil de dezorganizare a gândirii şi a
limbajului)
Se întâlneşte în schizofrenie(formă hebefrenă), în cadrul, schizofaziei (termen
generic pentru gândirea şi vorbirea incoerentă a schizofrenicului).Gândirea
incoerentă se mai întâlneşte şi în Tulburările psihotice schizofreniforme (acute
sau organice) sau în delirium.

B. Tulburările conţinutului gândirii

1. Săracia conţinutului ideatic al gândirii : se caracterizează prin
scăderea "cantităţii" de informaţie conţinută de fluxul ideativ într-o unitate de
timp, indiferent de viteza şi de debitul cursului gândirii, scădere determinată de
o gândire polarizată pe puţine centre de interes, hiperabstractă sau
hiperconcretă, eliptică sau vagă, stereotipă sau cu perseveraţie ideică(verbală).
2. Perseverarea ideică (verbală): are şi ea la bază o nonfluiditate,
inerţie a gândirii, ce menţine o idee, adecvată într-o situaţie iniţială, la toate
celelalte situaţii diferite, ulterioare, pentru care devine, evident, inadecvată.
Mai există şi o dificultate a subiectului de a întrerupe un demers ideativ
început sau de a trece, la solicitare, de la un subiect la altul. In general, este un
semn de organicitate şi se întâlneşte în: oligofrenie, demenţe (mai ales Pick) şi
în o formă de delirium (confuzia stuporoasă).
3. Preocuparea patologică (ruminaţia): conţinutul gîndirii este centrat
pe o unică temă, particulară, care constitue o preocupare permanentă,
supărătoare, dar care nu este incoercibilă; apare în nevroza obsesivă, tulburarea
hipocondriacă (tema bolii), sindromul depresiv sever (tema vinovăţiei, a
suicidului), tulburarea schizotipală (teme dismorfofobice), anorexia şi bulimia
nervoasă (tema supraponderalităţii), sindromul postcontuzional (tema leziunii
cerebrale), personalitatea "organică", personalitatea paranoidă, dependenţa de
substanţe psihoactive, în unele sexopatii, în impulsurile patologice (joc de
noroc,etc.)
4. Ideea obsesivă: este o idee ce apare aparent spontan, imprevizibil şi
se impune irezistibil; are un  caracter stagnant şi repetitiv; este  trăită ca o
stare dezagreabilă, parazitară (egodistonie), ce scade eficienţa gândirii;
subiectul luptă, fără succes, pentru "extirparea" ei;  subiectul o recunoaşte
ca fiind proprie şi anormală (are conştiinţa patologiei sale mintale). Centrează
sindromul obsesiv .
5. Ideea hipocondriacă nedelirantă: cu caracter obsesiv sau nu, este o
idee fixă, persistentă, dar falsă, în existenţa unei boli corporale (vag localizată,
sau denumită precis), idee care nu are nici o justificare obiectivă medicală şi
care se menţine şi după numeroase infirmări medicale a bolii afirmate, dar care
nu are caracterul unei convingeri absolute (delirante). Se întâlneşte în
tulburarea hipocondriacă, în sindromul postcontuzional sau în schimbarea
durabilă a personalităţii după o boală psihică.
6. Ideea prevalentă (supraevaluată): este o idee fixă, persistentă, ireală,
dar verosimilă, şi susţinută mai puţin ferm ca o idee delirantă; apare în urma
unei interpretări patologice, univoce, prevalente, a unor situaţii diferite, care
pot, în mod normal, comporta mai multe eventualităţi în stabilirea
determinismului lor. Apare în schizofrenie (posibil, asociată cu o halucinaţie
persistentă), în dezvoltarea prevalenţială (tip de reacţie psihopatologică
prelungită), în sindromul postcontuzional.
 7.Ideile patologice subdelirante: sunt idei ce au doar tema, nu şi
caracterul de convingere absolută, a unei idei delirante . Se întâlnesc, astfel:
 idei paranoide (în tulburarea schizotipală),  idei de referinţă (în
schizofrenie: faza de debut sau reziduală),  idei de grandoare (în sindromul
maniacal),  idei bizare (în tulburarea schizotipală ş iîn schizofrenie:prodrom
sau fază reziduală),  idei false de supraponderalitate (în anorexia şi bulimia
nervoasă),  idei dismorfofobice (în dismorfofobie, inclusă, de ICD-10, în
cadrul tuburării somatoforme hipocondriace),  idei depresive (în sindromul
depresiv),  idei suicidare (în depresie, schizofrenie, tulburarea de stres
postraumatică),  idei homicidare (în schizofrenie).
8.Ideea delirantă: este convingerea patologică într-o idee falsă
(neadevărată), absurdă sau verosimilă, neconformă cu realitatea obiectivă, şi
care nu poate fi înlăturată prin contraargumentaţie logică, sau prin forţa
evidenţei. Este trăită ca un adevăr evident, ce nu are nevoie de justificare.
Centrază sindromul delirant.

C.Tulburări particulare ale gândirii (paradelirante sau delirante)

1.Transparenţa psihică (din cadrul sindromului de automatism
mintal): se referă la o convingere, cvasidelirantă, a pacientului că şi-a pierdut
intimitatea psihică, secretul interior al vieţii sale psihice conştiente subiective.
Trăită la modul egodiston, nu este considerată de subiect drept fenomen
patologic (absenţa conştiinţei bolii psihice), ci o consecinţă directă a unei
acţiuni malefice a unor forţe exterioare. Pierderea autocontrolului asupra
propriei sale vieţi psihice este trăită cu "pasivitate" de către subiect. Se
manifestă prin următoarele trăiri:
1. Citirea, cunoaşterea gândurilor: gândurile îi sunt cunoscute direct sau îi
sunt "citite" de la distanţă de către persoane, forţe străine.(fără a fi rostite)
2. Furtul,publicarea gândurilor: gândurile sale sunt preluate de alţii, prin citire
sau "furt", sunt făcute publice, prin mass media (radio, TV,presă, etc.).
3. Răspândirea, difuzarea gândurilor: gândurile sale difuzează, se răspândesc
în jur (ca nişte unde sonore), putând fi auzite, deci cunoscute de oricine.
4. Retragerea gândurilor: gândurile sale îi sunt retrase, scoase din mintea sa,
de către persoane, forţe străine, conţinutul gândirii sale fiind, astfel,"sărăcit".
5. Includerea,inserţia gândurilor: gânduri străine, deci care nu-i aparţin, îi sunt
introduse în minte, de către aceste persoane, forţe străine.
6. Controlul gândurilor: gândurile sale sunt controlate, permanent de
persoane, forţe străine
7. Ecoul gândurilor: propriile sale gânduri i se repetă în minte, ca un ecou, de
asemenea în urma unei intervenţii "exterioare".
8. Sonorizarea gândirii: propriile sale gânduri sunt imediat sonorizate (prin
acţiune exterioară), încât pacientul, simultan, le şi "aude" (fenomen de tip
halucinator).
Unii autori consideră "transparenţa psihismului", un fenomen
secundar, în cadrul "delirului de control"; alţii le etichetează drept "tulburări
formale ale gândirii".
2.Influenţa xenopatică :se constituie ca cel de al doilea subsindrom al
sindromului de automatism mintal. Ca şi în cazul "transparenţei", "influenţa"
este trăită de către pacient, la modul egodiston, dar şi cu "pasivitate", cu
anosognozie şi cu invocarea unei "acţiuni exterioare", care nu doar îl
controlează, dar îl şi înfluenţează, dirijează ("ca pe un automat"), îi dictează, îi
impun (direct sau de la distanţă): senzaţii corporale (neplăcute), mişcări
corporale, expresivitatea verbală, mimico-gestuală şi comportamentală,
tendinţele la act (inclusiv manifestarea propriei voinţe), precum şi toate
gândurile şi stările sale afective. Prin urmare, pacientul pierde libertatea sa
interioară de a exercita un autocontrol voluntar şi autonom asupra vieţii sale
psihice şi asupra corpului său. Toate aspectele aferente sindromului de
automatism mintal sunt proprii schizofreniei (mai ales paranoide) şi tulburării
delirante persistente de tip parafren (unele forme clinice).

VI.2.TULBURĂRILE FUNCŢIILOR OPERAŢIONALE ŞI DEFICITUL

COGNITIV GLOBAL
A. Tulburările funcţiilor operaţionale ale inteligenţei raţionale
1.Tulburarea de judecată: reprezintă o deteriorare a capacităţii de:  a
înţelege şi a evalua o situaţie,  a alege, în situaţia dată, obiectivul (scopul) şi
mijloacele adecvate şi acceptate social, şi  de a acţiona adecvat, în
consecinţă. Pacientul, fie nu înţelege caracterul dăunător al unei conduite, fie îl
înţelege, dar acest lucru nu-l opreşte din acţiunea respectivă. Se întâlneşte în
sindromele: delirium, demenţial, postencefalitic.
2.Absenţa conştientizării bolii: reprezintă pierderea capacităţii de a
înţelege realitatea obiectivă (adică, patologică) a unei situaţii medicale. In
cazul pacientului cu psihoză sau cu personalitate patologică, unde conştiinţa
bolii este pierdută, acesta se consideră fie sănătos şi normal mintal, fie suferind
de o altă patologie decât aceea pe care o are de fapt. Prin extensiune de sens,
acest simptom mai este numit anosognozie. El se mai poate manifesta, în cazul
unor forme de histerie, şi printr-o anormală indiferenţă faţă de un defect
patologic, masiv, incapacitant ("la belle indifference").
3.Alte tulburări ale unor funcţii operaţionale ale inteligenţei
raţionale:
 tulburarea evaluării importanţei datelor informaţionale, cu proeminenţa
aspectelor irelevante (în schizofrenie)
 tulburări în evaluarea semnificaţiilor, întâlnite în tulburările de percepţie cu
determinism delirant sau paradelirant
 tulburări ale gândirii abstracte: a procesării (analizei şi interpretării)
informaţiilor, a planificării, organizării, secvenţierii, monitorizării unui demers
intelectiv; a capacităţii de a schimba seturi mintale sau de a genera informaţii
noi. Sunt întâlnite în sindromele: demenţial şi delirium şi la personalitatea "or-
ganică".
 acalculia este incapacitatea de a efectua un calcul mintal, consecutivă unei
leziuni de focar.

B. Deficitul cognitiv global

1.Nedezvoltarea globală a cognitivităţii, sub toate aspectele sale
funcţionale. Apare în cadrul nedezvoltării globale, ontogenetice, a întregului
psihism, cu cauză organică. Este, deci, parte integrantă a sindromului oligofren
(de retardare mintală). Defectul este definitiv, ireversibil, constant în timp.
2.Deteriorarea, denivelarea globală a cognitivităţii, sub toate
aspectele sale funcţionale. Apare în cadrul deteriorării globale, a întregului
psihism, de natură organică. Iniţial, deteriorarea predomină în planul memoriei
şi în cel al intelectului, ulterior, ea afectează toate aspectele structural-
funcţionale ale nivelului cognitiv şi ale celorlalte nivele ale psihismului. Are
un caracter cronic, progresiv, (de regulă ireversibil) şi este, deci, parte inte-
grantă a sindromului demenţial.
VII. TULBURARILE AFECTIVITATII
A. Tulburări cantitative
 Hipertimiile: pot interesa endotimia (dispoziţia afectivă de bază) şi/sau
exotimia (reacţiile afective).
1.Dispoziţia şi reacţia euforică: se caracterizează printr-o stare de
bună dispoziţie, bucurie, veselie (patologice), adică anormale prin: intensitate
şi/sau durată excesivă, debut aparent nemotivat sau inadecvare cu evenimentul
declanşant şi areactivitate la stimuli exogeni. Se asociază cu sentimente de
optimism, triumf, siguranţă absolută, viziune "în roz" a lumii. Se întâlneşte în
sindromul maniacal, în intoxicaţia cu stimulante, în tulburarea de
personalitate "organică" (cu "frontalizare"), uneori în delirium şi demenţe
(Pick). Dacă hiperexpresivitatea euforiei este manifestată fărărestricţii şi cu o
tonalitate de grandoare, dispoziţia este numită expansivă.
2.Dispoziţia şi reacţia disforică: este caracterizată de o stare de
proastă dispoziţie, cu : iritabilitate, tensiune interioară, nerăbdare,
nemulţumire, hipersensibilitate la zgomot sau mulţime, uneori cu tendinţă la
izolare socială. Individul apare ca morocănos, ursuz, taciturn. Se întâlneşte în
neurastenie sau în cerebrastenia posttraumatică, şi în unele forme de distimie
maniacală.
3.Dispoziţia şi reacţia iritabilă : este caracterizată de o stare
anormală de : hipersensibilitate, iritabilitate, nervozitate, irascibilitate,
indispoziţie de tip disforic, susceptibilitate exagerată, intoleranţă la stimuli
banali, predispoziţie pentru reacţii anormale de furie, care, uneori, îmbracă
aspectul "exploziv" al "furiei oarbe" (furor epilepticus, furor maniacalis), care
este un "afect patologic", cu heteroagresivitate, violenţă fizică sau
destructivitate clastică. In unele stări maniacale dispoziţia iritabilă o
înlocuieşte pe cea euforică. Ea se mai întâlneşte în: schizofrenie (prodrom,
tipul paranoid), tulburări psihotice acute; tulburări nevrotice
(astenice,disforice); reacţii la stres (acut sau posttraumatic); tulburări
organice (delirium, demenţe, tulburări posttraumatice, postencefalitice,
epileptice, sau personalitatea "organic_"); tulburări de personalitate
(impulsivă, borderline).
4.Dispoziţia şi reacţia anxioasă: este caracterizată de anxietate.
Anxietatea este definită clasic ca o frică patologică, "fără obiect", atematică,
anideică, liber flotantă; este fără cauză, factor declanşant sau direcţionare, care
să fie cunoscute de subiect. Poate fi generalizată sau paroxistică (atacuri de
panică). Are un aspect de trăire subiectivă, un altul de expresivitate obiectivă
(privire, mimică, gestică), iar uneori se manifestă doar prin simptome
somatice. Se însoţeşte de un sentiment de pericol iminent, neprecizat, ce
generează stări de tensiune şi nelinişte interioară, de temere (aprehensiune) şi
îngrijorare, ce determină o stare de alertă, de vigilenţă crescută, o investigare
activă a preajmei, o "aşteptare anxioasă". Anxietatea este o trăire dez-
agreabilă, egodistonă, recunoscută ca nejustificată, iraţională şi patologică
(conştiinţa bolii este prezentă). In sens larg, prin anxietate se denumeşte orice
aspect al "fricii patologice". Se întâlneşte în cadrul sindromului anxios, dar
poate fi prezentă, ca simptom, în toată patologia psihiatrică: organică,
psihotică, nevrotică, reactivă sau la unele personalităţi patologice (în special, la
cea anxioasă-evitantă).
5.Fobia: este o frică patologică, "cu obiect", în sensul că anxietatea
fobică este declanşată, în mod constant, de anumite "obiecte" fobogene, (de
o foarte mare diversitate) care, însă, nefiind periculoase, nu ar trebui să
declanşeze o reacţie anxioasă. Uneori, această reacţie este înlocuită cu una
de repulsie. Pacientul recunoaşte caracterul patologic, nejustificat, iraţional,
al fobiei sale (egodistonie, conştiinţa bolii prezentă), dar, cu toate acestea, nu
poate preveni sau înlătura, voluntar, anxietatea sa fobică, decât prin conduite
de evitare (a acelui obiect) sau de securizare, prin prezenţa unei alte persoane,
în cazul în care prima conduită nu este posibilă. Fobia centrează sindromul
fobic, dar, ca simptom, se întâlneşte în tulburarea de stres, în unele nevroze sau
psihoze.
6.Dispoziţia şi reacţia depresivă: este o stare de tristeţe patologică
anormală, prin intensitatea şi/sau durata ei excesivă, prin apariţia ei
nemotivată, prin neadecvarea ei faţă de un eveniment declanşant şi prin
areactivitatea ei la stimuli exogeni. Se poate asocia cu o proastă dispoziţie,
chinuitoare. Centrează sindromul depresiv, dar, ca simptom, se poate întâlni în
întreaga patologie psihiatrică.
7.Hiperemotivitatea: (indiferent de tipul trăirii afective) se
caracterizează prin o hipersensibilitate şi o hiperreactivitate emoţională, cu
apariţia bruscă de reacţii afective, atât în planul trăirilor interioare, cât şi în cel
expresiv (verbal, mimico-gestual sau comportamental), cu declanşare facilă şi
intensitate disproporţionată faţă de evenimentul declanşant. Poate fi "auten-
tică", în manie, sau neautentică, teatrală, la persoanele histerice (cu trăire
afectivă interioară superficială şi expresivitate exterioară excesivă).
8.Afectul patologic: este o reacţie afectivă exagerată, acută,
situaţională (ex: postconflictual, explozii de ură sau de furie) cu caracter
tranzitor; reactivitatea afectivă exagerată, devine prevalentă în motivarea unui
comportament exploziv cu posibilitatea deliberării şi deci a unui discernămînt
raţional.
 9. Stărea pasională: sunt exacerbări durabile ale unor sentimente, mai
ales negative şi mai ales faţă de persoane foarte semnificative pentru subiect
(dragoste sau ură, de intensitate excesivă, cu comportament iraţional) Stările
pasionale pot aparţine delirelor pasionale (erotoman, de gelozie), sau pot apare
pe un fundal structural.
10.Stările de extaz, beatitudine:sunt stări de extremă fericire,
încântare, exaltare, de scurtă durată, ce pot însoţi şi unele delire mistice. Ca şi
Stările de disperare (cu angoasă existenţială), au un caracter excepţional,
circumstanţial şi necesită un fundal personologic predispozant.
 Hipotimiile
1.Apatia: se caracterizează prin:  scăderea marcată a dispoziţiei
afective de orice fel,  absenţa oricăror trăiri afective spontane, 
areactivitate afectivă,  insensibilitate resimţită uneori "dureros" ca un vid
afectiv, ca o pustiire de sentimente, ca o detaşare, dezinteres, indiferenţă faţă
de orice (inclusiv faţă de succese) şi faţă de oricine (inclusiv faţăde sine);este
absentă şi orice formă de expresivitate exterioară a afectivităţii .Această
atimie, anafectivitate se însoţeşte uneori şi de un tablou amotivaţional (cu
anergie, abulie, inerţie, pasivitate). Absenţa conjugată a pulsiunilor instinctive
şi a dorinţelor afective, prin inhibiţie extremă, a fost numită atimhormie.
Apatia se întâlneşte în unele forme de patologie psihoorganică (demenţe,
sindrom amnestic, delirium sever, sindrom postencefalitic, tulburarea de
personalitate "organică"), precum şi în schizofrenia hebefrenă şi în unele
forme severe, inhibate de depresie.
2.Aplatizarea afectivă (flattering): se defineşte prin o limitare severă a
paletei şi a intensităţii, pentru toate formele de trăire şi mai ales de
expresivitate afectivă, care este aproape absentă (facies imobil, hipomimie
areactivă, slab contact al privirii, voce monotonă, săracă expresivitate
corporală). Se întâlneşte în schizofrenia hebefrenă.
3.Tocirea afectivă (blunting): se caracterizează prin o reducere
semnificativă a intensităţii trăirii şi expresivităţii afective, cu o endotimie
superficială, cu o reducere marcată a senzitivităţii (sensibilităţii) şi a rezonanţei
afective. Se întâlneşte în patologia psihoorganică (demenţa Pick, sindromul
amnestic), în schizofrenie (hebefrenă, reziduală şi simplă) şi în tulburarea de
stres (acut şi posttraumatic).
4.Restrângerea paletei modalităţilor expresivităţii afective
(restricted, constricted) cu o diminuare şi a intensităţii acesteia, se întâlneşte in
tulburarea schizotipală.
5.Monotonia afectivă : se caracterizează prin o scădere a capacităţii de
modulare afectivă, cu persistenţa unui afect, indiferent de stimularea
exterioară. Scade şi capacitatea de înţelegere şi de manifestare a expresivităţii
emoţionale. Se întâlneşte în tulburarea afectivă organică (cu leziuni ale
emisferei cerebrale drepte).
6.Rigiditatea afectivă : se referă la un grad de fixitate a stărilor
afective, ce devin slab responsive la stimulii ambientali, care, în mod normal,
ar induce o reacţie afectivă de altă natură.
7.Hipoexpresivitatea afectelor negative : a fost descrisă în schimbarea
durabilă a personalităţii după trăiri catastrofice.
8.Anhedonia: este pierderea capacităţii "hedonice" a subiectului de a
mai resimţi plăcere, de a se mai bucura de unele activităţi cotidiene, care,
înainte, îi induceau trăiri afective pozitive. Acesta pierde şi interesul pentru ele
şi se retrage de la astfel de activităţi. Poate apare în schizofrenie, depresie,
neurastenie severă, tulburarea de stres posttraumatică.
 9.Reticenţa (rezerva): este incapacitatea de a realiza legături afective
pozitive cu alte persoane. Apare în schizofrenie şi în tulburarea schizotipală.
10.Alexitimia: este dificultatea sau incapacitatea de a-şi recunoaşte şi,
mai ales, de a descrie, în cuvinte, propriile trăiri, emoţii afective. A fost
descrisă în patologia psihosomatică, tulburarea de stres posttraumatică,
depresie.
11.Astenia psihică: este o tulburare a "afectivităţii corporale". Se
caracterizează prin o "dispoziţie astenică", cu oboseală şi fatigabilitate, fizică
şi mintală, patologică, permanentă, cu agravare matinală şi ameliorare
vesperală. Pacientul resimte o stare de slăbiciune, de lipsă de vigoare, forţă,
energie, uneori o senzaţie de epuizare. Se simte incapabil să demareze un act
;îl poate începe şi finaliza numai printr-un (penibil) efort de voinţă. Oboseşte
uşor şi repede la eforturi mici. Astenia nu are nici o cauză somatică şi nu se
ameliorează la repaus. Este trăită egodiston, cu conştientizarea stării
patologice. Induce: insomnie de adormire, scăderea randamentului proceselor
cognitive, centrarea atenţiei asupra corpului, cu apariţia de cenestopatii. Se
întâlneşte, ca simptom accesoriu, în toată patologia psihiatrică. Ca sindrom,
centrează nevroza astenică (neurastenia) şi sindromul astenic organic.

B.Tulburări calitative (paratimii)

1.Labilitatea afectivă: se caracterizează prin o fluctuenţă, o instabilitate
a tonusului trăirilor afective şi a expresivităţii lor emoţionale. Acestea se
modifică, în mod brusc, rapid, la stimuli ambientali minori sau, în absenţa
acestora, prin factori endopsihici, în contextul unui slab control voluntar. Se
întâlneşte în tulburări psihoorganice (demenţe vasculare, tulburarea organică
labil-emotivă, sindromul postcontuzional sau personalitatea "organică") şi în
schimbarea durabilă a personalităţii postpsihotică.
 2.Schimbările dispoziţionale capricioase: se definesc prin oscilaţii
bruşte, insuficient motivate, extreme, între stări euforice, disforice, depresive
sau anxioase. Se întâlnesc în schizofrenia hebefrenă şi tulburările psihotice
acute polimorfe.
3.Incontinenţa afectivă: se caracterizează prin o hipermobilitate
emoţională, cu caracter persistent, durabil, în contextul absenţei oricărui
control voluntar al emoţiilor. Stimuli minori declanşează, congruent sau nu,
mari oscilaţii expresiv-emoţionale, cu episoade de scurtă durată dar cu repetare
frecventă, eventual cu inversări ale acestor stări (râs şi plâns spasmodic).
Apare în demenţe.
4.Ambivalenţa afectivă: se defineşte prin coexistenţa, conştientizată, a
două trăiri afective, diametral opuse (iubire şi ură), faţă de aceeaşi persoană,
prezente simultan. Apare în schizofrenie.
5.Inversiunea afectivă: este o ură patologică, nejustificată, apărută
brusc, faţă de persoane familiare (rude de sânge,etc.), faţă de care subiectul a
prezentat, anterior, sentimente, fireşti, de dragoste. Se întâlneşte în
schizofrenie.
6.Răceala afectivă: permanentă (la personalitatea paranoidă şi
dissocială) sau episodică (în tulburarea schizotipală şi în schizofrenie), constă
în incapacitatea, patologică, de a resimţi sentimente, fireşti, de milă,
compasiune, faţă de o persoană în suferinţă. In faţa suferinţei umane subiectul
manifestă o "inumană" insensibilitate, indiferenţă.
7.Malignitatea: proprie personalităţii patologice dissociale, este
resimţirea unui sentiment de plăcere, în faţa suferinţei unui individ
8.Suspiciozitatea (bănuiala patologică) este un sentiment permanent, de
neîncredere, faţă de orice altă persoană, absolut nejustificat, existent şi în cazul
unor manifestări evident binevoitoare faţă de pacient. Se întâlneşte la
personalitatea paranoiacă, în unele tulburări delirante persistente dar şi la
personalitatea "organică", în tulburarea schizotipală sau în schimbarea
durabilă a personalităţii după trăiri catastrofice.
9.Ostilitatea: însoţită uneori de agresivitate verbală (cverulenţă), faţă
de alte persoane, a fost descrisă în schizofrenia paranoidă sau în schimbarea
durabilă a personalităţii după trăiri catastrofice.
10.Sentimentul înstrăinării faţă de ceilalţi, datorită impresiei că s-a
schimbat radical (trăire de tip depersonalizare), asociată cu cea a "vidului
interior", a fost consemnat în schimbarea durabilă a personalităţii după
catastrofe.
11.Sentimentul de straneitate, ciudăţenie, bizarerie a fost consemnat
în cadrul depersonalizării, derealizării, dispoziţiei predelirante. Dar el mai
poate fi întâlnit şi în cadrul unor depresii şi, mai rar, în unele forme de
patologie obsesivă sau histerică.
12.Sentimentul de perplexitate: este o trăire de tipul mirării,
nedumeririi, neînţelegerii cu derută în faţa unei situaţii actuale; se însoţeşte de
un facies expresiv caracteristic ("perplex"), uneori de un sentiment de inse-
curitate, temere, eventual de o indecizie cognitivă, iar în plan comportamental
se descrie o perseverare ezitantă sau o agitaţie psihomotorie anxioasă. Se
întâlneşte în delirium, schizofrenie, tulburări psihotice acute, stări
crepuscular-disociative imediat după remisiune.
13.Disociaţia, discordanţa, incongruenţa afectivă: se poate manifesta
ca o nepotrivire, neadecvare între:
a) semnificaţia unui eveniment şi reacţia afectivă consecutivă;
b) conţinutul ideativ (al gândirii, vorbirii) şi starea afectivă primară sau
reacţia afectivă secundară (delir incongruent cu dispoziţia afectivă,
disociaţie ideo-afectivă);
c) trăirea afectivă subiectivă şi expresivitatea ei emoţională.
Se întâlneşte în schizofrenie (mai ales hebefrenă) şi în tulburarea schizotipală.

VIII. TULBURARILE CONATIVE

VIII.1.Tulburările generale ale instanţelor motivaţionale şi ale etapelor
procesului motivaţional

A.Tulburările globale şi ale energiei psihice

1.Deficienţa generală a motivaţiei (a tuturor tendinţelor la act) cu o
stare amotivaţională (indiferenţă generalizată faţă de orice acţiune) şi, deci, un
apragmatism, o inactivitate totală. Se întâlneşte în demenţe (faze avansate).
2.Diminuarea energiei psihice (hipoergia, anergia), resimţită şi
observată, cu diminuarea sau suspendarea consecutivă a tendinţelor la act. Se
întâlneşte în stările patologice ce produc apatie sau stupor (inclusiv depresiile
inhibate severe).
3.Inhibiţia energiei pulsionale: aceasta este obstrucţionată şi nu
diminuată, necesitând un efort voluntar pentru depăşirea obstacolului. Se
întâlneşte în stările depresive, astenice severe.
4.Creşterea energiei psihice, cu exacerbarea, consecutivă, a tendinţelor
la act, se întâlneşte în manie şi în intoxicaţia acută cu stimulente.

B.Tulburările generale ale tendinţelor la act (ale instanţelor motivaţionale).

1.Atimhormia: se referă la absenţa, prin inhibare, a tendinţelor la act
instinctive (pulsiuni) şi afective (dorinţe). Se întâlneşte în schizofrenie, forma
hebefrenă
2.Declinul general al pulsiunilor instinctive, prin inhibarea lor, se
întâlneşte în depresie.
 3.Exaltarea generală a pulsiunilor instinctive, prin dezinhibiţia lor, se
întâlneşte în manie.
4.Apariţia unor impulsiuni patologice:
impulsiuni obsesive(în nevroza obsesiv-compulsivă);
nevoia imperioasă de consum a unor substanţe psihoactive (inclusiv alcool)
apare în sindromul de dependenţă din toxicomanii (CRAVING);
alte impulsiuni patologice (kleptomania, piromania, etc.), considerate şi
tulburări ale controlului voluntar al impulsiunilor.
5.Pierderea intereselor: se intâlneşte în schizofrenie (în prodrom:
pentru muncă, activităţi sociale, îngrijire personală; în formele "negative":
pentru orice activitate); în depresie(în cadrul anhedoniei) şi în schimbarea
durabilă a personalităţii după psihoză.
6.Creşterea intereselor pentru activităţi plăcute: în manie.
7.Ambitendenţa, ambivalenţa: constau în incapacitatea de a acta din
cauza imposibilităţii de a decide în favoarea uneia dintre două tendinţe la act
egale "energetic", sau în favoarea unuia dintre două obiective cu valenţe egale.
Se întâlnete în schizofrenie.

C. Tulburările etapelor procesului motivaţional

1. Tulburările deliberării şi a luării unei decizii
1.Hiperdeliberarea, nejustificată de complexitatea problemei, cu ezitare
prelungită şi cu o decizie luată dificil şi, uneori, tardiv, se întâlneşte în
patologia obsesivă şi depresivă.
2.Hipodeliberarea, nejustificat de rapidă, superficială, cu luarea unei decizii
pripite şi, uneori, nepotrivită, se întâlneşte la personalităţile impulsive, în
compulsiile obsesive şi în stările maniacale.
3.Absenţa deliberării şi deciziei, prin scurtcircuitarea acestor etape şi trecerea
automată la act, are loc în situaţia unor tendinţe la act instinctivo-afective
exacerbate la extrem, ce determină trecerea imediată la act, favorizată şi de o
ineficienţă a controlului voluntar (hipobulie, voinţă ineficientă).
2.Tulburările voinţei eului şi a controlului voluntar asupra
impulsiunilor
1.Hipobulia sau abulia. Voinţa este ineficientă atunci când:
a)nu poate controla şi bloca tendinţele la act neacceptate prin decizia eului;
b)nu poate impune decizia eului împotriva blocajului constituit de tendinţele,
contrare, instinctivo-afective;
c)nu se poate opune persuasiunii, actului de voinţă, a unei alte persoane.
Hipobulia poate fi structurală (personalitate hipobulică), disontogenetică
(nedezvoltarea voinţei la oligofreni) sau dobândită post morbid(defect
schizofren, demenţă Pick). Ea favorizează:
a)actele expansive maniacale,
b)actele compulsive, impulsive(de orice fel) sau explozive;
c)conduitele toxicomane, sexopate sau antisociale.
De asemenea,hipobulia favorizează sugestibilitatea anormală a individului,
compliant necritic în faţa exigenţelor unei voinţe puternice a unui alt individ.
In acest sens, personalităţile patologice pasiv-dependente sau cele histerice au
o hipersugestibilitate. Hipersugestibilitatea poate fi indusă prin hipnoză, prin
droguri ce determină stări alterate ale conştiinţei, sau poate apare in sindromul
cataton (fenomenele de ecou, automatismul la comandă). Alte stăripatologice
în care se pierde controlul voluntar asupra expresivităţii exterioare a
psihismului sunt: personalitatea organică, sindromul postcontuzional.
2.Hiperbulia psihoticului (cu paranoia) sau a personalităţii paranoide este, de
fapt, o "parabulie", deoarece voinţa nu este exacerbată ci doar afectată
calitativ, subordonată patologic unui proces delirant sau unor patternuri
motivaţionale anormale caracteropate.
3.Nerespectarea deciziei eului (de actare sau de abţinere de la o
acţiune
1.Trecerea la act automată: anormală, prin absenţa deliberării şi a deciziei;
caracterizează actul exploziv
2.Trecerea la act impotriva deciziei eului: reflectă ineficienţa voinţei, a
controlului voluntar, asupra impulsiunilor şi asupra comportamentului motivat
impulsiv. Este caracteristică actelor impulsive (cu trecere la act imediată, "fără
luptă") şi a celor compulsive (cu trecere la act după o scurtă rezistenţă, în cele
din urmă infructuoasă). Tot o nerespectare a deciziei de non-actare(de abţinere
de la o acţiune) este ilustrată, de exemplu, de incapacitatea unui individ de a
întrerupe consumul unei substanţe psihoactive (inclusiv alcool); în acest caz,
ea caracterizează starea de dependenţă biologică, apărută la o persoană cu o
toxicomanie specifică şi cu o hipobulie.
3.Trecerea la act dificilă,cu repetate amânări, cu demaraj dificil, în context
afectiv dezagreabil, este caracteristică neurasteniei. Implică intervenţia voinţei,
care nu este deosebit de puternică, dar este, în acest caz, eficientă deoarece nu
întâmpină alte blocaje decât cele caracteristice asteniei psihice.
4.Nerespectarea deciziei de actare: blocarea trecerii la un act, decis în urma
unei deliberări, apare, de asemenea, la o persoană hipobulică, la care tendinţele
"energetice" instinctivo-afective sunt contrare deciziei respective. Este cazul,
de exemplu, a incapacităţii de a institui şi menţine o dietă de către o persoană
cu obezitate patologică.
 4.Tulburarea perseverării în actul demarat în conformitate cu
decizia eului
1.Perseverarea în act dificilă,cu finalizare dificilă, eventual şi întârziată, ce
implică un efort de voinţă. Are loc în cazul apariţiei unor condiţii adverse de
tipul:
 fatigabilităţii astenice;
 verificărilor obsesive;
 scăderii, ulterioare, a interesului pentru atingerea obiectivului;
 angajării concomitente, a hipomaniacalului, în mai multe acţiuni paralele;
 apariţiei unor sugestii contrare venite din partea altor persoane;
 apariţiei unor obstacole neaşteptate,etc.
2.Perseverarea rigidă: este caracterizată de o anormală persistenţă în act, chiar
dacă, pe parcursul lui, se constată că el este, de fapt, irealizabil, inutil sau chiar
dăunător. Poate apare atunci când actul dobândeşte o motivaţie prevalentă sau
delirantă.
3.Perseverarea blocată: se referă la non-persistenţa într-o activitate cu scop,
cu nefinalizarea actului început. Apare în cazul în care voinţa este insuficientă
(hipobulie) pentru a depăşi condiţiile adverse susmenţionate(la 1). Este
prezentă şi în unele tulburări de personalitate sau în personalitatea "organică",
în cazul în care se iniţiază acte ce necesită un timp mai îndelungat până la
finalizare, fapt ce implică şi o întârziere a gratificaţiei, iar persoana în cauză nu
poate "suporta" nesatisfacerea imediată a dorinţelor sale.

VIII.2. Tulburările unor tendinţe la act particulare

Aceste tendinţe pot fi trăite egosinton şi, deci, persoana să le accepte şi să se
comporte anormal, conştient, deliberat, voluntar, (comportament anormal,
motivat pulsional); sau, pot să fie trăite egodiston şi, deci, persoana să refuze,
iniţial, satisfacerea tendinţei anormale. In acest ultim caz, dacă voinţa
persoanei respective este eficientă, comportamentul va fi contenţionat (cu toate
trăirile dezagreabile ce însoţesc această abţinere de la act); în schimb, dacă
voinţa e ineficientă, tendinţa la act imperativă devine incoercibilă, cu "cedare"
şi acceptarea conştientă, într-o a doua fază, a efectuării comportamentului
anormal, fapt care detensionează (sau chiar produce plăcere) pacientul, cu sau
fără ulterioare trăiri de culpabilitate, remuşcare, scădere a stimei de sine.

A.Tulburările pulsiunilor instinctive

A.1Tulburările pulsiunilor alimentare
Tulburări cantitative
1.Inapetenţa, anorexia: se referă la scăderea până la pierderea
apetitului alimentar, trăită ca o pierdere a senzaţiei de foame, precum şi a
dorinţei, plăcerii, interesului de a mânca. Se întâlneşte în: depresie, în
anorexia nervoasă
2.Hiperorexia: se referă la creşterea apetitului alimentar, cu o creştere a
senzaţiei de foame şi a dorinţei, plăcerii, interesului, de a mânca, cât mai mult
şi mai frecvent. La extrem, foamea poate fi "devorantă", cu impuls alimentar
irezistibil (voracitate). Se întâlneşte în manie, dar şi în unele depresii, precum
şi in bulimia nervoasă, în unele stări de anxietate, iritabilitate, în sindromul
personalităţii "organice" şi în cel postencefalitic.
3.Setea exagerată: este creşterea nevoii de a bea, uneori permanentă.
Dacă se referă la orice băutură, se numeşte potomanie.
Tulburări calitative
1.Pica: se referă la o apetenţă pentru produse nealimentare,
nehrănitoare, necomestibile. In oligofrenia gr.III poate apare coprofagia.
A.2.Tulburările pulsiunilor sexuale
Tulburări cantitative (disfuncţii sexuale neorganice)
1.Scăderea, pierderea sau absenţa apetitului sexual: poate fi în-
tâlnită la ambele sexe. Nu implică neapărat modificări şi a celorlalte aspecte
(excitaţia, plăcerea, orgasmul) ale funcţiei sexuale, prin urmare actul sexual
este posibil. Numai la femei, absenţa apetenţei se însoţeşte şi de cea a plăcerii
(frigiditate) şi a orgasmului. Se întâlneşte în depresie, anorexia nervoasă şi în
tulburarea ICD-10 cu aceeaşi denumire.
2.Creşterea apetitului sexual, la ambele sexe, poate avea, uneori, un
caracter de impulsiune irezistibilă sau unul compulsiv (ce implică un aspect
repetitiv, stereotip), caz în care vorbim de satiriazis (la bărbat) şi de
nimfomanie (la femeie). La bărbat, apetenţa crescută se poate asocia şi cu o
excitaţie scăzută sau absentă (impotenţa de erecţie), cu un act sexual anormal
sau imposibil de realizat. Apare în manie, în tulburări organice cu "excitaţie
psihică" şi în "impulsul sexual excesiv"(ICD-10).
Tulburări calitative (parafilii).
1.Tulburări ale preferinţei ce se referă la un partener anormal,
întotdeauna preferat unui partener normal. Este vorba de apetenţa preferenţială
pentru:
1)subiectul însuşi: autoerotismul (masturbaţia, onania);
2)o persoană de acelaşi sex: homosexualitatea. Homosexualii pot avea o
apetenţă exclusivă pentru acelaşi sex, cu aversiune pentru sexul opus (în cazul
homosexualităţii "adevărate") sau şi o apetenţă (mai redusă) pentru sexul opus
(în cazul bisexualităţii).Clasic, această apetenţă sexuală anormală se numeşte
pederastie (cu act genito-anal, la bărbaţi) şi lesbianism (cu act genito-genital,
la femei). In ICD-10 se întâlneste doar sub forma: "Orientării sexuale
egodistone, tip homosexualitate";
3)o persoană de sex opus, matură, dar interzisă prin lege (rudă de gradul I) :
cazul incestului;
4)o persoană nepotrivită ca vârstă:
a)un prepuber, imatur sexual, atât în perspectivă biologică cât şi în cea
psihologică (pedofilie);
b) o persoană mai vârstnică (cu cel puţin două generaţii):cazul
gerontofiliei;
5)un cadavru (necrofilia);
6)un animal (zoofilia);
7)un obiect inanimat (o statuie):cazul pygmalionismului.
Pedofilia şi necrofilia sunt consemnate ca atare în ICD-10. Aspectul esenţial
pentru diagnostic este preferinţa şi nu frecvenţa comportamentului anormal,
motivat instinctiv.
2.Tulburări ale preferinţei ce vizează condiţii neobişnuite,
indispensabile stimulării şi gratificării sexuale, indiferent dacă partenerul este
normal sau nu, sau dacă apetenţa sexuală primară este normală sau nu.
Tendinţele anormale vizează:
1)provocarea de suferinţă fizică sau psihică la partener: sadism sexual;
2)provocarea de suferinţă fizică sau psihică, la subiect, de către partener:
masochism sexual;
3)vizualizarea unui nud sau a unui act sexual, fără a fi observat: voyeurism;
4)expunerea organului sexual, de obicei unei colectivităţi şcolare de fete, cu
scopul de a le şoca: exhibiţionism (numai la bărbaţi);
5)frecare "întâmplătoare" de persoane străine, în locuri publice, aglomerate:
frotteurism;
6)prezenţa, ca fetiş, a unui obiect a sexului opus: fetişism;
7)îmbrăcarea vestimentaţiei (mai ales a lenjeriei de corp) a sexului opus:
travestism fetişistic.
La unele dintre acestea gratificarea este autoerotică. Toate aceste forme apar în
ICD-10.
3.Tulburări ale maturării sexuale: se referă la tendinţe sexuale
imature, ce determină incertitudini privind: preferinţele sexuale, identitatea cu
genul, sau orientarea sexuală (adolescenţi, care "nu ştiu" dacă sunt hetero,
homo, sau bisexuali).
4.Tulburarea identităţii cu genul:
1)travestismul cu rol dual este tendinţa de a îmbrăca hainele sexului opus, doar
pentru un "experiment", fără tendinţa schimbării permanente a se-xului;
2)transsexualismul (inversiunea psiho-sexuală) este o tendinţă imperioasă a
unui individ de a-şi schimba (prin intervenţii chirurgicale şi apoi demersuri
legale) sexul său biologic, clar constituit şi definit (morfologic, endocrin,
genetic), cu sexul pe care, psihologic,este convins că îl are de fapt.

A.3.Tulburarea instinctului matern.

El este diminuat sau suspendat în: oligofrenie (forma: severă, profundă),
personalitatea dissocială sau depresia severă(cu dezinteres general).

A.4.Tulburările instinctului gregar.

El poate fi:
1)crescut, în manie (hipersociabilitate nediscriminativă, dar superficială şi
instabilă) sau
2)scăzut (cu tendinţe de evitare, izolare, retragere socială) în: schizofrenie (mai
ales în formele ei "negative"), depresia marcată, personalităţile schizoidă şi
evitantă.
A.5.Tulburările instinctului de apărare.
El este:
1)absent (în oligofrenia profundă) sau
2)crescut anormal, sub forma hetero-agresivităţii patologice, în: paranoia şi
personalitatea paranoidă, mania coleroasă, schizofrenie sau epilepsie (unde
este frecvent şi are cel mai mare potenţial de violenţă).

B. Tulburarea controlului altor impulsuri patologice

Este vorba de impulsiuni primare, tendinţe maladaptative:
a)repetate, frecvente, persistente;
b)incoercibile, producând tensiuni insuportabile înainte de satisfacerea lor şi
detensionare sau chiar plăcere, după satisfacere;
c)nemotivate, neprofitabile, chiar dăunătoare pentru subiect, care nu învaţă din
experienţele negative anterioare, din suferinţa proprie consecutivă sancţiunilor
sociale ulterioare actului;
d)egodistone, nedorite, determinând, ulterior, autoreproşuri;
e)conştientizate ca anormale, patologice;
f)dominând viaţa pacientului, care încearcă, fără rezultat, să le controleze
voluntar;
g)pacientul cedează, deliberat, şi, uneori, chiar riscă orice pentru satisfacerea
lor.
Cele mai frecvente impulsiuni patologice, devenite obiceiuri, sunt:
1)jocul de noroc patologic;
2)piromania: incendierea patologică, cu fascinaţia privirii focului, a
incendiului, a activităţii pompierilor;
3)kleptomania: furtul patologic;
4) trichotillomania: smulgerea de fire de păr din cap;
5)mitomania (cu sensul special, de impuls irezistibil de a minţi);
6)dromomania (impuls irezistibil de a vagabonda, conştient, dar fără ţintă).
Ele pot centra tulburări specifice (consemnate de ICD-10) sau unele dintre ele
pot fi simptomatice, în: oligofrenii, demenţe, delirium, beţie acută, manie,
personalitate dissocială.
 Alte impulsuri patologice sunt:
1)nevoia imperioasă de drog, din dependenţa de substanţe psihoactive; poate
fi permanentă sau periodică, aceasta din urmă în cazul alcoolului, se numeşte
dipsomanie;
2)impulsiunile (contenţionate) şi compulsiile (urmate de "ritualuri"), cu
caracter obsesiv, din nevroza obsesiv-compulsivă;
3)impulsiunile ce derivă dintr-o impulsivitate şi o explozivitate structurală,
manifestată, intermitent, prin crize, şi întâlnită la personalitatea emotiv-
instabilă (impulsivă şi borderline);
4)impulsiunile ce apar în suferinţe psihoorganice (sindromul postcontuzional,
encefaloza alcoolică cu beţie patologică) şi care reprezintă, la fel ca şi cele
structurale, tendinţe la reacţii explozive, cu conduite clastice-destructive şi
heteroagresive cu violenţe fizice.

IX. TULBURARILE EXPRESIVITATII EXTERIOARE A VIETII

PSIHICE INTERIOARE
Se referă la:
1)expresivitatea verbală
2)expresivitatea extra-verbală: a)mimico-gestuală
b)psihomotorie şi comportamentală.
A. Tulburările expresivităţii verbale (ale limbajului vorbit)
 Tulburărileformale ale vorbirii
Exprimă tulburările formale ale gândirii:
1.Tahilalia (consecutivă tahipsihiei): vorbire foarte rapidă, cu schimbări
abrupte de teme, dar comprehensibilă;
2.Logoreea (consecutivă debitului ideativ crescut): discursul este
interminabil, incoercibil;
3.Presiunea vorbirii (consecutivă presiunii gândirii): vorbirea este
spontană, rapidă, emfatică, cu ton ridicat;
4.Bradilalia (consecutivă bradipsihiei): vorbirea este rară, cu latenţe şi
răspunsuri scurte;
5.Sărăcia vorbirii (consecutivă sărăciei gândirii): discursul este
laconic, dar conţinutul informaţional nu este afectat;
6.Sărăcia conţinutului informaţional al vorbirii (corespunde sărăciei
conţinutului gândirii): indiferent de viteză şi debit, vorbirea comunică puţine
idei;
7.Perseverarea verbală, ca şi cea ideativă, repetă acelaşi răspuns la o
serie de întrebări diferite;
8.Întreruperea bruscă, de scurtă durată, a discursului verbal, cu
continuarea sau nu, ulterioară, a acestuia, corespunde barajului gândirii;
9.Vorbirea hiperconcretă
10. Vorbirea hiperabstractă
11.Vorbirea obscură, ermetică
12. Vorbirea vagă, aluzivă
13.Vorbirea circumstanţială
 14. Vorbirea digresivă
15. Vorbirea tangenţială
16.Vorbirea irelevantă
17. Vorbirea manieristă
18. Vorbirea stereotipă
19.Vorbirea ilogică
20. Vorbirea magică
21. Vorbirea bizară
22. Vorbirea dereistică
23.Vorbirea incoerentă, neinteligibilă, în urma fugii de idei maniacale,
a relaxării extreme a asociaţiilor sau a gîndirii incoerente din Sx.
 Tulburări ale vorbirii, fără corespondent în tulburările gîndirii:
1.Limitarea la un teritoriu tematic redus: în tulburarea de transă;
2.Mutismul: pacientul tace permanent, nu vorbeşte spontan, nu
răspunde la întrebări, deşi le înţelege şi ar putea răspunde; determinismul este
pur psihogen; apare în stupor sau în unele psihoze delirante;
3.Răspunsuri alăturea la întrebări simple, care, de fapt, sunt înţelese;
apare în sindromul Ganser.
 Alte tulburări ale vorbirii:
1.Afonia, Disfonia: este incapacitatea sau dificultatea de sonorizare
normală (ca intensitate, timbru, alte calităţi fonetice) a cuvintelor. Apare în
tulburarea disociativă motorie.
2.Disprozodia: se referă la tulburarea ritmului şi a melodicii vorbirii;
3.Dizartria: este o tulburare în articularea cuvintelor; se întâlneşte în
beţia acută;
4.Palilalia: este repetarea, permanentă, a unor sunete, cuvinte; apare în
catatonie, demenţe;
 5.Ecolalia: este repetarea automată, imediată, fără sens, a unor cuvinte,
propoziţii, auzite de la interlocutor; apare în sindromul cataton (ca toate
fenomenele "de ecou");
6.Solilocvia: este o vorbire spontană, de unul singur, chiar dacă nu este
nimeni în preajmă care ar putea să-l audă; apare în psihoze paranoide
cronicizate;
7.Ticurile verbale: sunt fenomene motorii, spasmodice, involuntare, ce
jenează prozodia; apar în tulburări nevrotice;
8.Bâlbâiala: poate fi:
a)tonică (blocaj pe prima consoană, urmat, după un efort vizibil, de
pronunţarea explozivă a restului cuvântului) sau
b)clonică (repetarea unei silabe);
Apare în tulburări nevrotice.
9.Hiperexpresivitatea verbală, teatrală, lamentativă, autocompasivă,
neautentică (la persoanele histerice);
10.Expresivitatea verbală decenzurată: ţipete, injurii sau tânguiri (în
delirium);coprolalie (în mania coleroasă, personalitatea dissocială);
agresiunea verbală (echivalent al furiei, urii, ostilităţii) poate apare şi în reacţia
de stres acută;
11.Vorbirea şoptită (în delirium, depresii severe) sau bolborosită,
mormăită, neclară (în delirium sau debutul schizofreniei).
 Tulburări ale limbajului (vorbit sau scris) cu cauză neurologică:
1.Disfazia, afazia: dificultatea, respectiv, incapacitatea de înţelegere sau
de exprimare a limbajului vorbit, consecutive unei leziuni cerebrale de focar;
caracterizează unele demenţe (Alzheimer cu debut precoce; Pick, Creutzfeldt-
Jakob, vasculară). Ele pot fi:
a)motorie (expresivă, Broca), în care pacientul înţelege normal ceea ce aude,
dar are o dificultate sau o încapacitate de a se exprima prin vorbire sau scris;
b)senzorială (receptivă, Wernicke), în care pacientul are o dificultate sau o
incapacitate de a înţelege ceea ce aude sau vede scris; nu înţelege sensul
cuvintelor, utilitatea lucrurilor, motiv pentru care vorbirea sa, deşi este
spontană, fluentă, este incoerentă, vagă, fără sens, cu perifraze, referinţe
nedefinite;
c)globală: (motorie şi senzorială, mixtă)
.S-au mai descris, ca forme "circumscrise":
afazia nominală (incapacitatea de a denumi ceva)
afazia sintactică (incapacitatea de a aranja cuvintele într-o secvenţă corectă)
.Unii autori consideră agnozia vizuală şi auditivă, precum şi agrafia şi disgrafia
sau alexia şi dislexia nişte forme particulare de afazie sau disfazie (extinsă în
întreg domeniul limbajului, inclusiv a celui scris sau citit, cu uitarea sau
nerecunoaşterea simbolurilor grafice de exprimare prin limbaj);
2.Agrafia şi Disgrafia: dificultatea sau incapacitatea de exprima idei
prin scris; se întîlneşte în delirium, demenţe .
3.Alexia şi Dislexia: dificultatea sau incapacitatea de a înţelege limbajul
scris, în timpul citirii; se întîlneşte în demenţe HIV.
4.Hipergrafia organică (din personalitatea "organică") trebuie
diferenţiată de cea funcţională (inclusiv de scrierea automată, din starea de
transă disociativă).
5. Scrierea automată ( din starea de transă disociativă).
6.Acalculia: incapacitatea de a opera mental calcule, operaţii aritmetice;
se întîlneşte în demenţe
B. Tulburările expresivităţii mimico-gestuale
1.Privirea expresivă:
-tristeţe (depresie),
-veselie, exaltare (manie),
-frică, groază (anxietate),
-furie (furor maniacalis sau epilepticus; personalitatea impulsivă),
-perplexitate (delirium, derealizare);
2.Privirea inexpresivă (stupor).
3.Hiperexpresivitatea mimico-gestuală (ce include hipermimia) poate
fi: expansivă dar autentică (din manie) sau teatrală, neautentică,
demonstrativă (din histerie);
4.Hipoexpresivitatea mimico-gestuală (ce include hipomimia),din
depresie
5.Inexpresivitatea mimico-gestuală (amimie) din stuporul akinetic.
6. Paramimia, de tipul:
a)mimică bizară (grimase, "bot" schizofrenic, zâmbet enigmatic,) din
schizofrenia hebefrenă;
b)ecomimia (imitarea în ecou a mimicii observate la interlocutor) din
schizofrenia catatonă;
c)manierismul (exagerarea patetică, neadecvată, fără scop sau semnificaţie
comunicantă, a mimicii şi gesturilor standardizate cultural) din sindromul
cataton;
d)stereotipii mimice (expresii mimice şi gesturi, repetate identic, timp
îndelungat, cu semnificaţie neclară) din sindromul cataton.
C.Tulburările psihomotricităţii
Tulburări cantitative :
1.Tahikinezia: se referă la creşterea vitezei de efectuare a mişcărilor; se
întâlneşte în manie;
2.Bradikinezia (lentoarea, retardarea motorie): se referă la scăderea
vitezei de efectuare a mişcărilor; se întâlneşte în depresie, delirium, demenţă,
sindrom postcontuzional, epilepsie, tulburări psihotice acute;
3.Hiperkinezia (hiperactivitatea psihomotorie, hipermobilitatea), apare
în anxietate, reacţia de stres acută, manie, psihoze acute, excitaţia catatonă,
delirium, unele demenţe;
4.Hipokinezia (hipoactivitatea psihomotorie, hipomobilitatea), asociată
cu bradikinezia, apare în delirium, tulburarea psihotică acută;
5.Schimbări bruşte, imprevizibile, rapide, efemere, între perioade de
hiper- şi hipo-kinezie; se întâlnesc în delirium;
6.Instabilitatea, neliniştea, psihomotorie, inclusiv akatisia, este
incapacitatea de a păstra mult timp o anumită poziţie staţionară, nevoia
imperioasă de a se mişca mereu (sau de a-şi mişca unele părţi ale corpului:
"sindromul picioarelor neliniştite"), fără însă a deranja ambianţa; se întâlneşte
în delirium, demenţă, catatonie, manie.
7.Agitaţia psihomotrie (excitaţia): este o stare de hiperkinezie
excesivă, neintenţionată, fără scop, sens, dezordonată, haotică, neproductivă,
dar perturbatoare; uneori este un răspuns la o stare de tensiune interioară,
anxietate. Este neinfluenţată de stimuli externi, este trăită egosinton, cu
anosognozie şi, adesea, se însoţeşte de acte de violenţă, heteroagresive. Se
întâlneşte în: sindromul cataton (ca agitaţie într-un spaţiu restrâns), în delirium
(forma de confuzie agitată), în reacţiile la stres, în manie (ca agitaţie într-un
spaţiu cât mai larg), în unele forme de schizofrenie şi de depresie (agitată), în
intoxicaţia cu stimulente, etc.
8.Stuporul akinetic (akinezia): este o stare de inhibiţie psihomotorie
extremă, cu imobilitate (absenţa totală a mişcărilor spontane voluntare şi
areactivă la stimuli) în poziţii adesea neobişnuite, asociată cu mutism. Se
întâlneşte în sindromul cataton (mai ales în cel schizofren, caz în care
alternează cu agitaţia catatonă), sau în delirium (forma de confuzie
stuporoasă), în reacţiile la stres, în depresia severă inhibată (stuporul
melancolic), în unele stări disociative (stuporul disociativ), în stări maniacale
atipice (stuporul maniacal).
Stuporul cataton mai prezintă şi conservarea atitudinilor, a posturilor,
manifestată prin:
a)rigiditate: poziţie rigidă, asumată voluntar, menţinută mult timp;
b)catalepsie: menţinerea constantă, imobilă, a unei poziţii incomode;
c)postură bizară: voluntar aleasă, incomodă, nepotrivită, menţinută un timp
anormal de îndelungat, repetată identic la fiecare nou episod de boală,
considerată, deci, drept o "stereotipie de repaus";
d)opozitivitate: rezistenţă pozitivă, nemotivată, la comenzi sau la încercări de
mobilizare pasivă (reflectă negativismul pasiv);
e)flexibilitate ceroasă: menţinerea, timp anormal de îndelungat, a unei poziţii
imprimate pasiv, prin înfrângerea rezistenţei iniţiale.
9.Nonresponsivitatea la stimulii ambientali (din P.T.S.D.)
10.Paraliziile sau Parezele psihogene,ce interesează mişcările
voluntare (din tulburarea motorie conversivă histerică).
 Tulburări calitative :
1.Automatismele motorii:
1)Automatismul la comandă: se referă la o supunere totală, cu executa-rea,
automată, a oricărei mişcări, în urma unei solicitări verbale. El poate apare:
a)în contextul unui câmp de conştiinţă clar, în catatonia schizofrenică (unde,
reprezintă fenomenul opus, polar, negativismului cataton), sau
b)în contextul unei "stări alterate a conştiinţei", în cazul sugestiei hipnotice;
2)Automatismul ambulator diurn sau fuga psihopatologică : apare în cazul
unei îngustări punctiforme a câmpului de conştiinţă, din cadrul unei stări cre-
pusculare de natură histerică (disociativă) sau epileptică. Este vorba de un
episod paroxistic (cu debut şi final brusc), tranzitor, cu o durată de ore sau zile.
Pacientul, cu ochii deschişi, aparent treaz, se află, de fapt, într-o stare
particulară de somn, deci este absent din mediu. In această stare, poate
deambula la modul automat (cu facies şi figură fixă, ţinută rigidă); poate
răspunde, automat, la întrebări simple; poate efectua, automat, acte de
complexitate medie; se poate deplasa, pe jos sau cu trenul, la mari distanţe de
casă. Autoîngrijirea este menţinută, poate manifesta agresivitate în cazul unor
opoziţii, este confuz privind identitatea persoanelor. In momentul trezirii
adevărate, manifestă, imediat, perplexitate şi, ulterior, o amnezie lacunară
permanentă a episodului.
3)Automatismul ambulator nocturn ( somnambulismul): vezi I.D.2.
2.Actele impulsive
1)Actul impulsiv-exploziv:
a) este precedat de un fundal de explozivitate structurală disontogenetică
(personalitatea emotiv-instabilă, tipul impulsiv sau borderline) sau
postmorbidă, de tip defect organic encefalopat (post TCC, encefaloză
alcoolică);
b)are o cauză exogenă declanşantă minoră, care din cauza hipersensibilităţii şi
hiperreactivităţii structurale, determină o "explozie" de furie oarbă, un afect
patologic, ce produce o îngustare crepusculară a câmpului de conştinţă;
c)în acest context, apare o tendinţă (impulsivă) la acte clastice-destructive şi
heteroagresive-violente, tendinţă la act care, prin violenţa ei, scurtcircuitează
(anulează) etapa motivaţonală a deliberării şi a deciziei, determinând o trecere
instantanee la actul respectiv (de tip reacţie explozivă), în prezenţa condiţiilor
favorizante şi a unui slab control voluntar (hipobulie);
d)această reacţie exploziv-afectivă şi comportamentală este de scurtă durată;
e)după reacţia explozivă, pulsiunea anormală fiind descărcată, subiectul
apreciază lucid faptele comise şi urmările acestora, le regretă, doreşte şi ia
hotărârea să nu le mai repete, dar nu va reuşi acest lucru.
Mai, apare în: personalitatea "organică", reacţiile la stres acut, excitaţia
catatonă, unele forme de demenţă sau de delirium, epilepsie.
2)Actele impulsive propriuzise: sunt caracterizate de o tendinţă la act
incoercibilă, dar egodistonă, conştientizată ca anormală. Pacientul doreşte să
se abţină de la act, dar nu reuşeşte. Aceste acte sunt, în general, de mai mică
amploare şi nocivitate.Câmpul de conştiinţă este clar, nesatisfacerea imediată a
tendinţei provoacă o tensiune dezagreabilă, insuportabilă, încât subiectul
hotărăşte să cedeze impulsului şi, actând, obţine gratificaţia (relaxarea, chiar
plăcerea). Aici pot fi încadrate: consumul de drog al toxicomanilor, actele
sexopate egodistone sau actele de tip "obiceiuri patologice" (kleptomania,etc.).
In toate acestea există şi un deficit al controlului voluntar al impulsiunilor,
consecutiv hipobuliei.
3)Actele impulsiv-compulsive: sunt precedate de preocupări şi tendinţe la act
obsesive, incoercibile din cauza unei voinţe ineficiente. Si ele sunt egodistone,
conştientizate ca anormale, precedate de o stare de tensiune, dar şi de o scurtă
luptă, infructuoasă. Actele compulsive au un caracter repetitiv, stereotip; sunt
inutile, fără sens, dar detensionante. Apar ca ritualuri obsesive, de ex.:
aritmomania, verificările permanente, etc. Se deosebesc de tendinţele la act
obsesive contenţionabile, cum ar fi "impulsia de defenestrare"
3.Parakineziile: sunt mişcări bizare, ciudate, incomprehensibile, ce
deformează, supraîncarcă sau înlocuiesc mişcările normale.
4.Alte tulburări psihomotorii din seria schizofreniei catatone:
1)Ecopraxia: este imitarea imediată, la modul identic, a unei mişcări a
interlocutorului; uneori, are un caracter repetitiv, automat, pacientul
considerând mişcarea ca fiind, la origine, a sa;
2)Manierismele motorii: sunt mişcări complexe, frecvente, uneori habituale,
dar involuntare; ele par a avea un scop, un sens, pentru pacient, dar par bizare
observatorului, care le mai descrie ca fiind: excesive, inutile, nepotrivite,
nemotivate, nenaturale, cu un caracter afectat, teatral; se întâlnesc şi în forma
hebefrenă a schizofreniei;
3)Stereotipiile de mişcare: sunt mişcări mai simple, cu un model fix, invariabil,
repetitive, nefuncţionale, inutile, inadecvate circumstanţial, aparent pulsionale
(de ex.balansările înainte-înapoi ale trunchiului); se întâlnesc şi în sindromul
delirant schizofreniform organic;
4)Negativismul activ cataton: se manifestă prin executarea, întotdeauna
inversă, a unei mişcări comandate;
5)Cataplexia(din narcolepsie): este o pierdere temporară a tonusului muscular,
cu declanşare emotivă, urmată de cădere.
5.Alte tulburări psihomotorii, determinate de o patologie nevrotică:
1)Pseudoconvulsiile epileptiforme: din histeria conversivă, sunt mişcări
involuntare, psihogene, de aspect pseudoneurologic;
2)Ticurile: sunt mişcări bruşte, rapide, accentuate de emoţii; involuntare şi
incoercibile, apar la intervale de timp neregulate, dar apropiate; au un caracter
spasmodic, neritmic, implicând un grup muscular limitat; sunt stereotipe,
absurde, nefunc_ionale, parazitând funcţionalitatea unor mişcări voluntare în
curs de desfăşurare;
3)Crampele profesionale (de ex. "crampa scriitorului"): sunt cauzate de
contracturi, mişcări involuntare, ce nu afectează şi alte miţcări ce necesită
aceleaşi grupe musculare.
6.Alte tulburări psihomotorii, de natură organică (prin leziuni
cerebrale de focar):
1)Dispraxia şi Apraxia: se caracterizează prin dificultatea, respectiv
incapacitatea, de a efectua activităţi motorii învăţate, voluntare; în general, nu
poate coordona mişcările fine, necesare efectuării unor acte simple, ce se au-
tomatizează sau sunt deja automatizate (de ex. nu poate mima actul de a se
pieptăna, nu se poate îmbrăca sau dezbrăca). Se întâlneşte în demenţe
(Alzheimer, Creutzfeldt-Jakob), în sindromul postencefalitic (ca apraxie
constructivă: nu poate realiza forme concretizate în spaţiu: desene,construcţii).

D.Tulburările sociabilităţii şi ale relaţiilor interpersonale

D.1.Sociabilitatea:
1.Sociabilitatea crescută, apare la hipomaniacal, la anxios-fobic (rol
securizant) sau la histeric (rol captativ);
2.Sociabilitatea excesivă, apare la maniacal (familiaritate, decenzurare)
3.Sociabilitatea inadecvată (comportament "necivilizat"):
a)dezinhibiţii cu exces de familiaritate, vulgaritate, nerespectarea normelor
morale şi legale în demenţe, personalitatea “organică”
b)avansuri, propuneri indecente, în tulburarea postencefalitică
c)euforie tîmpă cu jovialitate, glume proaste, comportament nepotrivit
circumstanţelor, în personalitatea “organică” (leziuni frontale)
4.Sociabilitate diminuată, la schizotipal şi în tulburarea de stres;
5. Sociabilitate redusă până la izolare, retragere socială, cu evitarea
contactului interpersonal direct şi a grupului social, în depresie, paranoia
"pasivă", schizofrenie simplă sau hebefrenă;
6. Sociabilitate abolită, în autismul schizofren, cu viaţă intrapsihică
ruptă de orice contact rezonant cu realitatea obiectivă, şi cu imposibilitatea
relaţionării şi comunicării cu alţii (introversiune totală).

D.2.Tipuri de relaţii interpersonale ce influenţează comportamentul

social.
1. Relaţia captativă: pacientul caută să capteze centrul atenţiei
(personalitatea histerică)
2. Relaţia manipulativă: pacientul caută să dirijeze, manipuleze pe
altul în folos propriu (personalitatea histerică şi narcisică)
3. Relaţia dominatoare: pacientul caută să-şi impună punctul de
vedere, să domine pe altul, nu acceptă să fie dirijat (personalitatea
paranoiacă)
4. Relaţia submisivă (de supunere): pacientul, doreşte, solicită, să fie
dominat, şi altul să decidă în locul lui acţiunile importante ale vieţii sale;
refuză să-şi asume responsabilităţi (personalitatea pasiv dependentă)
5. Relaţia inconstantă, superficială, în manie
6. Relaţia pasiv-agresivă: pacientul acceptă, dar nu execută, o
solicitare
7. Relaţia bazată pe sugestibilitate, la histeric;
 8. Relaţia irascibilă, cverulentă: pacientul are o toleranţă redusă la
frustare, este iritabil şi agresiv verbal
9. Relaţia de neîncredere, suspiciune: pacientul presupune că ceilalţi
au intenţii rele faţă de el (personalitatea paranoidă, schizotipală)
10. Relaţia revendicativă: pacientul are pretenţii reparatorii
nejustificate (personalitatea paranoidă )
11. Relaţia de ostilitate, opozitivitate la personalitatea emotiv-
instabilă.

D.3.Tipuri anormale de comportament social

1. Comportamentul evitant:
a) a obiectului fobogen (în tulburarea fobică);
b) a stimulilor specifici ce reamintesc trauma (în P.T.S.D.)
2. Comportamentul hiperexpresiv-teatral (personalitatea histerică)
3. Comportamentul expansiv, hiperactiv (în manie, hipomanie);
4. Comportamentul extravagant, excentric (în manie, tulburarea
schizotipală, schizofrenia reziduală);
5. Comportamentul temerar, riscant (în manie, jocul de noroc
patologic);
6. Comportamentul inactiv, apragmatic (în schizofrenia "negativă");
7. Comportamentul disociat, dezorganizat:
-aparent nemotivat sau motivat bizar, fără scop, sens;
-iresponsabil, impredictibil, uneori pseudoinfantil;
-cu neglijarea igienei corporale şi vestimentare, cu dificultăţi în realizarea
activităţilor cotidiene banale
Apare în schizofrenia hebefrenă.
 8. Comportamentul motivat patologic de: anxietate, fobie, obsesie,
histerie, prevalenţă, delir, halucinaţie, manie, depresie (altele decât cele de la
1-7)
9. Comportamentul impulsiv, generat de o hiperimpulsivitate
structurală şi declanşat prin o stimulare exterioară, uneori minoră; a fost
descris, anterior, ca şi:
a)impulsiv-exploziv intermitent;
b)impulsiv-habitual (obiceiuri patologice, cu deficit de control voluntar);
c)impulsiv-compulsiv(obsesional);
d)unele conduite sexopate sau de abuz de substanţe psihoactive.
10.Comportamentul sexual anormal: poate fi egosinton (deci,
efectuat: deliberat, voluntar, conştient), sau poate fi egodiston (împotriva unei
voinţe ineficiente); în ambele cazuri, el este motivat pulsional (tulburarea
instinctului sexual). Dar, el poate avea şi o altă motivaţie, de regulă,
pragmatică (prostituţia homosexuală sau pedofilă, cu pulsiuni sexuale
normale). Comportamentul sexopat poate prezenta modificări cantitative sau
calitative.
SEXOPATII CANTITATIVE

Referitor la tulburările cantitative ale comportamentului sexual avem

următoarele aspecte:
a) hipersexualitate (excese sexuale), prin creşterea apetenţei sau nu;
b) hiposexualitate (scăderea frecvenţei actelor sexuale) sau absenţa actelor
sexuale.
In ultimele două cazuri, este vorba despre disfuncţii sexuale neorganice:
I.Tulburări ale dorinţei (apetenţei)
II.Tulburări ale excitaţiei
II.1.Scăderea, absenţa excitaţiei sexuale
La bărbaţi se manifestă ca impotenţă de erecţie (erecţia fie nu apare niciodată,
fie apare numai în afara actului, fie există dar dispare sau devine insuficientă la
tentativa de intromisiune sau imediat după). Drept consecinţă actul sexual nu
poate fi executat sau apare ejacularea precoce.
La femei se manifestă prin absenţa lubrifierii vaginului, a turgescenţei labiilor
mici şi a expansiunii vaginului. Aceste fenomene fie nu apar niciodată, fie apar
numai situaţional (cu un anumit partener, în timpul masturbaţiei, e.t.c.) sau
apar dar dispar imediat după intromisiune, scăzînd calitatea actului sexual, prin
absenţa plăcerii şi a orgasmului.
III.Tulburări ale plăcerii
III.1.Absenţa plăcerii în timpul actului sexual (anhedonie sexuală )
La femei se numeşte frigiditate. Poate fi prezentă la ambele sexe chiar dacă
ejacularea şi orgasmul sunt posibile.
IV.Tulburări datorate durerii în timpul actului sexual
IV.1.Dispareunia neorganică
Se manifestă ca o senzaţie neplăcută, de la un uşor disconfort, pînă la o durere
vie, ce apare în timpul actului sexual, fapt care determină evitarea actului
sexual de către partenerul în cauză. La femei apare o durere la intrarea
vaginului, în timpul mişcărilor intravaginale, sau la pătrunderea profundă a
penisului, chiar dacă faza de excitaţie a fost normală. La bărbat apare în timpul
erecţiei
IV.2.Vaginismul neorganic
Se caracterizează printr-o contractură, spasm involuntar al muşchilor perineali
perivaginali în treimea externă a acestuia, fapt ce determină fie ocluzia intrării
vaginale, deci imposibilitatea intromisiunii, fie dacă penetrarea e posibilă,
produce o stare de disconfort şi durere peniană. Restul răspunsului sexual este
normal. Poate apare în situaţii speciale: virginitate, rejectare religioasă
sexualităţii, viol.
V.Tulburări ale orgasmului
V.1.Disfuncţia orgasmică
Se caracterizează printr-un orgasm inhibat (absent sau întîrziat), în condiţiile
unei stimulări şi excitaţii normale, în absenţa reacţiilor de teamă sau aversiune.
La bărbat orgasmul este posibil numai în anumite condiţii: anumit partener,
masturbare, vise erotice, stimulare de către partener în afara actului sexual. La
femei orgasmul poate apare numai în condiţiile unui anumit partener sau a
masturbaţiei.
V.2.Ejacularea precoce
Apare la bărbat şi constă în incapacitatea controlării, amănării orgasmului şi
ejaculării, înainte ca bărbatul să o dorească şi înainte ca femeia să aibe orgasm.
Ejacularea poate apare înainte de intromisiune la simpla atingere (ante-portas),
în timpul penetrării sau la scurt timp după penetrare. Poate să fie însoţită de o
erecţie insuficientă şi/sau de o stimulare excesivă (partener nou, emoţie
crescută, stress).
În afara acestor situaţii hiposexualitatea poate să apară în următoarele condiţii:
 situaţii speciale (stare de detenţie prelungită, cu absenţa unui partener
normal);
 deficite structural-caracteriale (de ex. timiditate excesivă);
 stări patologice, cu deficite relaţionale (schizofrenia).
 afecţiuni medicale
 consum de substanţe psihoactive
 SEXOPATII CALITATIVE ( PARAFILII )

I.Tulburări ale preferinţei (partener, condiţii )

II.Tulburări ale orientării (homosexualitate )
III.Tulburări ale identităţii cu genul
IV.Tulburări de maturare sexuală .
11.Comportamentul alimentar anormal: poate fi de tipul:
a)nonalimentării,
b)subalimentării (hipofagia),
c)supraalimentării (hiperfagia, bulimia)
d)consumului de substanţe nealimentare (pica).
Acest comportament anormal poate avea o motivaţie:
A. pulsională (cu egosintonie sau egodistonie):
1.Inapetenţa, anorexia,
2.Hiperorexia,
3.Setea exagerată,
4.Pica.
B. de altă natură:
1.Refuzul alimentar al psihoticului ( delir de otrăvire )
2.Refuzul şi subalimentarea pacientului cu anorexie nervoasă (în prima
fază, cu apetit normal, din cauza falsei convingeri de supraponderalitate) sau a
pacientului cu bulimie nervoasă (după o fază de polifagie şi creştere
ponderală). Subalimentarea se realizează prin: dietă hipocalorică (scăderea
frecvenţei meselor, scăderea cantităţii şi calităţii alimentelor ), utilizarea de:
anorexigene, vomitive, diuretice, laxative, sau, prin eforturi fizice excesive.
 12.Comportamentul toxicoman: constă într-un consum frecvent,
sistematic, şi excesiv (datorită toleranţei crescute), de substanţe psihoactive ce
pot da:
 stăride intoxicaţie acută (cu tablou clinic: somatic şi psihiatric);
 afecţiuni somatice sau psihice secundare, durabile, evolutive;
 sindromul de dependenţă, cu reacţia caracteristică de sevraj.
Drogurile utilizate sunt: alcoolul, opioidele, cannabinoidele, sedativele şi
hipnoticele, stimulantele (amfetaminice, cocaina, coffeina), halucinogenele,
solvenţii volatili, tutunul, ş.a. Pot apare în unele tulburări mintale specifice, sau
sunt simptomatice în unele tulburări de stres posttraumatic, unele tulburări de
personalitate. Nevoia imperioasă de drog poate determina comportamente
sociopate secundare (cu implicaţii legale), efectuate, uneori, în scopul
procurării acestuia.
13.Comportamentul abuzului de medicamente ce nu dau
dependenţă: se referă la un consum exagerat şi prelungit de: antidepresive,
analgezice, laxative, antacide, steroizi, preparate hormonale sau de plante,
vitamine.
14.Comportamentul heteroagresiv: se referă la agresiuni verbale sau
fizice (de ex. viol, rănire sau omucidere) şi poate apare în patologia organică
(delirium, epilepsie, personalitatea "organică"), în unele psihoze (mania
coleroasă, schizofrenia paranoidă, paranoia "activă") sau în unele tulburări de
personalitate (paranoidă, impulsivă, dissocială).
15.Comportamentul autoagresiv: se poate manifesta ca:
a) autovătămare (crestarea pielii cu lama, izbirea capului de perete); apare în:
tulburări factice, histerice şi personalitatea borderline;
b) automutilare (de ex.: tăierea unui deget, cu motivaţie delirantă, în
schizofrenie; autorănire, dar care nu periclitează viaţa, în tulburarea factice);
c) sinucidere, în depresia psihotică severă, mai rar în schizofrenie, în
anxietatea paroxistică sau în debutul unor demenţe. Suicidul va fi diferenţiat
de parasuicidul demonstrativ, în scop de şantaj afectiv, al personalităţii
histerice.
16.Comportamentul dissocial (sociopat: antisocial sau asocial; de
obicei, cu o conotaţie amorală sau imorală): se caracterizează prin:
-desconsiderarea normelor minime de convieţuire într-un grup social,
-desconsiderarea normelor morale (ignoră sau încalcă aceste norme)
-desconsiderarea obligaţiilor şi interdicţiilor legale (contravenţii, infracţiuni)
Comportamentul sociopat antisocial (cu nocivitate socială activă, deliberată)
se deosebeşte de cel sociopat asocial (nu respectă nici o normă socială)
Apare în personalitatea dissocială, personalitatea "organică" ,reacţia de
adaptare cu tulburări de comportament.
17.Atitudini şicomportamente anormale ale pacientului în relaţia cu
medicul. .Comportamentul anormal al pacientului poate fi de tipul:
a)Nesincer (minciuna patologică),sub forma:
 simularea: afirmarea unui simptom inexistent;
 suprasimularea: exagerarea unui microsimptom banal;
 perseverarea: afirmarea persistenţei unui simptom după dispariţia lui,
disimularea: neafirmarea deliberată sau negarea unui simptom existent.
In primele trei situaţii, pacientul, nevrotic, doreşte, fără justificare medicală,
acordarea unui statut de bolnav cât mai grav, în scopul obţinerii unor beneficii
secundare.In ultima situaţie, pacientul, psihotic, doreşte să inducă în eroare
medicul, încercând să-l convingă fie de absenţa, la el, a vreunei boli psihice,
fie de vindecarea acesteia, fie de absenţa unei recidive a bolii.
b)Necompliant: pacientul, dacă nu este strict supravegheat, nu respectă
indicaţiile de asistenţă medicală în timpul spitalizării sau în timpul
administrării sale ambulatorii, în cadrul dispensarizării.
c)Mimarea unei patologii:
 elaborarea de simptome somatice din motive psihologice (simularea sau
perseverarea unor simptome somatice inexistente, care ar putea aparţine unor
boli somatice, din dorinţa de compensaţii materiale sau alte beneficii
secundare)
 producerea intenţionată sau simularea unor simptome sau incapacităţi,
somatice sau psihice (tulburarea factice, sindromul Münchausen); în acest caz,
în absenţa unei boli organice, subiectul îşi produce, în mod intenţionat, răni
sângerânde (prin tăiere), hematoame (prin injectare de anticoagulante), leziuni
(prin injectare de toxice), cu scopul de a genera simptome evidente şi de a
obţine astfel statutul de bolnav. Motivaţia psihologică este obscură, deoarece
este absentă orice motivaţie externă (obţinerea unui avantaj sau evitarea unui
dezavantaj).
d)Adoptarea rolului de bolnav, în mod deliberat, în sindromul postcontuzional
(pentru a realiza “nevroza de rentă”, cu pensionare), în schimbarea durabilă a
personalităţii prin boală psihică sau în sindromul Ganser (cu răspunsuri
alăturea, uneori pseudodemenţiale, cu scopul de a evita o sancţiune penală,
utilizate de persoane "marginale" socio-cultural şi intelectual).