Sunteți pe pagina 1din 216

PASII

Transform rii A

Un preot ortodox
vorbeste despre Cei 12 Paşi
de
Părintele Meletios Webber

Traducere din limba engleză şi note


Nicoleta Amariei şi Claudia Varga

Editura Kolos
Iaşi – 2008
Paşii Transformării
Un preot ortodox vorbeşte despre cei Doisprezece Paşi
Copyright © 2008 de Pr. Meletios (Peter H.) Webber
© Toate drepturile rezervate

Publicat de Fundaţia „Solidaritate şi Speranţă”


Str. Costachi Negri nr. 48, cod 700071, Iaşi – România, tel. 0040 232-
220.548, www.fundatia.mmb.ro

Designer copertă si ingrijitor de editie: Pr. Iulian Negru, director al Fundatiei


"Solidaritate si Speranta" – Iaşi
Ilustraţia de pe coperta principală reprezintă Parabola Fiului Risipitor

Tehnoredactare computerizata: Nicoleta Amariei şi Claudia Varga

Corector text şi note editor: Echipa Centrului „Sf. Nicolae” din cadrul Fundaţiei
„Solidaritate şi Speranţă” – Iaşi şi Floyd Frantz, director al Centrului „Sf.
Dimitrie” – Cluj (www.stdimitrie.org) si misionar al O.C.M.C. în România

Note teologice: Pr. dr. Călin Popovici – Cluj

Tipărit la Kolos-Group – Iaşi


Tel. 0232 261555

ISBN: 978-973-1810-12-6

Citatele scripturistice sunt dupã Editia Sfintei Scripturi,


apărută la Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988
CUPRINS
Cuvânt Înainte ... / 5
Prefaţă la ediţia în limba română / 7
Introducere ... / 11

PARTEA I
Problematica Adicţiilor şi o Analiză a Celor 12 Paşi

Capitolul 1
Introducere în cei Doisprezece Paşi ... / 17

Capitolul 2
Alcoolicul activ – Imaginea umanităţii în ruină ... / 33

Capitolul 3
Viaţa în A.A., Viaţa în Recuperare ... / 50

Capitolul 4
Anonimatul, Adicţiile, Negarea şi Controlul ... / 67

Capitolul 5
Spiritualitatea şi Religia ... / 78

Capitolul 6
Cei Doisprezece Paşi şi Viaţa Bisericii ... / 86

PARTEA a II-a
Cei 12 Paşi

Capitolul 7
Din adâncuri ... / 101

Capitolul 8
Cred, Doamne! Ajutǎ necredinţei mele! ... / 114

Capitolul 9
Predarea în grija Lui Dumnezeu ... / 122

Capitolul 10
Porţile căinţei ... / 129

Capitolul 11
Pregătirea pentru schimbare ... / 141

Capitolul 12
Îndreptarea greşelilor ... / 153
Capitolul 13
Păstrarea curăţeniei ... / 160

Capitolul 14
Ajungând să Îl cunoaştem pe Dumnezeu ... / 165

Capitolul 15
Răspândirea veştilor bune ... / 175

Capitolul 16
Sloganuri şi proverbe ... / 185

Capitolul 17
După Paşi? ... / 193

ANEXA A
Cei Doisprezece Paşi pentru uzul general ... / 199
ANEXA B
Cele Douăsprezece Tradiţii ale Alcoolicilor Anonimi ... / 200

Postfaţă ... / 203

Note teologice / 211


CUVÂNT ÎNAINTE

Sunt cu adevărat recunoscător să am ocazia de a vă recomanda


această carte a Pr. Meletios, preţiosul meu prieten de mai bine de treizeci de
ani. Cartea mi-a arătat multe lucruri despre Comunitatea Alcoolicilor Anonimi
– cu care, personal, nu am intrat în contact –, precum şi multe alte lucruri
despre mine însumi. Din câte ştiu, e pentru prima dată când o astfel de carte
a fost scrisă de un preot ortodox.
Pr. Meletios oferă un răspuns convingător unei întrebări frecvent
adresată. Se pune întrebarea dacă un creştin ortodox poate să caute ajutor în
AA în acelaşi timp în care îi rămâne pe deplin loial bisericii? Nu ar trebui mai
degrabă să ne punem încrederea în Tainele Spovedaniei, Mirungerii
(Evchelaion) şi Sfintei Împărtăşanii, precum şi în sfatul şi rugăciunile
duhovnicului nostru? De ce să căutăm ajutor în altă parte? Înseamnă asta o
lipsă de credinţă? Răspunsul Pr. Meletios – şi eu sunt de acord cu el – este
că apartenenţa la AA nu contrazice şi nu minimalizează cu nimic apartenenţa
la biserică. E destul de simplu. Cele două nu sunt rivale, nu sunt în
competiţie; AA-ul nu pretinde că este o biserică sau o religie. Aşa cum
subliniază şi Pr. Meletios, cei Doisprezece Paşi „nu vor înlocui niciodată
Evanghelia ca şi chemare a lui Hristos”. Întâlnirile AA-ului nu sunt în nici un
fel un substitut pentru participarea la viaţa liturgică a Bisericii.
Apartenenţa la AA nu ne va face să fim mai puţin ortodocşi, sau mai
puţin catolici, sau mai puţin orice altceva suntem. Ce poate să facă AA-ul – ce
a făcut de fapt pentru nenumăraţi credincioşi creştini – e că le dă posibilitatea
de a-şi trăi pe deplin credinţa şi de a experimenta puterea Tainelor într-un
mod pe care altfel nu l-ar fi crezut posibil. Pentru că din nou, şi din nou,
aceasta a fost experienţa a multe mii, dacă nu milioane de oameni care s-au
adresat AA-ului: funcţionează. Amestecul său aparte de spiritualitate şi
pragmatism s-a dovedit remarcabil de eficient în lumea contemporană. Însă
regulile AA-ului, deşi simple, cu siguranţă nu sunt uşoare.
Pr. Meletios ne atrage atenţia asupra unor puncte comune între AA şi
tradiţia ortodoxă. Şi eu am observat în special trei lucruri pe care AA-ul le are
în comun cu o carte căreia i-am devotat multe mii de ore ca şi traducător,
Filocalia. În felul ei specific, fiecare dintre acestea ne spune:
1. Trăieşte în prezent: „Iată acum vremea potrivită, iată acum ziua
mântuirii.” (2 Corinteni 6, 2). Putem lua decizii doar în momentul prezent şi
putem să Îl întâlnim pe Dumnezeu doar în momentul prezent. Aşa cum insistă
membrii AA, „Fiecare zi la rândul ei”.

5
2. Nimeni nu se mântuieşte singur: „Unul altuia ne suntem mădulare”
(Efeseni 4, 25). Dacă Filocalia vorbeşte mai mult despre o paternitate şi o
maternitate spirituală, comunitatea AA-ului se bazează pe fraternitatea
spirituală. Însă principiul fundamental este acelaşi. Folosind cuvintele Pr.
Meletios, "acţiunea pretinde interacţiunea”. Suntem tămăduiţi prin
împărtăşirea experienţei noastre unii cu ceilalţi, prin ascultarea reciprocă.
3. Depindem de o Putere superioară nouă înşine: „Fără Mine nu
puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Sunt puţine – dacă sunt – din cuvintele lui
Hristos care să fie citate de Filocalie mai des decât aceasta. În orice situaţie
ne vom spune, folosind cuvintele Pr. Meletios, „Eu nu pot, Dumnezeu poate,
am să Îl las pe El”. Ca şi teologia ortodoxă, AA-ul gândeşte în termeni de
sinergie, de cooperare creativă între harul lui Dumnezeu şi libertatea umană.
Ceea ce face Dumnezeu este incomparabil mai măreţ decât ce facem noi,
însă implicarea activă a liberului nostru arbitru este esenţială. Pentru că, aşa
cum ne aminteşte Pr. Meletios, căinţa (ca şi iertarea) nu e un sentiment, ci o
decizie.

Iată o carte care îi va ajuta pe mulţi dintre cei care, din câte ştiu ei, nu
sunt alcoolici. Pentru că sunt multe feluri de dependenţe dincolo de cea de
alcool, care dintre noi poate pretinde că e complet liber faţă de toate
slăbiciunile adictive? Este o carte smerită şi realistă, plină de speranţă, care
stă mărturie nesfârşitei răbdări şi îndurări a lui Dumnezeu. Să o citim cu duhul
umilinţei şi cercetării de sine, iar ea va vorbi inimilor şi voinţei noastre.

h Episcopul KALLISTOS de Diokleia


Sfânta Mănăstire Sf. Ioan Teologul
Patmos

6
PREFAŢĂ LA EDIŢIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Problema consumului excesiv de alcool a fost dezbătută şi s-a scris


despre ea încă de când a început omul să stoarcă struguri pentru vin. În ziua
de azi, dependenţa de droguri, pornografia pe internet, jocurile de noroc şi
alte comportamente adictive încep să fie tot mai prezente, chiar şi în iubita
noastră Românie. Cu toate acestea, sunt disponibile puţine cărţi eficiente în
limba română care să îi ajute pe oamenii care se confruntă cu aceste extrem
de dificile patimi să se ajute singuri. Ca şi consilier profesionist în recuperarea
din dependenţe, şi ca şi creştin ortodox, lucrez în România de mai mult de opt
ani cu Biserica Ortodoxă, ajutând la iniţierea de centre şi programe de
recuperare pentru ajutarea alcoolicilor. Absenţa literaturii de recuperare scrisă
în ‘limbajul Bisericii’ a reprezentat un obstacol însemnat în înţelegerea de
către cler şi de către români în general a mesajului de bază al recuperării, şi
anume că Dumnezeu poate şi îl va ajuta pe alcoolicul sau dependentul care
suferă încă, dacă persoana în cauză e dispusă să îşi schimbe viaţa şi să se
apropie de El.

Cartea vorbeşte despre una dintre cele mai de succes ‘scări


duhovniceşti’ folosite de milioane de alcoolici şi dependenţi din toată lumea şi
de sute de aici din România pentru a-şi rezolva problema alcoolismului lor.
Această soluţie de bazează pe cei 12 paşi ai Alcoolicilor Anonimi. Succesul
AA-ului este de acum un lucru binecunoscut, existând în prezent peste
63.000 de grupuri înregistrate pe plan mondial şi mai mult de 3 milioane de
oameni care folosesc aceşti paşi în Statele Unite şi Canada. De departe, cea
mai mare parte a oamenilor care sunt astăzi în recuperare din dependenţe au
folosit cei 12 paşi ai AA ca şi ‘program de recuperare’. Chiar şi în programele
profesioniste de tratament, primii cinci paşi ai acestui program sunt folosiţi ca
şi platformă de recuperare, deopotrivă cu consilierea profesionistă.

Ce trebuie să ne amintim noi, ca şi creştini ortodocşi, este că aceste


principii spirituale ne aparţin, de fapt. Ele au existat în biserica noastră de
veacuri întregi, încă de la începutul creştinismului. Doar că noi nu le-am
folosit pentru a ne ajuta pe noi înşine şi pe fraţii sau surorile noastre care sunt
afectaţi de alcoolism sau alte dependenţe. Pr. Webber a ‘tradus’ pentru noi
aceşti paşi în contextul spiritualităţii ortodoxe, în limbajul propriei noastre

7
Biserici. El pune tratamentul alcoolismului şi dependenţelor exact acolo unde
îi este locul, şi anume în spitalul Bisericii.

Atunci când citiţi această carte e important să vă amintiţi că a fost


scrisă iniţial pentru comunitatea ortodoxă din Statele Unite. Cultura
americană diferă mult de a noastră, iar pentru publicarea ei în limba română
s-au făcut uşoare modificări în traducere pentru clarificarea anumitor aspecte
şi pentru reliefarea unora mai semnificative pentru cultura noastră. Aceste
mici modificări însă nu sunt substanţiale, cartea fiind publicată în cea mai
mare parte în forma în care a fost scrisă de către Pr. Webber. Cred că va fi
un instrument extrem de util pentru orice preot sau mirean care e interesat de
problema dependenţelor şi a programelor care folosesc spiritualitatea ca şi
metodă principală de recuperare. Prin îndurarea lui Dumnezeu, fie să
ajungem cu toţii să înţelegem mai bine această grea boală duhovnicească a
dependenţei şi să o vedem într-o lumină nouă prin prisma acestei cărţi scrise
atât de bine şi de adecvat momentului.

Floyd Frantz, director al Centrului „Sf. Dimitrie” – Cluj

8
Sf. Mc. Pantelimon

Biserica e un spital, Tainele sunt medicamente, iar


Sfintii care participã în viata lui Hristos sunt medici. Sf.
Pantelimon, un remarcabil sfânt tãmãduitor, a vindecat de-a
lungul secolelor nenumãrati bãrbati si femei.

"Sfinte Mare Mucenice si tãmãduitorule, Pantelimoane,


mijloceste pentru noi înaintea Milostivului Dumnezeu,
pentru iertarea pãcatelor noastre".
Introducere

Cei Doisprezece Paşi


şi folosirea lor

ACEASTĂ CARTE ARE DOUĂ OBIECTIVE DE BAZĂ: primul


este cel de a explora cei Doisprezece Paşi ai Comunităţii Alcoolicilor
Anonimi, de a le explica celor care nu sunt familiarizaţi cu aceştia şi
de a arăta de ce sunt Paşii importanţi în a ajuta pe cineva să se
recupereze din alcoolism (şi din alte dependenţe) [n. tr. – termenii de
‘adicţie’ şi ‘dependenţă’ sunt folosiţi deopotrivă, cu un înţeles
asemănător].
Al doilea scop al acestei cărţi este de a prezenta cei
Doisprezece Paşi în aşa fel încât membrii Bisericii Ortodoxe să
descopere în ei o resursă valoroasă pentru propria dezvoltare
spirituală şi să decidă să îi folosească. Mai mult, sper ca şi membrii
altor confesiuni creştine să găsească acest material de folos în
călătoria lor spirituală, chiar dacă cele mai multe aspecte abordate vor
fi ilustrate prin exemple din viaţa Bisericii Ortodoxe.

h h h h h h h

Sunt mulţi oameni care cunosc (sau au auzit) pe cineva care este
membru al Alcoolicilor Anonimi1 sau al uneia dintre numeroasele
grupuri (“Comunităţi”) care folosesc cei Doisprezece Paşi ai
Alcoolicilor Anonimi ca şi bază a programului lor de recuperare.
Privind lupta şi succesele unei persoane aflate în recuperare, cineva
din afară ar putea avea multe întrebări despre ce anume se întâmplă
şi despre ce încearcă, de fapt, să facă respectiva persoană. În plus,

1
Textul original al celor Doisprezece Paşi poate fi găsit la pag. 19-20. O formă
uşor modificată a Paşilor care poate fi folosită în orice situaţii, se găseşte în Anexa
A, pag. 199.

11
mulţi oameni au auzit despre cei Doisprezece Paşi şi totuşi nu ştiu
prea multe despre conţinutul lor, aşa cum sunt oameni care recunosc
cele Zece Porunci fără a fi siguri despre semnificaţia lor.
Această carte încearcă să explice procesul recuperării din adicţie
în termeni care ar trebui să le fie familiari membrilor Bisericii
Ortodoxe, dar şi membrilor altor confesiuni.
Există o poziţie puternică adoptată de experţii din multe domenii2,
cum că cei care practică cei Doisprezece Paşi pentru dependenţa de o
anumită substanţă sau comportament sunt implicaţi în singura activitate
care le dă speranţe de recuperare. Astfel de oameni beneficiază de un
anturaj care, cel puţin înţelege de ce anume fac ei ceea ce fac.
Alcoolicii sunt dependenţi de alcool, iar situaţia lor e, în general,
evidentă pentru cei care îi cunosc. Unii sunt dependenţi de alte
substanţe, iar alţii sunt dependenţi de comportamente periculoase
sau anti-sociale. Deşi anumite adicţii sunt dificil de detectat, fiecare
dintre ele poate să fie la fel de devastatoare ca şi cea mai avansată
formă de alcoolism.
Adicţia, faţă de o substanţă sau faţă de un comportament este un
fenomen atât de obişnuit în lumea modernă încât, deseori, este
necesară abordarea sa înainte de a adopta alte forme, mai
tradiţionale, de educaţie spirituală. Aşa cum oamenii care suferă de
tulburări maniaco-depresive trebuie să îşi stabilizeze mai întâi
schimbările de dispoziţie înainte de a putea folosi eficient alte forme
de tratament, şi dependenţii trebuie să îşi abordeze mai întâi adicţia
înainte de a putea profita de alte metode tradiţionale de creştere
spirituală. De fapt, folosirea metodelor tradiţionale de evoluţie
spirituală în cazul dependenţilor de droguri sau alcool este, de obicei,
ineficientă şi poate să facă mai mult rău decât bine.
E posibil ca fiecare om în viaţă, mai ales dacă trăieşte într-o
oarecare bunăstare, să fie afectat de adicţie într-o formă sau alta.
Teoretic, ar fi benefic pentru cât mai mulţi oameni să aibă măcar

2
Multe materiale ce conţin statistici şi informaţii despre alcool pot fi obţinute de la
National Council on Alcoholism and Drug Dependence (web-site:
http://www.ncadd.org)

12
câteva informaţii despre cei Doisprezece Paşi şi despre modul în care
funcţionează aceştia.
Până nu demult, Biserica Ortodoxă era “acasă” şi se restrângea
în mare parte la Grecia, Orientul Mijlociu şi dincolo de acesta. Cei
Doisprezece Paşi sunt rezultatul unei culturi spirituale americane,
respectiv a uneia (n.tr. preponderent) protestante. Însă, la o
examinare mai atentă, se poate vedea că cele două tradiţii au destul
de multe în comun. De vreme ce Biserica şi Comunitatea Alcoolicilor
Anonimi (“A.A.”) nu sunt în nici un fel în competiţie una cu cealaltă,
sper că prezentând planul de recuperare al Alcoolicilor Anonimi
cititorul va afla mai multe despre acest aspect important al vieţii
moderne, şi va ajunge la o înţelegere mai profundă a propriei tradiţii
religioase. Se poate întâmpla ca şi o scurtă privire asupra Paşilor să
fie suficientă pentru a încuraja o persoană să trăiască credinţa
ortodoxă cu o înţelegere şi o perspectivă mai clară.
Mai mult, de vreme ce se poate arăta că fiecare dintre cei
Doisprezece Paşi conţine elemente din gândirea şi experienţa Sfintei
Scripturi şi din viaţa de rugăciune a Bisericii Ortodoxe, sper să
demonstrez că e posibil ca un creştin ortodox – şi nu numai – să
încorporeze aceşti Paşi în propria sa viaţă, pentru a-şi adânci experienţa
spirituală.
Pentru a servi scopului acestei cărţi, temele celor Doisprezece Paşi
sunt folosite într-o relativă izolare faţă de istoria dezvoltării lor3. Cei care
vor dori să afle mai multe despre gândirea din spatele Paşilor sunt
îndrumaţi către două scrieri majore ale autorului acestora: unul este în
capitolele cinci, şase şi şapte din “Alcoolicii Anonimi” (“Cartea Mare” încă
de la începuturile Comunităţii), iar altul în prima parte a cărţii
“Doisprezece Paşi şi Douăsprezece Tradiţii” (deseori numită scurt
“Doişpe şi Doişpe”). Ambele au fost scrise de unul dintre co-fondatorii
Alcoolicilor Anonimi, cunoscut în Comunitate ca Bill W.
Pentru cineva care citeşte această carte şi crede că este sau se
teme că ar putea fi alcoolic, cea mai bună speranţă de recuperare ar

3
Pentru o revizuire detaliată şi relevantă a Istoriei Alcoolicilor Anonimi, vezi A.A.
The Story de Ernest Kurtz, Harper/Hazelden, 1988. Această carte a fost publicată
anterior cu titlul „Not-God: A History of Alcoholics Anonymous”)

13
fi să lase din mână cartea aceasta şi să ia legătura cu un grup AA din
apropiere, cât de repede posibil. Un alcoolic are nevoie de cei
Doisprezece Paşi, dar el4 are nevoie de ei în contextul Comunităţii
A.A. Foarte puţini oameni reuşesc să-şi dobândească abstinenţa
citind pur şi simplu despre alcoolism şi despre Paşi. Recuperarea
implică acţiune, iar acţiunea solicită interacţiunea cu alţii. Simpla lor
cunoaştere la nivel intelectual poate avea drept efect cel mult o
recuperare deficitară.

h h h h h h h

DUPĂ CE AU DEVENIT STÂLPII DE SUSŢINERE AI


RECUPERĂRII a sute de mii de alcoolici, Paşii au fost adaptaţi treptat
pentru a fi folosiţi şi în combaterea altor adicţii în afara alcoolismului
(de ex., Narcoticii Anonimi sau Cocainomanii Anonimi), a co-
dependenţei (Al-Anon sau Alateen), a comportamentelor distructive
(Jucătorii de noroc Anonimi sau Dependenţii de mâncare Anonimi)
sau ale altor tulburări ale comportamentului (Dependenţii de Sex
Anonimi, ş.a.m.d.). În timp, aproape toate aceste Comunităţi, fiecare
dintre ele complet independentă de celelalte, şi-a scris propria ‘Carte
Mare’ (unii, chiar şi propria “Doişpe şi Doişpe”), descriind experienţa
membrilor respectivei Comunităţi în folosirea celor Doisprezece Paşi
ca şi armă spirituală în propriile vieţi şi în orice alte dificultăţi s-au
aflat.
De vreme ce faimoşii Doisprezece Paşi au fost adaptaţi cu
succes pentru folosirea lor în alte situaţii decât alcoolismul, există
posibilitatea ca ei să aibă o arie mai largă de utilizare şi să poată fi
folosiţi cu adevărat de oricine are nevoie de o intensificare a vieţii
duhovniceşti.
În această carte, fiecare Pas va fi examinat în detaliu şi comparat
cu istorisiri şi teme din Evanghelii şi din alte părţi ale Sfintei Scripturi.
Vor fi şi selecţii din viaţa de rugăciune a Bisericii Ortodoxe, arătând
cum fiecare dintre Paşi se reflectă în viaţa ortodoxă.

4
În general, ca şi convenienţă, am ales să folosesc pronumele masculin pentru
alcoolicul activ.
14
PARTEA I

PROBLEMATICA ADICŢIILOR
ŞI O ANALIZĂ
A CELOR DOISPREZECE PAŞI

„Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel tânăr


s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a rispit averea
trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut
foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă.
Şi ducându-se, s-a alipit de unul dintre locuitorii acelei
ţări, iar acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi
dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le
mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea.” (Luca 15, 13-16)
Capitolul 1

Introducere în cei Doisprezece Paşi

ÎN A DOUA JUMĂTATE A ANILOR 1930, un mic grup de alcoolici


s-a adunat pentru a confrunta o problemă pe care nimeni altcineva nu
reuşise să o rezolve: cum să scape de propriul lor alcoolism. După
câteva încercări eşuate, au început să se simtă mai bine sau (cum
spun ei) “să se recupereze”. Au descoperit că prin adoptarea unui
anume program de acţiune reuşeau să oprească spirala descendentă a
vieţilor lor şi să trăiască, zi de zi, fără nevoia de a bea alcool.
Cei Doisprezece Paşi au fost mai apoi puşi pe hârtie pentru a
descrie procesul prin care aceşti oameni reuşeau să se elibereze ei
înşişi de povara cu care trăiseră atât de mult timp. Acest experiment
în care alcoolicii îşi confruntau propria condiţie şi îşi asumau
responsabilitatea pentru recuperarea lor s-a dovedit a avea un succes
fără precedent. El urma unor secole întregi de alte încercări,
majoritatea inutile şi fără rezultat, în care scopul general era acela de
a îndepărta alcoolismul altor oameni.
Din punctul de vedere al unui alcoolic care intră în Comunitatea
Alcoolicilor Anonimi, e prea puţin important modul în care Paşii au fost
scrişi sau ce cadru filosofic de gândire a condus la apariţia lor. Ce e
important pentru o astfel de persoană (sau pentru oricine se gândeşte
să folosească Paşii) este că, în ce priveşte adicţia, Paşii subliniază o
metodă de recuperare care s-a dovedit a avea mai mare succes
decât oricare alte metode de tratament laolaltă.
Deşi în acea perioadă nu îşi dădeau seama de asta, acţiunile
primilor membri ai A.A. aveau să producă o schimbare majoră în
modul de gândire al societăţii vis-a-vis de natura adicţiei, în general,
şi de alcoolism, în particular. Fondatorii Alcoolicilor Anonimi şi
prietenii lor cei mai apropiaţi au început să discute şi să scrie despre
modul în care se recuperau şi despre faptul că ei înţelegeau
17
alcoolismul ca pe o boală fizică ce ameninţa viaţa bolnavului.
Gândirea acestor primi membri ai A.A. contrasta puternic cu ceea ce
a fost considerat ca fiind normal în mai toată istoria omenirii, şi
anume că, alcoolismul este o slăbiciune morală sau, pur şi simplu, un
păcat. În anii care au urmat, medicii au ajuns să fie de acord cu A.A.
în ce priveşte natura acestei condiţii. Alcoolismul este o boală fizică
pentru că are anumite caracteristici fizice, o cauză, o progresie şi un
tratament. Acum, alcoolismul poate fi văzut ca ceva sensibil la
tratament, şi nu ca o afecţiune ucigătoare sau ca o slăbiciune umană
a prostiei omeneşti.
Însă – şi asta e marea surpriză – tratamentul acestei afecţiuni
medicale se dovedeşte a fi mult diferit de modelul medical obişnuit.
Reţetele pentru medicamente, chirurgia şi alte proceduri joacă un rol
mărunt sau nul în tratamentul alcoolismului. E evident faptul că
alcoolismul afectează şi sănătatea mentală şi că, dacă este tratat,
atât sănătatea fizică, cât şi cea mentală se îmbunătăţesc.
Dar aceasta nu este imaginea completă, de vreme ce nici
metodele tradiţionale de tratament în sănătatea mentală nu dau
rezultate în această situaţie.
Cea mai mare surpriză este aceea că tratamentul cel mai eficient
pentru această boală fizică şi mentală s-a dovedit a fi de natură
spirituală. Cuvântul ‘spiritual’ este dificil de explicat. E mai uşor de
recunoscut şi de experimentat decât de definit, dar, în general, el
înseamnă ceva ce are de-a face cu relaţia cuiva cu Dumnezeu şi cu
restul universului. Acest concept va fi examinat mai îndeaproape în
capitolul 5.
Mai există o dimensiune a acestei probleme, o dimensiune cu
care trebuie să ne confruntăm chiar dacă nu e deloc confortabil
pentru cei care au profesii religioase. Pare destul de clar că dacă
acest tratament ‘spiritual’ devine prea religios, vindecarea încetează.
Altfel spus, dacă tratamentul acesta spiritual devine unul prea religios
are prea puţine şanse să înceapă. Pentru a avea succes, tratamentul
trebuie să se bazeze pe un tip de spiritualitate dar care nu se poate
dezvolta într-o credinţă religioasă. Trebuie să fie o spiritualitate în
care persoana îl caută mereu pe Dumnezeu. [n.teol.1].

18
Deşi, iniţial, acest lucru este frustrant pentru oricine are o
credinţă religioasă puternică, această aparentă slăbiciune se
dovedeşte a fi izvorul celei mai mari forţe a programului de
recuperare. Într-adevăr, el oferă şi o bază solidă pentru o credinţă
religioasă ulterioară. Există motive foarte importante pentru care
acest fenomen straniu trebuie să fie aşa cum este, iar scopul profund
al acestei cărţi este de a descrie nu numai de ce trebuie să fie aşa, ci
şi cum poate fi folosit acest fenomen pentru a întări şi dezvolta
spiritualitatea unei persoane în cadrul tradiţiei sale religioase.

* * * * *
POVESTEA PRIMILOR MEMBRI AI A.A. este atât de curioasă
încât merită atenţia noastră. Totul a început la mijlocul anilor ’30 când
doi bărbaţi, un medic şi un agent de bursă, amândoi grav bolnavi, au
început să depăşească starea de alcoolism care îi distrugea. După ce
au fost abandonaţi destinului de către medici şi erau, în cel mai bun
caz, toleraţi de către cei dragi, aceşti bărbaţi au adoptat un program,
care nu numai că le-a permis (zi după zi) să înceteze băutul, dar i-a
ajutat să crească spiritual şi să-şi recâştige demnitatea şi scopul în
viaţă – lucruri de care alcoolismul îi tâlhărise.
Unul dintre bărbaţi, cunoscut în lumea recuperării ca “Bill W.”, a
pus pe hârtie elementele de bază a ceea ce făcuseră ei. De fapt, în
vremea în care el şi-a scris povestea, cei doi bărbaţi erau însoţiţi în
recuperare de un număr semnificativ de oameni, bărbaţi şi femei, toţi
aceştia fiind etichetaţi la un moment dat de către restul lumii ca fiind
alcoolici fără speranţă.
Analizând scrierile lui Bill W., avem unele surprize. Cine se
aşteaptă să găsească o listă cu moduri prin care să se lase de băut
va fi extrem de dezamăgit. Iată cum e prezentat programul în
capitolul 5 din Alcoolicii Anonimi, “Cum funcţionează metoda noastră”:

“Iată paşii pe care i-am făcut şi care sunt sugeraţi ca program de


însănătoşire:
1. Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului – că
nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră.

19
2. Am ajuns la credinţa că o Putere superioară nouă
înşine ne-ar putea reda sănătatea mintală.
3. Am hotărât să ne lăsăm voinţa şi viaţa în grija unui
Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegea fiecare dintre noi.
4. Am făcut, fără teamă, un inventar moral amănunţit al
propriei persoane.
5. Am mărturisit lui Dumnezeu, nouă înşine şi unei alte
fiinţe umane, natura exactă a greşelilor noastre.
6. Ne-am pregătit pe deplin ca Dumnezeu să ne scape
de toate aceste defecte de caracter.
7. Cu umilinţă, I-am cerut să ne îndepărteze slăbiciunile.
8. Am întocmit o listă cu toate persoanele cărora le-am
făcut necazuri şi am consimţit să reparăm aceste rele.
9. Ne-am reparat greşelile direct faţă de acele
persoane, acolo unde a fost cu putinţă, dar nu şi atunci când le-am
fi putut face vreun rău lor sau altora.
10. Ne-am continuat inventarul personal şi ne-am
recunoscut greşelile, de îndată ce ne-am dat seama de ele.
11. Am căutat, prin rugăciune şi meditaţie, să ne întărim
contactul conştient cu Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegea fiecare
dintre noi, cerându-i doar să ne arate voia Lui în ceea ce ne pri-
veşte şi să ne dea puterea s-o împlinim.
12. După ce am trăit o trezire spirituală ca rezultat al
acestor paşi, am încercat să transmitem acest mesaj altor alcoolici
şi să punem în aplicare aceste principii în toate domeniile vieţii
noastre.”5

5
Cei Doisprezece Paşi şi cele Douăsprezece Tradiţii sunt retipărite cu
permisiunea Alcoholics Anonymous World Services, Inc. (A.A.W.S.). Permisiunea
retipăririi acestora nu înseamnă că A.A.W.S. a revizuit sau a aprobat conţinutul
acestei publicaţii, nici că A.A. e implicit de acord cu vederile exprimate aici. A.A.
este doar un program de recuperare din alcoolism – folosirea celor Doisprezece
Paşi şi a celor Douăsprezece Tradiţii în cadrul unor programe sau activităţi
structurate după modelul A.A., dar care se adresează altor probleme sau care nu
sunt în contextul A.A., nu implică nimic altceva. În plus, în timp ce A.A. este un
program spiritual, A.A. nu este un program religios. Astfel, A.A. nu se afiliază sau
aliază niciunei secte, denominaţii sau vreunei credinţe religioase anume.

20
Se observă imediat că în Paşi abia dacă este menţionat alcoolul
şi că nu se spune nimic concret despre cum să încetezi băutul. Nu se
menţionează nimic despre mersul la întâlniri sau despre găsirea unui
naş, nimic despre cum să stai departe de baruri şi de petreceri; nu se
ameninţă şi nu se dau sfaturi. Nu se spune: “1. Încetează băutul; 2.
Mergi la întâlniri A.A.; 3. Caută-ţi ceva de făcut, dar nu te obosi prea
tare; etc.” De fapt, în afară de cuvântul “alcool” din Primul Pas şi de
cuvântul ”alcoolici” din Pasul Doisprezece, nici măcar nu se
menţionează problema.
Ceea ce fac Paşii este că enumeră doar o serie de acţiuni pe
care nişte oameni le-au întreprins, iar aceste acţiuni sunt în întregime
spirituale în natura lor.
Cu siguranţă, această abordare a problemei a fost nouă şi destul
de diferită de majoritatea lucrurilor încercate până atunci.
Grupul care s-a dezvoltat în jurul celor doi oameni de la început
(Bill W. şi dr. Bob) s-a transformat acum într-o Comunitate formată din
câteva milioane de membri care trăiesc în aproape toate ţările din
lume. Literatura A.A. a fost tradusă într-un număr mare de limbi şi a
fost pusă la dispoziţia celor care au nevoie de ea. Recent, a apărut
nevoia stringentă de a împărtăşi experienţa, puterea şi speranţa A.A.
în ţările foste membre ale Uniunii Sovietice.
Deşi Paşii îşi au originea în experienţa celor care mureau din
cauza alcoolismului, ei au fost adaptaţi aproape imediat pentru a fi
folosiţi de către familiile (cel mai adesea, soţiile) şi prietenii
alcoolicilor. Scopul acestei adaptări era cel de a încuraja familiile şi
prietenii alcoolicilor să lucreze şi ei la propria dezvoltare spirituală şi
nu (cum s-ar aştepta mulţi) să îl determine pe alcoolic să înceteze
băutul. Al-Anon şi Al-Ateen sunt şi astăzi comunităţi active pentru
rudele, copiii şi prietenii alcoolicilor. Fiecare Comunitate are propria
organizare paralelă, separată de organizarea A.A.
Ceva mai târziu, cei Doisprezece Paşi au fost adaptaţi pentru a fi
folosiţi de mulţi alţii care au descoperit că acţiunea pe care o
sugerează Paşii oferă o şansă de recuperare dintr-o varietate de
dependenţe şi compulsii; fiecare dintre acestea poate transforma
viaţa oricui într-una dificilă, dacă nu imposibilă [n.tr. 2 – “compulsie” =
comportament repetat, asupra căruia se pierde controlul] Comunităţile
21
care se ocupă de dependenţa de jocurile de noroc, de dependenţa de
sex, de tulburările de alimentaţie, de recuperarea din incest sau din
alte evenimente traumatice, au folosit cu succes cei Doisprezece Paşi
pentru a-i încuraja pe membrii săi să descopere şi să urmeze o cale
spirituală de recuperare.
În această carte, viaţa şi experienţa Alcoolicilor Anonimi va fi
folosită cel mai des ca exemplu pentru explicarea semnificaţiei
fiecărui Pas. În lumea adicţiei, alcoolismul are un statut particular, de
“frate mai mare”. Oricum, aproape toate lucrurile care vor fi spuse în
contextul alcoolismului vor putea fi folosite şi pentru celelalte
dependenţe şi comportamente, iar mai apoi – printr-o aplicare mai
generală – vor oferi o nouă perspectivă tuturor oamenilor de bună
credinţă.
Se spune uneori că geniul Americii e reprezentat de pragmatism
şi că americanii sunt foarte buni la preluarea unei teorii şi
transpunerea ei în practică. Acest lucru este valabil când e vorba
despre dezvoltarea libertăţii politice din secolul XVIII. Poate că e la fel
de valabil şi în ce priveşte dezvoltarea recuperării din dependenţe în
secolul XX. Paşii sunt o colecţie de idei vechi de când lumea, de bun
simţ, adunate din mai multe surse. Ei preiau metode practice,
concrete de atingere a unui scop, Pas cu Pas. Încercarea de a face
toţi Paşii odată este dincolo de scopul oricărei fiinţe umane. Dacă
sunt puşi într-o ordine firească, ei pot fi puşi în aplicare unul câte unul.
Amestecul specific de spiritualitate şi pragmatism este unul dintre
cele mai deosebite elemente ale frumuseţii şi atracţiei celor
Doisprezece Paşi şi constituie motivul major al importantei lor
contribuţii la viaţa celui de-al XX-lea secol.

h h h h h h h

COMUNITATEA ALCOOLICILOR ANONIMI nu este o biserică.


Nu are învăţăminte religioase, nici scripturi, nici sfinţi şi nici preoţi. Nu
are nici iniţiere, nici liturghii, nici taine, nici zile de post. Nu le oferă
membrilor ei mântuirea; nu se preocupă de viaţa de apoi şi nu dă nici
o binecuvântare. A.A.-ul oferă abstinenţă oricui are dorinţa de a
înceta băutul.

22
Comunitatea A.A. şi cei Doisprezece Paşi – inima acestei
comunităţi – au cu siguranţă o sonoritate religioasă. Dumnezeu este
menţionat deseori în timpul întâlnirilor şi chiar mai des în literatură.
Paşii înşişi vorbesc despre iertare, despre greşeli şi despre repararea
lor şi chiar despre rugăciune şi meditaţie. Însă A.A. – ul evidenţiază
că aceste activităţi nu sunt „religioase”, ci „spirituale”. Calea A.A. este
spirituală şi deschisă tuturor celor care au nevoie de ea. Religia
trebuie căutată de către membrii Comunităţii în altă parte şi, în
practică, ei sunt energic încurajaţi să facă acest lucru. A.A. nu pune
nici o limită influenţei pe care o anumită religie ar putea-o avea
asupra unui membru atât timp cât nu se interpune cu singura cerinţă
pentru apartenenţa la A.A.: „dorinţa de a înceta băutul”. Modul în care
acest principiu este aplicat în practica religioasă a alcoolicului rămâne
în întregime la latitudinea acestuia. [n. teol.2]
Va fi nevoie să descriem exact cum defineşte Comunitatea
Alcoolicilor Anonimi termenii de „religios” şi „spiritual”. O diferenţă a
semnificaţiei trebuie stabilită pentru a ajunge la o înţelegere mai
profundă a problemei, mai ales pentru că majoritatea oamenilor
religioşi folosesc cele două cuvinte cu aproximativ acelaşi sens. Pe
parcurs ce procesul de recuperare a început să aibă un vocabular
specific, cei doi termeni au fost diferenţiaţi în experienţa membrilor
A.A. E crucial ca oamenii cu tradiţii religioase puternice (inclusiv
ortodocşii) să accepte această diferenţiere dacă doresc să găsească
ajutorul de care au nevoie atunci când apelează la Paşi.
Geniul sistemului politic al Statelor Unite constă în separarea
Bisericii de Stat; fiecare dintre cele două instituţii are libertatea de a-şi
continua munca sa, fără riscul ca eterna misiune a Bisericii şi valorile
sale absolute să fie compromise de către nevoile guvernului [n. teol.
3]. Într-un mod asemănător, geniul A.A. constă în distincţia între
‚religios’ şi ‚spiritual’. Acest lucru le permite bărbaţilor şi femeilor,
indiferent de apartenenţa religioasă, să se întâlnească împreună în
faţa lui Dumnezeu (aşa cum Îl înţelege fiecare dintre ei”), pentru a
găsi soluţia la boala ce le ameninţă viaţa – şi ei fac asta fără a
contesta sau schimba credinţa religioasă a nimănui.
Pentru unii oameni religioşi, inclusiv membri ai Bisericii Ortodoxe,
acest lucru poate fi resimţit ca o ameninţare la propriul sentiment de
23
siguranţă. Dacă cineva are sentimente de superioritate spirituală (din
păcate, fenomen care nu e ieşit din comun), aceste sentimente vor fi
şi ele puse la încercare [n. teol. 4].. Totuşi, şi rezultatele acestei
încercări se pot dovedi a fi benefice. Deseori, când un sentiment de
convingere religioasă este învăluit de un spirit de umilinţă şi
recunoştinţă, respectiva convingere este consolidată, nu diminuată.
E important să subliniez aici şi că nu există „Alcoolicii Anonimi
Ortodocşi”, aşa cum nu există „Alcoolicii Anonimi Catolici” sau
protestanţi sau evrei etc. În A.A., accentul se pune pe alcoolism, şi nu
pe religie. Încă de la începuturile Comunităţii au existat exemple de
oameni de diferite religii care munceau împreună în cadrul Comunităţii,
chiar în vremuri în care unele grupuri religioase le priveau pe altele cu
suspiciune, dacă nu de-a dreptul cu ostilitate. În A.A. există un simţ
excepţional de puternic al identităţii. Fiecare membru este fratele sau
sora pentru alt membru la un nivel la care cele mai egalitariste filosofii
politice pot doar să viseze. Chiar dacă ei se întâlnesc pentru prima
dată, există tendinţa unei relaţii de încredere între membri. De fapt, pe
doi oameni care au fost şi s-au întors de la porţile iadului îi leagă mai
multe lucruri decât cele oferite de naţionalitate sau apartenenţa lor
religioasă. Doi oameni care se luptă să descopere aceeaşi recuperare
se regăsesc imediat unul în celălalt, chiar dacă au vieţi religioase
complet diferite. Faptul că pot să facă asta fără ca relaţia lor să aibă de
suferit este pur şi simplu o parte a minunii.
În conformitate cu modul de organizare al A.A., este posibil ca
membrii unei anumite biserici să aibă propriul grup A.A., atât timp cât
acesta nu este afiliat oficial respectivei biserici şi cât timp grupul este
deschis oricui doreşte să înceteze băutul. În practică, totuşi, se
observă deseori că centrul atenţiei în A.A. („dorinţa de a înceta
băutul”) face ca astfel de grupuri să nu fie necesare. În general,
grupurile de A.A. sunt consolidate de o serie largă de experienţe,
inclusiv de experienţe religioase. În cazurile în care au fost înfiinţate
grupuri religioase de A.A. sau în care unii oameni au încercat să-şi
formeze propria Comunitate bazată exclusiv pe perspectiva lor
religioasă, astfel de grupuri au avut tendinţa de a rămâne mici şi
izolate; chiar dacă „fac multă gălăgie”, influenţa lor nu e răspândită,
comparativ cu cea a A.A.-ului per ansamblu.
24
Problema
Adicţia este ceva îngrozitor şi misterios. Distruge vieţi şi, mai rău,
distruge suflete. Distruge oamenii din interior spre exterior,
devastează familii şi, în general, oferă lumii un model de disfuncţie cu
trăsături pe care majoritatea oamenilor le pot recunoaşte din propria
experienţă.
Cei Doisprezece Paşi sunt inspiraţi din experienţa unor alcoolici
şi de aceea, poate fi de folos să examinăm mintea unui alcoolic
pentru a vedea de ce o anumită idee apare în Paşi. Acesta va fi
elementul central în capitolul doi. Normal, nu toată lumea va trebui să
admită că are trăsături de alcoolic, dar poate fi util să luăm în
considerare aceste caracteristici pentru a găsi semnificaţia mai
profundă a unui anume Pas şi de a aplica respectivele informaţii la
situaţia specifică a fiecăruia.
Din fericire, aproape orice lucru adevărat pentru alcoolism este
adevărat şi pentru alte forme de comportamente disfuncţionale în
general şi pentru alte comportamente adictive în particular. Mulţi
oameni, într-un anume stadiu al vieţii lor, încep să aibă probleme într-
una dintre cele patru domenii majore de dificultăţi: banii, mâncarea,
drogurile şi sexul, ‘timpul’ şi ‘puterea personală’ sunt a cincea şi a
şasea dimensiune. Spus într-un mod care să ne fie de mai mare
folos, mulţi oameni tind să aibă probleme la un moment dat al vieţii lor
cu modul în care interacţionează cu restul lumii, iar greşita folosire a
timpului, a puterii, a mâncării, sexului, substanţelor adictive şi a
banilor sunt, în general, simptomele respectivelor dificultăţi.
Toate dependenţele sunt periculoase şi toate pot fi fatale. Ele
reprezintă o tulburare profundă şi de durată a personalităţii umane.
Cei mai mulţi dependenţi îşi doresc să scape de adicţia lor, dar se
pare că nu le stă în putere să se elibereze singuri. În general,
alcoolicii activi doresc să se însănătoşească şi, cu siguranţă, îşi
doresc libertatea faţă de durerea şi haosul din vieţile lor. Din
nefericire, ei nu doresc să facă nimic pentru a-şi atinge acest scop şi,
deseori, cred că nu pot face absolut nimic ce ar putea face pentru a
se ajuta pe ei înşişi.

25
Alcoolicul activ a încercat aproape toate metodele pentru a evita
efectele alcoolismului şi majoritatea au eşuat. Rugăciunea, cu sau
fără jurăminte solemne, s-a dovedit în cele mai multe cazuri
ineficientă. Unii oameni au mers la mănăstiri în încercarea de a găsi
răspunsuri; alţii s-au înrolat în Legiunea Străină. Schimbarea casei,
schimbarea oraşului sau chiar a ţării par să nu dea rezultate
niciodată. Închisoarea funcţionează, uneori, dar doar pentru perioada
de timp în care persoana este încarcerată – şi, uneori, nici chiar
atunci. Cu ceva ani în urmă, vizitam un tânăr dintr-o secţie închisă a
unui spital universitar din Londra. Era tratat pentru dependenţă de
heroină şi era ţinut în custodie. Cu toate măsurile de siguranţă şi
supraveghere, am descoperit că doza lui zilnică de heroină era
limitată doar de capacitatea lui de a o plăti şi că, pe toată durata
şederii lui acolo, a continuat să conducă o reţea de trafic de droguri –
chiar din spitalul în care avea să moară în curând.
Dacă un alcoolic este băgat în închisoare sau dus în mijlocul
Arabiei Saudite (oficial, o ţară fără alcool), dacă ar avea mâinile
legate la spate şi i s-ar lua toţi banii – tot va găsi o modalitate de a
pune mâna pe drogul după care corpul lui tânjeşte. Chiar şi pentru o
minte îmbibată în alcool nu există limite pentru efortul pe care
dependentul îl va depune pentru a-şi obţine drogul. La un moment
dat, voinţa transcede partea conştientă, iar în subconştient
dependentul crede că are nevoie de alcool mai mult decât de orice
altceva pe lume. Totuşi, devotamentul lui este disperat şi puternic. El
îşi iubeşte şi îşi urăşte drogul în egală măsură. Îşi iubeşte şi îşi urăşte
propria persoană cu aceeaşi intensitate.
Dacă dependenţa ar fi mai puţin vicleană nu ar mai fi
dependenţă. Dependenţa nu este logică, astfel că nu reacţionează la
raţiune. Este un proces circular, descendent care ne asigură că
situaţia persoanei dependente se va înrăutăţi şi nu se va îmbunătăţi
nicidecum. Dependenţa plasează “euforia” căutată acolo unde
persoana nu o poate găsi, astfel încât e nevoie de mai multă
implicare, de mai mult risc, de mai mult pericol, de mai multă ruşine şi
de mai multă vinovăţie. Ocazional, adicţia poate fi pusă “la păstrare”
pentru mai mulţi ani pentru ca, la momentul şi locul potrivit, să preia
din nou controlul.
26
Soluţia
Cei Doisprezece Paşi ai Alcoolicilor Anonimi sunt, până acum,
cea mai bună soluţie la problema adicţiei. Cele mai multe dintre
soluţiile pe care alcoolicul le-a încercat în trecut se refereau la
încercări de a schimba toată lumea. Într-adevăr, pentru un alcoolic
activ încercarea de a schimba restul lumii pare un lucru logic de făcut.
Totuşi, atunci când stă la picioarele Paşilor, alcoolicul este confruntat
brusc şi dureros cu faptul că trebuie să se schimbe pe el însuşi.
Schimbarea propriei persoane nu e ceva uşor de făcut pentru
fiinţele umane şi, în general, trebuie să existe o motivaţie puternică
pentru a face acest lucru. Din păcate, cea mai bună şi cea mai
eficientă motivaţie pentru a face o astfel de schimbare şi a începe
munca celor Doisprezece Paşi este frica de moarte – sau ceva foarte
asemănător. O motivaţie mai slabă tinde să aducă mai puţin decât
rezultatele necesare. Oricum, odată ce o persoană dă faţă – în – faţă
cu moartea (la modul real sau imaginar) perspectiva lui se va schimba
atât de mult încât va începe să facă schimbări la care nu se gândea
sau nu putea să se gândească înainte. În limbajul A.A. acest lucru
este exprimat prin ‘ajungerea la fundul sacului’. Este în acelaşi timp
cea mai utilă, dar şi cel mai dureroasă dintre condiţiile umane. După
ce a atins fundul sacului, individul îşi dă seama că dacă nu va face
ceva drastic, va avea un viitor trist sau nici unul. Alcoolicii ajung la
“fundul sacului” atunci când viitorul nu le mai promite nimic în afară de
moarte, de ameninţarea cu închisoarea sau cu închiderea în ospiciu.
Nici pentru cei cu alte dependenţe viitorul nu e mai luminos, deşi
detaliile viitorului lipsit de speranţă pot să difere. Jucătorul de noroc
care a cheltuit viitorul copilului sau dependentul de sex care şi-a
infectat partenerul de viaţă cu virusul SIDA cunosc un nivel de tristeţe
care, din fericire, nu este cunoscut pentru restul lumii. Totuşi,
profunda tragedie a evenimentelor de acest gen se dovedeşte a fi un
bun început pentru recuperare. Ei “se redau propriei persoane” (aşa
cum s-a întâmplat şi cu fiul risipitor) şi permit procesului de
recuperare şi căinţei să înceapă.
Nici un om în toate minţile nu ar face cei Doisprezece Paşi decât
dacă ar exista un motiv serios pentru asta. Paşii par riscanţi şi
periculoşi, de vreme ce, aparent, invită pe cineva să se pună într-o
27
postură care nu îl avantajează; ei îl fac să-şi admită slăbiciunile şi să
recunoască nevoia lui de ajutor. Paşii fac apel la onestitate şi la o
examinare atentă a lucrurilor care nu sunt bune în viaţa persoanei
dependente. Nici un alcoolic nu vrea să facă ceva de genul ăsta.
Acest lucru îi separă deseori pe cei care lucrează cei
Doisprezece Paşi de cei care sunt puternic implicaţi în viaţa
religioasă. La cele mai multe nivele, activitatea religioasă are de-a
face cu calitatea vieţii. Lucrarea celor Doisprezece Paşi are mai mult
de-a face cu cantitatea vieţii, iar individul (în primul rând, alcoolicul)
este conştient că, dacă nu lucrează Paşii cu seriozitate, este în
pericolul de a bea din nou. Reluarea băutului va duce, în cele din
urmă, la moarte, şi încă o moarte dureroasă şi ruşinoasă. Genul de
efort de care e nevoie pentru a face cei Doisprezece Paşi poate fi
întâlnit doar la oamenii care trăiesc în stricteţea mănăstirilor sau la cei
care fac parte din trupele speciale ale armatei. În afara mănăstirilor şi
a forţelor armate, rareori i se cere cuiva să facă ceva cu atâta vigoare.
Dacă alcoolicul în recuperare poate obţine şi poate trăi la un anumit
nivel de spiritualitate, el va trăi. Dacă nu va putea face asta, va muri.
Viaţa fizică a unei persoane dependente depinde de viaţa ei
spirituală.
În lumina celor spuse mai sus, un element surprinzător este că
cei Doisprezece Paşi îşi au semnificaţia deplină în acele situaţii în
care o persoană nu are nici o calificare spirituală şi acolo unde
hirotonirea, gradele universitare şi statutul social nu au absolut nici o
importanţă. Profesioniştii, inclusiv medicii, preoţii şi chiar politicienii
care încearcă să facă cei Doisprezece Paşi din orice motiv trebuie să
înceapă, în general, prin re-descoperirea ‘sinelui’ în propria persoană.
Cei Doisprezece Paşi nu pot fi făcuţi cu uşurinţă de cineva care e
conştient în primul rând de propriul statut sau care crede despre sine
că este, în vreun fel, special. În primul rând, însuşi sentimentul de a fi
special este acela care tinde să le cauzeze probleme alcoolicilor.
Acest fenomen este numit uneori “unicitate terminală” – un mod de a
gândi care îi permite alcoolicului să simtă că îşi poate justifica stilul de
viaţă alcoolic: “Cine nu ar bea, dacă ar avea problemele mele?”
Dependenţa e mult mai uşoară dacă cineva crede că el este un caz
special… atât de special încât ajunge la cimitir.
28
A te gândi la tine ca la un caz special sau a te transforma într-o
victimă a circumstanţelor joacă un rol important în procesul de a face
faţă vieţii ca alcoolic activ [n. tr. 3 – ‚alcoolic activ’ – autorul foloseşte
termenul de “alcoolic băutor” pentru a face diferenţa dintre acesta şi
un alcoolic abstinent aflat în recuperare]. Atât a fi special, cât şi a fi o
victimă sunt lucruri care vor trebui puse deoparte dacă o persoană
doreşte să descopere o recuperare reală şi de durată.
În realitatea unui alcoolic activ, viaţa este un joc terifiant şi confuz
în care singurul său scop e acela de a continua cât de mult posibil
fără a permite să fie îngrădit de circumstanţe. Este un exerciţiu de
balans, plin de capcane. Din nefericire, alcoolicul nu poate decât să
continue în acest fel cât timp îşi impune mereu simţul lui bolnav de
auto-conservare asupra celor din jur. În timp, devine evident (deşi nu
neapărat plăcut) pentru toţi cei din jur că cea mai importantă relaţie
din viaţa dependentului este relaţia cu drogul său; restul este
subordonat acestuia şi se încadrează cu greu în realitatea
alcoolicului. Deşi nu îşi dă seama de asta, în momentul în care
alcoolicul începe să-şi creeze propria realitate şi reuşeşte mai apoi să
îi manipuleze pe toţi şi pe toate ca să accepte această realitate, el
este în profund pericol spiritual. Pericolul există, de vreme ce, în
esenţă, crearea realităţii este munca lui Dumnezeu. Astfel, alcoolicul
încearcă să fie un dumnezeu.
În multe privinţe, alcoolicul crede că propria voinţă bolnavă este
‘Dumnezeu’. Restul lucrurilor îi par potrivnice pentru că îl forţează să
accepte realitatea pe care Dumnezeul Cel adevărat a creat-o şi să
renunţe la cel mai preţios lucru pe care îl are – relaţia cu drogul său.
Deşi cele mai evidente simptome ale alcoolismului sunt aproape
în întregime psihologice, esenţa bolii este diferită: este un “defect” al
voinţei umane. Spre deosebire de asta, recuperarea din alcoolism
înseamnă restaurarea voinţei umane, aşa cum a intenţionat
Dumnezeu de la început. Doar după ce se întâmplă asta, individul
poate să înceapă să folosească vechile metode şi tehnici de evoluţie
spirituală.
Paşii nu pretind nici un fel de cunoştinţe religioase sau pregătire
din partea individului, nici nu cer ca persoana să aparţină vreunei
biserici. Paşii au fost scrişi pentru a-i încuraja pe nou-veniţii în A.A. să
29
înceapă să folosească un program de recuperare. Dacă s-ar fi cerut
ca nou-veniţii să subscrie unei anumite credinţe religioase, cei mai
mulţi oameni ar fi plecat imediat. E bine de ţinut minte că alcoolicii
activi, prin natura lor, sunt foarte suspicioşi; din punctul lor de vedere
întreaga lume pare să fie plină de oameni care vor să îi determine să
facă lucruri pe care ei nu le doresc. Ei nu au încredere în nimeni;
deseori, ei au mari rezerve faţă de propria tradiţie religioasă (dacă au
una) şi, cu siguranţă, nu au deloc timp pentru tradiţia religioasă a
altcuiva. Pe de altă parte, alcoolicul obişnuit care intră în A.A. ştie
foarte bine cum să se roage, chiar dacă (n. tr.: în principiu) nu crede
în Dumnezeu [n. teol. 5]. De multe ori, el L-a rugat pe Dumnezeu să-l
ajute să înceteze băutul. Deocamdată Dumnezeu nu a considerat
potrivit să facă acest lucru până când alcoolicul nu va începe să-şi
asume responsabilitatea pentru propriile acţiuni (lucru pe care,
datorită bolii lui, nu îl poate face sub nici o formă). Astfel, el a decis că
Dumnezeu este fie surd, fie mort. De fapt, alcoolicii activi tind să
iubească teologia, precum şi orice alt tip de gândire speculativă care
le permite să aibă convingeri puternice fără a trebui să se justifice în
vreun fel. Oricum, nici un fel de teologie nu le este prezentată în A.A.,
astfel încât ei să nu aibă nici un motiv de luptă. Le este prezentat, în
schimb, Dumnezeu – nu ideea de Dumnezeu, ci acţiunea lui
Dumnezeu – şi cu asta e foarte greu să te cerţi.
Formularea Paşilor nu conţine nici un fel de limbaj negativ. Mai
mult, ei descriu o situaţie care a avut loc deja. Şi există un motiv
foarte bun pentru asta. Alcoolicii reacţionează foarte rău atunci când
oamenii le spun ce să facă. Dacă Primul Pas ar fi spus că: “Ce trebuie
să faci este să vezi că eşti neputincios în faţa alcoolului, că viaţa ta a
devenit de necontrolat”, alcoolicul şi-ar fi petrecut probabil restul
(scurtei) vieţi să demonstreze că aceste lucruri sunt greşite.
E tentant să presupui că alcoolul este regele lumii individului
alcoolic, dar acest lucru e doar parţial adevărat. E mai potrivit să spui
că egoul alcoolicului, egoul distrus, îi este nu numai rege, ci şi
Dumnezeu.
De aceea, e atât de important ca la începutul recuperării sale,
alcoolicul să accepte faptul că există o putere mai mare decât el,
dincolo de persoana lui. Ceva, chiar într-o formă conceptuală, trebuie
30
să înlocuiască egoul distrus care se juca de-a Dumnezeu. La început,
nu prea contează ce. Pe parcurs ce individul progresează în
recuperare, poate fi potrivit ca ideea de Putere Superioară să fie tot şi
tot mai mult identificată cu Fiinţa Supremă a universului; cu adevărat,
după ce cineva păşeşte pe tărâmul miraculos al recuperării, e tot mai
posibil ca acesta să dorească să facă această conexiune. Dar, la
început, e la fel de bine să ocolim ideea de Dumnezeu, de vreme ce,
altfel, tot felul de noţiuni periculoase ar putea fi încorporate în acest
concept. Dacă, mai apoi, acest concept ar prinde rădăcini, el ar putea
să nu fie capabil a susţine o abstinenţă pe termen mai lung.
Dumnezeu poate fi Dumnezeu doar dacă El e complet liber faţă de
egoul alcoolicului.
E în natura celor Doisprezece Paşi inexistenţa perfecţiunii în ce
priveşte lucrarea lor. Dacă cineva foloseşte Paşii pentru a se
recupera din alcoolism, mulţi oameni vor presupune că Paşii dau
rezultate doar dacă persoana respectivă prezintă semne de
recuperare şi dacă ajunge la un anumit nivel de abstinenţă. Oricum,
adevărul despre succesul Paşilor se află profund in inima individului
care-i lucrează şi la această informaţie are acces doar Dumnezeu.

Gânduri de încheiere
Există sute de mii de oameni din toată lumea care, dacă ar fi
întrebaţi, ar spune că ei îşi datorează întreaga viaţă celor
Doisprezece Paşi ai A.A. Ei nu proclamă acest fapt într-o manieră
prea evidentă, de vreme ce aceşti oameni au dobândit un respect
realist şi foarte sănătos pentru anonimat; ei tind să nu îşi declare
deschis identitatea în public. Membrii familiilor şi prietenii ştiu însă
adevărul şi împărtăşesc cu ei bucuria şi eliberarea pe care o
experimentează acum.
În general, alcoolicii în recuperare recunosc că au fost la porţile
iadului, dar că au fost traşi înapoi de Doisprezece Paşi simpli. Privind
în urmă, cei mai mulţi, dacă nu toţi, vor putea să-şi amintească ocazii
din viaţa lor în care au crezut că nu există nici o putere pe pământ
sau în ceruri care să îi elibereze de alcoolismul lor şi că, în
consecinţă, sfârşitul lor inevitabil era închisoarea, nebunia sau
moartea. Singura lor întrebare era: Când?
31
Alcoolicii şi alţi dependenţi în recuperare au experimentat cu toţii
posibilitatea de a trăi vieţi abstinente şi, departe de a deveni mortal de
nesimţitori, au descoperit o energie de a trăi la care puţini dintre cei
care nu „au bătut calea lor” pot ajunge. Nimic nu face viaţa să pară
mai atractivă decât confruntarea intimă cu moartea – pe care fiecare
dintre aceşti oameni a experimentat-o.

32
Capitolul 2

Alcoolicul activ
– imaginea umanităţii în ruină

UN TÂNĂR S-A RĂTĂCIT ODATĂ UNDEVA la ţară, în Anglia. A


umblat o vreme, dar toate câmpurile arătau la fel, toate drumurile
păreau greşite, iar el era tot mai obosit. Vroia să se odihnească, vroia
să se spele şi vroia să mănânce ceva. În cele din urmă, a dat peste
un bătrân, evident născut prin acele locuri, care se sprijinea de un
gard, mestecând un pai. Prietenul nostru l-a întrebat pe bătrân cum
putea să ajungă la destinaţia lui. Bătrânul s-a gândit un moment, a
tăcut o vreme, apoi l-a privit şi i-a spus: „Ah... de-aici nu poţi să ajungi
acolo.”
Imposibilitatea unei astfel de situaţii nu diminuează sentimentul
de uimire pe care îl provoacă. Este acea uimire care sintetizează
situaţia grea a alcoolicului care bea. El este atât de blocat în propriile
probleme încât nu poate vedea nici o cale de ieşire din chinurile sale.
E ca şi un om care se zbate în nisipuri mişcătoare – cu cât se zbate
mai mult şi încearcând să iasă, cu atât situaţia devine mai dificilă şi se
scufundă mai adânc.
Alcoolicul activ nu e mai păcătos decât oricine altcineva; el doar
pare astfel. De fapt, odată acceptată noţiunea că alcoolismul este o
boală şi nu o slăbiciune morală, descoperim că există mai puţin păcat
în viaţa alcoolicului decât poate părea altfel. Însă, ce e sigur e că e
distrus şi se îndreaptă spre ruină. Situaţia lui nu se va îmbunătăţi cât
timp continuă să bea. Va fi din ce în ce mai rău.
Deşi alcoolicul activ poate să nu fie cel mai lipsit de noroc, cel
mai suferind sau cel mai disperat din specia umană, el se comportă
precum umanitatea înfrântă, văzută la microscop. Greşelile lui sunt
exagerate chiar de către observatorul ocazional. El este iresponsabil,

33
centrat pe sine, mândru, mofturos, înşelător şi, uneori, dezgustător. El
oferă un exemplu excelent despre modul în care experienţa umană
poate fi distorsionată şi pervertită. Alcoolismul îi afectează fiecare
arie a vieţii – fizică, mentală, emoţională, socială, financiară şi multe
altele – astfel încât la finalul progresiei bolii, viaţa lui este un complet
dezastru, datorat în întregime alcoolului.
Totuşi, dacă cineva alege să urmeze gândirea Comunităţii
Alcoolicilor Anonimi va vedea că alcoolul nu este cauza, ci mai
degrabă simptomul bolii sale. Alcoolul este agentul, nu cauza
condamnării lui. Boala însăşi nu este centrată pe băutul alcoolicului, ci
pe situaţia lui spirituală. E adevărat că trupul lui reacţionează la
consecinţele fizice ale băutului şi că poate resimţi progresia bolii până
ajunge la moarte. Dependenţa faţă de alcool este, la bază de natură
fizică. Exprimarea adicţiei, însă, este o maladie spirituală, iar calea de
ieşire – tratamentul – nu e unul de natură fizică, de vreme ce individul
nu poate deconecta sursa poftei lui prin mijloace fizice. Pofta e de
natură spirituală şi trebuie combătută prin mijloace spirituale.
E destul de posibil ca toţi oamenii să simtă genul de poftă care, la
dependent, conduce la auto-distrugere (în cazul alcoolicului, prin
intermediul unei boli fizice ce se înrăutăţeşte mereu). În sens pozitiv,
există şi posibilitatea ca remediul spiritual (de care alcoolicul are
nevoie pentru a rămâne în viaţă) să fie folosit de către oricine care
decide să facă asta spre beneficiul propriei bunăstări spirituale.
Odată ce s-a stabilit, chiar şi doar ca posibilitate, că alcoolismul
este o boală spirituală care implică băutul, putem vedea acum o
imagine mult mai largă. Celelalte dependenţe sunt similare, dar, în
locul alcoolului, sunt implicate alte substanţe (de exemplu,
narcoticele) sau alte comportamente (jocurile de noroc, dependenţa
de sex). Din acest punct de vedere, toate comportamentele adictive
au în centrul lor o tulburare spirituală, manifestată într-o multitudine
de feluri, în funcţie de natura fiecărui dependent în parte.
Bolile spirituale necesită remedii spirituale, iar cei Doisprezece
Paşi oferă o posibilă soluţie pentru aceste situaţii.

34
h h h h h h h

NIMENI NU POATE DEVENI ALCOOLIC doar pentru că îşi


doreşte să se întâmple astfel 6. La fel, un alcoolic nu poate deveni
abstinent prin forţa voinţei, indiferent dacă e a lui sau a altcuiva.
Oricum, procesul prin care cineva devine alcoolic nu e clar definit, iar
modurile în care alcoolismul începe sunt la fel de variate ca şi
alcoolicii înşişi. În mod obişnuit, pofta de a bea asociată alcoolismului
cronic nu apare dintr-o dată, ci e precedată de o lungă perioadă de
timp în care băutorul se bucură de efectele alcoolului asupra
personalităţii sale. În acest timp, băutorul mai poate face încă anumite
alegeri, chiar dacă acestea devin din ce în ce mai limitate, până când
ademenirea spre alcoolismul activ devine prea puternică pentru a-i
rezista. Compulsia iniţială de a bea se hrăneşte din personalitatea
băutorului, precum un suspin din adâncul sufletului lui. La început,
poate că nu o va auzi – cel puţin, nu foarte clar. Când suspinul devine
o tiradă furioasă, nu mai rămâne nici o alegere de făcut. E dependent.
De obicei, această progresie se face într-un anumit număr de ani,
timp în care individul se poate răsfăţa cu un băut social considerabil.
Din păcate, ‘băutul social’ înseamnă lucruri diferite pentru oameni
diferiţi, la momente diferite, în culturi diferite. În unele ţări, e acceptabil
social să bei cu intenţia de a te îmbăta. În altele, beţia este un
comportament ruşinos şi degradant. Din acest punct de vedere, există
un contrast interesant, de exemplu, între obiceiurile populare din
Grecia şi Rusia. În mediile tradiţionale greceşti, beţia e privită ca o
postură foarte rea, iar în rândul clerului este de neconceput. În Rusia,
pe de altă parte, au fost emise legi pentru a se asigura că preoţii nu
vor zace beţi pe stradă – lucru care ne indică, cel puţin, că aşa ceva
se întâmplă din când în când. Unele grupuri religioase evită consumul
de alcool sub orice formă, în timp ce altele, printre care şi Biserica
Ortodoxă, (care foloseste vinul pentru Sf. Împartasanie – nota

6
Specialiştii avertizează că o singură utilizare a heroinei poate să cauzeze o
adicţie imediată faţă de această substanţă. Pe de altă parte, drogurile mai
puternice nu provoacă întotdeauna şi cele mai puternice adicţii. În comparaţie cu
alcoolul, nicotina nu e la fel de puternică şi de distructivă, însă recuperarea din
dependenţa de nicotină este foarte dificilă.

35
editorului), plasează vinul (devenit Euharistie – nota editorului) în
inima experienţei religioase. Aceste constrângeri sociale şi religioase
nu influenţează prea mult apariţia băutului alcoolic, cu excepţia
faptului că un sentiment de vinovăţie şi ruşine asociat alcoolului face
ca progresia să fie mai complicată şi mai dificilă.
După ce “alcoolicul novice” trece printr-o perioadă în care îşi dă
seama că poate face din ce în ce mai puţine alegeri în ce priveşte
dacă să bea sau nu, urmează, de obicei, o perioadă în care persoana
nu poate prezice dacă va bea sau nu la un moment dat din viitor.
Contrar oricărei înţelepciuni simple, contează prea puţin dacă
persoana este un băutor regulat, de zi-cu-zi, sau unul care face
pauze; nu contează dacă bea bere sau spirtoase, vin roşu sau alb, pe
stomacul plin sau gol. Nu contează prea mult ce cantitate bea odată.
Unii alcoolici în stadii avansate pot să nu bea mai mult de o jumătate
de pahar de lichior (deşi asta se întâmplă destul de rar). Alţi oameni
care nu sunt alcoolici pot să bea 50 de whiskey în fiecare zi. Conform
înţelepciunii A.A., nu contează ce bea o persoană (doar bere, fără a
combina vreodată băuturile), când bea o persoană (niciodată
dimineaţa, ci doar joia), cât de repede sau cât de mult bea o
persoană. Ce contează este efectul pe care îl are alcoolul asupra
personalităţii celui care bea. Dacă alcoolul devine modul principal prin
care cineva reuşeşte să evadeze din momentul prezent, acea
persoană are probleme serioase.
Se întâmplă rareori ca simptomele alcoolismului să se manifeste
peste noapte, dar acest lucru e posibil. Cu ceva timp în urmă, am
cunoscut o doamnă în vârstă care nu a început să bea până când nu
a fost sfătuită de către medic să bea un pahar de vin (sau ceva
asemănător) în fiecare seară înainte de culcare. Avea pe atunci 72 de
ani. Am întâlnit-o într-un centru de tratament când avea 75 de ani, pe
când pierduse tot ce avea, cu excepţia vieţii.
Nu toţi băutorii înrăiţi sunt alcoolici, aşa cum nu toţi alcoolicii sunt
mari consumatori de alcool [n. tr. – “băutor înrăit” – autorul foloseşte
termenul de “heavy drinker” pentru a desemna o persoană care
consumă cantităţi mari de alcool, fără a fi dependent de alcool].
Alcoolul este la fel de periculos pentru ambele categorii, iar morţii nu îi
pasă de diagnosticul unei persoane. Un alcoolic beat din spatele
36
volanului unei maşini ucide în exact acelaşi fel în care o face şi un
băutor înrăit, non-alcoolic, iar victimele lor sunt la fel de moarte.
Unii oameni par să fie alcoolici, dar nu sunt. Unii trec printr-o
perioadă de băut periculos şi compulsiv la sfârşitul adolescenţei sau la
începutul vârstei de 20 de ani, iar apoi (dacă supravieţuiesc) se opresc
atunci când încep să aibă responsabilităţi în viaţă. Alţii beau foarte mult
în semn de protest, mai ales în acele culturi în care alcoolul este interzis
sau beau ca să îndeplinească un fel de ritual nescris de iniţiere, aşa cum
se observă în mediile studenţeşti din multe ţări.
De cele mai multe ori, nu e deloc clar momentul în care o
persoană trece de la băutul social la stadiul incipient al alcoolismului.
Cu siguranţă, acest lucru are mai puţine de-a face cu cantitatea de
alcool, şi mai mult cu dispoziţia băutorului în acea perioadă.
Cercetările medicale sugerează că la unii oameni există o
predispoziţie genetică de a deveni alcoolici. Oricine are unul sau
ambii părinţi alcoolici poate fi considerat în pericol, deşi, aşa cum se
întâmplă cu toate genele, predispoziţia poate uneori să “sară” peste o
generaţie. Astfel, gena e purtată de oameni care habar nu au că
structura lor genetică conţine ceva periculos pe care îl vor transmite
urmaşilor lor. Chiar şi aşa, boala se poate manifesta doar la o
persoană, nu şi la fraţii sau surorile ei. Există cazuri în care nu a putut
fi depistată nici o influenţă genetică, moment în care au fost luate în
considerare şi alte posibile cauze, inclusiv de ordin psihologic. Există,
bineînţeles, multe posibilităţi, cea mai probabilă fiind aceea că boala
pe care o numim alcoolism se datorează unuia sau mai multor factori,
dintre care unii pot fi măsuraţi cu uşurinţă, iar alţii nu. Nu e deloc uşor
să urmăreşti cauzele bolilor. Cineva poate crede că e normal ca un
fumător înrăit să fie atacat de un cancer pulmonar. Însă, nu toţi cei
care au cancer pulmonar sunt sau au fost fumători şi, totuşi, cancerul
se manifestă în exact acelaşi mod distructiv.
E cu siguranţă adevărat că şi copiii alcoolicilor au problemele lor
specifice. Mulţi dintre ei se tem şi urăsc băutul, de vreme ce acesta a
fost cauza acelor lucruri care nu par în regulă în vieţile lor; mulţi dintre
ei sunt hotărâţi că nu se vor atinge de nici un strop de alcool. Din
păcate, o astfel de decizie nu e întotdeauna de durată şi, deseori,
sunt şi ei atraşi în capcana alcoolismului, indiferent dacă le place sau
37
nu. Comunitatea “Copiilor Adulţi ai Alcoolicilor” folosesc şi ei cei
Doisprezece Paşi ai A.A. în programul lor de recuperare.
Evident, dacă cineva născut cu o predispoziţie spre alcoolism nu
va bea niciodată, alcoolismul respectivei persoane nu va fi niciodată
diagnosticat. E posibil ca respectiva persoană să aibă anumite
comportamente care să indice prezenţa alcoolismului fără a fi prezent
consumul efectiv de alcool; cel născut cu o astfel de predispoziţie
spre alcoolism trebuie să bea la un moment dat pentru ca alcoolismul
său să fie observat şi diagnosticat ca atare. În cele din urmă, poate să
fie adevărat şi că unor oameni din această categorie nu le place
senzaţia de a bea alcool şi reuşesc să-şi învingă predispoziţia prin
refuzul de a bea prea mult sau chiar deloc.
Pare să fie adevărat şi că un potenţial alcoolic are, în general, o
constituţie fizică puternică, de vreme ce corpul trebuie să fie destul de
sănătos pentru a tolera cantitatea de alcool de care e nevoie pentru
ca alcoolismul să îşi urmeze cursul lui normal. Pofta de a bea alcool
se datorează cu siguranţă unei modificări la nivelul creierului ca
urmare a acţiunii alcoolului ingerat de individ. Faptul că cei mai mulţi
alcoolici par să tolereze alcoolul mult mai bine decât non-alcoolicii (şi
astfel, să bea mai mult) poate să facă parte din acest proces.
Pentru a complica lucrurile, e posibil ca în structura alcoolicului
să existe şi o poftă psihologică, independentă de cea fizică; asta
înseamnă că, chiar dacă una dintre pofte nu dă rezultate, există o
“rezervă” care atrage persoana pe drumul către dependenţă.
Odată ce apare pofta fiziologică sau cea psihologică, individul nu
are foarte multe argumente pentru a nu-i da curs. Dimpotrivă,
alcoolicii “debutanţi” dezvoltă forme extraordinare de justificare a
situaţiei lor. Unul dintre jocurile favorite este cel de a avea mai multe
concepţii despre alcoolism (păstrate ascunse în minte, niciodată
abordate faţă de ceilalţi), concepţii care plasează mereu linia
despărţitoare dintre consumatorul înrăit şi alcoolic undeva dincolo de
el şi de comportamentul lui specific. Astfel, el se poate convinge că nu
poate fi alcoolic pentru că nu se culcă băut decât de două ori pe
săptămână. Mai târziu, numărul acestor seri creşte pe măsură ce
comportamentul lui se deteriorează. Aproape toată lumea are
impresia că alcoolicul este genul de om care e găsit mort în şanţ; aşa
38
că, dacă nu ajunge în şanţ, nu poate fi alcoolic; cel puţin, acesta e
modul în care gândeşte un alcoolic.
Alcoolismul este progresiv. Situaţia se înrăutăţeşte mereu. Acest
lucru este valabil pentru faza activă a băutului, dar – conform
experienţei A.A. – şi pentru faza de recuperare. Adică, dacă cineva
reîncepe să bea după câţiva ani de abstinenţă, el va avea acele
simptome ale bolii lui ca şi cum ar fi continuat să bea în mod alcoolic
în toată acea perioadă. Această idee se bazează pe experienţă, nu
pe experimente. Nici un alcoolic abstinent din lume nu ar fi dispus să
testeze această teorie de dragul experimentului. Din nefericire, astfel
de experimente există totuşi în viaţa reală şi sunt făcute de oameni
care reuşesc să se convingă că nu mai sunt alcoolici. Rezultatele
“cercetării” le sunt deseori fatale.
În timpul fazei de dezvoltare a alcoolismului activ,
comportamentele tind să se înrăutăţească pe măsură ce drogul
cucereşte tot mai mult teritoriu. Schimbările de dispoziţie devin ceva
obişnuit şi pot să apară perioade de amnezie alcoolică. Aceste
episoade sunt numire uneori “ruperea filmului”, – cel în cauză uită ce
a făcut sau a spus în timp ce era sub influenţa alcoolului; – nefiind
necesară pierderea cunoştinţei. Dimpotrivă, alcoolicii devin uneori
experţi în a depăşi “ruperile de film”. Anumite funcţii ale
comportamentului uman continuă să fie active, cel puţin la un anumit
nivel. Sunt cunoscute cazuri de oameni care au putut, cu un oarecare
succes, să conducă o maşină în timp ce erau într-o astfel de stare.
Într-adevăr, unii oameni se specializează chiar în a şofa în starea
aceasta şi se trezesc în locuri ciudate fără să-şi amintească cum au
ajuns acolo. În schimb, aceasta este cauza unuia dintre cele mai
bizare şi dezgustătoare ritualuri îndeplinite regulat de către alcoolici –
“inspectarea” maşinii în zorii zilei pentru a vedea dacă prezintă urme
noi de accident, zgârieturi sau (şi mai rău) sânge.
Conducerea maşinii sub influenţa alcoolului poate deveni o
obişnuinţă pentru unii; pentru alţii, devine normal să se bată atunci
când beau. Unii beţivi nu fac decât să stea într-un colţ şi să-şi piardă
cunoştinţa. Alţii ies din casă în căutare de scandal. Mai ales în stadiile
târzii ale băutului pot să apară comportamente total necaracteristice
individului.
39
Pentru unii, tabloul e completat de halucinaţii şi de alte simptome
neplăcute, pe parcurs ce persoana alunecă spre nebunie sau spre
moarte. Această progresie poate să dureze mulţi, mulţi ani, fiecare
stadiu fiind distinct faţă de cele anterioare. Totuşi, după cum s-a spus
deja, acest lucru se poate întâmpla extrem de repede, spre marea
uimire a alcoolicului însuşi.
Un alcoolic activ este absolut izolat de restul lumii. Cea mai
importantă relaţie din universul lui este cea cu alcoolul, iar propria
voinţă este cea mai puternică entitate din lumea lui bolnavă. E captiv
în relaţia cu drogul său care, în cele din urmă, îl va ucide. Urăşte
durerea şi problemele, mânia care îi înconjoară viaţa; poate că urăşte
şi minciuna, amăgirile şi nevoia de a-şi aminti minciunile. Cu toate
astea, el nu-şi poate imagina viaţa fără alcool, de vreme ce e convins
că drogul este singura lui mângâiere şi consolare: este cel mai bun
prieten, iubitul şi protectorul lui; este distrugătorul şi zeul lui.
În acest stadiu al progresiei bolii sale, nu există prea multe lucruri
la locul lor în viaţa alcoolicului. În esenţa fiinţei lui ceva nu e în regulă
– ceva ce poate lua diferite forme. Pentru majoritatea oamenilor –
este evident că împlinirea ca fiinţă umană e realizată prin relaţiile
noastre cu ceilalţi. Nu suntem compleţi în individualitatea noastră, iar
relaţiile noastre sunt cele prin care ne împlinim existenţa. Nu putem
cunoaşte pe deplin semnificaţia lui “eu” până când nu suntem în stare
să recunoaştem “eu”-l unei alte persoane.
În teologia creştină, însăşi această credinţă dă viaţă înţelegerii
noastre asupra lui Dumnezeu. Dumnezeu este Trinitatea, iar
Persoanele individuale sunt Persoane pentru că sunt în relaţie – o
expresie reciprocă eternă a iubirii divine, a fiecăreia pentru celelalte
două.
La un nivel mai pământesc, putem vedea că semnificaţia deplină
a ceea ce înseamnă să fim oameni apare atunci când comunicăm.
Marile lucrări de artă – din pictură, sculptură şi muzică – sunt “mari”
datorită capacităţii lor de a comunica, chiar dacă artiştii sunt anonimi
sau uitaţi – “individualitatea” lor în comunicare e mult mai importantă
decât existenţa lor istorică, de vreme ce ei continuă să trăiască prin
arta lor. De exemplu, nu ştiu cine a fost Beethoven ca om, dar atunci
când ascult atent muzica lui ştiu cine este ca persoană.
40
Viaţa alcoolicului activ e lipsită de complexitatea experienţei
umane. Lui îi este greu să perceapă vreun alt “eu” în întreaga lume, în
afară de el însuşi. Emoţiile lui pot să fie foarte diferite – poate să
treacă de la a fi extrem de fericit la a fi foarte trist (şi, destul de des,
chiar morocănos) într-o scurtă perioadă de timp; el nu are însă ca
termen de comparaţie experienţa altcuiva, nici nu se raportează la
moderare sau subtilitate. Într-adevăr, rafinamentul lipseşte cu
desăvârşire din viaţa unui alcoolic. În general, în lumea lui, e “totul
sau nimic”. Nu există nici compromis, nici raţiune – doar durerea
momentului prezent. Şi, în gândirea alcoolicului, durerea momentului
prezent e cea care trebuie evitată cu orice preţ.
Acesta e doar unul dintre multele motive din care oamenii care au
relaţii de lungă durată cu alcoolici activi simt că viaţa e atât de dificilă.
Cea mai mare greşeală a lor este de a continua să creadă că ei sunt
cea mai importantă parte din viaţa unui alcoolic şi că ei au
responsabilitatea de a avea grijă de alcoolic, de a-l salva de el însuşi.
Uneori, e o surpriză foarte mare să descoperi că astfel de oameni nu
au fost, de fapt, într-o relaţie adevărată de foarte mult timp; relaţia a-tot-
consumatoare şi a-tot-distrugătoare dintre băutor şi substanţa chimică
C2H5OH este singura care are vreo importanţă în viaţa celui ce bea.
Nu doar relaţiile sunt greu de menţinut de către alcoolic; există o
completă lipsă de comunicare chiar în interiorul alcoolicului însuşi.
Personalitatea umană este de o frumuseţe şi o complexitate aparte;
mai mult, ea posedă un sistem de împărtăşire a experienţei şi ideilor.
La alcoolicul activ aceste schimburi de comunicare sunt sever
tulburate, iar gândurile şi sentimentele se pot manifesta în modalităţi
inedite şi neplăcute. Mulţi alcoolici trec prin perioade lungi în care nu
au un somn natural – de fapt, în cea mai mare parte a timpului în
care au ochii închişi, alcoolicii sunt inconştienţi datorită cantităţii de
alcool pe care au băut-o. Procesul natural al producerii, transmiterii şi
receptării viselor este sever tulburat. În stadiile târzii ale băutului,
aceste comunicări interioare răzbat uneori la suprafaţă şi când sunt
treji, în timpul stării de veghe. Pot să fie situaţii în care alcoolicii
halucinează cu mult înainte ca bine-cunoscutul şi, deseori, fatalul
‘delirium tremens’ să apară. Atunci când se întâmplă asta, e ca şi cum
inconştientul, cu toate temerile, ororile şi pericolele care-l însoţesc,
41
pătrunde în partea conştientă a personalităţii, în încercarea de a salva
câte ceva din funcţiile lui necesare.
Sentimentul de totală izolare experimentat de către alcoolic, deşi
nu neapărat recunoscut de acesta, include situaţii în care oamenii
normali nici măcar nu s-ar gândi că e posibil să fii izolat. De exemplu,
pentru oamenii obişnuiţi, a fi conştient poate să nu fie întotdeauna o
experienţă minunată, dar măcar e una pe care poţi să te bazezi.
Pentru alcoolicul care bea, starea de inconştienţă începe să devină o
alternativă binevenită în defavoarea suferinţelor vieţii. Totuşi, şi în
timpul stării de inconştienţă, mintea alcoolicului este afectată de
durerea şi nebunia lumii conştiente. Închiderea ochilor nu mai
reuşeşte să alunge durerea şi se pare că nu mai există nici o cale de
a ţine nebunia la distanţă.
Pe parcurs ce trece timpul, distanţa dintre intenţie şi punere în
practică devine tot mai mare. Pentru alcoolici e normal să aibă “totul-
sau-nimic”: un lucru fie e demn de a fi făcut, fie e desconsiderat ca
“gunoi”, nonsens sau ceva dincolo de puterea de imaginaţie. Şi, chiar
şi atunci, sunt şanse ca nimic să nu se întâmple. Cei mai mulţi
alcoolici trăiesc în cea mai mare parte a timpului într-o stare de
potenţial complet. Poate că sunt gata-gata să facă ceva, că ar putea
să facă ceva, se gândesc să facă ceva, dar rareori fac altceva în
afară de băut. Planificarea pare minunată şi puternică, contemplarea
pare de folos, dar acţiunea e mai rar întâlnită. Mulţi alcoolici s-au
apucat să scrie cel mai bun roman din lume, cu o foaie albă în faţă şi
o sticlă de băutură. Deseori, sticla e terminată înainte ca un singur
rând să fie scris pe foaie. Ei încearcă să ia alcoolul cu ei pe drumul
spre faimă şi avere, succes şi împlinire. Din nefericire, alcoolul este
un însoţitor dezastruos, de vreme ce îi răpeşte persoanei aproape
întotdeauna orice simţ al succesului. Pentru fiecare scriitor alcoolic
renumit, există probabil câteva mii de alţi scriitori care au murit
încercând să îi depăşească realizările.
Adevărul şi sinceritatea nu sunt prietenii alcoolicului. Acestea
sunt “accesorii” pe care restul lumii le consideră valoroase, dar pe
care alcoolicul le consideră impedimente. Deseori, un alcoolic va
spune automatic o minciună, mai degrabă decât să spună adevărul;
procedând astfel, el reuşeşte să controleze realitatea ceva mai bine şi
42
nu trebuie să-şi amintească detaliile dificile ca şi fapte reale. O
dificultate evidentă pentru alcoolic este aceea că memoria îi este
afectată, mai ales în timpul perioadelor de amnezie alcoolică. Pe
lângă încercarea de a-şi aminti ce minciuni şi cui a spus, amnezia
alcoolică îi dă o senzaţie de control haotic – nimic altceva decât
“degustarea” iadului însuşi.
Chiar şi în abstinenţa timpurie, alcoolicii în recuperare îşi dau
seama că au încă tendinţa de a spune minciuni în loc să spună
adevărul, doar pentru că întotdeauna a fost mai uşor să facă aşa. A
spune o minciună înseamnă a crea propria realitate – cea mai mare
realizare a unui alcoolic. A spune adevărul înseamnă a accepta
realitatea reală. Alcoolicii urăsc să facă asta. Un alcoolic va schimba
şi adapta toate întâmplările, datele, numerele, promisiunile şi
jurămintele, de vreme ce tot ce e legat de el trebuie să servească
singurului scop pe care îl are – de a-şi menţine în siguranţă relaţia cu
alcoolul. Bineînţeles, uneori situaţia lui presupune unele
compromisuri, mai ales atunci când este ameninţat serios de către
oameni cu autoritate. Totuşi, e puţin probabil ca el să renunţe la
scopul lui principal pentru prea mult timp.
La un anumit moment în progresia bolii lui, alcoolul pare să asigure
odihna şi liniştea alcoolicului. Din nefericire, pe parcurs ce boala
progresează, efectul amorţitor al alcoolului pare să se diminueze;
alcoolicul ajunge să se trezească atunci când ar prefera să doarmă în
timpul celor mai rele simptome ale unei mahmureli. Aceasta înseamnă
că durata unei mahmureli e extinsă şi, pentru că o parte importantă a
mahmurelii nu e nimic altceva decât pofta de a bea mai mult alcool,
durata tentaţiei este şi ea prelungită astfel. Băutul cu scopul de a stopa
durerea unei mahmureli este un cerc vicios – unul căruia aproape
fiecare alcoolic trebuie să-i facă faţă la un moment dat. A zace întins
într-o durere groaznică în momente în care şi-ar dori foarte mult să
doarmă devine ceva obişnuit; acesta e momentul în care alcoolicul
trebuie să decidă dacă poate sau nu să reziste pentru restul zilei (fapt
care poate necesita o anumită cantitate de cafea neagră şi multe băi)
sau dacă durerea resimţită este atât de mare încât trebuie să reînceapă
să bea doar pentru a supravieţui. Acesta e modul în care, de multe ori,
beţiile repetate se perpetuează de la sine.
43
Progresia continuă, chiar dacă alcoolicul nu are prea mulţi bani
sau o sursă stabilă de alcool. Uneori, când băutul e necesar doar
pentru că durerea e extrem de copleşitoare, capacitatea de a lua
decizii morale dispare. Singurul lucru care e simţit e nevoia, nevoia de
a „se drege” şi nimic nu poate fi mai important decât această
„dregere”. Sunt necesare puteri supraomeneşti pentru a sparge acest
ciclu, chiar şi temporar. E aproape imposibil să-l distrugi pentru
totdeauna.
Dacă poate să lucreze, alcoolicul va alege munca pentru a spori
şansele adevăratei sale ţinte în viaţă. Bineînţeles, individul nu se
gândeşte şi nu acţionează la nivel conştient în acest mod, iar o mare
parte a motivaţiei lui principale în viaţă rămâne ascunsă, chiar faţă de
el însuşi. Doar atunci când o altă “forţă” îl determină să-şi apere
punctul de vedere, alcoolicul poate fi pus faţă în faţă cu adevărul.
Un alcoolic activ este o persoană care cunoaşte foarte bine
mânia, căci el trăieşte într-o lume în care mânia este cel mai la
îndemână instrument. Din experienţă, ştie că întreaga lume e
împotriva lui. Aceasta nu e paranoia obişnuită, aşa cum e cunoscută
şi înţeleasă de restul speciei umane. Paranoia lui e una justificată. Un
beţiv poate aborda o persoană complet străină şi îl poate transforma
într-un duşman doar printr-un contact vizual. Atât de multă milă şi
mânie este aruncată asupra lor de-a lungul “carierei” de consum,
încât uneori au dreptate să creadă că cei mai mulţi oameni consideră
că alcoolicii nu sunt „buni de nimic”.
Un alcoolic care bea nu poate iubi pentru că centrul lumii lui nu
poate fi niciodată o altă persoană. El poate doar să venereze alcoolul,
mijloacele de obţinere a acestuia sau şansele de a fi lăsat în pace cu
alcoolul lui, indiferent de sentimentalismele şi emoţiile care l-ar putea
convinge de altceva.
Îi lipseşte judecata morală pentru că nu are vreun simţ al binelui
sau răului; este neînţelept şi expeditor. Trăieşte pentru un sentiment
iluzoriu de satisfacţie bazată pe băut, aşa că nu are absolut nici un
sentiment de auto-reţinere, iar auto-controlul este complet opus ţintei lui
în viaţă. Nu are răbdare, deseori pentru că singurul moment real în viaţa
lui apare atunci când „pune mâna” pe următorul pahar. Atât cât poate el
înţelege, propria lui voinţă este a-tot-puternică şi nimic şi nimeni nu are
44
permisiunea să pună în pericol această stare de fapt. Dacă există vreo
emoţie care pătrunde prin blindatul lui sistem defensiv, acesta e probabil
frica. Pentru alcoolic, teama vine şi din exterior, şi din interior. În mare
măsură, acest lucru se datorează faptului că băutorul nu se poate baza
ca alcoolul să îi fie cel mai bun prieten, ghid şi paznic, aşa cum şi-ar dori
el. Alcoolul este, în acelaşi timp, un zeu fals pentru că el nu e o
persoană, ci un lucru şi nu are nici o grijă sau preocupare pentru viaţa
celor pe care îi ia sub aripa lui tenebroasă. El este şi un depresiv şi îl
“recompensează” pe băutor cu simptomele cronice ale depresiei, pe
lângă durerea fizică permanentă care însoţeşte băutul excesiv.
Alcoolicul cunoaşte trădarea şi renunţă rapid la loialitate. Învaţă
să nu aibă încredere în nimeni. Priveşte suferinţa îndelungată ca pe
ceva pentru idioţii din lumea aceasta. Nici măcar nu ştie ce e aceea
speranţă pentru că valorile lui sunt orientate spre recompensarea
imediată, în timp ce speranţa implică răbdarea.
Una dintre marile ironii este că alcoolicul este, în mod
surprinzător, foarte capabil de auto-disciplină. Totuşi, aceasta nu e
din perspectiva auto-constrângerii sau curajului, ci e în totalitate ţintită
către pedepsirea propriei persoane. El poate opera la câteva nivele
de conştiinţă în acelaşi timp; în orice s-ar transforma conştiinţa lui de-
a lungul nebuniei gândirii alcoolice, se pare că aceasta nu face decât
să-l umple de durere faţă de comportamentele sale din trecut.
Ar fi o greşeală să credem că alcoolicul e de acord cu propriul
comportament, chiar dacă este complet devotat faţă de continuarea
acestuia. El îşi dispreţuieşte comportamentul, dispreţuieşte alcoolul şi
se dispreţuieşte pe sine.
De asemenea, ar fi o greşeală să credem că alcoolicul joacă doar
un rol pasiv în relaţia sa cu alcoolul. De fapt, el este într-o stare de
război permanent cu acesta. Într-adevăr, de fiecare dată când bea
ceva, el încearcă să se lupte cu alcoolul şi să câştige. Totuşi, aşa
cum va învăţa în timp, această bătălie e inutilă şi nu poate fi câştigată.
Cu toate acestea, el continuă ca şi cum dacă ar bate un cui pătrat,
acesta ar intra într-o gaură rotundă. El încearcă din nou şi din nou să
aplice în viaţa lui remedii care au fost încercate de atâtea ori înainte şi
care au dat greş întotdeauna.

45
Pentru băutor, umilinta şi umilirea sunt sinonime. Din când în
când, curajul ar putea ieşi la iveală sub forma unor obrăznicii la beţie,
dar asta e tot. Dreptatea e desconsiderată ca ceva ce ţine de oricine
e suficient de prost ca să creadă în virtuţile acestei vieţi, iar pacea e
ceva imposibil, pretinsă doar de nebuni.
Pentru alcoolic, nu are nici un sens să vorbeşti despre puterea
voinţei pentru că aceasta este partea cea mai afectată din toată fiinţa
sa. Acest fapt – că abilitatea sa de a face alegeri e afectată – face
dificil, dacă nu chiar imposibil, ca alcoolicul să profite de diferitele
metode folosite în mod tradiţional pentru a-i ajuta pe oameni; acest
lucru e valabil pentru orice tentativă de tratament.
În general, cam tot ce-i poate oferi direct alcoolicului medicina
tradiţională este să transforme băutul într-o experienţă total neplăcută
şi periculoasă pentru individ. Acest lucru e făcut prin administrarea
unui anume medicament care are o reacţie neplăcută cu alcoolul,
făcând persoana să se simtă cu adevărat rău. Teoria este că atât timp
cât medicamentul este administrat, persoana va alege în mod normal
să nu bea alcool. Din nefericire pentru alcoolici, asta va funcţiona
rareori pe termen lung, de vreme ce ei beau deseori până când băutul
devine dezgustător şi periculos – şi asta fără ajutorul nici unui
medicament prescris. Pe lângă asta, compulsia de a bea, e
întotdeauna mai puternică decât orice teamă de consecinţe, iar
tentaţia de a face acest lucru e o trăsătură străveche care nu poate fi
depăşită de administrarea nici unui medicament.
Băutorii înrăiţi care nu sunt alcoolici pot răspunde la terapia
aversivă descrisă mai sus, cel puţin pentru o vreme. Ea nu dă
rezultate pentru alcoolici pentru că se aşteaptă ca ei să facă o alegere
raţională bazată pe dovezi şi bun simţ. Dacă ei ar fi sensibili la o
cantitate cât de mică din oricare dintre cele două, ar avea şanse să fie
eficientă. Dar ei nu sunt. Aşa că nici ea nu este.
Nu putem accentua suficient faptul că alcoolicii suferă de ceva
mult mai serios decât de folosirea incorectă a voinţei umane sau de o
serie de alegeri greşite. Ei suferă, de fapt, de o boală a voinţei; ei nu
pot lua decizii bune. Nici un efort nu poate schimba ceva, căci nu ai
ce să schimbi.

46
h h h h h h h

BUNĂTATEA ŞI SIMPATIA SUNT DESEORI cele mai


dăunătoare „daruri” care-i pot fi oferite unui alcoolic. Ambele au
tendinţa de a transmite mesajul că, date fiind circumstanţele vieţii
sale, băutorul nu trebuie să aibă nici un sentiment de responsabilitate.
Alcoolicul receptează aceste mesaje de parcă ar avea ascuns un
radio pe unde scurte, aflat în funcţiune doar pentru acest gen de
afirmaţii. În gândirea alcoolicului, orice scuzare a băutului său îi
permite să bea. Într-un mod similar, pentru cineva cu tulburări de
alimentare, orice scuză îi va permite acestuia să mănânce mai mult,
pentru un dependent de sex să se comporte ca atare, pentru cel care
cheltuieşte prea mult să cheltuiască şi mai mult. Orice îndepărtare de
noţiunea de "totală responsabilitate" îi permite alcoolicului să-şi
continue comportamentul specific – nu de dragul de a bea, ci pentru
sentimentul de eliberare pe care i-l oferă băutul. Nici gustul alcoolului,
nici efectul acestuia nu sunt cele mai toxice. (E sentimentul de a avea
libertatea de a se oferi propriilor plăceri, fără a avea nici un sentiment
de responsabilitate personală pentru acţiunile lor – de aceea le este
atât de dificil să reziste - nota editorului)
Alcoolicii îşi petrec cea mai mare parte a timpului într-o letargie
emoţională şi în activităţi care să îi asigure că vor rămâne astfel.
Atunci, nu-i de mirare că alcoolicul proaspăt abstinent nu e prea sigur
de ce anume înseamnă să aibă un sentiment sau cum să procedeze
cu un sentiment pe care îl are. Dacă i se întâmplă ceva rău lui sau
celor din jurul lui, alcoolicul va găsi de obicei pe cineva pe care să îl
învinovăţească şi (cu înflăcărare egală) se va asigura că, indiferent de
situaţie, el va fi văzut ca victimă. Fără îndoială că după un eveniment
precum tragedia de pe 11 septembrie 2001 din New York şi din alte
părţi, alcoolicii din întreaga lume au început să relateze modul în care
aceste întâmplări i-au ‚rănit’ pe ei personal.
De timpuriu, alcoolicii resping ca pe ceva bizar orice relaţie de
cauză şi efect vizavi de relaţia cu corpurile lor. Ei tind să se vadă pe ei
înşişi într-un mod “deconectat” – persoana e ‚separată’ de propriul
corp, exact aşa cum propriul corp e separat de oricare altul. În fiecare
dimineaţă, el poate fi uimit să se trezească şi să se “găsească” încă

47
în corpul său. Trupul e bătut şi îndurerat pentru a se asigura de acest
fapt, dar el e încă acolo, pregătit să primească mai multe pedepse,
pregătit să fie tras ceva mai aproape de moarte.
Alcoolicilor le lipseşte sentimentul conexiunii cu restul lumii, chiar
şi cu restul speciei umane. Paşii nu folosesc acest concept, dar ei
explică pe larg situaţia dificilă a alcoolicului. Fiecare simte un anumit
grad de izolare în viaţa sa, într-o măsură mai mică sau mai mare. Ca
şi paranoia, acest sentiment de izolare reprezintă un mod necesar de
a face faţă dificultăţilor vieţii. Ca şi alte ameninţări existenţiale, lipsa
de semnificaţie, moartea, durerea şi anxietatea, conştientizarea
izolării ne face puternici, independenţi. Într-adevăr, toate ameninţările
asupra existenţei noastre sunt importante pentru noi, indiferent de cât
de neplăcute pot să fie, căci ele ne dau un anume simţ al dimensiunii,
un simţ al experienţei. De exemplu, foamea este o stare mult mai
naturală decât sentimentul de a fi mâncat prea mult. Dacă nu faci
nimic, ţi se face foame. Foamea doare sau, cel puţin, e inconfortabilă.
Pe de o parte, foamea e necesară pentru a ne stimula să găsim, să
preparăm şi să mâncăm hrana. Însă la un nivel complet diferit, ea ne
e folositoare pentru că ne face să ştim să apreciem. Un om care a
mâncat bine la un banchet va considera o bucată de pâine ca fiind
nedemnă de atenţia lui. Un om înfometat va privi aceeaşi bucată de
pâine ca pe ceva delicios, cu un gust special.
Izolarea ne învaţă să fim independenţi, „pe picioarele noastre”.
Alternativa ar fi să fim ca o oaie sau să fim dependenţi ca altcineva să ia
toate deciziile în locul nostru. La nivelul la care se află de obicei
alcoolicul, această izolare e departe de a fi cea care l-ar putea încuraja
să se bazeze pe el însuşi. Mai degrabă, e vorba de sentimentul de a fi
complet izolat, dincolo de cauză şi efect. Toate informaţiile pe care le
primeşte trebuie să fie filtrate prin egoul său, iar cele care nu sunt
conforme cu personalitatea sa sunt eliminate. În lipsa unui contact cu
restul lumii, simte că personalitatea îi este fragmentată. Ascultându-i pe
alcoolici povestindu-şi şi repovestindu-şi experienţele în cadrul grupului,
îţi dai seama că există un anumit grad de similaritate. Ceea ce descriu ei
nu este doar un sentiment de pierdere a individualităţii – există suficiente
dovezi pentru a demonstra că alcoolicul se simte foarte singur. Mai
degrabă, e vorba de sentimentul că nu există nimic în interiorul său – că
48
nici măcar nu mai are un interior. Într-un efort extraordinar de a fi regele
universului, el îşi pierde orice sentiment de sine. Gândiţi-vă la scamatoria
pe care o vedeţi la circ atunci când magicianul are o grămadă de farfurii
pe care le învârte cu vârful unui băţ. El se plimbă de colo-colo, provocând
tensiune pe parcursul reprezentaţiei, prin faptul că lasă câteva farfurii să
se clatine, gata să cadă. Pentru alcoolic, toată viaţa pare ca o grămadă
de farfurii – toate gata să cadă. În cele din urmă, singura soluţie care
pare să îi ofere un oarecare confort e cea de a-şi uita necazurile şi de a
se îneca în beţie. Încercarea de echilibrare între învârtirea farfuriilor şi
căderea în uitare este tocmai situaţia grea a alcoolicului. Greutatea
situaţiei alcoolicului e tocmai încercarea de a menţine echilibrul între
‚învârtirea farfuriilor’ şi uitarea completă.

h h h h h h h

PÂNĂ ACUM, AM VĂZUT PARTEA NEGATIVĂ a poveştii; tot


acest proces poate dura mult timp, uneori chiar ani de zile. Totuşi, cât
timp mai există suflu în corpul său, există mereu şansa ca alcoolicul activ
să ajungă într-un moment în care durerea să-i fie suficientă, iar viitorul
destul de lipsit de speranţă pentru ca el să ia legătura cu Alcoolicii
Anonimi. Întregul proces poate implica una (sau mai multe) “excursii” în
centre de tratament, prăbuşirea căsniciei, pierderea serviciului, pierderea
demnităţii, “vizite” la spital sau în arest – dacă nu şi mai rău. În cele din
urmă, unii – puţini, dar norocoşi – vor găsi drumul spre A.A., fără pic de
putere rămasă în ei, fără puterea de a lupta, fără dorinţa de a merge mai
departe. O astfel de persoană are nevoie să fie primită, să fie acceptată
şi să asculte. Dacă ascultă suficient, pentru suficient de mult timp, e
posibil să audă ceea ce trebuie să înveţe.

49
Capitolul 3

Viaţa în A.A.,
Viaţa în Recuperare

Întâlnirile
Cel ce doreşte să afle voia Domnului trebuie ca mai întâi să
înceteze a mai asculta pretenţiile propriului ego. Apoi, după
ce L-a rugat pe Dumnezeu cu credinţă şi simplitate sinceră şi
a vorbit cu ceilalţi din grup cu umilinţa inimii şi fără gând de
îndoială, el ar trebui să accepte ce îi spun ceilalţi ca fiind
spuse de gura lui Dumnezeu, chiar dacă sfatul lor e contrar
propriei lui dorinţe şi chiar dacă cei consultaţi nu sunt foarte
spirituali. Căci Dumnezeu nu e nedrept şi El nu îndepărtează
sufletele celor care cu credinţă şi inocenţă se supun umili
experienţei, puterii şi speranţei celorlalţi. Chiar dacă cei
întrebaţi sunt pure bestii, El, Cel care vorbeşte, este Cel
Imaterial şi Nevăzut.

Aceasta e o interpretare a ceea ce Sfântul Ioan, autorul Scării


Raiului, spunea în secolul VII (Treapta 26).
Dată fiind o epocă diferită şi un grup complet diferit de oameni
dintr-un mediu complet diferit, Sf. Ioan ar putea descrie o întâlnire
A.A. Într-o astfel de întâlnire, o persoană vorbeşte şi este ascultată.
Apoi, altcineva vorbeşte şi ceilalţi ascultă. De fapt, rareori e căutat un
sfat şi aproape niciodată dat, însă cu toate astea se învaţă foarte
mult. Dacă ceva din ce e spus necesită a fi comentat, un alt vorbitor
va integra respectiva informaţie în ceea ce are el de spus, referindu-
se la greşelile pe care le-a făcut el în propria viaţă mai degrabă decât
apostrofându-l pe cel care a adus în discuţie respectiva problemă. Nu
e chiar atât de complicat pe cât sună, de vreme ce alcoolicii tind să fie
destul de lipsiţi de originalitate în greşelile pe care le fac, iar aceleaşi
greşeli au fost făcute, probabil şi de alţi oameni din cameră. Până la

50
urmă, ce se împărtăşeşte la o întâlnire A.A. este „experienţa, puterea
şi speranţa” fiecărei persoane. Atunci când la o întâlnire cineva este
răutăcios, conştient sau nu, nu e neobişnuit ca membrii grupului să îi
atragă atenţia faţă de acel comportament cu blândeţe, dar ferm şi fără
a o face într-un mod acuzator. Atmosfera unei întâlniri A.A. e departe
de a fi aceea a unei mustrări în biroul directorului, a discursului
despre cum „trebuie să încerci mai mult” al unui părinte beligerant sau
îndemnurile absurde ale unui antrenor de fotbal.
Înainte de a ajunge la prima lui şedinţă, alcoolicul „se califică”
pentru tot ce are A.A.-ul de oferit, iar preţul pentru asta e durerea –
durerea fizică, durerea sufletească, durerea de a fi viu. În orice formă,
durerea e un însoţitor constant al alcoolicului activ. Uneori, ea îl va
determina să facă cel mai dificil lucru din lume pentru el: să pună
mâna pe telefon şi să ceară ajutor. Asta reprezintă cea mai mică
crăpătură în armura lui masivă; luând în considerare lipsa completă
de stabilitate emoţională, portiţa deschisă oportunităţii de a face aşa
ceva e extrem de mică. Însă minunile se întâmplă.
Odată ce e în contact cu A.A.-ul, el va descoperi două puternice
surse de sprijin: grupul (sau întâlnirea) şi naşul. Mergând la întâlniri şi
vorbind cu naşul, el va avea tot ce îi trebuie pentru ca adevărata
muncă să înceapă: lucrarea celor Doisprezece Paşi.
Foarte des, odată ce contactul telefonic iniţial a fost făcut,
alcoolicul va fi condus la o întâlnire de către alţi alcoolici care sunt
deja în recuperare. Ce va vedea el acolo e pe cât de evident, pe atât
de neaşteptat. Acolo nu există secrete ascunse în spatele uşilor
închise, nimeni nu chicoteşte, nici nu arată cu degetul, nu există
strângeri de mână neobişnuite sau parole – într-adevăr, nimic ieşit din
comun. I se va oferi o cană de cafea (sau ceai) şi va fi salutat de nişte
oameni care arată ca… nişte oameni obişnuiţi.
Uneori e o mare surpriză pentru nou-veniţi faptul că alcoolicii în
recuperare arată ca nişte oameni normali. Alcoolicii nu recunosc în
mod obişnuit alţi alcoolici, iar dacă singura imagine mentală e aceea
că un alcoolic trăieşte sub poduri şi bea soluţie de lustruit pantofii,
acea imagine va suferi o revizuire semnificativă.
La o întâlnire, există şi alte lucruri care pot să îl surprindă. În A.A.
nu există nici un proces de evaluare. Nu există nici un procedeu de
51
admitere. Nu există formulare de completat, nici întrebări de răspuns.
Singura cerinţă pentru a participa ca membru este dorinţa de a înceta
băutul. Singura taxă de iniţiere plătită de către cei care încep să
meargă la A.A. este pericolul şi răul pe care şi l-au făcut lor înşişi prin
consumul lor de alcool. Nu există profesionişti la aceste întâlniri – toţi
cei care sunt acolo sunt alcoolici în recuperare.
Noul venit e întâmpinat şi încurajat să-l asculte pe cel ce
vorbeşte şi să fie atent la acele elemente din povestea acestuia care
seamănă cu experienţa proprie. Cei mai mulţi alcoolici încetează să
asculte cu ani înainte de a înceta băutul, astfel încât acest lucru în
sine poate să fie o noutate. Alcoolicii activi sunt printre cei mai răi
ascultători din lume. Chiar atunci când sunt prinşi într-o conversaţie,
ascultă rareori pentru că folosesc timpul în care vorbeşte partenerul
de discuţie gândindu-se la ce vor ei să spună în continuare. Forma
preferată de comunicare a alcoolicului este monologul.
Ascultarea e şi ea unul dintre primele lucruri pe care alcoolicul învaţă
să le facă pe drumul spre recuperare. De la a fi un ascultător foarte prost,
alcoolicii încep să asculte şi încep să înveţe. În timp, abilităţile lor de
ascultare pot să se îmbunătăţească mai mult decât cele ale oamenilor
normali. E posibil ca ascultarea să nu fi fost niciodată specialitatea
omului, iar în lumea modernă e cu adevărat rară. Din punct de vedere
spiritual, acest lucru e trist, mai ales dacă ne gândim că cel puţin
jumătate din experienţa rugăciunii constă în ascultare.
Noul venit poate fi doar la câteva minute depărtare de ultimul
pahar (cel puţin, până acum) şi pe când ajunge el să se gândească la
asta, mare parte din ce se întâmplă la întâlniri poate să nu fie mai
mult decât o amintire înceţoşată. Nu contează. Ce e important e ca el
să-şi amintească faptul că a petrecut ceva timp cu un grup de oameni
care l-au tratat cu amabilitate şi cu demnitate – poate prima întâlnire
de acest gen într-o lungă perioadă de timp.
Formatul general al unei întâlniri A.A. este următorul: după o
scurtă introducere în care sunt citiţi cu voce tare Preambulul, cei
Doisprezece Paşi şi cele Doisprezece Tradiţii, oamenii vorbesc fie
despre tema anunţată de secretar ca şi temă a întâlnirii (preferatul din
toate timpurile pare să fie „recunoştinţa”), fie despre un subiect care îl
preocupă în mod special pe vorbitor sau pe altcineva prezent la
52
şedinţă. Deseori, dacă e prezent şi un nou venit, întreaga întâlnire va
fi devotată Pasului Unu, permiţându-i fiecărui membru prezent să-şi
reactualizeze propria experienţă a intrării lui în A.A. În unele grupuri
mai mari, nou veniţii pot fi încurajaţi să meargă la o mini-întâlnire a lor
în care preocupările lor specifice vor fi discutate cu membri care au
câţiva ani de experienţă.
În timpul unei întâlniri, atunci când cineva vorbeşte, ceilalţi membri
ascultă şi nici nu îl întrerup (aşa-numita „vorbire încrucişată” – un
categoric „nu” în conduita A.A.), nici nu îi adresează întrebări
vorbitorului. După ce acesta a terminat de vorbit, lui/ei i se mulţumeşte
pe scurt, fiind apoi rândul altcuiva să vorbească. În întâlnirile mici poate
fi normal ca fiecare să vorbească. În întâlnirile foarte mari, doar câţiva
vor face acest lucru. Fiecare membru fie va continua să vorbească pe
tema deja stabilită, fie va vorbi despre o chestiune proprie, aproape
întotdeauna legată în vreun fel de cei Doisprezece Paşi.
În unele întâlniri, citirea literaturii A.A. e mai extinsă şi devine
punctul central al acestora. În altele, poate să existe un invitat care să
vorbească pentru o bună parte a întâlnirii, în timp ce în altele membrii
vor împărtăşi, pur şi simplu, ce doresc. De fapt, aproape toate
grupurile ajung să fie aşa. Ca şi regulă, oricine are dorinţa puternică
de a vorbi, e liber să facă asta, exceptând situaţiile în care sunt siliţi
de durata întâlnirii – de obicei, o oră sau nouăzeci de minute pentru
toată şedinţa. Sunt citite anunţurile şi are loc o colectă (numită
Tradiţia Şapte) pentru a se acoperi costurile întâlnirii şi pentru a ajuta
la achiziţionarea literaturii oficiale a A.A-ului, inclusiv a pachetelor
informative care pot fi oferite pe gratis nou-veniţilor. Cele mai multe
întâlniri se termină cu o rugăciune. Oarecum surprinzător, rugăciunea
folosită e deseori ‚Tatăl nostru’, deşi acest lucru nu e cât de puţin
obligatoriu, de vreme ce grupul însuşi poate decide ce rugăciune
doreşte să folosească. O altă rugăciune, împrumutată de A.A. cu mult
timp în urmă, e aproape universală:

Doamne, dă-mi seninătatea


să accept ceea ce nu pot schimba,
Curajul să schimb ceea ce pot şi
Înţelepciunea să le deosebesc.
53
Întâlnirile sunt inima experienţei A.A.; ele permit membrilor să
discute şi să-şi împărtăşească experienţa în lucrarea celor
Doisprezece Paşi. Este un proces lent, însă detaliat. Aici, noul venit
aude, ascultând cât de bine poate, poveştile a sute, poate mii de alţi
oameni şi îşi spune propria poveste în multe, multe feluri diferite, de
multe, multe ori. Pur şi simplu, spunerea poveştii din nou şi din nou e
o parte importantă a procesului terapeutic, iar acest lucru e mai bine
făcut prin povestirea în faţa unor oameni diferiţi în grupuri diferite, mai
degrabă decât forţând o singură persoană să o asculte încă o dată, şi
încă o dată.
Pentru a li se oferi o măsură a priorităţii abstinenţei, nou-veniţii sunt,
în general, invitaţi să participe la nouăzeci de întâlniri în nouăzeci de zile
consecutive. Orice idee conform căreia cineva poate rezolva această
problemă cu „jumătate de normă” trebuie respinsă cu orice preţ, însă cu
grijă. Un nou-venit a fost odată invitat de cineva prezent la o şedinţă să
participe în ziua următoare la o altă întâlnire, într-un alt loc. Noul venit a
respins acest lucru ca pe o exagerare; pe lângă asta, era un om foarte
ocupat. Nu a stat abstinent pentru prea mult timp.
Unii oameni merg la prima lor întâlnire, iar după aceea nu mai
beau niciodată. Alţii nu sunt atât de norocoşi. Nu e deloc surprinzător,
căci individul urmează să experimenteze poate cea mai puternică
transformare din toată viaţa lui, cu excepţia naşterii sale. Toţi sunt
încurajaţi să continue să participe la întâlniri pentru că asta e singura
cale care promite vreun soi de recuperare, chiar dacă nu imediată. A
participa la şedinţe băut nu e chiar atât de îngrozitor pe cât se poate
crede – persoana beată e cu siguranţă în locul potrivit, iar celorlalţi
membri li se reaminteşte clar unde ar ajunge dacă ar alege să bea din
nou. O astfel de persoană nu e privită ca un vizitator nedorit
(exceptând, bineînţeles, cazurile în care aceasta are o lungă istorie
de intervenţii beligerante – şi chiar şi în astfel de situaţii grupurile
dovedesc o cantitate extraordinară de răbdare). În timp ce membrii
Comunităţii vor spune, în mod normal, că nu are nici un rost să
vorbeşti cu cineva care e beat, dacă, totuşi, acesta revine la şedinţă
băut, ceilalţi membri tind să îl trateze cu foarte multă răbdare şi
înţelegere, ştiind că persoana din faţa lor are nevoie de Comunitate
mai mult decât de orice altceva.
54
Întâlnirile din cluburile din centrul oraşului sau din centrele de
tratament cu mulţi nou-veniţi pot fi la fel de bune ca şi întâlnirile din
suburbii, din cadrul convenţiilor organizate în mari hoteluri sau cu
ocazia altor adunări A.A., chiar şi atunci când vocabularul este
întrucâtva diferit. Cei ce vorbesc în cadrul întâlnirilor folosesc rareori
un limbaj menit să jignească, însă, de vreme ce toţi alcoolicii
împărtăşesc cam aceeaşi experienţă a unor comportamente ‚mai
puţin decât delicate’, astfel de lucruri nu sunt privite ca fiind o
încălcare gravă a bunelor maniere. Sentimentul comuniunii dintre
membrii A.A. este cât se poate de real şi se poate ajunge la strânse
prietenii.
Membrii A.A. care călătoresc pot să afle informaţii despre
grupurile din localitatea de destinaţie, odată cu informaţiile despre
cazarea la hotel sau despre mijloacele de transport. Fără îndoială, e
bine ca un membru AA să ia legătura cu A.A.-ul dintr-un loc străin. Se
întâmplă uneori ca un membru să meargă la o întâlnire într-o ţară
străină, ţinută într-o limbă pe care nu o înţelege, cu oameni pe care
nu i-a mai întâlnit niciodată şi, totuşi, să aibă imediat sentimentul că
aparţine grupului respectiv.
Membrii A.A. descoperă că nu e un obicei bun să se pună unul
pe celălalt pe un piedestal. Până la urmă toţi membrii A.A. sunt la un
pahar depărtare de a fi beţi. Totuşi, alcoolicii în recuperare dovedesc
foarte multă toleranţă unii faţă de ceilalţi. E înţelept să presupunem că
toţi au suferit, că toţi au pierdut ceva, că toţi au fost oprimaţi. Odată ce
luăm în considerare acest lucru, nu mai e necesar să vorbim despre
asta sau să tratăm pe cineva cu ceva similar simpatiei. Din contră,
membrii Comunităţii privesc deseori simpatia ca pe o comoditate
periculoasă, de vreme ce ea alimentează înclinaţia naturală a
alcoolicului de a se vedea pe el însuşi ca victimă. Oricine îndrăzneşte
să spună: „Vai, sãracul de tine” unui alcoolic (sau oricărei alte victime)
o încurajează pe respectiva persoană să rămână în durerea ei pentru
că asta îi aduce mai multă simpatie. E nevoie de empatie, nu de
simpatie. Această distingere e delicată, însă importantă. Empatia
permite ca persoana suferindă să ştie că durerea îi e înţeleasă, fără
însă a o răsplăti pentru ea.

55
În recuperare, alcoolicul descoperă că diferitele instrumente
oferite de A.A. sunt absolut vitale. Primul sfat este de ‚a merge la
întâlniri’. Al doilea sfat, de nepreţuit, este ca în timpul grupului să fie
atent la lucrurile pe care le crede folositoare şi să le ignore respectuos
pe celelalte. La întâlniri, pot fi spuse multe lucruri pe care el le
găseşte ca fiind irelevante sau chiar nefolositoare. În acest caz, el e
convins să ignore părţile care nu îi plac. Se spune uneori, doar parţial
în glumă, că dacă cuiva îi plac toate întâlnirile la care merge, atunci
nu merge la suficiente întâlniri. Grupurile pot fi vitale, însă nu pot avea
întotdeauna fiorul abstinenţei imediate.
Nimeni din A.A nu are o poziţie de putere; toţi alcoolicii sunt în
pericolul de a bea din nou, indiferent de cât de mult timp au fost
abstinenţi. Nimeni din A.A. nu deţine monopolul înţelepciunii. Uneori,
într-adevăr, grupul are nevoie să audă mai mult decât orice altceva ce
are de spus un nou-venit, chiar dacă nu e neapărat nevoie ca el să
ştie asta!
Uneori, terminologia A.A. e derutantă pentru publicul larg. De
exemplu, cei mai mulţi oameni din afara Comunităţii folosesc termenul
‚alcoolic’ pentru cineva care încă bea. Ei tind să numească pe cineva
care nu bea ‚ex-alcoolic’ sau ‚alcoolic vindecat’. Nu şi în Comunitate.
Aici, oameni care nu au băut deloc de mulţi ani se prezintă bucuroşi
ca ‚alcoolici’. Fraza „Salut, numele meu este … şi sunt alcoolic” este o
aclamare, nu o condamnare. E o afirmare a puterii, nu o a admitere a
înfrângerii.
Parte din puterea acestui cuvânt stă în faptul că alcoolicul activ
foloseşte orice forţă posibilă aflată la îndemână pentru a îndepărta
această etichetă, indiferent de cât e de evident pentru tot restul lumii
faptul că o merită. Pentru a ascunde şi a disimula e nevoie de
îngrozitor de multă energie mentală şi spirituală, de vreme ce trăirea
acestei minciuni necesită toată atenţia şi efortul de care e capabil
alcoolicul activ. Însă, odată ce acelaşi alcoolic se poate ridica şi
spune „Sunt alcoolic”, povara e înlăturată. Sentimentul de uşurare din
acest moment e aproape tangibil şi nu e ceva neobişnuit ca ceilalţi din
cameră să înceapă să aplaude sau să-şi arate aprobarea în alt mod,
mai ales dacă l-au urmărit pe un individ venind la grupuri de ceva
vreme, dar fără a face acest pas atât de important. Nu e neobişnuit ca
56
alcoolicii să înceapă să participe la întâlnirile A.A. perfect conştienţi,
pe de o parte, că trebuie să facă ceva în legătură cu problema lor,
însă, pe de altă parte, la fel de lipsiţi de puterea sau de voinţa de a
admite că au o problemă. Acest gen de logică, destul de des întâlnit
în sălile de grup ale A.A., e oarecum ciudat pentru restul lumii. Însă,
nou-venitul se prinde repede de cum stau lucrurile atunci când îi vede
pe alţii venind cu exact acelaşi mod ilogic de gândire ca şi al lui.
Afirmaţia „Sunt alcoolic” e plină de înţelesuri. Deşi e
independentă de cei Doisprezece Paşi, ea sprijină şi completează
munca pe care o încurajează Paşii. Mai întâi, ea semnifică „Admit ca
am o problema”. Orice alcoolic care poate spune asta se separă de
alcoolicii fără număr care preferă să meargă în mormânt decât să
admită că au o problemă. Ea înseamnă şi „Sunt alcoolic în
recuperare”, chiar dacă misterul de a nu bea (fiecare zi la rândul ei)
poate să nu facă încă parte din experienţa sa.
Afirmaţia „Sunt alcoolic” înseamnă şi „Eu nu sunt Dumnezeu” sau
chiar „Nu sunt eu Dumnezeu, deci trebuie sa fie altcineva”. În schimb,
de vreme ce altcineva e Dumnezeu, băutorul e liber să lase acea
persoană să-şi facă treaba Lui. Alcoolicul e liber apoi să fie el însuşi,
să descopere şi să-şi găsească locul în orice i-a pregătit adevăratul
Dumnezeu. Acesta e un stadiu crucial în recuperare.
De la bun început, afirmaţia „Sunt alcoolic” are şi o altă
semnificaţie importantă. Titlul de „alcoolic” e purtat ca o insignă de
onoare şi îi dă celui ce o poartă sentimentul că aparţine unui grup în
care fiecare poartă acelaşi titlu. „Fac parte din A.A.” înseamnă, de
fapt, că „mostenirea si comunitatea A.A. îmi apartine”. Asta e foarte
important, mai ales pentru cineva care, timp de ani de zile, nu a
cunoscut nimic altceva în afară de respingere.
E util să purtăm în minte că membrii A.A. nu au, de obicei, prea
multe în comun unii cu ceilalţi înainte de a se alătura Comunităţii, în
afară de faptul că sunt cu toţii alcoolici. Ei provin din toate clasele
sociale şi economice, din toate grupările etnice, au o educaţie şi
convingeri religioase diferite. Acest ultim factor face ca discuţiile
despre „Dumnezeu” să fie exprimate în cei mai simpli termeni,
permiţându-i fiecăruia să folosească cuvintele pe care el sau ea le
găseşte acceptabile, fără a fi însă jignitoare pentru cei prezenţi. Orice
57
încercare de limitare a definirii lui Dumnezeu la o anumită perspectivă
religioasă sau de insinuare că există o conexiune normală şi evidentă
între ce se spune şi practica sau credinţa unui anumit grup religios
este întâmpinată, în general, cu un comentariu referitor la prezenţa
membrilor din mai multe confesiuni religioase şi la faptul că ce spun
oamenii ar trebui să reflecte această realitate. Bineînţeles, e posibil să
fie şi unii care se declară atei sau agnostici şi aceştia vor admite că
înţelegerea lor cu privire la cuvântul „Dumnezeu” (care în cazul lor
poate să fie la fel de uşor exprimat ca „Dumnezeu asa cum nu Îl
întelege fiecare dintre noi”) poate să fie complet nesatisfăcătoare din
punctul de vedere al altora din grup. Însă, şi ei aparţin în aceeaşi
măsură grupului.

Naşul
Membrii A.A., mai ales cei noi, sunt încurajaţi să-şi găsească un
naş. Sarcina naşului e aceea de a ghida persoana prin cei
Doisprezece Paşi, în general în baza unei prietenii de unu la unu.
Această relaţie e una importantă şi se aşteaptă, în general, să dureze
o anumită perioadă de timp.
Se obişnuieşte ca naşul să aibă o anumită experienţă în
abstinenţă, deşi nu a fost mereu aşa – e evident că în primele zile ale
Comunităţii unii dintre oameni aveau doar cu câteva minute mai multă
abstinenţă decât cei pe care îi îndrumau. Totuşi, e un avantaj clar să
ai un naş experimentat, iar alegerea naşului e o sarcină importantă.
Unii naşi sunt foarte relaxaţi în legătură cu programul, în timp ce alţii
au o loialitate puternică faţă de formularea textului conţinut fie de
Cartea Mare a Alcoolicilor Anonimi, fie de Doisprezece Paşi şi
Douăsprezece Tradiţii, fie de o altă carte despre Paşi. Însă, toţi îi vor
încuraja pe oameni să meargă la întâlniri şi să citească literatura A.A.
Un naş va îmbina întotdeauna cunoştinţele şi înţelepciunea
acumulată în Comunitate cu experienţa personală, căci această
experienţă, împreună cu promisiunea puterii şi speranţei, sunt de
primă importanţă pentru persoana aflată în recuperare. Naşul e prima
linie de apărare în faţa posibilităţii de a bea din nou şi oferă un sprijin
important în a pune înţelepciunea A.A. la dispoziţia persoanei
îndrumate. Naşul îşi oferă sprijinul, înţelepciunea, prietenia, timpul şi
58
(uneori, incredibil de nelimitată) răbdarea sa ca parte a serviciului său
în A.A., ca parte a acţiunii de plată a datoriei faţă de Comunitate,
continuând în schimb să-şi consolideze propria abstinenţă. Mulţi naşi
le vor permite celor pe care îi îndrumă să îi sune acasă fie zi, fie
noapte. Mulţi au învăţat (din experienţă) că e important pentru un
alcoolic să pună mâna pe telefon înainte de a pune mâna pe pahar.
Asemănările şi diferenţele dintre sarcina naşului şi sarcina tatălui
sau mamei spirituale vor fi descrise pe parcurs ce Paşii înşişi vor fi
examinaţi.

Structura Alcoolicilor Anonimi


Multe aspecte ale grupului de Alcoolicii Anonimi pot fi regăsite în
alte grupuri de oameni. Există o organizare, o istorie, tradiţii (atât
scrise, cât şi nescrise), obiceiuri şi convenţii. Pe parcurs ce A.A.-ul se
dezvoltă, se dezvoltă şi personalitatea lui. Deşi există multă literatură,
cea mai mare parte a gândirii A.A. e transmisă pe cale orală. La
fiecare întâlnire, e posibil să auzi şi să re-auzi parte din această
tradiţie orală – la fel de răspândită şi de variată ca şi Comunitatea
însăşi, totuşi coerentă în conţinut, ghidată, ca întotdeauna, de spiritul
Paşilor şi Tradiţiilor. Atunci când membrii, mai ales nou veniţii, se abat
de la viziunea conţinută de Paşi şi Tradiţii, ei sunt cu grijă îndrumaţi
înapoi către viziunea originală. Cu siguranţă, nu există insistenţe cu
privire la uniformizarea gândurilor, aşa cum cineva s-ar aştepta să
găsească într-un cult. Pe de altă parte, aceasta e o Comunitate de
oameni care ştiu că abstinenţa lor e sigură doar atât timp cât păzesc
unitatea Comunităţii ca întreg: recuperarea personală depinde de
unitatea A.A.
Viaţa în Comunitatea Alcoolicilor Anonimi nu e de natură
ierarhică, deşi există şi aici organizare. Conform formulării Tradiţiei a
Doua, „Liderii noştri nu sunt decât umili servitori – ei nu guvernează.”
Acesta e spiritul conducerii în cadrul Comunităţii, indiferent dacă e la
nivel local, regional, naţional sau internaţional. Sunt multe lucruri de
făcut şi toţi sunt invitaţi să se implice. În cele mai multe grupuri, există
sugestii cu privire la faptul că cineva ar trebui să aibă o anumită
perioadă de abstinenţă (de multe ori, şase luni) înainte de a se angaja
în munca activă („serviciu”) în Comunitate, mai ales ca şi funcţionar
59
ales în cadrul grupului – pentru a se asigura un anume grad de
stabilitate. Fiecare grup îşi alege funcţionarii (secretar, responsabil cu
literatura, casier, ş.a.m.d), de multe ori pentru o perioadă de şase luni.
Nou veniţii sunt încurajaţi să ajute la unele dintre sarcinile domestice
ale grupului, chiar dacă nu e ieşit din comun să vezi un membru
senior, cu experienţă, să spele cănile de cafea sau să spele podelele.
La un alt nivel al organizaţiei există o anumită muncă de comitet de
făcut, iar asta e făcută de obicei de către oameni care ar putea face
parte din orice comitete din societate. Există o structură – grupuri
locale, regionale, naţionale şi internaţionale – care e importantă pentru
ca viaţa Comunităţii să continue. Totuşi, nu structura internaţională (de
vreme ce mulţi dintre membrii A.A. cunosc rareori Comunitatea la acest
nivel, dacă asta se întâmplă vreodată) e sângele Comunităţii, ci
grupurile locale. În orice oraş, pot să existe multe grupuri, diferite atât
prin mărime, cât şi prin specific sau orar astfel încât, cât mai mulţi
oameni să aibă acces la mesajul A.A. Întâlniri ale femeilor, întâlniri ale
tinerilor […] – toate acestea sunt disponibile şi prezentate ca atare în
listele cu grupuri locale; orarul lor poate fi disponibil şi ca mesaj
înregistrat pe linia telefonică A.A. Chiar şi aici, însă, participarea la o
întâlnire tinde să nu fie atât de exclusivistă, iar în situaţii de urgenţă
orice întâlnire e mai bună decât nici o întâlnire.
Grupurile se ţin într-o varietate de clădiri, în holurile sau
subsolurile bisericilor, spitale sau alte facilităţi, uneori chiar şi în case
private. Un grup se poate întâlni zilnic, săptămânal sau în anumite zile
ale săptămânii. E normal ca alcoolicii în recuperare să participe la mai
mult decât la un singur grup – e posibil, în general, să găsească o
întâlnire convenabilă pentru fiecare zi a săptămânii – deşi vor
recunoaşte că un grup („grupul de acasă”) este cel căruia îi acordă
cea mai mare importanţă.
Grupurile au un mare grad de autonomie. În mare, ele se auto-
guvernează şi se auto-întreţin prin propriile contribuţii. Evident, e
nevoie de bani pentru a plăti chirie pentru cameră, pentru a plăti
literatura, parte din care grupul o va pune spre vânzare. Grupurile
locale vor face donaţii şi la nivelele superioare ale organizaţiei (numite
„Intergrupuri”) care organizează linia telefonică de urgenţă şi alte
servicii, de obicei la nivelul unui oraş.
60
A.A. nu acceptă contribuţii de la non-membri pentru că s-a
descoperit la începuturile Comunităţii că având prea multe, misiunea
Comunităţii va fi, de fapt, mai dificilă. Tot ce are de-a face cu
Comunitatea e subordonată scopului suprem de a-l ajuta pe alcoolicul
care mai suferă încă. Pentru Comunitate, orice altă problemă
reprezintă o „chestiune externă” care o îndepărtează de la scopul
primar.
Cele mai multe oraşe mari şi un mare număr dintre oraşele mici
din Statele Unite au cluburi în care se ţin frecvent întâlniri A.A.. A.A.-
ul nu are în proprietate aceste cluburi, chiar dacă toţi membrii aparţin
Comunităţii. Într-un astfel de centru, poate să existe o cafenea sau un
alt loc unde se serveşte mâncare şi în care oamenii pot interacţiona la
nivel social. Anumiţi oameni aflaţi la începutul abstinenţei îşi dau
seama că au o grămadă de timp liber la dispoziţie, mai ales dacă nu
sunt angajaţi cu normă întreagă – şi, deseori, nu sunt. Alcoolicii care
beau şi serviciul cu normă întreagă nu merg prea bine împreună.
Proaspeţii alcoolici în recuperare au nevoie de multe ori să înveţe
abilităţile sociale de la zero; e destul de potrivit să înveţe unul de la
celălalt, pentru că alcoolicii tind să fie aspri unii cu alţii şi nu permit cu
uşurinţă îndepărtările de la tipicul normal, îndepărtări care pot
conduce, în cele din urmă, la o „alunecare” – de ex., reîntoarcerea la
băut. A.A.-ul priveşte alunecarea ca pe ceva implicit, iar semnele
apariţiei acesteia sunt deseori mai evidente pentru ceilalţi decât
pentru băutorul însuşi. Totul începe cu ceea ce Comunitatea numeşte
„gândire împuţită” şi care e, pe drept, văzută ca o ameninţare a vieţii.
Deşi A.A.-ul e foarte bun în tot ce face, există uneori
dezamăgiri cu privire la ce A.A. nu poate sau nu vrea să facă. A.A. nu
este implicat în cercetările privind alcoolismul şi nu se alătură
grupurilor de acţiune socială. Nu poate face nici un fel de
diagnosticare oficială a alcoolicilor sau a alcoolismului. A.A nu oferă
bani sau sprijin material pentru nimeni; nu conduce centre de
tratament şi nici nu oferă consiliere individuală. Nu poate nici măcar
să le ofere oamenilor motivaţia de a lucra Paşii pentru că asta trebuie
să vină de la indivizii în cauză. A.A. nu este afiliat cu nimeni la nici un
nivel, însă încearcă să coopereze cu oameni care sunt priviţi ca
susţinători ai muncii Comunităţii. Astfel de grupuri locale vor permite
61
secretarilor grupurilor să semneze „carduri de participare” emise de
tribunale pentru că mulţi judecători au considerat că a-i trimite pe
oameni la A.A. e uneori benefic – astfel, ei îi ‚condamnă’ uneori pe
oameni să participe la A.A. Comunitatea nu are nimic de spus despre
această politică, însă nu luptă nici pentru, nici împotrivă.
O importantă trăsătură a vieţii în Comunitate e că A.A. nu
încearcă să-i controleze pe membrii săi, nici nu încearcă să îi
monitorizeze pe acei membri care încetează să mai participe. A.A.
este pentru cei care îl doresc, nu pentru cei care ar trebui să-l
dorească. A.A. încearcă din răsputeri să pună stilul său de viaţă la
dispoziţia celor care au nevoie de el, însă nimeni nu e forţat să-l
accepte.
A.A. nu priveşte ca adversari nici comunitatea medicală, nici pe
cea ştiinţifică. Din contră, Comunitatea încearcă să coopereze cu
oameni care pot fi de ajutor în atingerea scopului lor – de a fi la
dispoziţia alcoolicului care suferă încă. Totuşi, teoriile şi metodele
comunităţii medicale pot fi diferite de ceea ce A.A. crede despre
alcoolism, iar atunci când aşa ceva se întâmplă, A.A. rămâne la ceea
ce ştie deja.
A.A. îşi tipăreşte şi distribuie propria literatură. Există câteva
cărţi, multe dintre ele scrise de însuşi Bill W., mai ales „Alcoolicii
Anonimi” şi „Doisprezece Paşi şi Douăsprezece Tradiţii”, care sunt
aprobate de către A.A. Alte cărţi (de exemplu, „Douăzecişipatru de
ore pe zi ”) pot fi pe larg utilizate de către membrii A.A., fără a fi însă
literatură oficială a A.A., probabil pentru că are nuanţe prea religioase.
A.A. publică, de asemenea, un mare număr de broşuri pentru că, din
punctul de vedere al costurilor, asta e una dintre cele mai eficiente
metode de „transmitere a mesajului”.
Toţi membrii A.A. care pot, sunt încurajaţi să citească literatura
aprobată a A.A., iar cei mai mulţi membri care au o oarecare perioadă de
abstinenţă sunt, în general, familiarizaţi cu acele părţi din Cartea Mare
care conţin inima mesajului A.A. Există şi membri care analizează Cartea
Mare (mai ales) cu mare grijă şi o citează la întâlniri (de multe ori, cu
referire la pagini) ca şi cuvânt autoritar al A.A. cu privire la orice subiect.
Această tendinţă e observată mai des la cei care abordează în mod
asemănător şi Biblia. Alţi membri insistă mai puţin asupra perspectivei
62
exacte, alb-negru, şi consideră că literatura A.A. este un bun punct de
pornire în dezvoltarea gândirii personale.
Există şi o revistă lunară publicată de cele mai extinse organizaţii
naţionale A.A. şi care încearcă să ofere membrilor săi o întâlnire între
întâlniri. În Statele Unite aceasta se numeşte „The Grapevine” (Viţa
de vie), iar în Regatul Unit „Share” (Împărtăşeşte). Pentru a-şi
menţine abstinenţa o perioadă mai lungă de timp, alcoolicii au nevoie
ca în mod constant să-şi treacă în revistă problema, apoi să facă
acelaşi lucru cu soluţia, iar revista îi poate ajuta să facă asta atunci
când nu pot să meargă la grup.
Viaţa organizaţională a Comunităţii e reglementată cu succes de
către cele Douăsprezece Tradiţii, a căror listă poate fi găsită în Anexa
B. Alcoolicii Anonimi sunt o organizaţie la nivel mondial, dar există
foarte puţine diferenţe între grupurile de A.A. întâlnite în Statele Unite
şi Canada şi cele din Italia, Bahrain sau Samoa, de exemplu. Peste
tot se găseşte, bineînţeles, aceeaşi literatură, într-o varietate de limbi
şi aceleaşi teme şi interese sunt punctul de atenţie central al
membrilor săi. Pot să existe mici diferenţe de detaliu în probleme ce
au de-a face cu durata obişnuită a unei şedinţe sau cu alegerea
rugăciunii; există însă un copleşitor sentiment al unităţii şi o anumită
uniformitate în şedinţele din lumea întreagă.
Recuperarea din alcoolism este un element atât de central, atât
de important în viaţa membrilor A.A., încât orice factori care ar putea
în mod obişnuit să îi dividă pe oameni, tind să fie priviţi ca fiind prea
puţin sau deloc importanţi. De fapt, în anumite zone din lume în care
există conflicte continue, A.A.-ul tinde să ofere un adevărat centru al
speranţei în situaţii lipsite de speranţă.

Cum e să te recuperezi din alcoolism


Când în recuperare începe să se contureze abstinenţa, alcoolicii
trebuie să facă faţă problemei coordonării trupului, minţii şi spiritului –
până la urmă, recuperarea are loc în toate aceste trei arii în acelaşi
timp. Asta pare straniu pentru alcoolic – simpla idee că poate exista o
cooperare între el însuşi şi trupul lui (ca să nu mai vorbim de suflet) e
o noutate atât de mare încât o poate vedea drept unul dintre cele mai
bizare efecte ale încetării băutului. Trecerea de la dezbinare haotică
63
la unitate şi armonie e una dintre primele şi, în acelaşi timp, una dintre
cele mai importante şi mai de durată senzaţii ale abstinenţei.
Memoria care a fost atât de mult timp inamicul alcoolicului începe să
devină un prieten. Poate fi chiar o chestie utilă. În locul intensei dureri
fizice şi psihice, individul începe să simtă plăcerile liniştite ale „potrivirii” în
propriul corp. Oboseala şi senzaţiile însoţitoare de relaxare se re-
stabilesc la trezirea din somn, moment care în trecut era mereu
acompaniat de teamă, spaimă şi (deseori) de o durere sfâşietoare.
Gândurile încep să apară în mod cursiv şi să le înlocuiască pe cele
‚propulsate’, ca şi convulsiile, de creierul băutorului. Lucrurile încep să
aibă sens, în loc să dea naştere unui şir nesfârşit de gânduri confuze şi
fără legătură între ele. Obiectele încetează a se mai mişca de colo colo şi
încep să fie găsite acolo unde au fost lăsate ultima dată. Chei, agende,
haine – toate rămân acum acolo unde sunt puse până când e nevoie din
nou de ele. Hainele nu mai poartă pete necunoscute; maşinile nu mai au
urme de coliziuni pe jumătate amintite; mâncarea pusă în cuptor e scoasă
atunci când e gata, nu e lăsată să se facă scrum, să fie descoperită de
prieteni, vecini sau de departamentul de pompieri. Fumarea ţigărilor
devine doar o ameninţare pentru sănătate şi bunăstarea materială, fără a
mai preceda arderea hainelor, lenjeriei de pat sau casei. Timpul începe să
treacă în mod ordonat. Alcoolicul pleacă undeva şi, în cele din urmă,
ajunge acolo. Atunci când merge acasă, ajunge în casa lui şi nu se mai
trezeşte în realitatea cenuşie a dormitorului altcuiva sau într-o celulă de
poliţie. Dacă spune că ceva anume se va întâmpla, sunt destule şanse ca
acel lucru să aibă loc cu adevărat. Începe să îşi dea seama că poate
folosi cuvintele şi la altceva în afară de a-i îndepărta pe ceilalţi oameni,
speranţele, ideile şi pretenţiile lor.
Uneori, în abstinenţă, băutorul îşi va da seama că oamenii fac
faţă de el gesturi de bunătate pornite din nimic altceva decât dintr-un
spirit de apropiere, nu din milă. La început, nu va şti cum să
reacţioneze faţă de acest lucru pentru că încă va trebui să înveţe să
aibă încredere. El se scaldă acum în oceanul lui „dă şi primeşte” care
înseamnă societatea umană, iar cele mai multe dintre regulile acestei
societăţi îi sunt necunoscute. Manipularea grosolană şi un anumit fel
de a spera pentru ce e mai bun sunt singurele instrumente pe care le
cunoaşte, iar în abstinenţă, brusc, ele nu îşi mai găsesc locul. El
64
poate observa că oamenii îi pot zâmbi fără motiv, şi chiar nici nu
există un alt motiv în afară de bunătatea umană. Poate că nu va mai fi
respins direct, însă societatea are multe şi diferite moduri de a refuza
cererile unui individ, iar el nu îşi va da seama ce se întâmplă de fapt.
Abstinenţa nu e mai mult decât o muchie de cuţit. Nu e o
concluzie predictibilă şi nu poate fi privită cu neseriozitate – este un
miracol de zi cu zi. Pentru a trăi în miracol, cineva trebuie să fie
conştient. Dacă îţi vei pierde conştiinţa, vei pierde şi miracolul. Dacă
îţi pierzi miracolul, îţi pierzi abstinenţa. Dacă îţi pierzi abstinenţa,
pierzi toate binecuvântările vieţii.
Alcoolicii în recuperare au un puternic simţ al miraculosului.
Oricine îşi poate aminti de un moment din viaţa lui în care şi-a dat
seama că nu se poate opri din băut – indiferent de cât de mult şi-a
dorit asta – va accepta darul abstinenţei ca pe ceva ieşit din comun,
ca pe ceva dincolo de natural. Dincolo de credinţă. Acesta e domeniul
în care mintea umană nu poate pătrunde – domeniul credinţei –
domeniul în care are loc adevărata muncă a recuperării.
Sfinţenia nu e o cerinţă pentru a te menţine abstinent, însă
bunăvoinţa este. De fapt, pe parcurs ce oamenii abstinenţi încep să
devină tot mai mult adepţii inventarului personal, ei tind să fie tot mai
conştienţi mai degrabă de cât de rău, şi nu de cât de bine se
descurcă în viaţa de zi cu zi. Totuşi, ei devin tot mai conştienţi de
puterea lui Dumnezeu de a ierta şi de a da viaţă iertării. Sunt mai
conştienţi ca niciodată că viaţa e un dar care trebuie preţuit şi folosit
profitabil – de care să te bucuri, pe care să fii sigur, dar care să fie de
un oarecare folos în a găsi un fel de împlinire.
Educaţia religioasă îi oferă cuiva cunoştinţe religioase. Viaţa în
abstinenţă în cadrul Comunităţii îi poate oferi cuiva experienţa
spirituală. În mod evident, pentru cei mai mulţi alcoolici în recuperare
e mai puţin interesant să ştie „despre” decât să ştie „că…”, mai ales
atunci când cea din urmă variantă e abordată cu un profund
sentiment de umilinţă şi recunoştinţă.
În A.A., abstinenţa completă faţă de alcool e văzută ca singura
cale posibilă către recuperarea din alcoolism, însă recuperarea e
văzută în primul rând în termeni spirituali, nu fizici. Acest lucru e
adevărat în ciuda faptului că Paşii înşişi sunt foarte practici.
65
La întâlnirile A.A., se poate auzi în mod obişnuit: Alcoolicul face
Paşii pentru a deveni abstinent sau alcoolicul devine abstinent pentru
a lucra Paşii? Răspunsul, întrucâtva mistic, ar trebui să fie că ambele
sunt adevărate şi că ambele sunt în centrul a ceea ce înseamnă să
duci o viaţă abstinentă care pentru alcoolici e opusul morţii, distrugerii
şi nebuniei. „O viaţă abstinentă” poate să sune destul de neplăcut
pentru cei mai mulţi dintre oameni, sugerându-le poate o lipsă de
distracţie şi o lipsă de relaxare sau plăcere. Totuşi, pentru alcoolicul
activ asta reprezintă o alternativă frumoasă şi sănătoasă care să
înlocuiască nebunia, distrugerea şi moartea.
După ce devine abstinent, viaţa de după moarte pare o concluzie
previzibilă.

Concluzie
A.A. e preocupat de sănătate. În cea mai evidentă formă, A.A. e
preocupat de sănătatea fizică pentru că ravagiile alcoolismului sunt
deseori fatale. Totuşi, nu aici se află punctele tari ale A.A.- ului. Nu ar
fi surprinzător dacă A.A. s-ar ocupa şi de problemele de sănătate
mentală. Dar A.A. nu are aproape nimic de spus în această privinţă.
Ce poate A.A.-ul să ofere şi care constituie şi principală funcţie a vieţii
sale, este calea către sănătatea spirituală. Această sănătate spirituală
va include şi sprijini îmbunătăţirea sănătăţii fizice şi mentale, însă
interesul de bază şi predominant e faţă de domeniul spiritual. Totuşi,
această noţiune de sănătate spirituală nu e neapărat evidentă pentru
cei din afară şi, cu siguranţă, nu e deloc evidentă pentru alcoolicul
care intră împleticindu-se la prima sa întâlnire. Cei mai mulţi vor
presupune că e ceva ce are de-a face cu religia, dar asta e doar
parţial adevărat. De fapt, este o noţiune puternică ce se află la baza
tuturor activităţilor din viaţă şi care oferă o sănătate multi-
dimensională – referitor la relaţiile dintre individ, familia sa, restul
societăţii umane, univers şi tot ce conţine acesta şi, în cele din urmă,
cu Dumnezeu. Cheia către înţelegerea importanţei spiritualităţii este
anonimatul.

66
Capitolul 4

Anonimatul, Adicţiile,
Negarea şi Controlul

Anonimatul
Anonimatul este unul dintre cei mai puţin înţeleşi factori din viaţa
Comunităţii Alcoolicilor Anonimi. E posibil să se întâmple aşa pentru
că termenul se aplică unor concepte diferite în momente diferite din
viaţa alcoolicului în recuperare.
Pe vremea când bea, alcoolicul încearcă să păstreze aparenţele.
Încearcă să spună lumii întregi că totul e în regulă în viaţa lui. Chiar
dacă zace cu capul în şanţ cu faţa în noroi, probabil le va spune
trecătorilor că nu are nimic. Face asta din cauza negării.
În momentul în care intră în abstinenţă (sau se întreabă doar cum
ar fi să intre in recuperare), alcoolicul obişnuit este îngrozit de ideea
că ceilalţi s-ar putea să afle de asta. Gândirea lui este foarte eronată.
Atunci când bea, negarea este suficient de puternică astfel încât să
nu îi mai pese dacă oamenii l-au văzut vreodată beat în public. El va
avea tot felul de mecanisme defensive pentru a se asigura că, la
modul conştient, nu se îngrijorează de astfel de lucruri, chiar dacă ele
sunt uşor observate de toţi ceilalţi. Un prieten, alcoolic, lucra în ultimii
ani ai carierei de băutor ca şi profesor. În ultimul an de băut, a
absentat mai mult de 30 de zile de la şcoală. În cele mai multe cazuri,
asta ar fi condus la concedierea profesorului. Nu şi în acest caz.
Şcoala se pare că l-a crezut, iar alcoolicul nu era sigur dacă nu
credea şi el că pur şi simplu a răcit foarte des în anul acela.
Acelaşi alcoolic care este văzut beat în public va trece prin mari
chinuri pentru ca nimeni să nu afle că merge la prima lui întâlnire AA.
Logica este simplă. Odată ce începe să meargă la AA trebuie să admită
că are o problemă. Cât timp mai bea încă, poate să se folosească de
negare (a lui şi a celorlalţi) pentru a pretinde că nu este nici o problemă.
67
Pentru această persoană, întreaga importanţă a anonimatului
este de a nu fi identificat public ca având o problemă. Dintre toţi
factorii care pot să-l facă suspicios sau să-l oprească să participe la
prima întâlnire, anonimatul poate fi unul dintre puţinele lucruri care i
se par atractive. Poate că îşi va parca maşina la câteva străzi
distanţă de întâlnire şi îşi va deghiza mersul, ascunzându-şi privirea
de cei care trec pe lângă el. Pentru el, a admite că are o problemă
înseamnă foarte multă ruşine.
Odată ce intră în recuperare, anonimatul începe să capete o altă
funcţie. Îi permite să fie o persoană autentică. În cele mai multe
grupuri şi în cele mai multe situaţii, va fi cunoscut de către alţi membri
AA doar după numele mic. Într-adevăr, mulţi membri AA nu ştiu
numele de familie al celorlalţi, chiar dacă se cunosc de ani de zile.
Astfel, identitatea fiecăruia este foarte simplă. Nimeni nu are nici o
poziţie autoritară şi nici o istorie. El este pur şi simplu … oricare i-ar fi
numele. Acest lucru îi permite, de asemenea, să treacă prin fazele
iniţiale ale recuperării asemenea unui cocon. Nu apără nimic şi nu
reprezintă nimic. Poate să facă greşeli dacă are nevoie să le facă,
unele chiar stupide, şi nimeni nu îl va arăta cu degetul. El este doar
un alt beţiv care încearcă să se însănătoşească. Orice tendinţe
perfecţioniste ar avea, (iar cei mai mulţi dintre alcoolici au chiar
multe), el învaţă în acest stadiu să se bucure cu anonimatul său
pentru că încercarea prin care trece e pusă astfel într-o altă
perspectivă. Nu trebuie să schimbe lumea pentru a deveni abstinent.
Poate să fie el însuşi. Pentru prima dată, poate să stea deoparte şi
doar să “FIE” şi să se bucure de libertatea unei lumi în care nu este el
Dumnezeu.
Mai târziu, anonimatul are o funcţie cu totul diferită. De fapt,
atunci când cineva face ceva în AA, o face anonim. Aceasta are
funcţia de a îndepărta ego-ul din tot ceea ce face, astfel încât orice
acţiune realizată să fie de dragul ei. În viaţa normală, aproape tot
ceea ce face fiecare are un motiv. Îmbrăţişând anonimatul, individul
învaţă să facă ceva fără a fi motivat de nimic altceva decât plăcerea
de a face acel lucru – ca şi consecinţă, începe să fie autentic. Pentru
un alcoolic, chiar şi cea mai mică posibilitate de a fi autentic este
foarte atractivă.
68
Anonimatul are şi funcţia de a consolida identitatea fiecărei
persoane în cadrul Comunităţii. O persoană anonimă ce intră într-o
cameră de oameni anonimi descoperă un simţ al apartenenţei chiar
prin asta. Faptul că i se încredinţează anonimatul tuturor celor
prezenţi reprezintă o sursă de confort pentru cineva căruia nu i s-a
acordat încredere, în care nu a crezut nimeni ani la rând.
Se mai întâmplă ca anonimatul să aibă şi o latură sălbatică, cu
toate că aproape întotdeauna este o sursă de umilinţă şi recunoştinţă.
Întâlnirea din întâmplare cu un şef, cu un doctor sau un student, poate
chiar cu un actor renumit sau cu un alt membru al familiei poate să
aducă multă satisfacţie spirituală; fiecare persoană din Comunitate
este învăluită în siguranţă de anonimat.
Deşi mistic, mai există încă un element semnificativ care stă în
spatele anonimatului din AA. Dumnezeu în Sine este anonim.
(Dumnezeu este necunoscut în fiinţa Sa, dar Îl ştim din lucrările Sale
– nota editorului) Dumnezeu trebuie să intre sub vălul „anonimatului”,
din moment ce este singura formă în care este acceptat de alcoolic.
Dumnezeu îl întâmpină pe alcoolic în singura formă în care alcoolicul
este pregătit să Îl întâlnească.

Păcatul şi dependenţa
Pe când stăteam la o mănăstire pe o insulă din Grecia, vedeam
uneori un bărbat care era în mod clar beţivul insulei (excluzându-i pe
toţi rezidenţii de altă naţionalitate decât cea greacă, dintre care
majoritatea păreau să aibă probleme severe cu băutura). Era un om
mărunt, iar mirosul de uzo – slăbiciunea lui – era greu de acoperit,
chiar şi în aer liber şi de la o distanţă considerabilă. M-a şocat atât ca
ceva trist, cât şi ca ceva demn de milă să-i văd pe câţiva dintre
localnici depunând eforturi pentru a-i face viaţa mizerabilă. Uneori, îl
îmbătau (sau îl îmbătau şi mai tare) intenţionat pentru a-şi putea bate
joc de el. Acest umor era dizgraţios, dar (cred eu) nu chiar neobişnuit.
Prezenţa unui beţiv în comunitate le conferă tuturor un sentiment de
siguranţă pentru că fiecare ştie că, orice s-ar întâmpla, el /ea nu va fi
niciodată de batjocura comunităţii, din moment ce locul este deja
ocupat.

69
Cel mai adesea, oamenii bolnavi nu sunt pedepsiţi pentru că sunt
bolnavi, iar în lumea modernă persoanele bolnave şi cele cu
dizabilităţi sunt mult mai puţin obiectul prejudecăţilor decât erau în
trecut. În Evanghelie, Iisus menţionează foarte clar faptul că un orb
din naştere nu este pedepsit nici pentru păcatele sale, nici pentru cele
ale părinţilor săi, perspectivă considerată normală de către apostolii
Săi. Într-o lume în care nu exista o cauză evidentă pentru ceva ca
lepra, ideea că persoana bolnavă era pedepsită pentru slăbiciunile
sale (sau ale altcuiva) nu era ieşită din comun. Chiar şi astăzi,
persoane cu boli grave vor fi uneori tentate să-şi pună întrebarea
dacă nu au fost pedepsite pentru ceva anume. Din moment ce nu
există persoană fără de păcat, putem întotdeauna să facem legături
între boală şi păcat. Perspectiva generală din Evanghelie cum că
aceste evenimente au ca scop slăvirea lui Dumnezeu nu ni se pare
acceptabilă dacă nu sunt însoţite de miracole de vindecare.
Atunci când luăm în considerare sănătatea mentală, umanitatea
acceptă, de obicei, că actele infracţionale comise de o persoană care
nu este în deplinătatea facultăţilor mentale sunt diferite de celelalte; în
cazul lor se procedează altfel decât atunci când se ştie că persoana
care le-a comis e într-o stare bună de sănătate mentală.
În cazul alcoolicului activ lucrurile nu sunt însă la fel de clare.
Mulţi dintre cei care întâlnesc un beţiv nu se vor gândi automat la
acea persoană ca fiind bolnavă, chiar dacă sunt poate de acord că
acesta suferă de o boală. Din contră, mulţi oameni presupun automat
că o persoană beată este o persoană rea, periculoasă pentru alţii şi
pentru sine.
Am văzut pentru prima dată o persoană beată când eram foarte
tânăr. Am mers cu tatăl meu la nişte rude în Surrey, când am trecut
printr-un oraş străbătut de un râu. La un moment dat, tatăl meu a oprit
maşina (un vechi Austin 7), a coborât şi a început să fugă, strigându-
mi peste umăr să rămân unde sunt. Se pare că văzuse un om foarte
beat, clătinându-se undeva aproape de malul râului şi era îngrijorat că
va cădea în râu. În afară de faptul că tatăl meu chema un poliţist, nu
îmi mai amintesc nimic altceva despre acel incident. În mod sigur,
situaţia respectivă m-a îngrozit şi am rămas cu ideea că trebuie să
stau departe de alcoolici.
70
Privind acum înapoi, mă întreb dacă omul ar fi căzut în apă. Fie
oamenii beţi au un puternic simţ al auto-conservării, fie îngerii lor
păzitori lucrează ore suplimentare pentru ca ei să fie în siguranţă.
Dacă cineva comite o infracţiune în timp ce e nebun, cele mai
multe sisteme juridice îi vor acorda circumstanţe atenuante. Criminalii
nebuni sunt mai degrabă îngrijiţi decât executaţi şi multe sisteme
penale au, tocmai cu acest scop, închisori psihiatrice.
Nimeni nu ar pune la îndoială faptul că un alcoolic activ este
nebun. Deseori, chiar alcoolicul însuşi se simte nebun. Cu toate
astea, mare parte a nebuniei sale provine din faptul că refuză să-şi
asume responsabilitatea pentru faptele sale. Cu alte cuvinte, când
cineva ajunge să fie beat, nebunia lui este evidentă pentru toată
lumea. Dar atunci când este treaz, alcoolicul nu-i pare nimănui ca
fiind nebun până în momentul în care pune mâna pe primul pahar.
AA-ul nu are prea multe păreri despre moralitatea actelor comise
de un alcoolic atâta timp cât bea. Aceste întrebări sunt la latitudinea
judecătorilor şi a tribunalelor. Paşii sugerează însă în termeni clari că
recuperarea presupune ca alcoolicul să facă faţă greşelilor din trecut.
Paşii Patru, Şapte, Opt şi Zece se concentrează exact asupra
lucrurilor pe care le-a greşit. Este încurajat să-şi analizeze trecutul şi,
acolo unde este cu putinţă, ‚să facă reparaţii’.
În cadrul Comunităţii, alcoolicul este învăţat că este responsabil
pentru consecinţele primului pahar; este învăţat, de asemenea, că vor
fi situaţii în care nimic altceva nu îl va scăpa de acel prim pahar decât
puterea lui Dumnezeu. Este atât paradoxal, cât şi crucial. Pe de o
parte, el poate să spună că nimeni nu l-a obligat vreodată să bea;
dacă a băut, a fost pentru că aşa a ales el. Pe de altă parte,
recunoaşte că a renunţa la alcool necesită o putere mult mai mare
decât poate el singur să aibă şi că doar directa implicare a lui
Dumnezeu îi va asigura reuşita.
După primul pahar, responsabilitatea alcoolicului iese din discuţie
din moment ce gândirea lui este automat distorsionată. Cu toate
astea, el este responsabil pentru luarea acelui prim pahar, aşa cum
este responsabil pentru toate acţiunile de după aceea, chiar şi pentru
acelea pe care nu şi le poate aminti după ce se trezeşte.

71
Sentimentul de vinovăţie e întâlnit aproape întotdeauna în situaţia
alcoolismului, cu toate că cei din afară nu înţeleg întotdeauna asta.
Din acest motiv, este important ca alcoolicul să se împace cu greşelile
din trecut; dacă nu, va veni ziua în care, pentru a face faţă durerii
vinovăţiei din trecut, va începe iar să bea, repunând în mişcare
“caruselul”.
În cei 12 Paşi se regăseşte ideea că oricât de rău a fost
alcoolicul, iertarea este totuşi posibilă. Chiar mai mult, iertarea nu va
însemna doar îndepărtarea vinovăţiei faţă de păcatele din trecut, ci şi
eliberarea individului de defectele de caracter care l-au dus la aceste
păcate.
Dacă cineva i-ar sugera unui alcoolic că este doar o persoană
bolnavă şi că nu este responsabil pentru ceea ce face, acest act nu
va fi deloc unul de bunătate. Responsabilitatea reprezintă antidotul
pentru ceea ce îl chinuie pe alcoolic.
Cu toate astea, firea umană se îndreaptă într-o altă direcţie. De
obicei, ceea ce ne dorim într-o situaţie ideală este să avem cât de
multă autoritate posibil, cu cât mai puţină responsabilitate posibil. Din
acest punct de vedere, alcoolicul activ va amplifica pur şi simplu
această tendinţă general umană. El îşi doreşte controlul, dar nu şi
responsabilitatea. Din păcate, controlul fără responsabilitate este,
până la urmă un lucru josnic şi putem vedea dovezile acestui fapt în
cele mai barbare momente din istoria politică a omenirii.
Responsabilitatea este elementul de bază necesar unei vieţi
sănătoase şi spirituale.
Se spune că Victor Frankl, filosof şi supravieţuitor al lagărelor
naziste de concentrare, a făcut un comentariu despre faptul că
Statele Unite aveau nevoie de o altă statuie pentru a o compensa pe
cea a Libertăţii din portul New York. Poate, odată, se va ridica o
"Statuie a Responsabilităţii" în portul din San Francisco pentru
a completa imaginea.
Am întâlnit odată un om care, după 18 ani tocmai fusese eliberat
din închisoare, pentru o crimă comisă la beţie într-o perioadă de o
“rupere a filmului”. Primul lucru care l-a făcut după eliberare a fost să
participe la o întâlnire AA. De fapt, chiar a aranjat ca alţi membrii AA
să îl aştepte la ieşirea din închisoare. În momentul când i-a venit
72
rândul să vorbească la întâlnire, a ales subiectul „recunoştinţă”. Nu
ştiu ce s-a mai întâmplat cu el după întâlnire, dar cred că pot să afirm
cu siguranţă că nu a mers să se îmbete.
Un alcoolic are o compulsie de a bea şi poate să-i reziste doar
prin îndurarea lui Dumnezeu. Este totuşi responsabil pentru
consecinţele consumării primului pahar, în special dacă ştie că poate
alege. Din acest motiv, auzim deseori comentariul că poate „AA-ul nu
va reuşi să te oprească imediat din băut, dar în mod sigur îţi va ruina
băutul de acum înainte”.
“Primul pahar” reprezintă de fapt totul pentru alcoolic, de la
prima înghiţitură până la o posibilă moarte. Aplicând acelaşi criteriu
vieţilor umane ne-afectate de alcoolism, s-ar putea să nu fie la fel de
adevărat. Pentru o persoană obişnuită, primul păcat nu conduce
inevitabil la al doilea, cu toate că nu este exclus să fie şi aşa. În mod
sigur, se poate spune că a comite o greşeală va face mai uşoară
realizarea unei a doua – în sensul că, fie nu pare atât de grav a doua
oară, fie pentru că un anumit păcat poate deveni după un timp un
obicei. Şi odată ce a devenit un obicei, este mai greu de corectat.
Dar, lupta internă a unui non-alcoolic de a se debarasa de un obicei
păleşte în faţa luptei unui dependent de a se debarasa de
dependenţa lui. Dacă dependenţa ar fi acelaşi lucru cu un obicei, ar fi
numită obicei, şi nu dependenţă.
Cu toate că dependenţa există de mii de ani, anumiţi factori
favorizează apariţia ei mai des în lumea modernă decât în trecut. Ca
şi rasă, avem acum acces la informaţii şi abilităţi la care cei care
trăiau în vremurile Biblice sau chiar în vremea Părinţilor bisericii
puteau doar să viseze. Bombe nucleare, pilula contraceptivă, sistemul
de menţinere artificială a vieţii, statul bunăstării, bogăţia şi nelimitatul
progres al tehnologiei ne-au dat, poate, o perspectivă deformată
asupra propriei importanţe şi puteri. Azi Îl provocăm pe Dumnezeu, la
un nivel mult mai sofisticat decât o făceau strămoşii noştri şi, chiar
dacă „Turnurile noastre Babel” le vor părea ridicole în viitor
descendenţilor noştri, ele ni se par astăzi destul de semeţe. E posibil
ca responsabilitatea pentru afecţiunea pe care o numim adicţie să
revină tocmai dezechilibrului perspectivei asupra propriei persoane. E
posibil ca sentimentul modern al puterii şi siguranţei să ne îndrume
73
spre un fals sentiment de autoritate şi auto-determinare care
sălăşluieşte în inima bolii adicţiei.
Poate să fie însă o greşeală să ne închipuim că acest fenomen
este limitat la era post-industrială. Sfântul Pavel descrie o situaţie
similară: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l
voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu
eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine.” (Rom. 7,19-20).
Aceasta este o descriere perfectă a dependenţei: există o tendinţă
spre păcat în personalitatea umană şi nimic bun nu poate rezulta din
aceasta.
Sfântul Ap. Pavel nu este foarte explicit în legătură cu ce descrie
aici şi e mai puţin probabil ca el să se refere specific la dependenţă.
Nu avea cum să înţeleagă termenul cu detaliile pe care le avem
acum, în lumea modernă. Dar, problema la care el meditează – aceea
că tendinţa noastră de a păcătui este asemănătoare dependenţei,
poate fi un motiv în plus de a analiza cei Doisprezece Paşi cu mare
atenţie. Dacă ei pot fi folosiţi pentru a trata un anumit tip de
dependenţă, atunci ei ar putea fi folosiţi în tratarea unor dependenţe
de cu totul altă factură.
Păcatul în sine poate să nu fie nimic mai mult decât o
dependenţă.

Negarea
Se spune deseori că primul şi cel mai semnificativ simptom al
alcoolismului este negarea. Astfel, omenirea rămâne cu o problemă
serioasă, din moment ce o persoană care spune „Nu am o problemă
cu băutul” şi este alcoolic pare exact la fel cu o persoană care spune
„Nu am o problemă cu băutul” şi nu este alcoolic. Din această cauză,
diagnosticarea acestei afecţiuni este foarte dificilă.
Negarea înseamnă mai mult decât minciuna, cu toate că,
evident, şi minciuna e implicată. Negarea implică şi eşecul în
păstrarea integrităţii în situaţii dificile.
Dacă cineva l-ar întreba pe un alcoolic activ cum este viaţa lui,
cel mai probabil va primi un răspuns imediat de genul „bine” sau o
altă expresie de acest gen. Conform înţelepciunii AA, băutul are loc în
trei stadii: impulsiv, compulsiv şi repulsiv. Răspunsul alcoolicului va fi
74
cam acelaşi de-a lungul acestor trei stadii. Dacă îl întrebi dacă a băut,
el va spune „nu”, chiar dacă are un pahar în mână. Dacă te oferi să îl
ajuţi, îţi va spune probabil că nu are nevoie de nici un ajutor, în
special din partea ta. „Vezi-ţi de treabă şi lasă-mă în pace” este cel
mai amabil lucru pe care îl puteţi auzi de la un alcoolic aflat în această
situaţie. „Sunt bine, sunt puternic, deţin controlul”. Acestea sunt
minciunile cu care trăieşte alcoolicul, din moment ce orice altceva ar
însemna să admită că are o problemă.
Negarea apare în forme şi variante multiple, unele mai meschine
decât celelalte. Orice lider care crede că nu poate face greşeli este în
negare, şi tot în negare sunt şi cei care îi confirmă acest lucru,
conferindu-i onoruri şi recunoaştere. O persoană care are vederea
afectată şi care, cu toate acestea, insistă să conducă o maşină fără a
purta ochelari este în negare. Cineva care refuză să admită realitatea
a ceva important în viaţă – moartea unui partener, o boală foarte
gravă – este în negare. A pretinde că suntem invincibili şi că vom trăi
întotdeauna este negare.
Negarea începe prin a fi un mecanism de coping, de a face faţă
unor situaţii. Avem nevoie de abilităţi de coping atunci când ne
confruntăm cu o situaţie dificilă şi, de multe ori, când încercăm să
facem ceva pentru a ţine piept – pentru a depăşi un moment greu –
refuzăm să ne debarasăm de acel comportament după ce nu ne mai
e necesar.
Când aveam vreo 7-8 ani, mi-am sclintit glezna. Mă jucam în
curtea din spate, şi am încercat să sar, dar am făcut-o fără să fiu
atent. În loc să aterizez pe o suprafaţă netedă, un picior mi-a ajuns pe
o piatră. Îmi aduc aminte de cât de tare mă durea, iar la un moment
dat am fost dus la spital cu autobuzul. Ţin minte că am fost chiar
dezamăgit să aflu că doar mi-am sclintit glezna şi că nu mi-am rupt-o.
O gleznă ruptă suna mult mai romantic. Dar, când m-am întors la
şcoală, mă lăsau să mă bag în faţa altor copii la masa de prânz; nu
trebuia să stau la rând din moment ce pentru mine era dureros să
stau în picioare.
După câteva săptămâni, după ce pansamentul a fost îndepărtat
şi nu mai trebuia să folosesc cârje, am mers la prânz mai repede, la
fel cum făceam şi în celelalte săptămâni, sperând că nimeni nu va
75
observa. Unul dintre supervizori (în Marea Britanie se numeau
„doamne de masă”) mi-a spus să trec la coadă cu ceilalţi copii –
nevoia mea de a veni mai repede nu mai era justificată.
Am fost zdrobit. Negarea mea a fost confruntată şi uram acest
lucru. Nu mai eram special.
Ocazional, ne vom folosi de anumite forme ale negării a căror
sarcină este de a transforma o situaţie imposibilă într-una posibilă. De
exemplu, aveam o mătuşă bătrână care devenise destul de senilă pe
măsură ce a îmbătrânit. A adoptat o serie de obiceiuri deranjante –
mai ales atunci când eram în public. Într-un restaurant, de exemplu,
unul dintre lucrurile ei preferate era să mănânce tot ce era pe farfurie
(a fost învăţată în copilărie să nu risipească nimic şi nu a făcut nimic
care să schimbe acest obicei, mai târziu în anii mai înstăriţi); pentru a
face asta lingea tot ce era pe farfurie, cum face un copil. Din moment
ce memoria ei de scurtă durată era aproape inexistentă, nu avea nici
un rost să ne certăm cu ea pentru a o opri, din moment ce ea credea
că, de fapt, ajută prin ceea ce face. Noi, cei din familie ne prefăceam
că nu s-a întâmplat nimic. Alţi oameni din restaurant erau poate
îngroziţi în timp ce noi pretindeam că nu se întâmplă nimic ciudat –
dar pentru noi aceasta era singura cale posibilă. Orice altceva, pur şi
simplu, ar fi înrăutăţit situaţia.
Dacă, cumva, cineva dintre noi cei de la masă (în afară de
mătuşa mea) ar fi crezut că acest lucru este normal, acea persoană
ar fi fost în mare încurcătură şi ar fi avut nevoie de terapie imediată.
Acea persoană ar fi respins realitatea lui Dumnezeu şi ar fi înlocuit-o
cu realitatea mătuşii mele. O astfel de persoană este numită
codependentă pentru a o distinge de acea persoană care înlocuieşte
realitatea lui Dumnezeu cu propria lui realitate, şi care este
dependentul. Toţi avem în noi poate puţină codependenţă şi puţină
dependenţă în acelaşi timp.
Chiar dacă nu orice negare este inacceptabilă, este foarte
important să trecem prin “liberul arbitru” înainte de a decide să o
păstrăm neschimbată. Negarea este cea mai periculoasă atunci când
persoana implicată habar nu are ce se întâmplă.
Modul în care A.A. abordează această problemă e că nu îl
întreabă pe alcoolic dacă are o problemă. În mod sigur, nu îl întreabă
76
pe alcoolic dacă trăieşte într-un adevărat haos. Răspunsul la ambele
întrebări ar fi un automat şi hotărât “nu”. În schimb, se pune o
întrebare foarte neameninţătoare, de genul: eşti neputincios în faţa
alcoolului? Mai eşti stăpân pe viaţa ta? Acestea reprezintă atingerea
celui mai vulnerabil punct care îi permite alcoolicului să treacă de la
negare (cu ajutorul căreia alunecarea în prăpastia bolii este asigurată)
către o poziţie de integritate de unde poate începe recuperarea.

h h h h h h h

UNA DINTRE FORMELE NEGĂRII PE CARE AM ÎNTÂLNIT-O


ÎN FOARTE MULTE OCAZII e aceea că, creştinii ortodocşi care au o
problemă cu băutul evită AA-ul din motivul că AA-ul nu este ortodox.
Aş încuraja, totuşi, astfel de persoane să încerce să meargă la
întâlniri. Vor afla că îşi pot lua cu ei ortodoxia (cât de mult au nevoie),
la fel cum şi alţii îşi vor lua cu ei tradiţiile lor religioase. Într-adevăr, cu
cât există o diversitate religioasă mai mare într-un grup AA, cu atât va
fi de mai mare folos noilor veniţi. Aminteşte-ţi, AA-ul nu este o
Biserică şi AA-ul nu este o religie. Scopul fiecărei întâlniri este
abstinenţa şi asta trebuie să încerci să găseşti. Dacă într-o întâlnire
descoperi ceva care ţi se pare de-a dreptul jignitor din punct de
vedere ortodox, discută acest lucru cu preotul tău paroh. Dacă
continui să simţi că te opui AA-ului doar pentru că nu este ortodox,
trebuie să vezi dacă nu cumva este o scuză, un pretext.

h h h h h h h

RĂSPUNSUL LA NEGARE, oferit de primii trei Paşi, e concentrat


în următoarea afirmaţie: “Eu nu pot, Dumnezeu poate şi am să Îl las
pe El”. Aceste principii distrug negarea la orice nivel.

77
Capitolul 5

Spiritualitatea
şi Religia

CEI MAI MULŢI OAMENI, FIE CĂ SUNT RELIGIOŞI SAU NU,


folosesc cuvintele ‘religios’ şi ‘spiritual’ ca şi cum s-ar referi cam la
acelaşi lucru. Astfel, expresiile de persoană ‘religioasă’ şi persoană
‘spirituală’ pot fi interpretate ca având aproximativ acelaşi înţeles.
În concepţia Comunităţii Alcoolicilor Anonimi, diferenţa dintre
‘religios’ şi ‘spiritual’ este atât de mare încât cuvintele nu pot fi
confundate. În timp ce aceşti doi termeni sunt legaţi, ei se referă
totodată la două lucruri distincte, iar această diferenţă este crucială în
misiunea AA [n.teol.6].
Singurul scop al AA-ului este de a-i ajuta pe alcoolicii care încă
mai suferă; nu încearcă să-şi impună punctele de vedere, nu încearcă
să convingă pe nimeni de nimic. AA-ul nu caută să fie în dialog cu
nimeni, decât dacă este vorba de transmiterea mesajului către
“alcoolici care mai suferă încă”, care pot fi găsiţi mai aproape sau mai
departe. Ceea ce face AA-ul este extrem de dificil, şi pentru a avea
succes, trebuie să se concentreze asupra misiunii şi să se rezume la
sarcina pe care o are de îndeplinit. Misiunea lui nu este de a educa
întreaga lume despre alcoolism, ci de a transmite mesajul abstinenţei
către alcoolicii care mai beau încă.
AA-ul nu încearcă să educe pe nimeni, cu excepţia propriilor
membri. Cu toate astea dacă cineva din exterior doreşte să înţeleagă
ce vrea să facă AA-ul, e necesar să înţeleagă principiile de bază ale
filosofiei AA şi felul în care AA-ul le foloseşte. Altfel, semnificaţia
programului de recuperare nu va fi niciodată înţeleasă pe deplin. Cei
care doresc să folosească cei Doisprezece Paşi pentru propriul
progres personal, trebuie să fie conştienţi de anumite aspecte pentru
a putea lua o decizie.
78
Viaţa şi practica Bisericii Ortodoxe, împreună cu dogmele,
rugăciunile oficiale, Scriptura, principiile şi canoanele formează un
întreg care îi păstrează şi organizează viaţa în acelaşi timp. În
interiorul bisericii există o legătură neîntreruptă între lucrurile pentru
care ne rugăm şi cele pe care le credem, iar această experienţă
holistă înseamnă că, de cele mai multe ori, nu e necesar să facem o
distincţie între religie şi spiritualitate [n.teol. 7].
Însă, o astfel de distincţie e necesară pentru ca AA-ul să-şi poată
îndeplini sarcinile şi pentru a-şi pune mesajul la dispoziţia oricui are
nevoie de el. (“În tradiţia ortodoxă, această diferenţiere nu e făcută de
obicei, însă AA-ul a considerat că e de folos să discute separat
despre religie şi despre spiritualitate. Datorită numeroaselor tradiţii
religioase existente în America, confuzia datorată discutării unor
aspecte religioase în cadrul întâlnirilor AA era prea mare, dat fiind că
accentul programului cade pe alcoolism.
Pentru a servi scopului său, AA-ul a găsit ca fiind util să discute
separat despre cele două concepte înrudite ale religiei şi spiritualităţii
şi să se concentreze în mod diferit asupra fiecăruia dintre ele. Au
făcut acest lucru pentru a se putea concentra pe ajutarea alcoolicilor
şi pentru a evita discuţiile contradictorii pe aceste teme.” – nota
editorului).
În termeni foarte simpli, iată câteva afirmaţii pe care mulţi membri
AA le-ar considera acceptabile:
• Religia şi spiritualitatea sunt două concepte înrudite, însă
fiecare are un focus diferit.
• Religia (în general) e interesată de Persoana lui Dumnezeu;
spiritualitatea se ocupă de ceea ce face Dumnezeu. (AA-ul nu se
preocupă de Persoana lui Dumnezeu ci mai degrabă de
cunoaşterea Lui din lucrările Sale, pentru a primi harul care este
esenţial în recuperare – nota editorului)
• Religia are o importantă dimensiune istorică; spiritualitatea se
concentrează mai mult asupra momentului prezent.
• Religia are deseori un caracter contemplativ; spiritualitatea e
în întregime practică.

79
• Religia se concentrează asupra relaţiei lui Dumnezeu cu
omenirea; spiritualitatea se concentrează asupra relaţiei unei
persoane cu Dumnezeu.
• Religia se ocupă cu relaţia lui Dumnezeu cu universul;
spiritualitatea se ocupă cu modul în care o persoană îşi vede
propriul loc în univers.

Pentru a ne asigura că această discuţie nu devine prea teoretică,


ar fi bine să analizăm aceste concepte în viaţa de zi cu zi.
Atunci când un alcoolic se îndreaptă spre Dumnezeu, se
întâlneşte cu un vechi adversar. Rugăciunile alcoolicului, spuse mult
timp în singurătate şi disperare, nu au primit răspuns, cel puţin într-o
formă pe care el e pregătit să o accepte. Resentimentele pe care le
are faţă de Dumnezeu, şi cei mai mulţi dintre alcoolici le au, fac foarte
anevoioasă întâlnirea cu Dumnezeu, chiar dincolo de aburii alcoolului.
Orice idee ar avea despre Dumnezeu din copilărie, rezultate din
educaţia lui, din adolescenţă, toate trebuie re-ordonate, din moment
ce totul la alcoolic a devenit parte din boala lui. Toate ideile pe care le
are despre Dumnezeu – din copilărie, din şcoală, din adolescenţă –
trebuie revizuite pentru că şi acestea au fost afectate de boala lui.
Dependenţa în general, şi alcoolismul în special, prezintă o
ruptură fundamentală între noţiunea de sine şi cea de Dumnezeu, şi
chiar între orice relaţie a sinelui şi cu restul universului. Alcoolicul a
pierdut orice conştientizare vagă a apartenenţei la univers. El se
simte total izolat şi nu percepe ideea de „cauzǎ şi efect” care face
parte din perspectiva fiecărui om asupra lumii. Indiferent de ce face,
viaţa alcoolicului pare sǎ meargă din rău în mai rău. Uneori îşi dă
seama că deşi luptă tot mai mult viaţa lui devine tot mai rea.
Pentru a se face bine, toatǎ gândirea lui, inclusiv cea despre
Dumnezeu, trebuie schimbată şi reclǎditǎ din ruine.
Acţiunea de îndepărtare a tot ceea ce „gândeşte” cǎ ştie nu
poate fi fǎcutǎ într-o manierǎ foarte directǎ. E imposibil sǎ îi luǎm
creierul, sǎ îl spǎlǎm şi sǎ i-l punem înapoi. Chiar dacă aşa ceva ar fi
posibil, va lupta împotriva ei din toate puterile. În realitatea vieţii de
alcoolic, nu existǎ nimic stabil, nimic benign, nimic care sǎ îl
liniştească; lumea lui e una în care pentru a suporta durere e nevoie
80
de un control de fier asupra fiecărui aspect al vieţii. De aceea nu poţi
sǎ-i spui unui om care ţine la realitatea lui cu o îndârjire de fier, cǎ
trebuie să renunţe pur şi simplu la băut. Pentru el aşa ceva pare
sinucidere purǎ. Ai putea la fel de bine sǎ îi spui sǎ nu mai respire.
Poţi însă să îi ceri sǎ admitǎ cǎ viaţa lui este lipsitǎ de control şi
cǎ este neputincios în faţa alcoolului. Ciudat, e capabil sǎ facǎ acest
lucru, iar ego-ul bolnav renunţă la pretenţia de a se juca de-a
Dumnezeu. Acesta este Pasul Unu. Dintre toate posibilele combinaţii
de cuvinte din limba englezǎ, aceste douǎ expresii sunt singurele
care îi vor permite alcoolicului sǎ se elibereze de ştreangul din jurul
gâtului sǎu.
În acest moment, orice concept poate înlocui concepţia bolnavǎ
despre Dumnezeu – orice în afară de ego-ul bolnav al alcoolicului,
orice putere pe care alcoolicul nu o poate controla. Pasul Doi este o
cǎlǎtorie („am ajuns la credinţa cǎ o Putere superioarǎ nouǎ înşine ne
poate reda sǎnǎtatea mentalǎ”), iar acest punct marcheazǎ începutul.
La finalul Pasului Doi Dumnezeu, dezgolit de toate noţiunile false ale
alcoolicului, îmbrǎcat în propriul Lui anonimat este alǎturi de el,
pregǎtit de a-l conduce pe calea sǎnǎtǎţii mentale. Aceastǎ sǎnǎtate
mentalǎ înseamnǎ întoarcerea la acest Dumnezeu „anonim” şi a-ţi
lǎsa viaţa şi voinţa ta în mâinile lui Dumnezeu. Acesta este Pasul
Trei.
Observând acest proces din umbrǎ este cu atât mai splendid cu
cât, ajungând la Pasul Trei, alcoolicul vede cǎ Dumnezeu a participat
la întregul proces pânǎ în acel moment. Chiar şi în acest caz,
Dumnezeu îl lasă pe alcoolic să ia deciziile, din moment ce alcoolicul
e pregătit să participe doar în acest fel.

h h h h h h h

SEPARAREA CALITĂŢILOR LUI DUMNEZEU în “cine este


Dumnezeu” şi “ce face Dumnezeu” nu este ceva necunoscut în
tradiţiile Bisericii Ortodoxe. În secolul al XIV – lea, Sf. Grigorie Palama
făcea distincţie între esenţa lui Dumnezeu (“cine este Dumnezeu”) şi
energiile lui Dumnezeu (“ce face Dumnezeu”). Contextul scrierii

81
Sfântului Grigorie este cu totul diferit de cel al discuţiei de faţă; dar,
fără îndoială există o perspectivă comună.
Mai există un alt domeniu important în care există o perspectivă
comună între gândirea AA şi tradiţiile teologice ale Bisericii Ortodoxe.
“Kenosis” este expresia teologică folosită pentru a descrie coborârea
Cuvântului lui Dumnezeu în formă umană, cuvântul grecesc pentru
„golire”. Cuvântul Lui Dumnezeu, co-etern cu Tatăl dinainte de
începuturi, „S-a golit pe Sine” pentru a deveni om cu vreo 2000 de ani
în urmă.
În AA acest proces e dus mai departe. S-a observat că
Dumnezeu este capabil de a Se goli pe Sine şi mai mult de dragul de
a participa la recuperarea alcoolicului. În recuperare alcoolicul învaţă
să-şi pună deoparte ego-ul şi să înveţe că cele mai bune calităţi ale
sale rezidă în a deveni anonim. Totuşi, Dumnezeu participă la
această acţiune. Şi El se îmbracă în anonimat şi devine “Dumnezeu
aşa cum Îl înţelege fiecare dintre noi”. El este pregătit să se ofere
înţelegerii persoanei la care vine pentru a-I arăta compasiunea Lui.
Această acţiune de bunăvoinţă supremă este singura cale prin care
se poate acest lucru. Anonimatul este ca un cort. Desigur, alcoolicul
intră în cortul anonimatului; dar şi Dumnezeu intră în acest cort; de
asemenea, acolo au loc întâlnirile, confruntările, iar miracolul
recuperării poate începe.
Dumnezeul pe care alcoolicul Îl întâlneşte în recuperare va creşte
în conştiinţa lui pe măsură ce parcurge Paşii. Într-un fel, “Dumnezeu
aşa cum Îl înţelege fiecare dintre noi” în Pasul 3 nu va semăna cu
“Dumnezeu aşa cum Îl înţelege fiecare dintre noi” în Pasul 11. Ceea
ce este crucial este că perspectiva asupra lui Dumnezeu nu trebuie
să fie limitată de imaginaţia alcoolicului; pentru a-l putea ajuta în
recuperare, El trebuie să fie separat şi în afara controlului voinţei
alcoolicului.
Printre alcoolicii în recuperare sunt şi un număr destul de mare
de oameni care au o bună pregătire religioasă. De obicei acestora le
vine greu să se debaraseze de vechiul concept de Dumnezeu. Nu are
nici un rost să avem o viziune tehnică sclipitoare faţă de Dumnezeu,
dacă acel Dumnezeu nu-i poate oferi alcoolicului o viaţă în abstinenţă.
Oricât de bine pusă la punct este, vechea gândire trebuie înlocuită din
82
moment ce nu funcţionează. În practică, asta înseamnă că teologii se
văd nevoiţi să se debaraseze de tot ceea ce ştiu pentru a putea
învăţa despre Dumnezeu de la un grup needucat de alcoolici în
recuperare.
Dacă un alcoolic nu este capabil sau nu are bunăvoinţa de a
crede într-o putere superioară lui însuşi, atunci el poate alege ceva
(sau pe cineva) care poate să înlocuiască acest concept. Asta lasă
libertatea de a alege chiar cafetiera sau un stejar ca şi Putere
Superioară. Evident, nimeni nu poate să sugereze la modul serios că
o cafetieră este Stăpânul Universului sau Salvatorul Lumii. Cu toate
astea, pentru ca un alcoolic să facă această tranziţie importantă, este
suficient pentru început.

h h h h h h h

CEL MAI PUŢIN SPIRITUAL MOD DE A TRĂI este de a evita


momentul prezent. Alternativele noastre sunt limitate la două: de a trăi
în trecut sau de a trăi în viitor; uneori le alegem pe ambele în acelaşi
timp.
Încercarea de a trăi în viitor este un fenomen des întâlnit.
Probabil, provine din acele comportamente obişnuite din copilărie,
când visezi la ce doreşti în viitor. Copiii nu au prea multă putere
personală şi responsabilitate, astfel încât dorinţa de a creşte mare
este echivalată de cele mai multe ori cu a fi luat în serios, cu a fi lăsat
să ia propriile decizii, ş.a.m.d. La fel, cineva aşteaptă să termine
şcoala, să înceapă să lucreze sau să se căsătorească.
Trăind în viitor, avem posibilitatea să trecem pe lângă momentul
prezent fără să fim prea afectaţi de acesta. Facem faţă la tot felul de
neplăceri doar de dragul unui viitor mai bun. Este chiar posibil ca
oamenii să-şi bazeze întreaga viaţă pe un astfel de model. Din
nefericire, destul de des, când ajungem la acel lucru pe care ni l-am
dorit atât de mult, suntem dezamăgiţi, astfel încât suntem nevoiţi să
ne dorim ca altceva să se întâmple în viitor.
Odată ce mecanismele de a trăi în viitor se instalează, este foarte
greu să le schimbi, sau cel puţin să le schimbi dintr-o dată. Viaţa
devine un proces de căutare a lucrurilor pe care le dorim – de fapt,

83
evitând cu orice cost prezentul. Acest lucru continuă chiar şi atunci
când prezentul este plăcut. Totuşi, există riscul ca prezentul să
însemne durere – sentimente de plictiseală, de inadecvare, şi atunci
el este evitat.
La un moment dat, ajungem într-un stadiu al vieţii când ne dăm
seama că vremurile bune şi oportunităţile, au trecut deja. În acel
punct individul încetează să mai trăiască în viitor şi treptat, începe să
trăiască în trecut. Din motive întemeiate, această perioadă e numită
„vârsta mijlocie”.
Trăitul în trecut este la fel de dificil de schimbat. Dar şi acest
lucru este un mod de evitare a prezentului. E de dorit ca la un
moment dat să ne dorim şi să trăim în prezent. E normal ca asta să li
se întâmple celor care sunt mai în vârstă şi care chiar au lucruri în
trecut de care să îşi amintească.
Am întâlnit deseori imigranţi care au păstrat amintiri dragi din ţara
lor de origine, chiar dacă nici nu se punea problema de a se
reîntoarce să trăiască acolo. Uneori acest ataşament ia forma de
„Dacă ai putea vedea cât de important eram eu în satul meu …”.
Acest tip de trăire în trecut este de-a dreptul trist, din moment ce
persoana care spune acest lucru simte că a fost „natural” sau
„autentic” doar atunci sau acolo, dar nu aici şi acum.
Nostalgia este o altă formă de trăire în trecut, care poate uneori
să le cauzeze probleme oamenilor. Uneori, întreaga omenire
încearcă să privească în trecut şi să clasifice o anumită perioadă ca
fiind un fel de epocă de aur. Chiar şi unele religii încurajează această
perspectivă. Însă, indiferent de cât de atrăgător pare să fie trecutul, e
imposibil să trăieşti în trecut doar pentru că îţi doreşti asta.
Deşi nu ar fi firesc, sistemul ar funcţiona, dacă am putea trăi şi
altfel decât în prezent. Este foarte important să ne împăcăm cu acest
lucru. Altfel, viaţa va fi trăită la “mâna a doua”; va fi o viaţă în care
nimic nu e real, în care totul este imaginaţie sau amintiri şi care ne
forţează să ne creăm propria realitate. Aceasta este tendinţa care
trebuie evitată cu orice preţ. Pasul Unu înseamnă să fim realişti şi să
începem să ne împăcăm cu realitatea lui Dumnezeu. În această
realitate, două lucruri sunt întotdeauna adevărate:

84
1. Putem lua decizii doar în momentul prezent, şi
2. Pe Dumnezeu Îl putem întâlni doar în prezent.

h h h h h h h

PARCURSUL RECUPERĂRII ESTE MINUNAT în simplitatea lui


şi uluitor de complex în execuţie. Alcoolicul îşi analizează viaţa şi
admite că este un dezastru. El începe să păşească pe un drum al
credinţei care presupune (cel puţin) că există o putere exterioară
controlului său care poate să-i redea ceea ce boala i-a furat; apoi,
într-un gest disperat, îşi aruncă rămăşiţele vieţii sale către Dumnezeu,
cerându-I să facă cu ele ce doreşte. Disperarea în sine devine
rugăciune. Dezastrul din el este cel care aduce recuperarea.
În teologia medievală vestică, acelaşi tip de paradox a fost
explorat, de data aceasta în legătură cu păcatul lui Adam. O felix
culpa – oh, greşeală fericită: „Dacă mărul nu ar fi fost luat, Maria nu
putea deveni Împărăteasa cerurilor”. Acest tip de paradox nu este
neobişnuit în experienţa religioasă şi în mod sigur este esenţa
experienţei alcoolicului. Nu este neobişnuit să-i auzi pe oameni zicând
la întâlnirile AA că, într-o oarecare măsură, sunt bucuroşi pentru că
sunt alcoolici; această recunoaştere îi ajută să găsească sensul unui
univers care până atunci n-avea nici o noimă, dar le dă şi un anume
sentiment de “fiinţă umană” care lipsea complet înainte [n. teol. 8].

85
Capitolul 6

Cei Doisprezece Paşi


şi Viaţa Bisericii

CAPITOLELE RĂMASE DIN ACEASTĂ CARTE vor examina cei


Doisprezece Paşi, încercând să sublinieze în primul rând similarităţile
dintre aceştia şi viaţa Bisericii Ortodoxe. Creştinii Ortodocşi sunt
moştenitorii unei tradiţii spirituale foarte bogate. Nelimitată de timp
sau de spaţiu, fiecare persoană este un succesor spiritual al fiecărui
sfânt al tuturor vremurilor. Sfânta Scriptură, cărţile ce conţin textele
liturgice, scrierile Părinţilor Bisericii – toate sunt moşteniri spirituale ce
merită mai multă atenţie. Literatura este vastă şi înţelepciunea este
foarte profundă, chiar dacă uneori pare intimidantă.
Cei Doisprezece Paşi ai AA descriu un plan de acţiune care
conturează un proces de recuperare din adicţie – asta e sigur şi
confirmat de dovezi. Însă, la modul general, cei Doisprezece Paşi descriu
şi o cale de pocăinţă, de „metanoia” – pocăinţă predicată de
Înaintemergător şi de Însuşi Hristos ca fiind pregătirea necesară pentru
acceptarea Împărăţiei. Cu siguranţă, avem motive să considerăm
cuvintele „metanoia” din Teologia Creştină şi „recuperare” din vocabularul
Comunităţii Alcoolicilor Anonimi ca având semnificaţii asemănătoare,
chiar dacă scopurile lor iniţiale sunt cu totul diferite şi distincte.
Să începem prin a vedea ce ne învaţă viaţa Bisericii despre
natura pocăinţei şi în ce fel un proces continuu al pocăinţei ne poate
aduce mai aproape de Dumnezeu.
Pe parcursul anului, Biserica a stabilit perioade de sărbătoare şi
perioade de post. În practică, în perioadele de post7 ne simţim mai

7
În anul bisericesc ortodox există patru mari perioade de post: înainte de
Sărbătoarea Sf. Ap. Petru şi Pavel, înainte de Sărbătoarea Adormirii Maicii
Domnului, înainte de Crăciun şi Postul Mare de dinaintea Paştelui.
86
încurajaţi să urmăm calea pocăinţei, chiar dacă pocăinţa poate să
aibă loc oricând. Dintre perioadele de post, Postul Paştelui este cel
mai important. Acest post este precedat de o perioadă de pregătire
care durează trei săptămâni, în timpul cărora ne sunt puse înainte
câteva dintre cele mai puternice exemple ale pocăinţei din Sfintele
Evanghelii, inclusiv cel al fiului risipitor şi al vameşului din Templu.
Evangheliile din duminicile Postului Mare continuă aceste idei, oferind
exemple puternice şi importante de pocăinţă pusă în practică. Cartea
liturgică ce guvernează viaţa de rugăciune a Bisericii pe parcursul
întregii perioade se numeşte Triodul Postului Mare8 şi este în sine o
bogăţie de îndrumare spiritualã, orientând şi concentrând gândurile
noastre în ceea ce priveşte pocăinţa; cântările religioase ortodoxe
oferă o multitudine de idei şi acţiuni, exemple şi îndemnuri, toate
bazându-se pe exemple din Evanghelie şi din alte părţi ale Sfintei
Scripturi.
Conform tradiţiei, ziua în care începem să folosim Triodul,
Duminica Vameşului şi a Fariseului, cantorul găseşte cartea sub
icoana lui Hristos, pe suportul icoanei din faţa altarului. Cartea este
primită ca şi cum ar veni din partea lui Iisus Însuşi. Dimineaţa
următoare, pe parcursul Utreniei, cantorul cântă acele cuvinte care ne
vor însoţi în viaţa noastră spirituală în timpul celor zece săptămâni
rămase până la sărbătorirea Paştelui: "Uşile pocăinţei deschide-mi
mie, Dătătorule de viaţă..."
Această pledoarie imprimă tonul celor zece săptămâni care vor
urma: Îi cerem lui Dumnezeu să ne deschidă uşa, astfel încât să ne
putem începe călătoria. Pocăinţa nu este o destinaţie; pocăinţa este o
călătorie şi ca orice călătorie trebuie să înceapă de undeva. Această
călătorie începe acum, în dreptul uşii, cu trei săptămâni înainte de
începerea Postului Mare. Prin această rugăciune fiecare membru al
Bisericii este invitat să se vadă stând la începutul Postului Mare,
privind spre calea pocăinţei. Pentru cei care sunt destul de norocoşi
să-şi aloce următoarele zece săptămâni analizei complete a
rugăciunilor Bisericii, această cale este evidentă şi, deşi

8
Triodul Postului, tradus din originala greacă de către Maica Mary şi Arhimandritul
Kallistos Ware, St Tikkon’s Seminary Press, South Canaan PA, 1994
87
provocatoare, este totuşi disponibilă tuturor şi bine bătătorită de către
toţi sfinţii tuturor vremurilor. De-a lungul căii, rugăciunea, postul şi
milostenia sunt punctate de imediata intervenţie a lui Dumnezeu în
sfintele Taine, în special în Spovedanie, Mirungere şi în Sfânta
Împărtăşanie, oferindu-i persoanei sprijinul necesar şi încurajarea de
a continua.
Călătoria pocăinţei în Postul Mare începe cu conştientizarea
schimbării care trebuie făcută şi se termină cu transformarea care le
întrece pe toate: Învierea Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului
nostru, Iisus Hristos.
Pentru cei mai mulţi oameni adevărata experienţă a Postului
Mare are loc într-o mănăstire. Într-o mănăstire nu trebuie să te
gândeşti la ce să mănânci sau la ce să eviţi să mănânci, când să
mergi la Biserică şi când să stai în camera ta, când să dormi şi când
să stai treaz. Aceste lucruri sunt aranjate (prin reguli dinainte stabilite
– nota editorului), eliberându-i pe călugări şi călugăriţe (şi pe vizitatorii
care se întâmplă să stea la mănăstire) de nevoia de a se îngriji de
detaliile vieţii de zi cu zi. Într-adevăr, unul dintre cele mai importante
aspecte ale vieţii monastice e că oferă un mediu sigur în care fiecare
persoană îşi face treaba pentru a păşi pe calea mântuirii. Cei care
trăiesc într-o mănăstire sunt binecuvântaţi pentru că au timpul şi
mijloacele de a urma, cu puţine sau chiar fără modificări, tradiţiile
Bisericii în deplinătatea lor, după cum au fost ele descrise în Sfânta
Scriptură, în Triodul Postului şi în textul clasic din Postul Mare
(deseori citit în timpul meselor din Post), ”Scara Raiului” a Sfântului
Ioan Scărarul sau Sinaitul.
Pentru cei care nici nu trăiesc într-o mănăstire şi nici nu merg la o
Biserică parohială care să ofere o expresie deplină a Triodului
Paştelui, sau chiar aceia care nu pot beneficia de luxul de a putea
merge la Biserică în mod regulat, cei Doisprezece Paşi pot oferi o altă
perspectivă, o altă alegere, de a se îndrepta spre calea pocăinţei.
(Autorul vorbeste despre o realitate a ortodocsilor din SUA, unde
bisericile ortodoxe sunt putine si la foarte mari distante – nota
editorului) În exprimarea lor succintă, Paşii oferă un mod direct de a
urma calea, dar spre deosebire de Triodul Paştelui ei nu sunt limitaţi
la o perioadă specifică sau la anumite circumstanţe.
88
Datorită felului în care sunt scrişi paşii, ei pot să reînvie şi să
readucă credinţa pentru mulţi oameni, dar fără a le influenţa în mod
direct credinţa. Ei se preocupă mai mult cu ceea ce stă la baza
credinţei decât cu credinţa în sine. Acesta este motivul pentru care ei
au o compatibilitate profundă cu viaţa creştin ortodoxă. Acelaşi lucru
se aplică şi pentru cei cu alte credinţe. De la începuturi, folosirea celor
Doisprezece Paşi transcede barierele normale ale societăţii şi mai
ales barierele religioase. Alcoolicii protestanţi şi catolici i-au putut
folosi şi au văzut de la început că pot face asta fără să-şi compromită
tradiţiile religioase proprii sau pe ale celorlalţi.
Se mai spune că americanii au geniul pragmatismului; iar dacă
este adevărat, atunci cei Doisprezece Paşi pot fi consideraţi ca o
contribuţie americană la „calea pocăinţei”, disponibilă şi pentru cei
care nu pot participa pe deplin la viaţa de rugăciune a Bisericii, cât şi
pentru cei care doresc să-i folosească spre a-şi trezi şi aprofunda
experienţa lor spirituală. Asemenea celor 30 de trepte din Scara
Raiului, cei Doisprezece Paşi prezintă o viziune asupra pocăinţei, un
ghid pentru transformare. Asemenea Scării, ei aduc în atenţie sarcini
concrete care pot să-l aducă pe individ la o mai profundă şi de durată
conştientizare a lui Dumnezeu. Spre deosebire de Scara Sfântului
Ioan, cei Doisprezece Paşi nu se adresează ‚specialiştilor’ monahali
şi, cu toate că au fost scrişi de un om de o abilitate neîndoielnică,
puţini ar spune despre Bill W. că ar fi un gigant spiritual. Scara a fost
scrisă de un călugăr, un sfânt, pentru călugări şi chiar dacă
înţelepciunea cuvintelor sale se potriveşte foarte bine şi acelor
oameni care trăiesc “în lume”, directivele sale sunt uneori dificil de
aplicat pentru cei care nu stau într-o mănăstire.
Cei Doisprezece Paşi nu au nevoie de specialişti. Iniţial, Paşii au
fost adoptaţi de oameni afectaţi de dependenţe, care de abia
începeau să se împace cu multitudinea de complicaţii din viaţa lor. Pe
parcursul completării lor, ei ajung la un element de certitudine: dacă l-
ar invita pe Dumnezeu pentru a-i ajuta în alcoolismul lor, El o va face.
Cei Doisprezece Paşi nu necesită cunoştinţe specializate şi nu cer
nimic în afară de bunăvoinţa persoanei care intenţionează să îi
folosească. Ei pot fi modificaţi pentru a face faţă oricăror crize sau
lipsei acestora şi pot fi aplicaţi într-o multitudine de circumstanţe. În
89
mod sigur, ei erau destinaţi unor situaţii specifice, dar sunt aplicabili în
cele mai multe situaţii din lumea modernă. Aceşti paşi pot fi folosiţi de
oricine şi oricine îi poate folosi.
Cei Doisprezece Paşi nu afirmă şi nu sugerează nimic decât
ceea ce există deja în viaţa Bisericii, iar persoana care îi foloseşte nu
devine mai puţin ortodoxă sau catolică sau orice ar fi ea. Paşii scot în
evidenţă o anumită cale spre pocăinţă – oferind o listă cu sarcini
consecutive care trebuie luate în considerare şi puse în practică sau
ignorate, aşa cum găseşte se cuviinţă fiecare individ.

h h h h h h h

MAI DEPARTE, ESTE NECESAR SĂ DESCOPERE ce


înseamnă cu adevărat „calea pocăinţei”. În engleză, cuvântul
‚pocăinţă’ are o poveste destul de tristă [n.tr. – în Dicţionarul
Explicativ al Limbii Române, 1984: „pocăinţă” – căinţă pentru păcatele
săvârşite; regret pentru o faptă rea]. Cu toate că este des folosit
pentru a traduce cuvântul grecesc de ‚metanoia’, poartă anumite
conotaţii negative pe care cuvântul grecesc nu le poartă, incluzând
imagini mentale ale oamenilor care se bălăcesc în vinovăţie şi auto-
flagelare (care pare să fi fost agreată de anumiţi scriitori vestici).
Cuvântul grecesc, pe de altă parte, este unul pozitiv şi denotă o
schimbare progresivă şi pozitivă din partea persoanei în cauză.
Presupune schimbarea mentalităţii sau a concepţiilor şi este orientată
spre “înainte”. În acest sens, pocăinţa poate (dar nu este obligatoriu)
să conţină o dimensiune de tristeţe faţă de păcatele din trecut, dar
atunci când se întâmplă aşa se întâmplă în contextul schimbării
concepţiei acelei persoane spre a nu mai face aceleaşi greşeli şi în
viitor. A ne îndrepta paşii într-o direcţie diferită, a vedea lumea cu ochi
diferiţi, a o lua de la capăt … acestea sunt trăsăturile importante ale
pocăinţei.
Subiectul pocăinţei are o însemnătate capitală în înţelegerea
completă a vieţii unui creştin ortodox. Pentru a comprima o mare
parte din Teologie în câteva cuvinte, inima experimentării creştin
ortodoxe a lui Dumnezeu constă în transformarea condiţiei umane
care începe cu pocăinţa şi se sfârşeşte cu Îndumnezeirea.

90
Îndumnezeirea, transformarea individului în unirea cea mai strâns
posibilă cu Dumnezeu este stadiul ultim al călătoriei spirituale.
Îndumnezeirea nu e explicată şi într-o anumită măsură nici nu poate fi
explicată ,nici chiar de tradiţia ortodoxă; ea tinde să fie rezervată doar
acelora ce sunt cu adevărat sanctificaţi, la un nivel mistic al dezvoltării
spirituale la care puţini ajung. Subiectul Îndumnezeirii nu face însă
scopul acestei cărţi. Pocăinţa, pe de o parte, este stadiul iniţial al
călătoriei; din dezvoltarea unui mod de pocăinţă avem cel mai mult de
învăţat, iar Biserica are cele mai multe de spus. Pocăinţa este o temă
constantă în slujbele Bisericii, în Sfânta Scriptură şi în învăţăturile şi
discuţiile autorilor patristici. Este primul cuvânt al mesajului
Înaintemergătorului şi ultimul act pământesc al tâlharului răstignit pe
cruce alături de Mântuitorul. Pocăinţa este rezumatul rugăciunii şi
Tainelor, actul în care toate fiinţele umane sunt la început de drum şi
toate sunt egale.
Din moment ce tot ceea ce suntem şi tot ceea ce avem sunt
daruri ale Lui Dumnezeu, pocăinţa este una dintre puţinele ofrande
adevărate pe care o persoană o poate face. Fiecare persoană este
liberă să facă o ofrandă de pocăinţă lui Dumnezeu şi, în schimb, El
acceptă să participe la transformarea individului.
Poate nu e cazul să menţionăm că în pocăinţă scopul este de a
te schimba pe tine, nu de a schimba restul lumii sau de a schimba
gândirea lui Dumnezeu. În cei Doisprezece Paşi există o
conştientizare implicită că în orice situaţie dată în care este nevoie de
schimbare, individul încearcă să rezolve problema schimbându-se pe
sine, nu restul lumii. Este imposibil să te pocăieşti în numele unei alte
persoane. Evident, acest lucru face ca procesul să fie foarte diferit de
aşteptările persoanelor sau grupurile de persoane (incluzând chiar
naţiuni întregi) care au tendinţa de a crede că rezolvarea problemelor
se face schimbând mai întâi restul lumii. Această deosebire poate
sublinia cea mai importantă caracteristică a stilului de viaţă prin cei
Doisprezece Paşi.
Dumnezeu este la cârmă şi nu individul. Individul, şi nu
Dumnezeu, are nevoie de schimbare.

91
h h h h h h h

TEOLOGIA ORTODOXĂ A ACCENTUAT ÎNTOTDEAUNA că


există o importantă legătură între suflet şi trupul omenesc. Biserica
crede în „învierea morţilor” şi nu doar în nemurirea sufletului, (fără
trup – nota editorului). Respingând supoziţia fundamentală a lui
Platon, cum că adevărata realitate poate să fie doar de ordin spiritual,
iar tipul de realitate pe care o simţim este “la mâna a doua” şi
imperfectă, Biserica a susţinut întotdeauna că Dumnezeu este
creatorul cerului şi al pământului şi al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Teologia creştină este fermă când susţine că nu o zeitate secundară
(un „demiurg” aşa cum susţin neo-platonicienii), ci Cuvântul lui
Dumnezeu Însuşi este agentul creaţiei. Fără doar şi poate, există o
temă persistentă şi recurentă, în special în teologia ascetică, prin care
se spune că sufletul este creat de Dumnezeu şi că trupul este pe plan
secund şi, într-un anumit sens, străin de viaţa spirituală. Uneori când
această tendinţă este în creştere, se ajunge la un dualism în care
forţele binelui şi răului sunt încătuşate într-un etern conflict în care
umanitatea e captivă între acestea două. Alteori, ea apare sub forma
puritanismului în care există tendinţa de a-l separa pe Dumnezeu de
tot ceea ce înseamnă existenţa umană, cu excepţia formelor ei cele
mai rafinate. Evident că o astfel de doctrină tinde să pună sub
semnul întrebării lumea reală şi tot ceea ce cuprinde ea. Devine
foarte uşor să credem că anumite elemente ale existenţei umane sunt
lipsite de influenţa lui Dumnezeu, ca şi cum El ar fi creat anumite părţi
ale fiinţei umane, dar nu totul.
Subiectul alcoolismului şi al tratamentului acestuia prin metode
spirituale pune sub reflectare acest mod de abordare. Ceea ce
programul Alcoolicilor Anonimi spune destul de clar este că
Dumnezeu nu este doar capabil, dar are şi bunăvoinţa de a sonda
adâncimile experienţei umane şi de a-i salva pe oameni de ravagiile
bolii. Astfel, gândirea AA se încadrează clar în cadrul teologiei
tradiţionale, în sensul că proclamă faptul că sănătatea fizică şi
spirituală sunt foarte strâns legate şi că Dumnezeu participă în viaţa
fiinţelor umane la nivele la care prezenţa Lui nu poate fi anticipată.

92
h h h h h h h

CEI DOISPREZECE PAŞI nu ar trebui să înlocuiască nimic din


viaţa normală a unui creştin ortodox. Pasul Cinci, de exemplu, nu este
acelaşi lucru cu spovedania; Pasul Trei nu este acelaşi cu Botezul.
Pentru creştinul ortodox valoarea Paşilor stă în faptul că ei abordează
subiecte şi teme care sunt complementare cu viaţa Bisericii, fără a o
înlocui. Paşii nu sunt obligatorii în adevăratul sens al cuvântului şi
nimeni nu este forţat să îi facă. Chiar dacă cineva ar fi obligat să îi
facă, rezultatul ar fi altul decât cel dorit.
La un anumit nivel, o persoană „face” Paşii doar citindu-i. La un
nivel mult mai profund, ei pot oferi activităţi şi progres spiritual pentru
o viaţă întreagă. Fiecare individ este liber să decidă la ce nivel el sau
ea doreşte să îi folosească. Unii oameni vor trece o dată peste ei; alţii
îi vor face din nou şi din nou. Alţii vor descoperi că devenind atent la
anumite aspecte ale vieţii lor pe care doresc să le schimbe, este bine
să facă paşii încă o dată, concentrându-se exact pe acel aspect din
viaţa lor trecută. Alţii vor încerca să combine toată viaţa lor într-o
singură încercare.

h h h h h h h

DACĂ CINEVA FOLOSEŞTE PAŞII pentru o revigorare spirituală


(în opoziţie cu cei care îi folosesc pentru a rămâne în viaţă), sunt
câteva lucruri pe care el sau ea ar trebui să le ia în considerare.
Paşii în sine nu menţionează „năşitul”, dar acesta este un factor
pe care creştinii ortodocşi ar trebui să îl ia în considerare dacă doresc
să lucreze Paşii. La persoana “naşului” se face referire în Pasul Cinci
în care individul este instruit să-şi împărtăşească inventarul său moral
cu Dumnezeu şi cu o altă fiinţă umană, în cadrul procesului de
recunoaştere a naturii exacte a greşelilor faţă de sine însusi. În
practică, membrii comunităţilor de Doisprezece Paşi sunt deseori
încurajaţi să se îndrepte în acest punct către un cleric. De fapt,
persoana care ascultă Pasul Cinci nu trebuie să fie neapărat cineva
foarte bine pregătit şi nu e important ca această persoană să

93
răspundă într-un anumit fel, decât, poate, în afară de a oferi câteva
încurajări persoanei care face Pasul.
Cei mai mulţi ortodocşi au în orice moment posibilitatea de a-l
ruga pe preot să le fie naş, deşi această nevoie nu e obligatorie. Nu
există nimic de natură sacramentală pe parcursul Paşilor, dar nu
există nici un motiv ca Pasul Cinci să devină spovedanie în sens
sacramental sau ca spovedania să fie făcută în acelaşi timp cu Pasul
Cinci.
Pe de altă parte, o persoană va prefera să-şi aleagă ca naş pe
cineva care are cunoştinţe despre Paşi, în loc să-şi aleagă un preot
care nu ştie nimic despre ei. Uneori, preoţii sunt chiar suspicioşi faţă
de cei Doisprezece Paşi, mai ales dacă nu ştiu prea multe despre
recuperarea din dependenţe.
Asemeni multor relaţii spirituale pentru laicii din Biserica
Ortodoxă, naşul pentru cei Doisprezece Paşi şi cel care este năşit
sunt liberi. Relaţia poate să fie terminată de oricare dintre persoane
în orice moment, deşi se aşteaptă de la naş să aibă o oarecare
responsabilitate spirituală, aşa cum părinţii spirituali o au faţă de
Biserică. Pentru copilul spiritual, există însă o libertate aproape fără
limite, de vreme ce el sau ea poate să încheie relaţia în orice
moment.
Pentru călugări şi călugăriţe situaţia este puţin diferită. De la
decizia de a intra într-o mănăstire, novicele primeşte un tată sau o
mamă duhovnicesc, iar sarcina acestui părinte este de a-i ajuta pe
noii candidaţi în orice fel pentru a cunoaşte tradiţiile şi valorile vieţii
monahale. Acea persoană nu trebuie să fie neapărat un preot, chiar
într-o mănăstire de călugări, dar trebuie să fie cineva care este pe
deplin consacrat vieţii monahale şi bine-instruit în a-l ghida pe novice
în deplinătatea experienţei monahale.
În afara mănăstirii, rolul preotului paroh este destul de diferit de
cel al părintelui spiritual monastic. Preotul este hirotonit şi autoritatea
lui ca părinte nu se bazează pe un angajament voluntar – enoriaşii
trebuie să îl accepte ca şi preot paroh, chiar dacă ei nu sunt obligaţi
să îl aleagă ca părinte spiritual. De fapt, părinţii spirituali sunt puţini la
număr, în special în afara ţărilor Ortodoxe, iar statutul părinţilor
spirituali este aproape în totalitate de natură harismatică. O persoană
94
(preot sau laic) poate să fie un părinte spiritual dacă este considerat
astfel de către copiii spirituali. De fapt, titlul de părinte spiritual este
rareori atribuit de către un preot sau episcop lui însuşi, iar cei mai
buni dintre ei pot să nege categoric că sunt capabili de a îndeplini
acel rol.
Pot să apară probleme dacă un preot (în special un preot tânăr)
încearcă să fie, de facto, un părinte spiritual în cadrul propriei parohii
sau chiar în afara ei, oferind tuturor sfaturi despre toate. Într-o
mănăstire, alteori chiar în afara ei, un părinte spiritual primeşte
binecuvântarea lui Dumnezeu de a-şi cunoaşte copiii spirituali la un
nivel la care nici măcar preotul paroh sau episcopul nu îi cunosc.
Pastoraţia în parohie este puţin diferită; a ne dori să fie altfel –
dorindu-ne, în special, ca parohiile să devină semi-mănăstiri – este
de-a dreptul inutil în situaţii în care oamenii nu sunt capabili să-şi
exercite capacitatea de a alege dintre mai multe alternative.
Părinţii spirituali aud nu numai păcatele copiilor lor spirituali, dar
şi gândurile lor. Acesta este un lucru foarte important în creşterea lor
spirituală. Când cineva ajunge să facă ceva păcătos, acea faptă este
imediat asociată cu gândirea acelei persoane. Procesul corespondent
în AA se numeşte “gândire defectă” [n.tr.: în engleză, “stinking
thinking”].
Există o mare similaritate între părintele spiritual şi naşul AA. În
AA, naşul este cineva care de obicei are o abstinenţă solidă şi
vibrantă, care ştie şi înţelege nu numai felul în care funcţionează
programul, dar şi cum să facă faţă problemelor care apar pe parcurs.
Naşul este cineva care ştie problemele “din proprie experienţă” şi îi
poate ajuta pe ceilalţi să urmeze calea pe care el a urmat-o deja. Un
naş va da sfaturi doar dacă i se vor cere în mod explicit şi chiar şi
atunci ele vor fi date sub forma unor alegeri. El sau ea nu va încerca
niciodată să îşi asume responsabilitatea pentru persoana pe care o
năşeşte, din moment ce un element important al relaţiei este ca
persoana năşită să-şi asume şi să-şi administreze responsabilitatea
pentru propria viaţă.
Într-un final, în ceea ce priveşte naşii şi îndrumătorii spirituali, cei
Doisprezece Paşi pot să ofere un program spiritual temporar pentru
oricine este în căutarea unui îndrumător spiritual, din moment ce
95
formularea Paşilor permite ca ei să fie folosiţi pentru propriul
beneficiu. Ar trebui, totuşi, să ţinem minte că pentru alcoolicul în
recuperare contextul Paşilor este întotdeauna unul social şi că
participarea la întâlnirile de grup este mai mult sau mai puţin
obligatorie. Chiar alcoolicii în recuperare aflaţi în zone extrem de
izolate ale lumii vor face tot posibilul să ţină legătura unii cu alţii. Cu
ajutorul internetului şi al telefoanelor celulare este posibil pentru
oricine să fie în legătură cu aproape oricine din lume, dacă există
dorinţa şi înţelegerea scopului. În condiţiile moderne există
întotdeauna posibilitatea de a avea o întâlnire pe internet, iar site-uri
cu întâlniri pot fi găsite cu uşurinţă. Indivizii care folosesc paşii pot să
beneficieze considerabil de pe urma legăturii cu alţi oameni care
lucrează şi ei Paşii.

h h h h h h h

CEA MAI MARE DIFICULTATE în a face cei Doisprezece Paşi


este că ei nu sunt uşori. Calea necesită sârguinţă, onestitate şi
eliberarea de anumite sisteme defensive menţinute de obicei pentru a
ne simţi în siguranţă. Pentru mulţi oameni e dificil să recunoască,
chiar teoretic, că ar putea greşi. Însă asta face parte totuşi din
repertoriul spiritual al oricărui creştin ortodox care folosesc Taina
Spovedaniei. A merge la cei cărora le-ai făcut necazuri şi a-ţi cere
scuze este, de asemenea, o practică a creştinilor ortodocşi care caută
iertarea celor din jur înainte de a se apropia de Potir pentru Sfânta
Împărtăşanie.

h h h h h h h

DACĂ TE-AI DECIS SĂ FOLOSEŞTI CEI DOISPREZECE PAŞI,


ţi se sugerează să îi faci în ordine şi să îl aduci pe fiecare dintre ei la
o oarecare finalitate înainte de a trece la următorul.
Citeşte fiecare Pas, priveşte formularea lui originală de câteva
ori, întreabându-te ce anume îţi sugerează el. Ţi se pare uşor sau
dificil? Este ceva ce ţi-ai dori să faci sau ceva ce ai face doar din

96
sentimentul datoriei sau doar pentru că te-ar ajuta să apreciezi viaţa
mai mult? Crezi că te-ar ajuta să-ţi înţelegi mai mult credinţa?
Dacă ai sentimente vagi de disconfort la citirea unuia dintre Paşi,
e posibil ca tocmai acel Pas să fie important pentru creşterea ta
spirituală.
Ţine minte, nu încerca să faci Paşii perfect, ci fă-i atât cât poţi tu
de bine. Pe măsură ce faci fiecare pas, vei înţelege mai bine ceea ce
trebuie să faci pentru a-l duce la îndeplinire – cel puţin pentru
momentul actual. Într-un anumit sens, Paşii de acţiune (care par greu
de făcut) sunt mai uşor de îndeplinit decât aceia care par mai
teoretici. În orice caz, este bine să iei fiecare Pas aşa cum este el şi
să îl faci cât poţi de bine.

97
PARTEA A II-A

CEI DOISPREZECE PAŞI

„Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui


meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!
Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune:
Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic
să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.
Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe
fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând,
a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. [Şi a zis tatăl:]
acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a
aflat. (Luca 15, 17-20, 24)
Capitolul 7

Din adâncuri

Pasul 1. Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului, că nu


mai eram stăpâni pe viaţa noastră.

„Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun.


Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; Căci nu fac binele
pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.”
(Romani 7,18-19).

„Dar eu sunt vierme şi nu om, ocara


oamenilor şi defăimarea poporului.”
(Psalmul 21, 6).

„Eloi, Eloi, lama sabahtani?”, care se tălmăceşte: „Dumnezeul Meu,


Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Marcu 15, 34).

Semnificaţia pentru o persoană dependentă:

“Mai întâi de toate, a trebuit sǎ încetǎm a juca rolul lui Dumnezeu”


(Alcoolicii Anonimi)

Fiecare Pas te invitǎ la o sarcinǎ specificǎ – clară, şi uneori


foarte dificilǎ. Totuşi, formularea Paşilor este blândǎ, într-un limbaj
mai degrabǎ subînţeles. Cuvintele nu trebuie sǎ-i sperie pe cei care
trebuie sǎ urmeze aceastǎ cale. Departe de a fi cele “Douăsprezece
Porunci”, Paşii descriu doar un set de acţiuni urmate de primii o sutǎ
de anonimi care au început recuperarea din alcoolism. Invitaţia de a-i
urma este implicitǎ, dar nu formulată clar. Aceştia sunt Paşii sugeraţi
pentru recuperare şi ei îl invitǎ pe individ sǎ le urmeze calea.
Cuvintele Pasului Unu ne arată un mod foarte aparte de a
începe. Ideea de a aborda orice sarcinǎ prin a admite un soi de

101
slǎbiciune – sau chiar înfrângere – nu pare deloc promiţǎtoare. Cursul
normal al celor mai multe acţiuni ar fi acela de a-ţi aduna toate forţele.
Astfel, chiar de la începutul celor mai multe încercări umane,
atitudinea e una opusă – de a-ţi impune voinţa şi punctul de vedere
asupra cuiva sau a ceva.
Structura Paşilor este cu totul diferită. Se începe cu noţiunea de
neputinţǎ. Nu este însă neputinţa învinsului. Nu existǎ înfrângere aici.
Drumul cǎtre succes începe în acest caz cu ideea cǎ nu putem face
nimic.
Cuvântul “de necontrolat” e unul foarte puternic. Reprezintǎ
încercǎrile eşuate de a fi în vârf. A „stǎpâni” înseamnǎ a controla, iar
imaginea persoanei care îşi controleazǎ propriul destin este exact
opusǎ ideii la care ne referim noi aici. Dumnezeu deţine controlul
universului, şi pe bunǎ dreptate. Cu toate astea, El a ales să-i permită
voinţei umane să-I limiteze controlul. Chiar şi cea mai micǎ fiinţǎ
umanǎ poate zǎdǎrnici controlul lui Dumnezeu, fără să facă nimic,
doar gândindu-se la asta. Aşa cum vom vedea, cea mai mare ofrandǎ
pe care i-o putem aduce lui Dumnezeu este de a-I preda aceastǎ
putere, lǎsându-L astfel pe Dumnezeu sǎ fie din nou Dumnezeu. Dar
aici am sǎrit puţin la paşii care vor urma.
Acesta este un element important în schimbarea modului de a
trăi al fiecărei persoane. Aşa cum ne arată toate exemplele din
diferitele domenii ale vieţii, aproape fiecare idee, fiecare proiect,
fiecare problemǎ poate fi privitǎ într-o varietate de moduri. Cu toate
astea, practica noastrǎ obişnuitǎ este de a aborda o anume problemǎ
în acelaşi fel, din nou şi din nou, chiar şi atunci când ştim cǎ nu
funcţioneazǎ prea bine.
Oportunitatea oferită de Pasul Unu este de a lǎsa deoparte
modurile cunoscute, încercate şi (de obicei) eşuate de a vedea
lucrurile şi de a adopta o atitudine binevoitoare de a încerca ceva
complet diferit.
Dacǎ Primul Pas ar fi singurul, ar fi un dezastru. Dar atunci când
Primul Pas este urmat de ceilalţi, înseamnă cǎ acea persoanǎ are
bunǎvoinţa de a rupe ciclul comportamentului anterior – de a începe
un nou drum fără să aibă nici un fel de gânduri şi idei preconcepute în
legǎturǎ cu rezultatul. Acest lucru este ca şi cum ai spune cǎ acea
102
persoanǎ are bunǎvoinţa de a permite evenimentelor să-şi urmeze
cursul în moduri pe care el /ea le vede ca neaşteptate sau chiar
nedorite.
• A lucra Pasul Unu înseamnǎ cǎ am încercat alte moduri care
nu au dat rezultate şi că în cele din urmă suntem pregǎtiţi sǎ
admitem acest lucru.
• A lucra Pasul Unu înseamnǎ cǎ suntem la capătul funiei şi cǎ
nu putem să ne rezolvǎm problemele prin propriile noastre
puteri.
• A lucra Pasul Unu presupune doar conştientizarea faptului cǎ
ceva nu e în regulǎ cu lumea aşa cum o cunoaştem noi.
Acesta este singurul lucru cerut, deşi nu e singurul care poate
fi realizat.
• A lucra Pasul Unu înseamnă sǎ acceptăm realitatea aşa cum
este, nu aşa cum ne-ar plăcea nouǎ sǎ fie. Multe pot fi spuse
despre felul în care ne creăm noi propria realitate – dar ce e
important pentru noi aici este cǎ acea parte pe care o
identificǎm ca ‚voinţă’ – prăpastia fără fund a dorinţelor
noastre – nu este cea pe care ne bizuim pentru a îndrepta
lucrurile.

Scopul Pasului Unu este ca individul sǎ se pregătească pentru a


ajunge la recunoaşterea faptului cǎ lumea pe care o înţelege el poate
să nu fie decât o imagine falsǎ, bazatǎ pe negare sau pe altǎ formǎ
de amăgire.
Paşii evită sǎ încurajeze vreo formǎ de vinovăţie – un alt mod
prin care individul denaturează realitatea momentului prezent.
Vinovăţia este subiectul care va fi examinat în variate forme de-a
lungul celor Doisprezece Paşi. Oricum, Pasul Unu nu e momentul
pentru „am făcut nişte greşeli teribile, iar acum plătesc pentru asta”.
Dimpotrivă, a fi neputincios şi a nu mai fi stăpân pe viaţa ta este,
dincolo de orice judecată, iar aceastǎ lipsǎ a judecăţii (mai ales, a
condamnării) reprezintă tonul tuturor Paşilor.
Este important sǎ vedem cât de puţin ni se cere la început.
Pasul Unu are loc ca o reacţie atunci când atingem fundul
sacului, când experimentǎm acel eveniment care ne forţează sǎ
103
aruncǎm armele şi sǎ renunţǎm la luptǎ. Ironic, renunţând la luptǎ,
suntem pregătiţi sǎ începem calea spre recuperare.
În acest moment este prematur sǎ înlocuim aceastǎ perspectivǎ
falsǎ asupra lumii cu alta. Cam pe când trebuie să se răspundă la
aceastǎ întrebare, persoana va avea o perspectivǎ complet diferitǎ
(iar într-un anumit sens, mai iluminatǎ) a ceea ce înseamnă, de fapt,
să ai o perspectivă asupra lumii.
Mulţi oameni îşi apǎrǎ propria perspectivǎ pentru cǎ le conferă
un sentiment de importanţă, influenţǎ sau demnitate. Acestea sunt
lucrurile pe care le râvnim adesea cu toţii. Se întâmplă rareori – sau
niciodată – ca o persoană să fie dispusă sǎ renunţe la aceste surse
de siguranţǎ, pentru cǎ dacǎ facem asta trebuie sǎ înfruntǎm lumea
lipsiţi de apărare.
Primul Pas presupune faptul cǎ acea persoanǎ este cel puţin
pregǎtitǎ sǎ se gândească la faptul că renunţarea la influenţa
personală – de cele mai multe ori bazatǎ pe erori sau amăgire – este
posibilă. În acest fel, putem spune cǎ este un pas eliberator, chiar
dacǎ pare şi foarte periculos. Presupune conştientizarea faptului cǎ
întreaga structurǎ internǎ a personalităţii umane trebuie înlăturată şi
reconstruită de la zero. Orice comportament care ne izolează de
realitate va trebui lăsat deoparte.
Există o doză de adevăr în faptul că ne creăm realitatea, zi de zi.
Există, de asemenea, şi o realitate definită în exteriorul experienţei
noastre, realitate cu care trebuie să ne acomodăm într-un fel sau
altul. Undeva, între cele două perspective, oarecum contradictorii
există un nivel al vieţii şi înţelegerii care ne permite să fim liberi faţă
de amăgirile create de noi şi liberi faţă de iluziile care ne izolează de
restul lumii.
Pasul Unu are grijă să începem cu începutul, făcând faţă realităţii
pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Este valabil în toate situaţiile, chiar şi
atunci când nu ne place ceea ce vedem şi chiar dacă este pentru
prima dată când facem acest lucru. Este momentul să lăsăm toate
armele jos – cel puţin, în faţa lui Dumnezeu.
Alcoolicii şi alţi dependenţi nu se pricep prea bine să privească
realitatea drept “în ochi”. Până la un anumit punct, acelaşi lucru poate
fi valabil pentru întreaga specie umană. Compromitem, răsturnăm,
104
colorăm şi împodobim realitatea cu tot felul de improvizaţii cu scopul
de a ne face viaţa mai confortabilă. Uneori, ne îngăduim distorsiuni
incredibile.
Tot ceea ce se cere în Pasul Unu – şi nici nu ni se pare atât de
dificil decât după ce te gândeşti mai târziu la asta – e o oarecare
conştientizare că cel care face Pasul Unu este pregătit să privească
viaţa aşa cum este ea, nu aşa cum ar vrea el sau ea să fie. Opusul
bunăvoinţei este “negarea” şi ea se referă la orice încercare de a
întoarce şi de a răsuci realitatea vieţii sale pentru a face momentul
prezent cât mai confortabil.
Motivul pentru care negarea este cel mai adesea dăunătoare
este pentru că ne încurajează să jucăm rolul lui Dumnezeu în viaţa
noastră. Aşa cum vom vedea, acesta este chiar miezul înţelegerii
adicţiei şi a comportamentelor adictive, chiar dacă aici, în Pasul Unu,
acest lucru nu este foarte evident. E important să fim conştienţi că,
dacă ne creăm propria realitate, suntem în pericolul de a pierde cele
mai bune lucruri care ni se pot întâmpla pentru că, indiscutabil,
realitatea lui Dumnezeu este cu mult deasupra celei proprii.
Pe parcursul Paşilor, sentimentul: “Sunt Dumnezeu în viaţa mea”
este treptat înlocuit cu “Dumnezeu este Dumnezeu în viaţa mea”.
Pentru a ajunge la transformare, trebuie să începem prin
recunoaşterea faptului că noi nu ne putem conduce propria viaţă:
suntem neputincioşi în faţa vieţii, indiferent de cât de mult protestăm
în faţa acestei idei. Folosind drogurile, adoptând comportamente ale
căror prim scop este de a schimba modul în care ne simţim (şi,
deseori, de a înceta să simţim în totalitate), începem să ne creăm
propria lume. Asta ne pune pe locul “pilotului” şi îi “dă liber” lui
Dumnezeu. Dumnezeu îngăduie acest lucru pentru că El ne dă
libertatea să facem asta. Oferindu-ne libertatea, El îşi asumă un risc.
Gândind “la rece”, să pretindem că “Vreau să fiu Dumnezeu”
pare destul de absurd, dar chiar asta se întâmplă atunci când ne
asumăm sarcina lui Dumnezeu de a crea realitatea şi de a o înlocui
cu propria realitate.

105
h h h h h h h

ÎNCETIŞOR, PE PARCURSUL PAŞILOR, negarea va fi înlocuită


cu acceptarea. Din fericire, în acest stadiu timpuriu, este destul de
simplu să accepţi că există mai multe forme de negare în viaţa cuiva
şi că lucrurile nu sunt ceea ce par; mai târziu, va fi destul de important
să faci ceva în legătură cu asta. Credinţele de orice fel – despre
propria persoană, despre propriile abilităţi şi despre slăbiciuni – toate
acestea trebuie examinate cu grijă, mai repede sau mai târziu. Pentru
moment, e necesar doar să ştim că vom avea destul de mult de lucru.

h h h h h h h

SENTIMENTELE SUNT IMPORTANŢI FACTORI MOTIVATORI,


dar nu pot să ne spună ce să facem. Dacă ne domină acţiunile, avem
tendinţa de a intra în mari probleme. Frica, mânia, disperarea, gelozia
şi mândria sunt toate emoţii care joacă un rol distructiv în viaţa
noastră, dar fără ele s-ar putea ca niciodată să nu fim motivaţi să
facem vreo schimbare necesară în viaţa noastră. Soluţia nu e să
încercăm să ne reprimăm emoţiile (chiar şi pe cele negative). Pe
parcursul celor Doisprezece Paşi, ne va fi limpede că putem integra
emoţiile în calea noastră spirituală.
Scopul Pasului Unu este de a-l ajuta pe alcoolic să treacă peste
dificila sarcină de a începe ceva. Starea naturală a celor mai mulţi
alcoolici este starea de beţie, întins pe podea, uitând de toate.
Această stare este întreruptă (sau poate marcată) de perioade de
angoasă şi tulburare, într-o lume care îl face pe alcoolic să simtă că
nu are nimic de oferit, dar şi că este total neimportant. El
contracarează neputinţa cu ego-ul său care se extinde până la
punctul în care el, şi numai el, este cea mai mare putere din univers.

Pasul Unu pentru un creştin ortodox


Toată lumea, sau aproape toată lumea, are sentimentul că viaţa
nu este aşa cum ar trebui să fie. Cei mai mulţi oameni
experimentează sentimentul acesta ca o stare generală de

106
insatisfacţie faţă de propria viaţă sau faţă de societate în general.
Ceva trebuie îmbunătăţit. Viaţa nu este cinstită. Specia umană (sau
doar anumite persoane) trebuie să se schimbe şi atunci totul va fi în
regulă. O altă faţă a acestui sentiment e că ceva trebuie să se
întâmple înainte ca viaţa adevărată să înceapă. Foarte des, acest
sentiment este justificat cu “Trebuie să devin faimos ( sau chipeş, sau
slab, sau calificat, ….) şi atunci viaţa mea va fi reală” sau “atunci va
începe viaţa mea”.
O eroare spirituală comună este a crede că o persoană poate
deveni mai bună oriunde, dar nu aici, şi oricând, dar nu acum.
Rugăciunea atribuită Fericitului Augustin, “Doamne, fă-mă bun, dar nu
încă”, este ceva ce aproape oricine, din orice clasă a societăţii, a
luat în considerare la un moment dat în viaţa lui – poate chiar zilnic.
Cel mai important erou spiritual al Pasului Unu (dar şi al Paşilor
de la Doi până la Cinci) este Fiul Risipitor. El apare într-o poveste
spusă de Domnul Nostru ucenicilor Săi şi citită ca una dintre
Evanghelii la pregătirea pentru începutul Postului Mare. Deşi
familiară, ea merită să fie citită şi recitită odată ce devine familiară.
Primindu-şi moştenirea de la tatăl său (în timp ce tatăl trăia încă), fiul
rătăcitor a plecat şi a cheltuit-o pe toată. La final, a rămas fără nici un
ban, muritor de foame şi a fost forţat să se angajeze slugă la porci –
munca cea mai degradantă pentru un evreu.
În timp ce stătea acolo, privind cum mâncau porcii, fiul rătăcitor
şi-a dat seama că şi-ar fi dorit să mănânce chiar şi mâncarea porcilor.
Acesta este momentul în care “s-a văzut pe sine” – şi-a dat seama de
realitatea situaţiei sale. În acel moment, el a făcut Pasul Unu.
Zaheu vameşul ne arată un alt exemplu, într-o altă Evanghelie
citită înainte de perioada Postului. Zaheu a dorit să-l vadă pe Iisus,
dar i-a fost foarte dificil din moment ce era un om scund. Deşi era
oarecum ridicol pentru un om de vârsta şi statutul său, s-a decis să se
urce într-un pom pentru a-l vedea pe Iisus. Nu a rămas în spatele
mulţimii, prefăcându-se că poate să vadă peste capetele tuturor. S-a
căţărat în copac. În acel moment el a făcut Pasul Unu.
Pasul Unu e bogat în exemple din Evangheliile citite în perioada
Postului. Ultimul exemplu este probabil cel mai bun dintre toate: cel al
omului paralizat. Este bărbatul care a fost adus la Iisus de către alţi
107
patru oameni. Erau atât de hotărâţi să aibă succes în misiunea lor,
încât au reuşit să-l urce pe om cu tot cu targă pe acoperişul casei în
care era Iisus; au făcut o gaură în acoperiş, suficient de mare ca să
poată intra omul bolnav. Nu se ştie exact cum a reacţionat
proprietarul casei la această faptă.
Însă omul paralizat este cel care ne interesează acum. El se lasă
dus. E posibil ca el să nu fi fost capabil de vreo alegere în această
chestiune. Dar, pentru că s-a lăsat dus, el a făcut Pasul Unu.
În toate trei cazurile, Evangheliile arată cum acţiunile acestor trei
oameni i-au adus faţă în faţă cu Dumnezeu – tatăl fiului rătăcitor din
prima poveste şi Iisus în a doua şi a treia poveste. Tiparul este
simplu: individul recunoaşte (Pasul Unu), face o mişcare în direcţia lui
Dumnezeu (Pasul Doi) şi în această întâlnire cu Dumnezeu el este
schimbat irevocabil (Pasul Trei).

h h h h h h h

LOCUITORII DIN CÂTEVA ORAŞE din Galileea L-au respins pe


Iisus şi L-au îndepărtat. Evanghelia ne spune că ei L-au izgonit nu
pentru că nu ştiau cine este El, ci pentru că Îl cunoşteau prea bine. Ei
credeau că ştiu ce fac. Ei erau în negare că Iisus merită să fie
cunoscut şi că El este Fiul lui Dumnezeu. Credeau că ei sunt cei mai
buni, dar experienţele de mai târziu ale creştinilor indică faptul că nu
erau. Pentru a se schimba ei trebuiau să se debaraseze de tot ce
credeau că este adevărat, de tot ce era “corect”, de toate noţiunile lor
despre înţelepciune şi bunătate pentru a vedea lumea cu ochi limpezi,
şi pentru a-L vedea pe Iisus în ea. Acest lucru ar fi fost foarte dificil de
făcut, mai mult sau mai puţin imposibil, dacă nu ar fi fost început cu
sentimentul de neputinţă. Ei nu au făcut aşa. Ei au făcut ceea ce fac
în mod normal oamenii, adică au început cu propriul simţ al dreptăţii.
Ca şi specie, ne dorim mult mai mult să avem dreptate decât să fim
buni. Cu toate astea, Evangheliile nu ne cer să avem dreptate, ci să
fim buni.

108
h h h h h h h

CU ANI ÎN URMĂ, AM FOST TRIMIS SĂ TRĂIESC pe o insulă în


Marea Egee. Când am ajuns nu puteam vorbi greaca, iar şase luni
mai târziu greaca mea era fluentă. Transformarea s-a produs în
principal pentru că nu era nimeni pe insulă ca să vorbească prea
multă engleză, astfel încât a trebuit să învăţ greaca dacă îmi doream
să comunic cu ei. În cele şase luni procesul a fost foarte dureros. A
fost ca şi cum aş fi avut o cădere nervoasă, căci pentru a învăţa
greaca a trebuit să mă debarasez de tot ce însemna să mă bazez pe
limba mea maternă. Credinţa că a) toată lumea vorbeşte şi gândeşte
în secret în engleză şi că b) trebuie să gândesc în engleză pentru a
comunica, trebuia să fie înlăturată. Odată ce m-am debarasat de
realitatea percepută, am fost liber să adopt greaca drept o limbă pe
care să o folosesc. Sentimentul meu de neputinţă m-a condus, de
fapt, la o abilitate mai puternică.

h h h h h h h

ÎN PRIMUL PAS, individul este invitat să lase deoparte ceea ce


înseamnă, la urma urmei, noţiunea naturală de autoconservare în
favoarea recunoaşterii faptului că este neputincios. Trebuie să
îndepărtăm trenuleţul cu aburi din mintea noastră care spune: “eu
cred că pot, cred că pot”, în favoarea recunoaşterii (mult mai
folositoare şi adecvată) că noi, de fapt, nu avem putere să ne
îmbunătăţim viaţa şi, cu cât încercăm mai mult acest lucru, cu atât ne
e mai rău. Realitatea – care nu este atât de dificilă odată ce o
admitem – este că nu avem putere asupra oamenilor, locurilor şi
lucrurilor. Faptul că simţim că ar trebui să fim puternici nu este deloc
important. Faptul că sistemul nostru educaţional ne încurajează să
credem că de asta avem nevoie nu este nici el important. La şcoala
slujirii Domnului trebuie să începem de pe o poziţie de neputinţă şi, cu
cât ajungem pe această poziţie mai repede, cu atât mai bine.
Suntem puternici în ce priveşte luarea de decizii pentru noi înşine.

109
h h h h h h h

ÎN LUMEA MODERNĂ, suntem în mod constant invitaţi să ne


controlăm pe noi înşine, sănătatea, trupurile, destinele şi viitorul.
“Controlul” e unul dintre cuvintele preferate ale oamenilor care conduc
industria publicităţii pentru că ei ştiu că acest lucru are un răsunet
mondial. E dificil să treacă o pauză comercială la televizor fără să
auzi cuvântul control, uneori chiar de mai multe ori.
De fapt, noi nu controlăm prea multe; doar ne comportăm de
parcă am controla ceva. Calea Paşilor ne învaţă că numai Dumnezeu
deţine controlul. Mai mult, uneori vom şti ce anume este acest control,
alteori nu.
Nu încercăm aici să înlocuim controlul cu anarhia sau pasivitatea.
Ce va înlocui, până la urmă, această falsă noţiune de control este
sentimentul cooperării reale şi funcţionale între individ şi voinţa lui
Dumnezeu.
În scrierile Sfinţilor Părinţi, cuvântul “de necontrolat” se referă
aproape întotdeauna la cai, o imagine care azi e străină pentru cei
mai mulţi dintre noi. Însă, sensul de ‘neînfrânat’ nu e nefolositor de
vreme ce merge în direcţia a ceea ce alcoolicul trebuie să simtă şi de
care trebuie să fie conştient, dacă e ca Pasul Unu să fie acel punct de
cotitură pe care îl doreşte atât de mult.
Pentru creştinul ortodox poate să fie corect să spunem că cea
mai presantă latură a Pasului Unu e reflectată nu atât de haotica lipsă
de control asupra vieţii (deşi există şi asta, chiar şi în vieţile sfinţilor),
ci de o conştiinţă profundă şi teribilă a cât de departe e individul şi
viaţa sa de Dumnezeu. E posibil ca o dorinţă arzătoare pentru
Dumnezeu să fie asociată cu această stare de neputinţă, aşa cum se
întâmplă în stadiul “trezirii” din viaţa fiului rătăcitor, exact înainte de a
decide să se întoarcă la tatăl său. Însă, există şi un pericol. Poate că
în acest stadiu dorinţa arzătoare însăşi se bazează pe o viziune
asupra realităţii care aparţine cuiva nerecuperat şi, astfel, acea
viziune e greşită. Asta a fost adevărat şi pentru fiul rătăcitor pentru că
viziunea pe care şi-a construit-o pentru el însuşi (de ex., să se
întoarcă acasă ca şi sclav în casa tatălui său) venea din mintea sa
bolnavă, nu din viziunea tatălui său.

110
În termeni practici, în lucrarea Pasului Unu e important să ne
dăm seama cât de departe suntem de Dumnezeu şi cât de disperată
e viaţa noastră în general; acest lucru e valabil mai ales atunci când
ne comparăm cu bunătatea lui Dumnezeu. Însă, motivele pentru
lucrarea Pasului (durerea, viziunea, lipsa, sentimentul de disperare)
se pot baza pe o viziune greşită. E posibil să începem Paşii din
motive complet eronate, dar cât timp cineva e pregătit să accepte
asta nu există riscul prejudiciilor pe termen lung. Fiul rătăcitor nu a
fost capabil să-şi vadă motivele într-o lumină suficient de clară decât
după ce s-a întors acasă şi tatăl său l-a primit. În acest punct, ar fi
putut să se întoarcă şi să-şi reexamineze motivele şi să vadă că sunt
greşite. Pe de altă parte, e posibil ca el să fi ajuns să-şi dea seama
că, până la urmă, motivele lui nu contau şi că ceea ce conta era faptul
că el făcuse primul pas către casă, şi nu de ce a făcut el acel pas.
Neputinţa e foarte neplăcută şi cu cât ne dăm seama că suntem
mai neputincioşi, cu atât ne simţim mai rău. Acesta nu e un Pas în
care să ne simţim prea bine, căci scopul lui este acela de a înlătura
ideile sau ”resturile de idei” cum că am avea vreo putere interioară
care să ne ajute sau să ne vindece. Când ajungem să scormonim la
fundul sacului şi să ne dăm seama că nu e nimic acolo, începem să
facem acest Pas. Trebuie să devenim ca nişte copii, total dependenţi.
Trebuie să găsim o lipsă de putere interioară. Trebuie să fim complet
dependenţi de forţe şi evenimente din afara controlului nostru. Noi nu
avem nimic de adăugat, nimic de oferit. Pământul de sub picioarele
noastre nu se ţine de puterea noastră. Pereţii din jurul nostru nu sunt
ţinuţi de puterea noastră. E ca atunci când aşteptăm să vină călăul,
stând într-o celulă izolată. Lipsiţi de prieteni, fără pile, fără servicii
care ni se datorează, fără speranţă. E singurătate şi, pentru că
suntem total vulnerabili, suntem complet înfricoşaţi – frica iese prin
porii noştri. Asta e realitatea, o realitate pe care încercăm să o
ascundem, să o camuflăm. Încercăm să ne convingem: Eu nu sunt
aşa. Dar nu-i adevărat. Nu există adâncime în care să nu ne putem
scufunda, nici mizerie pe care să nu fim pregătiţi să o încercăm.
Cea mai cumplită mahmureală din lume, mâna unui poliţist care
te arestează, un ultimatum pentru plata unei taxe sau dispreţul cuiva
pe care îl iubim pot să declanşeze asta. Poate să apară în plină forţă
111
sau poate să se furişeze. Poate să fie o teamă cunoscută, poate nu.
Dar certitudinea se află acolo, adânc, în durere, adânc în conştiinţa
noastră: ne-am scufundat cât am putut. Tot ce se mai poate întâmpla
e ca apa să se reverse şi să ne acopere, să ne ‘cureţe’ şi să cureţe
universul de nişte mizerabili ca noi. “Dar eu sunt vierme şi nu om” (Ps.
21, 6).
În fiecare zi a anului, cu excepţia Săptămânii Luminate, citim cei
Şase Psalmi9 la începutul Utreniei, principala slujbă de dimineaţă a
bisericii. Aceşti psalmi sunt oarecum surprinzători atunci când îi citim
în parohiile noastre pentru că doar puţini oameni sunt prezenţi şi ei
sunt citiţi de obicei dimineaţa devreme. Atunci când sunt citiţi într-o
mănăstire, la trei jumătate sau la patru dimineaţa, cuvintele acestor
psalmi sunt mai puternice. Cei ce studiază psihologia spun deseori că
ora patru dimineaţa e ora la care oamenii din lumea modernă au cel
mai scăzut nivel emoţional dintr-o perioadă de douăzeci şi patru de
ore. Deseori, la acea oră, corpurile noastre se revoltă, durerile de cap
şi insomnia sunt mai mult decât putem suporta, iar digestia e un
vacarm. În aceste momente, auzim cuvintele:

“Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-


dimineaţă. Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul
meu, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă.” (Psalm 62, 1-3)

şi

„Mulţi îi spun sufletului meu: „Nu-i este mântuire lui, întru


Dumnezeul lui...”. (Psalm 3, 2)

Putem simţi tristeţe, singurătate, poate şi un început de


disperare. Biserica ne spune că, deşi aceste sentimente sunt
neplăcute, ele au un rol autentic în experienţa per ansamblu a
rugăciunii. Uneori, suntem într-o depresie adâncă, dar asta nu ar

9
Aceştia sunt Psalmii 3, 38, 63, 88, 103 şi 143, corespunzător numărării ebraice a
Psalmilor.
112
trebui să ne oprească să ne rugăm. Rugăciunea nu e rezervată
timpurilor bune… şi nici celor rele.
E la fel ca şi în Pasul Unu. E neplăcut şi poate ne va face să ne
simţim deprimaţi. Însă, ca şi aceşti şase psalmi, nu e ultimul cuvânt.
Utrenia, până la urmă, se termină cu Doxologia Mare. La fel, mai
există încă unsprezece Paşi.
Este important sǎ facem diferenţa între un sentiment de profundǎ
insatisfacţie faţǎ de viaţǎ şi anumite gânduri auto-distructive de urǎ
faţǎ de sine sau de autodispreţ. Nu avem libertatea de a urî nimic din
ce este creaţia lui Dumnezeu, inclusiv pe noi înşine. Cu toate astea
existǎ un soi de autodispreţ care este, de fapt, chiar folositor – este
acel autodispreţ care ne îndeamnă la acţiune. Acesta este singurul
rost pentru „a ajunge la fundul sacului”; dacă descoperindu-ţi durerea
rămâi acolo pentru eternitate, nimic benefic nu se întâmplă. Cu toate
astea, dacǎ detaliile experienţei sunt suficient de severe pentru a
asigura continuarea Paşilor, atunci aceastǎ experienţǎ nu este doar
ceva ce va fi valorizat într-un final, ci şi ceva foarte necesar.

113
Capitolul 8

Cred, Doamne!
Ajutǎ necredinţei mele!

Pasul Doi: Am ajuns la credinţa cǎ o Putere Superioarǎ nouǎ


înşine ne-ar putea reda sǎnǎtatea mentalǎ.

„Căutaţi pe Domnul cât Îl puteţi găsi, strigaţi către Dânsul cât El este
aproape de voi.” (Isaia 55, 6)

„Nu te teme. Crede numai!” (Mc. 5, 36)

„Şi pe drum [Iisus] întreba pe ucenicii Săi, zicându-le: Cine zic


oamenii că sunt? Ei au răspuns Lui, zicând: Unii spun că eşti Ioan
Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul din prooroci. Şi El i-a
întrebat: Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Răspunzând, Petru a zis Lui:
Tu eşti Hristosul.” (Marcu 8, 27-29)

Semnificaţia pentru o persoană dependentă.


Pasul Unu nu este ca o incizie pe care trebuie sǎ o facă un
chirurg pentru a-şi putea începe munca. Este dureros şi oarecum
distructiv, dar absolut necesar să realizăm acest obiectiv.
O persoanǎ este condusǎ către neputinţa sa şi apoi, poate pentru
prima datǎ, nu se întâmplǎ nimic care sǎ-l salveze de confruntarea cu
realitatea. El va trebui sǎ o înfrunte, sǎ o contemple şi atâta timp cât
existǎ urmǎ de rezistenţǎ, el trebuie sǎ rǎmânǎ exact acolo unde
este.
În momentul în care o acceptǎ, este pregătit sǎ treacă la
următorul Pas. Odată ce şi-a acceptat propria neputinţǎ, apare ceva
nespus, dar important: S-ar putea să existe şi o altǎ alternativǎ.
I se spune, şi treptat începe sǎ recunoască, faptul că o putere,
orice putere, alta decât ego-ul sǎu atotputernic, este capabilă de a-l
ajuta sǎ ajungă pe calea cea bunǎ şi să-şi rezolve aceastǎ dilemǎ.
114
Ego-ul sǎu nu este Dumnezeu. Ego-ul unei alte fiinţe umane nu
este Dumnezeu. Altcineva este Dumnezeu.
Astfel începe minunatul pelerinaj, iar dorinţa de a-L cunoaşte pe
Dumnezeu s-a născut.

„În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu
pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi
veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Psalmul 41, 1-2)

Restul Paşilor sunt un comentariu asupra pelerinajului.


Este tentant sǎ presupunem cǎ alcoolul este regele în lumea
alcoolicului, iar din anumite puncte de vedere poate sǎ fie adevărat.
Este, de asemenea, adevărat sǎ spunem cǎ ego-ul alcoolicului, ego-
ul distrus, nu îi este doar rege, ci şi Dumnezeu.
Acesta este motivul pentru care e important ca alcoolicul sǎ
înţeleagă cât mai repede în recuperarea sa cǎ existǎ o putere mai
mare decât el însuşi. Ceva, chiar şi în formǎ conceptualǎ, trebuie sǎ
înlocuiască ego-ul distrus care se joacǎ de-a Dumnezeu. La început,
contează prea puţin, ce anume. Pe parcurs ce individul înaintează în
recuperare, e bine ca ideea de Putere Superioară să se identifice tot
mai mult cu Fiinţa Supremă a universului; într-adevăr, după ce intră în
miraculosul domeniu al recuperării, e tot mai posibil ca individul să îşi
dorească să facă această conexiune. Însă la început, e la fel de bine
să nu forţăm ideea de Dumnezeu, căci altfel tot felul de noţiuni
periculoase pot fi încorporate în acest concept; dacă mai apoi acest
concept prinde rădăcini poate să nu fie capabil să susţină abstinenţa
pe termen lung. Dumnezeu poate să fie Dumnezeu doar dacă nu mai
e ‚controlat’ de ego-ul alcoolicului.
Un element important în procesul de recuperare este ca
alcoolicul să-şi lase deoparte viziunea lui faţă de Dumnezeu, din
moment ce această viziune este deformată. Pasul Doi nu începe cu
credinţă, ci cu o încercare, cu o atitudine întrebătoare.

115
Pentru creştinul ortodox
Atunci când fiul rătăcitor vede mâncarea porcilor şi îşi dă
seama de disperarea situaţiei sale, el face Pasul Unu. Aproape
imediat, îşi aduce aminte de Tatăl său şi face Pasul Doi.
Într-un film de desene animate, se prezintă povestea unui pui
care tocmai a ieşit din ou şi, pentru că este un desen animat, acest
pui poate vorbi. Plimbându-se rătăcit prin hambar întreabă, cu o voce
amărâtă, patetică, pe oricine îl ascultă: “Tu eşti mama mea?”. Aceste
cuvinte îşi doresc să te facă să plângi, pentru că dacă ar fi un om ar
însemna că acel pui a fost abandonat de către mama lui, iar asta este
una dintre cele mai cutremurătoare temeri pe care le poate avea un
om.
În contextul Paşilor, situaţia este aceeaşi, dar în acest caz
individul este o persoană umană şi întrebarea este: “Tu eşti
Dumnezeul meu?”

h h h h h h h h

PENTRU CREŞTINII ORTODOCŞI, în special pentru cei


norocoşi care au fost crescuţi în credinţă, o mare parte din viaţa
sacramentală a creştinismului – Botezul, Miruirea şi Sfânta
Împărtăşanie – are loc înainte de a avea amintiri. Credinţa părinţilor şi
a străbunicilor i-a adus pe ei în Biserică, aşa cum cei patru oameni
din Evanghelie l-au purtat pe omul paralizat până la Domnul.
“Am ajuns la credinţa” poate să fie titlul poveştii fiecăruia dintre
noi. Asta implică pe drept faptul că credinţa este o călătorie şi nu o
destinaţie.

h h h h h h h h

PE PARCURSUL MATURIZĂRII, APROAPE TOATĂ LUMEA


poate să facă greşeli şi ele pot fi suficient de serioase încât să ne
afecteze în continuare evoluţia. Sf. Pavel accentuează un aspect şi
implicaţiile acestuia: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam
ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am
lepădat cele ale copilului.” (1 Corinteni 13, 11)

116
În copilărie, acumulăm tot soiul de idei, gânduri, sentimente, fobii
şi tot felul de lucruri de genul acesta. Mai exact, adoptăm o mare
varietate de gânduri şi experienţe legate de Dumnezeu. Îl comparăm
pe Dumnezeu cu părinţii noştri, cu profesorii noştri sau cu altcineva
pe care îl idolatrizăm. În cele mai multe cazuri suntem forţaţi să facem
comparaţii de genul “Dumnezeu este ca şi tatăl meu, doar că mai mult
decât atât” – sau ceva asemănător.
Cu toată confuzia creşterii – Dumnezeu, îngeri şi sfinţi, Moş
Crăciun, iepuraşul de Paşte, “Zâna Măseluţă” – este foarte probabil
ca imaginea pe care o avem despre Dumnezeu să fie confuză.
Acesta e cazul nefericit al lui Moş Crăciun – nu al sfântului din
secolul al IV-lea, ci al celui care ne aduce daruri în Ajunul Crăciunului.
La început, copii fiind, suntem încurajaţi să credem că el este real; iar
apoi, când creştem, suntem încurajaţi (la fel de confuz) să încetăm a
mai fi copii şi să credem că el nu există.
În gândurile noastre, Dumnezeu poate fi asemeni unui unchi
binevoitor; cu toate astea, distant şi dificil de găsit. Sau, poate deveni
ca un părinte – sursa siguranţei, afecţiunii, hranei şi adăpostului – dar
şi persoana care ne va pedepsi când greşim.
Este posibil ca într-un final Dumnezeu să rămână în mintea
noastră ca o putere perfidă care ne torturează şi ne dezamăgeşte
mereu şi căruia îi place să ne joace feste. Acest lucru se poate
întâmpla cu atât mai mult cu cât experimentăm acelaşi lucru şi în
relaţiile noastre cu ceilalţi oameni. Vom avea tendinţa să proiectăm
asupra lui Dumnezeu atât calităţile, cât şi eşecurile celor care ne sunt
mai apropiaţi.
Indiferent ce fel de gânduri şi idei ne conturează noţiunile despre
Dumnezeu, la un moment dat în viaţa de adult este necesar să facem
ceea ce Sf. Pavel spune şi să lăsăm deoparte copilăria, inclusiv acele
imagini şi icoane false despre Dumnezeu care au rămas din lumea
copilăriei. Trebuie să îndepărtăm orice falsitate, oricât de dureros şi
de trist ar fi.
Pentru o persoană care a crescut cu imaginea Lui Iisus ca
fiind „blând şi îngăduitor” nu va fi uşor să facă faţă tragediilor din
viaţa sa. Gândurile şi sentimentele despre Dumnezeu îl vor dezamăgi

117
atâta timp cât blândeţea şi îngăduinţa oferă foarte puţin în cazul unei
explozii nucleare, a prăbuşirii unui avion sau a unei sarcini nedorite.
O persoană poate ajunge la concluzia că se poate negocia cu
Dumnezeu şi întregul scop al existenţei este de a ajunge la punctul în
care Dumnezeu să facă ceea ce ne dorim noi. Atunci când se
întâmplă acest lucru, ea va fi fericită. Din nefericire, acesta este
drumul dependenţei şi este complet diferit de ceea ce ne oferă Paşii.
În eliminarea imaginilor şi viziunilor greşite despre Dumnezeu,
există pericolul ca acest proces să devină prea distructiv. Vedem
deseori acest lucru la tinerii din Biserică. Ei ajung la punctul de a
distruge vechile icoane, dar nu sunt pe punctul de a-L accepta pe
Dumnezeu aşa cum este El. Deseori, astfel de oameni părăsesc
Biserica pentru un timp. Acest lucru poate să fie un element important
în dezvoltarea lor spirituală.
Este important să ţinem minte scopul acestei munci: pentru
creştinii ortodocşi, Tatăl ni se arată prin viaţa şi învăţăturile Fiului său.
“Puterea Superioară nouă” este, în cele din urmă, Dumnezeu Tatăl
arătat nouă prin Fiul şi trăit prin Sfântul Duh.
Poate să ni se pară destul de complicat să ajungem să ne dăm
seama că, de fapt, acţiunea Lui Dumnezeu în viaţa noastră nu depinde
de imaginea noastră mentală despre El. Dumnezeu este independent
de imaginile noastre mentale, aşa cum El este independent de ego-ul
nostru.
Învăţătura tradiţională a Bisericii ne oferă o clarificare.
Prin Întrupare, a Doua Persoană din Sfânta Treime S-a făcut om.
De asta putem fi siguri că pe măsură ce ne intensificăm relaţia cu
Dumnezeu, vom relaţiona cu cineva care ştie cum e să fii om. Golul
imens care ne separă de Dumnezeu nu mai este la fel de
ameninţător. Asta înseamnă că felul în care relaţionăm cu Dumnezeu
va fi şi modul în care relaţionăm cu celelalte persoane. Iubirea lui
Dumnezeu pentru noi seamănă cu iubirea noastră pentru o altă fiinţă
umană, cu toate că intensitatea acelei iubiri este mult mai puternică
decât o putem noi simţi. Iisus Hristos, eternul Logos, ni-L arată pe
Tatăl prin ceea ce este şi prin ceea ce face El. Acest lucru este
posibil din moment ce Îl putem cunoaşte pe Iisus prin natura Sa
umană, deşi caracterul Său omenesc este o încântare şi o minune cu
118
mult peste nivelul de conştiinţă pe care îl avem, atunci când
relaţionăm unii cu ceilalţi în viaţa de zi cu zi.
Teologia icoanelor protejează conştientizarea faptului că, deşi
putem fi apropiaţi de Dumnezeu, noi nu Îl vom înţelege, nu vom avea
putere asupra Lui, nici nu îl vom cuprinde complet în minţile noastre.
Conform tradiţiei ancestrale a Bisericii, Tatăl rămâne de nedescris şi
apare în icoane doar într-un mod simbolic. Pentru scopurile noastre,
acest lucru implică doar faptul că Tatăl poate fi o putere exterioară şi
superioară nouă înşine. Tatăl nu poate fi descris în icoane, pentru că
El este mai presus de penelul pictorului şi e necunoscut dincolo de
propria dorinţă, atunci când se arată prin revelaţii. Natura Fiului său
este diferită din acest punct de vedere, atâta timp cât caracterul Său
uman Îl pune într-o poziţie vulnerabilă. Putem să ne construim noţiuni
false despre Fiul lui Dumnezeu – şi chiar o facem. De fapt, cu toţii
avem în minţile noastre „icoane greşite”.
Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu a parcurs procesul numit de
către teologi „kenosis” – o golire. Golindu-Se pe Sine, El ni S-a dăruit
nouă – El a venit până acolo unde noi putem ajunge la El. Învăţăm că
ne putem apropia de Dumnezeu aşa cum ne apropiem de o fiinţă
umană şi că nu vom fi arşi de intensitatea prezenţei Sale. Nu vom fi
consumaţi de iubirea Sa, dar vom fi încălziţi de bunătatea Lui.
Devenind om, Iisus Şi-a asumat şi Îşi asumă un risc. S-a făcut
vulnerabil pentru că doar vulnerabil fiind putem să ne apropiem de El.
În relaţii, există întotdeauna un element de vulnerabilitate. Dumnezeu
S-a făcut vulnerabil de dragul nostru.
Procesul „ajungerii la credinţă” presupune ca noi să devenim
vulnerabili faţă de Dumnezeu.
În Evanghelie, există un exemplu care ne arată cu o mare
precizie semnificaţia Pasului Doi. Este povestea tatălui care îşi aduce
copilul la Iisus pentru a fi vindecat. Băiatul este epileptic, iar bărbatul Îl
întreabă pe Iisus dacă poate face ceva să-l ajute. În acest moment,
Iisus preia întrebarea şi o re-direcţionează spre bărbat: credinţa
omului este cea care va face schimbarea posibilă. Bărbatul acceptă
încercarea, dar Îi răspunde lui Dumnezeu în următorul fel: „Cred,
Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9, 24)

119
Credinţa nu este răsplata unui efort mental; este rezultatul direct
al relaţiei dintre individ şi Dumnezeu. Pe de-o parte, este darul lui
Dumnezeu dat în schimbul încrederii individului. Altfel spus, nu putem
face ca această credinţă să se întâmple doar prin faptul că ne dorim.
„Am ajuns la credinţa” nu este calea efortului nostru; este calea
acceptării efortului lui Dumnezeu.
A face Pasul Doi este ca un copil care sare de pe marginea unei
prăpăstii în mâinile părintelui său. Copilul are încredere şi inocenţă,
iar părintele îi asigură siguranţă, capacitate şi putere.
A face Pasul Doi înseamnă să ajungi să conştientizezi că
Dumnezeu este mult mai aproape şi mult mai preocupat de toate
aspectele vieţii noastre decât am crezut noi înainte.

h h h h h h h h

ATUNCI CÂND ERAM ADOLESCENT, aveam o mătuşă. Era


un suflet generos şi, chiar dacă i-am încercat de câteva ori răbdarea,
a fost aproape întotdeauna blândă şi primitoare. Soţul ei care murise
înainte ca eu să îl cunosc fusese alcoolic şi se alăturase Alcoolicilor
Anonimi chiar în vremurile timpurii. Chiar datorită ei am auzit prima
dată de existenţa AA-ului. Era o mare colecţionară de tot felul de
lucruri, incluzând fotografii şi farfurii strânse de-a lungul interesantei
sale vieţi. Era, de asemenea, o persoană foarte credincioasă şi nu
avea nici o reţinere să vorbească despre asta, în condiţii adecvate şi
într-un mod foarte direct.
Pe peretele din sufragerie era o farfurie. Cred că era de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea. Avea culoarea smântânii, iar în centru
era un citat din Facere: „Tu, Dumnezeul vederii”.
Într-o zi, o ajutam pe mătuşa mea la curăţenie în acea cameră.
Eu aspiram, iar ea ştergea praful. A ajuns la farfuria de pe perete, s-a
întors către mine şi mi-a spus: „Cred că pe vremea când a fost făcută
această farfurie, era folosită pentru a-i speria pe copii să se comporte
bine, din moment ce ştiau că Dumnezeu îi priveşte. Eu nu văd
lucrurile în acest fel”, spuse ea. „Cred că înseamnă că Dumnezeu ne
iubeşte aşa de mult, încât nu îşi poate lua ochii de la noi.” A continuat
să şteargă praful de pe altceva, să se gândească la altceva, neştiind

120
de impactul pe care îl avusese ceea ce tocmai spusese. Aşa era
mătuşa mea. Îmi este foarte dor de ea.

h h h h h h h h

ATUNCI CÂND VAMEŞUL A MERS ÎN TEMPLU, nu ni se


spune dacă el i-a observat pe farisei, cu toate că ştim că fariseii l-au
observat pe el. În mod sigur, nu i-a văzut pentru că povestea spune
că vameşul nici măcar nu îşi ridica privirea la ceruri. Imaginea cuiva
care se roagă la ceruri în sufletul său, dar fără să-şi ridice ochii în sus,
este imaginea clară a unei persoane care face Pasul Doi.
Cei patru oameni care îl duceau pe paralitic nu erau siguri de ce
fac, până în momentul în care l-au pus pe om la picioarele lui Iisus, iar
vindecarea acestuia (atât a trupului, cât şi a sufletului său) a avut loc
chiar sub ochii lor. În timp ce i-au cărat trupul până la casă, pe scări şi
l-au coborât prin acoperiş, ei nu ştiau că vor realiza ceva – dincolo de
probabilitatea că îi vor înfuria pe toţi, în special pe proprietarul casei.
Pe măsură ce se apropiau de casă, se apropiau şi mai mult de
momentul în care aveau să Îl întâlnească pe Dumnezeu, dar ei nu
ştiau acest lucru în acel moment. Ei făceau Pasul Doi chiar atunci.
Una dintre cele mai frumoase întâlniri din Evanghelie are loc între
Iisus şi Petru atunci când Iisus umblă pe apă. Petru, stând în barcă,
strigă în întuneric: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine
pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers
pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi,
începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar
Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat” (Matei 14, 28-31).
Petru are încredere în Iisus atunci când se dă jos din barcă şi, din
nou, când Iisus îl ia de mână la finalul povestirii. De abia pe la mijloc,
el îşi dă seama de ce face şi atunci, bazându-se pe propriile sale
capacităţi, începe să se scufunde. Aici îl vedem pe Apostolul Petru
„făcând” Pasul Doi.

121
Capitolul 9

Predarea
în grija lui Dumnezeu

Pasul Trei: Am hotărât să ne lăsăm voinţa şi viaţa în grija lui


Dumnezeu aşa cum Îl înţelegea fiecare dintre noi

„Pune-ţi nădejdea în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe


priceperea ta. Pe toate căile tale gândeşte la Dânsul şi El îţi va netezi
toate cărările tale.” (Proverbe 3, 5-6)

„Şi voi să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi nu fiţi îngrijoraţi.
Căci toate acestea păgânii lumii le caută; dar Tatăl vostru ştie că aveţi
nevoie de acestea; Căutaţi mai întâi împărăţia Lui. Şi toate acestea se
vor adăuga vouă.” (Luca 12, 29-31)

<<Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: „Părinte, în mâinile Tale


încredinţez duhul Meu” >>(Luca 23, 46)

Semnificaţia pentru o persoană dependentă.


În Cartea Mare a Alcoolicilor Anonimi, situaţia alcoolicului este
caracterizată ca „îndărătnicie egoistă neînfrânată”. Această voinţă
proprie este expresia unei combinaţii de încăpăţânare,
iresponsabilitate şi dorinţă de control. Fiind îngenuncheat de
consumul său de alcool, alcoolicul nu are altă opţiune decât să îşi
lase viaţa şi voinţa în grija unei puteri mai mari decât ego-ul său;
propriul ego a falimentat.
Probabil că acesta este cel mai uşor, dar şi cel mai greu lucru pe
care alcoolicul în recuperare îl are de făcut pe parcursul întregii sale
vieţi. Este uşor de făcut, dar foarte greu de făcut bine.
Acest Pas marchează o imensă tranziţie pentru persoana care îl
face. Marchează sfârşitul unui stil de viaţă şi începutul altuia. Necesită
multă maturitate spirituală din partea cuiva care îl face pentru prima

122
dată, dar ca şi în cazul celorlalţi Paşi dificultatea este observată doar
prin ochii limpezi ai cuiva care priveşte retrospectiv, şi nu prin ochii
împăienjeniţi ai persoanei care se chinuie să scape de durere.
În Cartea Mare este sugerată o rugăciune specială – prima
atribuită unui pas:
„Doamne, mă las în grija Ta – să faci din mine şi prin mine ceea
ce doreşti Tu. Scapă-mă din robia egoismului, ca să pot împlini mai
bine voia Ta. Scapă-mă de greutăţi în aşa fel încât biruinţa mea
asupra lor să fie, pentru cei pe care i-aş putea ajuta, o mărturie a
Puterii Tale, a iubirii Tale, a Modului Tău de Viaţă. Fie-mi dat să fac
voia Ta întotdeauna!”
Primii trei paşi sunt necesari pentru începutul procesului de
recuperare. Ei sunt absolut cruciali şi schimbă radical felul în care
persoana gândeşte şi îşi interpretează sentimentele; acest proces
este foarte rar observat în alte contexte, cu excepţia cazurilor de
convertire religioasă majoră.
Bill W. scria că primii trei paşi conţin trei idei pertinente:
a) Că eram alcoolici şi nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră;
b) Că, probabil, nici o putere omenească nu ne-ar fi putut
despovăra de alcoolism;
c) Că Dumnezeu ar putea – şi ar face-o – dacă L-am căuta.
Bill dă mai multe explicaţii: „Mai întâi, este necesar să fim
convinşi de faptul că o viaţă trăită numai după pofta noastră nu prea
poate fi o viaţă împlinită, pentru că intrăm aproape tot timpul în
conflict cu ceva sau cineva, chiar şi atunci când suntem mânaţi de
gânduri bune. Cei mai mulţi oameni încearcă să trăiască de parcă ei
înşişi ar fi regizorii universului. Fiecare om este ca un actor care vrea
să dirijeze întregul spectacol aşa cum crede el de cuviinţă, încercând
într-una să aranjeze luminile, decorul, coregrafia şi jocul celorlalţi
actori. Ce bine ar fi dacă toate ar rămâne cum le-a rânduit el, dacă toţi
ar acţiona după dorinţa lui! Atunci spectacolul ar fi un succes, viaţa ar
fi minunată şi toţi, inclusiv el însuşi, ar fi mulţumit! În încercarea sa de
dirijare a vieţii, poate că actorul dă dovadă de virtuţi reale, precum
amabilitate, bunăvoinţă, răbdare, generozitate ori poate chiar
modestie şi sacrificiu de sine. Majoritatea oamenilor sunt, de fapt, un
amestec de astfel de trăsături.” (Alcoolicii Anonimi, pag. 57)
123
Pasul Unu are loc atunci când persoana în cauză conştientizează
că este neputincioasă.
Pasul Doi constă în a întinde mâna ca un copil căutând ajutor şi
bunăvoinţă şi descoperind că există Cineva acolo care îl va ajuta.
Pasul Trei este predarea ego – ului său (de ex., ceea ce crede că
îşi doreşte de la viaţă) către acea putere anonimă, îmbrăcată aşa cum
crede el de cuviinţă, în ce condiţii vrea el, fie cu precizie teologică, fie
complet eretic. Aceasta este partea finală a mozaicului.
În lumea non-alcoolică, această acţiune poate să pară
nechibzuită, din moment ce oamenii vor să se asigure de
„acreditarea” pe care o are Puterea Superioară căreia îşi oferă viaţa
înainte de a face efectiv acest lucru. Deseori, ei pot să aibă pre-
condiţii faţă de cum ar trebui să se comporte şi să reacţioneze
această putere. Aici, apare însă o problemă. Dacă o persoană îşi
defineşte această Putere Superioară înainte de predarea vieţii şi
voinţei sale, atunci această putere este limitată (chiar şi puţin) de
către propria imaginaţie, de propria gândire. Rezultatul este o putere
mult mai apropiată ego-ului alcoolicului – este o putere care poate fi
cuprinsă de imaginaţia umană. Aceasta nu e Puterea Superioară
exterioară persoanei. Aceasta este puterea superioară din interiorul
persoanei. Diferenţa este crucială.

Pentru creştinul ortodox


Într-o zi liturgică, rugăciunea „Tatăl Nostru” este rostită de cel
puţin 15 ori pe zi, iar în timpul Postului Mare de mult mai multe ori. Ea
reprezintă unul dintre cele mai spirituale momente din Dumnezeiasca
Liturghie şi este pentru fiecare dintre noi cel mai important ghid
spiritual, ghid oferit de către Însuşi Domnul Nostru. În această
rugăciune apare exprimarea: „Precum în cer, aşa şi pe pământ”.
Aceasta este de fapt, esenţa Pasului Trei: „Facă-se voia Ta!”
Nu există un alt mod mai adecvat de a-i recunoaşte
suveranitatea lui Dumnezeu, nici la nivel naţional, nici la nivel
parohial, nici la nivel personal. Iisus Însuşi ne arată calea, spunând că
El nu a venit să facă voia Lui, ci Voia Tatălui Său (Ioan 6, 38). Când a
trebuit să facă faţă patimilor Sale, durerii crunte şi suferinţei, El S-a
rugat în mod explicit să se împlinească Voia Tatălui Său.
124
Modul în care putem face Pasul Trei depinde foarte mult de
starea noastră de sănătate spirituală. Uneori, mai ales când ne simţim
slabi, poate fi necesar să ne lăsăm viaţa şi voinţa în grija lui
Dumnezeu de mai multe ori în decursul unei ore – sau chiar în
decursul unui minut. În alte momente, pare natural să-L lăsăm pe
Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră. Trebuie să dăm un
avertisment aici: odată ce am făcut Pasul Trei nu înseamnă că tot
ceea ce se întâmplă de acum înainte în viaţa noastră este Voia lui
Dumnezeu. Slăbiciunea noastră este mult mai puternică decât atât.
De fapt, aproape niciodată nu vom putea şti sigur care este voia lui
Dumnezeu într-o anumită situaţie. Dacă suntem siguri, înseamnă
aproape de fiecare dată că ne-am luat înapoi voinţa şi viaţa din grija
lui Dumnezeu şi că suntem din nou pe scaunul pilotului, de data asta
imaginându-ne că facem în mod automat ceea ce vrea Dumnezeu să
facem. Binele pe care îl facem în Pasul Trei îl facem cu încredere, nu
cu certitudine.

h h h h h h h h

EPISTOLA LUI IACOB (4, 7) ne încurajează „supuneţi-vă deci


lui Dumnezeu”. Acest lucru este valabil atât în lucrurile mărunte, cât şi
în cele mari şi în toate situaţiile în care se poate afla cineva.
Fiul rătăcitor face Pasul Trei atunci când se decide să se întoarcă
la casa tatălui său, când admite că a greşit şi îl roagă pe tatăl său să-l
ia înapoi, ca pe o slugă tocmită. Bineînţeles, parte din întoarcerea lui
(şi a noastră) acasă înseamnă să lase consecinţele întoarcerii în grija
tatălui său. Tatăl, şi nu fiul, este cel care decide asupra condiţiilor
întoarcerii acasă.
Actul de predare al Pasului Trei este ca şi cum ai cădea într-o
prăpastie. Nu există asigurări, nici garanţii; înţelepciunea şi cunoştinţele
nu ne vor fi de ajutor. Nici măcar bunul simţ nu e de folos. De fapt, bunul
simţ este chiar ceea ce trebuie lăsat deoparte, de vreme ce acesta
sugerează că ar trebui să încercăm să ne controlăm propriile vieţi.
Tânărul bogat care vine la Iisus este confruntat cu o dilemă
atunci când Iisus îi cere să plece, să vândă tot ceea ce are şi să îşi
împartă averea săracilor înainte de a-L urma ca apostol. Semnificaţia

125
este şi mai puternică atunci când ni se spune că tânărul era foarte
bogat. Este ca şi cum Iisus i-ar cere omului să dea – să predea –
ceea ce avea cel mai mare sens în viaţa lui, ceea ce arăta cine era el
ca persoană. Averea sa era cea care îi permite să funcţioneze, să se
definească pe sine şi pe ceilalţi, “să fie” cine este. Asta este calitatea
– bogăţia – pe care o cere Iisus.
Aceasta este chiar dilema alcoolicului. Fie că îi place sau nu (şi
celor mai mulţi nu le place), alcoolul defineşte viaţa alcoolicului activ.
Dă sens tuturor lucrurilor, binelui şi răului şi îi motivează existenţa.
Renunţarea la acest lucru este cea mai grea sarcină care îi poate fi
cerută vreodată, chiar şi atunci când îl vedem alăturat exemplului
(slab) al tânărului bogat.
Pentru persoanele non-alcoolice nu este chiar necesar să decidă
ce anume vrea Dumnezeu să-i fie predat. Dacă îi predăm întreaga
viaţă lui Dumnezeu, El va putea să ia ceea ce doreşte.
Există acei oameni, mai ales cei care au o perspectivă prea
religioasă asupra lumii, care vor simţi că, într-adevăr e riscant să te
predai în modul descris mai sus. Ce s-ar întâmpla, de exemplu, dacă
în loc să mă predau lui Dumnezeu, m-aş preda puterii lui Satan sau
unei alte puteri a răului?
Pentru creştinii ortodocşi asta nu ar trebui să reprezinte o
problemă. Chiar Iisus, vorbindu-le apostolilor Săi, făcea următoarea
afirmaţie: „Deci, dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri,
cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care
cer de la El?” (Matei 7, 11). Mai mult chiar, ideea că puterea răului
poate să contracareze pentru eternitate puterea lui Dumnezeu este
complet străină tradiţiei creştine. Desigur, suntem capabili să alegem
să facem rău; însă, predarea voinţei şi vieţii în grija lui Dumnezeu
urmată de descoperirea că le-am predat, de fapt, lui Satan, este
extrem de departe de modul în care îl înţelegem noi pe Dumnezeu şi
aparţine doar tradiţiilor religioase în care binele şi răul sunt văzute ca
fiind egale. În mod sigur, creştinismul nu este o astfel de religie.
În abstinenţă, membrii AA tind să devină subtili din punct de
vedere spiritual, extrem de vigilenţi în a-şi proteja abstinenţa şi să
ofere o mână de ajutor celor care au nevoie. Dacă s-ar fi întâmplat
vreodată ca cineva să cadă pradă forţelor răului prin faptul că a făcut
126
Pasul Trei, membrii AA ar fi aflat în mod sigur de acest lucru şi ar fi
discutat în mod deschis despre asta. Până la urmă, este o societate
anonimă, nu una secretă. Dar nu s-a auzit ca un astfel de eveniment
să fi avut loc.

h h h h h h h h

AŞA CUM AM SPUS DEJA, viaţa ca şi creştin ortodox are ca


scop transformarea individuală. Această transformare începe cu
căinţa şi se termină cu Îndumnezeirea. E adevărat că uneori pare că
ne risipim o mare parte din energie pentru a păstra ce a fost mai bun
din trecut; credinţa ortodoxă este însă orientată întotdeauna spre
viitor şi în direcţia schimbării şi transformării.
Cea mai măreaţă expresie a vieţii noastre bisericeşti are loc atunci
când preotul sau diaconul ridică pâinea şi vinul în timpul Dumnezeieştii
Liturghii, imediat după ce au fost rostite cuvintele lui Hristos de la Cina
cea de Taină. În acest moment, cuvintele din limba greacă sunt atât de
evidente, atât de pline de semnificaţie, încât aproape sfidează
înţelegerea lor completă într-o altă limbă: Ta Sa ek ton Son ... „Ale Tale
dintru ale Tale, Ţie-Ţi aducem de toate şi pentru toate”.
Epicleza şi darurile de pâine şi vin puse înainte la Dumnezeiasca
Liturghie constituie o experienţă înălţătoare pentru Biserică, sunt
făcute la porunca Domnului nostru şi îndeplinite cu bucurie. Alcoolicul
care face Pasul Trei pentru prima dată poate să îl facă din disperare.
Fără îndoială, există un element comun aici: acţiunea de „predare”.
Acesta este darul, anafora, iar orice dar presupune predarea a ceea
ce este dăruit.
Atât de frumos ilustrat în Sfânta Liturghie, cel mai autentic act de
jertfă înaintea lui Dumnezeu este însoţit de conştientizarea faptului că
Dumnezeu are deja totul şi că tot ce avem vine de la El. Pasul Trei
reprezintă unul dintre cei mai mistici paşi din călătoria recuperării şi
presupune să-I înapoiem lui Dumnezeu singurul dar pe care trebuie
să i-L dăm de fapt: libertatea noastră, capacitatea noastră de a lua
decizii. Ne predăm „viaţa şi voinţa” lui Dumnezeu. Astfel, nu ne mai
rămâne nimic. Actul ofrandei ne aparţine nouă. Modul în care va
accepta Dumnezeu jertfa noastră este alegerea Lui.

127
Ideea din Pasul Trei, de a-I da înapoi lui Dumnezeu ceea ce este
deja al Lui, aşa cum facem în Dumnezeiasca Liturghie, este
evidenţiată de următorul schimb de replici din secolul al VI-lea:
Sf. Varsanufie a fost întrebat: „Dumnezeu l-a creat pe om liber,
iar El însuşi spune: ‚...fără Mine nu puteţi face nimic’ (Ioan 15, 5). Te
întreb pe tine, cum se poate împăca libertatea cu faptul că fără
Dumnezeu nimeni nu poate face nimic?”
Sfântul a răspuns: „Dumnezeu l-a făcut liber pe om, astfel încât el
să încline spre bine; dar înclinându-se spre bine prin liberul lui arbitru,
el nu poate să înfăptuiască binele fără ajutorul lui Dumnezeu, pentru
că aşa este scris: „Deci, dar, nu este nici de la cel care voieşte, nici
de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu care miluieşte.” (Romani 9,
16). Atunci când omul îşi îndreaptă inima spre bine şi Îi cere ajutorul
lui Dumnezeu, El ţine cont de intenţiile noastre bune şi ne dă puterea
să facem binele.”10

Aici vedem cum, chemându-L pe Dumnezeu, El îl ajută pe om.


Atât cererea ajutorului lui Dumnezeu (din partea omului liber), căt şi
răspunsul iubitor al lui Dumnezeu sunt necesare.

h h h h h h h

PASUL TREI ESTE MOMENTUL în care individul este invitat


să-şi detroneze propriul ego şi să-şi lase întreaga viaţă în grija lui
Dumnezeu. De aici încolo, nu există nici o garanţie asupra
rezultatului, din moment ce asta este responsabilitatea lui Dumnezeu,
şi nu a persoanei care face Pasul Trei.
Aceeaşi încredere faţă de Dumnezeu se reflectă şi în practica
ortodoxă modernă a călugărilor şi călugăriţelor care folosesc în
vocabularul lor „cu voia Domnului” şi „fie binecuvântat” atunci când se
referă la planurile de viitor.
După Pasul Trei, toate rezultatele planurilor noastre sunt în mâna
lui Dumnezeu.

10
Saints Barsanuphius and John, Guidance towards spiritual life, trans. Fr.
Seraphim Rose, St. Herman of Alaska Brotherhood, 1990, p.133

128
Capitolul 10

Porţile căinţei

Pasul 4: Am făcut fără teamă un inventar moral amănunţit al


propriei persoane.

Pasul 5: Am mărturisit lui Dumnezeu, nouă înşine şi unei alte


fiinţe umane natura exactă a greşelilor noastre.

„Curăţă întâi partea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată


şi cea din afară!” (Matei 23, 26)

„Câte aţi spus la întuneric se vor auzi la lumină; şi ceea ce aţi vorbit la
ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri.” (Luca 12, 3)

„Iar fapta lui însuşi să şi-o cerceteze fiecare.” (Galateni 6, 4)

Aceasta e prima apariţie a unei perechi de Paşi în care pregătirea


primului conduce la acţiunea celui de-al doilea. În literatura A.A., Paşii
sunt aproape întotdeauna prezentaţi separat. Totuşi, în cartea de faţă
Pasul Patru va fi văzut ca pregătitor pentru şi combinat cu Pasul Cinci,
Pasul Şase cu Pasul Şapte şi Pasul Opt cu Pasul Nouă.

Semnificaţia pentru o persoană dependentă.


Alcoolicul are mari probleme în a se vedea pe sine într-o
lumină clară. El este fie cel mai mare erou al momentului, fie cel mai
mizerabil de pe faţa pământului. Uneori, ambele în acelaşi timp.
Pentru a ajunge la o imagine clară a „cine este el”, alcoolicul
trebuie să analizeze foarte bine ce fel de persoană a fost înainte. În
cele mai multe cazuri, aceasta nu va fi o imagine prea frumoasă, iar
amintirile sale nu vor fi unele fericite. Într-un mod direct, incisiv, Pasul
Patru îi va permite să se scufunde în examinarea persoanei care a
fost cândva.

129
Merită să ţinem minte că acesta e Pasul Patru, nu Pasul Unu. E
important să ne admitem neputinţa, să căutăm ajutorul lui Dumnezeu
şi apoi să ne predăm lui Dumnezeu, înainte de a încerca să facem
Pasul Patru. Altfel, Pasul Patru se va transforma într-o auto-
condamnare.
Observaţi, totuşi, că Pasul nu ne spune că trebuie să ne gândim
la lucrurile pentru care ne simţim vinovaţi. „Recunoaşterea” sau
„curăţirea” ar implica, în cele mai multe cazuri, discutarea despre
lucruri de care cel în cauză e ruşinat. Nu e şi cazul Pasului Patru. Aici
suntem invitaţi să privim imaginea completă: nu doar ce am făcut rău,
ce greşeli am făcut sau ce nu a mers bine. Suntem invitaţi să privim
chiar şi rădăcinile greşelilor noastre şi, conform înţelepciunii A.A., cea
mai periculoasă rădăcină dintre toate e resentimentul.
„Resentimentul este cauza „numărul unu” a durerilor noastre. El
devastează sufletul alcoolicului mai rău decât oricare altă stare
psihică. Din el se nasc toate formele de boală spirituală, iar noi nu am
fost bolnavi doar mintal şi fizic, ci şi spiritual.” (Alcoolicii Anonimi, p.
61)
Resentimentele sunt mici sentimente insidioase. Sunt insidioase
pentru că sunt atât de mici – atât de mici încât e uşor să le treci cu
vederea. Totuşi, ele sunt un combustibil permanent pentru văpaia
greşelilor şi motivul din spatele celor mai multe lucruri care nu merg
bine în viaţa noastră. Principala lor funcţie este de a ne face să facem
lucruri rele. Scopul lor este să alimenteze păcatul.
Începem să avem resentimente încă de când ne naştem. Când
începem să vorbim, avem deja tot felul de resentimente.
Persoana aflată în recuperare trebuie să se întrebe: faţă de cine
am resentimente şi de ce? Bill W. spune explicit că dacă un alcoolic
nu poate răspunde satisfăcător la această întrebare, el va bea din
nou. Non-alcoolicul nu are o astfel de ameninţare deasupra lui, dar
aceste cuvinte ar trebui să dea de gândit fiecăruia. Resentimentul
este un asasin spiritual.
Inima procesului din Pasul Patru este să începem să facem o
listă cu oamenii şi întâmplările faţă de care avem resentimente, iar
mai apoi să examinăm cu atenţie de ce anume le păstrăm. Vom
începe lista cu resentimentele cele mai evidente, descoperindu-le mai
130
apoi pe cele mai puţin evidente.
În aproape toate cazurile, va exista şi o greşeală de-a noastră
‘ataşată’ fiecărui resentiment. Deşi, în general, cele mai puternice
resentimente le avem faţă de acţiunile celorlalţi, e important să vedem
şi propria noastră contribuţie pentru că aici (şi doar aici) putem face
mari schimbări.
Contează prea puţin dacă îi mai cunoaştem pe aceşti oameni sau
dacă fac parte din „istoria noastră antică”. Contează prea puţin dacă
aceştia au murit sau nu – e posibil să avem resentimente puternice şi
faţă de o persoană decedată. Ce e important e că resentimentele pot
fi smulse din rădăcini şi pot fi „dezamorsate”.
La fel de importantă ca şi resentimentele este frica. Frica este un
termen cuprinzător folosit pentru a descrie diferite stări emoţionale
dintre care majoritatea sunt distructive. Cel mai surprinzător e că
uneori frica e pur şi simplu o altă formă de mânie – un alt cuvânt cu o
definiţie cuprinzătoare.
Există patru arii principale ale vieţii în care aproape oricine are
probleme, cel puţin la un anumit moment. Banii sunt uneori un motiv
de angoasă, fie din cauza extravaganţei, fie din nesiguranţă financiară
sau din ambele. Aproape orice are de-a face cu sexul poate deveni o
problemă, indiferent dacă cineva este singur sau căsătorit. Obiceiurile
alimentare şi mâncarea în general sunt o altă sursă de durere pentru
mulţi oameni. Astfel, chiar şi fără alcool sau o altă substanţă adictivă
pentru care să se îngrijoreze, non-dependentul are destul de multe
probleme obişnuite asupra cărora să se concentreze.
Suntem femei şi bărbaţi complicaţi. Gândurile şi sentimentele ne
străbat în permanenţă corpurile. Aproape tot ce e nobil, adevărat, bun
şi drăguţ poate deveni rău, ruşinos, mizer atunci când e folosit
inadecvat. E lăudabil să te înţelegi bine cu oamenii, dar să încerci să
le faci mereu pe plac oamenilor e deja deplasat. A fi un bun părinte e
o sarcină dificilă (dacă nu chiar imposibilă), dar a avea un simţ supra-
dezvoltat al responsabilităţii pentru copii nu e deloc de folos. Trebuie
să recunoaştem când ne băgăm nasul în treburile altora; la fel, trebuie
să recunoaştem şi amplul şi dificilul subiect al controlului. În acest
univers complex, putem să facem tot felul de lucruri, dar controlul nu
e unul dintre acestea. Umilinţa e bună; stima de sine scăzută, nu.
131
Respectul e bun; teama de autoritate, nu. Indignarea îndreptăţită faţă
de un act perfid e demnă de laudă; furia, nu. Trebuie să simţim, dar
nu să lăsăm sentimentele să ne conducă. Trebuie să fim responsabili,
serioşi şi orientaţi spre performanţă, dar se pare că Dumnezeu vrea
ca noi să ne şi distrăm. Fiecare dintre noi avem şi o latură sexuală,
dar, totuşi, în ce priveşte exprimarea sexualităţii trebuie să avem
foarte mare grijă.
În fiecare dintre aceste arii, măsura în care există un anume
element e mai importantă decât existenţa în sine a acestuia. Aici nu
prea e loc pentru gândirea de tip “alb-negru” pentru că acestea nu
sunt lucruri care fie există, fie nu.
Din acest motiv, Pasul Cinci urmează după Pasul Patru. E
posibil, chiar foarte posibil, ca cineva de unul singur să facă o
încurcătură foarte mare din Pasul Patru. Totuşi, această greşeală va
dura numai până la facerea Pasului Cinci, atunci când o altă fiinţă
umană e prezentă pentru a ajuta persoana care lucrează la Paşi să
vadă lucrurile puţin mai clar.
În Biblie nu există exemple foarte clare a unor oameni care să
facă Pasul Patru, de vreme ce toată acţiunea Pasului Patru e privată.
Manifestarea publică a acesteia, însă, poate fi exemplificată printr-un
număr mare de situaţii, aşa cum se va vedea în continuare.
Dacă ar fi existat vreodată vreun concurs pentru “cel mai mare
păcătos”, o singură persoană ar câştiga şi nimeni în afară de
Dumnezeu nu ar putea arbitra un astfel de eveniment. În sens
spiritual, însă, e bine ca fiecare persoană să se creadă pe el sau pe
ea ca fiind cel mai mare păcătos care a existat vreodată – nu pentru
că el sau ea nu ar putea fi iertaţi, ci tocmai pentru că pot fi iertaţi!
Deci, alcoolicul îşi priveşte resentimentele, greşelile, slăbiciunile
şi defectele de caracter. El e îndemnat să fie fără teamă – pentru că
poate fi periculos să laşi în urmă un resentiment cât de mic.
Resentimentele sunt ca nişte scântei care, în final, pot deveni o masă
incandescentă de emoţii distructive. Pe alcoolic, emoţiile distructive îl
conduc spre singurul lucru de care încearcă să scape: băutul.
Sunt disponibili mulţi ghizi şi caiete de lucru care să îi îndrume pe
oameni în lucrarea Pasului Patru. Unul dintre cei mai buni pe care i-

132
am văzut este publicat de Overeaters Anonymous11 (n. tr. “Bulimicii
Anonimi”). Un altul se găseşte în relevantele capitole ale cărţii
medicului Patrick Carnes, A Gentle Path through the Twelve Steps12
(n. tr. “Calea blândă prin cei Doisprezece Paşi”).
Observaţi că în această fază nu încercăm să facem nimic cu
informaţiile culese despre noi înşine. Acum suntem pur şi simplu
conştienţi că ele există. Cel mai întâlnit şi cel mai eficient mod de a
scăpa de resentimente este de a ne ruga chiar pentru acei oameni
cărora le purtăm pică. Chiar dacă, iniţial, trebuie să ne rugăm pentru
ei cu dinţii încleştaţi, acesta e măcar un început. Odată ce am iniţiat
această activitate, e mai uşor să începem să ne iertăm pe noi înşine
pentru rolul pe care l-am jucat noi în evenimentele care ne-au cauzat
resentimentele. E imposibil să încerci să te ierţi pe tine fără să îi ierţi
pe ceilalţi.

Pasul Cinci: “Am mărturisit lui Dumnezeu, nouă înşine şi unei


alte fiinţe umane, natura exactă a greşelilor noastre.”

„Să lepădăm dar lucrurile întunericului” (Romani 13, 12)

„Mărturisiţi-vă aşadar unul altuia păcatele şi rugaţi-vă unul pentru


altul, ca să vă vindecaţi.” (Iacob 5, 16)

„Dacă ne mărturisim păcatele, credincios este El şi drept ca să ne ierte


păcatele şi să ne curăţească de toată nedreptatea.” (I Ioan 1, 9)

Semnificaţia pentru o persoană dependentă.


Dacă există un singur lucru la care alcoolicii nu sunt deloc buni
– indiferent dacă au băut sau nu – este să spună adevărul despre ei
înşişi. Întreaga situaţie a dependenţei se bazează în mare parte pe
lipsa adevărului.

11
The Twelve-Step Workbook of Overeaters Anonymous, Overeaters
Anonymous, Torrance, CA, 1993
12
Calea Blândă prin cei Doisprezece Paşi, Patrick Carnes, Ph.D., Hazelden,
Center City Minnesota, 1993

133
Deşi Pasul Patru nu e la fel de explicit ca Pasul Cinci, pe
când ajungem la acesta e destul de evident că avem nevoie să
vorbim despre greşelile noastre. Altfel spus, lucrurile pe care le-am
greşit în trecut pot să ne rănească şi în prezent sau în viitor, pe când
cele pe care le-am făcut bine probabil nu vor face acelaşi lucru. Toate
emoţiile contrare pe care le avem şi care ne fac să ne simţim vinovaţi
trebuie înlăturate, “aerisite” şi “scuturate”, înainte ca ele să îşi reocupe
poziţiile adecvate în repertoriul nostru de interacţiuni umane. Trebuie
să ştergem şi să curăţăm răbojul.
Formularea Pasului e la fel de explicită şi într-un alt sens.
Suntem invitaţi să ne mărturisim greşelile Lui Dumnezeu (mai întâi),
nouă înşine (după aceea) şi apoi altei fiinţe umane. Condiţia nu e
explicită, dar se aşteaptă ca respectiva fiinţă umană să fie în viaţă,
trează şi în aceeaşi cameră cu noi atunci când facem Pasul Cinci cu
ea. Nu e deloc întâmplător faptul că Dumnezeu e primul pe listă.
După ce persoana în recuperare a făcut deja primii patru Paşi, ea
ajunge – mai mult ca sigur – la concluzia că Dumnezeu o cunoaşte
mai bine decât se cunoaşte ea singură. Nu prea are rost să te prefaci
în faţa lui Dumnezeu.
Recunoaşterea greşelilor din trecut faţă de propria persoană e o
noutate pentru alcoolic care, în vremea în care bea, era destul de bun
în a afirma că negrul este alb şi în a se convinge pe el însuşi de acest
lucru. Un vechi prieten de-al meu care e în A.A. vorbea despre faptul
că atunci când era beat obişnuia să îşi scrie bileţele în care îşi spunea
lucruri de genul: “Totul e în regulă” sau “Nu s-a întâmplat nimic rău”.
Crede că făcea asta pentru a se simţi mai sigur în ziua următoare
atunci când încerca să pună laolaltă activităţile din seara precedentă.
Din păcate, aceste bileţele aveau însă efectul opus pentru că a doua
zi dimineaţa presupunea în mod normal că încerca să se păcălească
pe el, să îşi joace lui o festă şi, astfel, acele bileţele combinate cu
paranoia endemică a alcoolicului nu-l făceau decât să se simtă şi mai
rău, lăsându-l să se întrebe despre ce făcuse el de fapt.
Admiterea greşelilor în faţa unei alte fiinţe umane este un semn
sigur că alcoolicul e în recuperare. Odată ce îşi dă seama cât de uşor
e să spui adevărul (de vreme ce nu mai e nici o pânză încurcată de
ţesut, de ţinut minte sau de coordonat), spunerea adevărului aduce
134
un puternic sentiment de eliberare, indiferent de cât de neplăcute pot
fi detaliile.
Desigur, în acest moment, persoana aflată în recuperare începe
să se distanţeze de “vechea persoană” şi, cu cât va putea spune mai
multe poveşti adevărate despre cât de rea devenise viaţa ei, cu atât
sunt mai mari şansele de a avea o recuperare mai rapidă şi mai de
durată.
Alcoolicii sunt deseori atenţionaţi că e important să includă în
acest Pas toate greşelile făcute. Pasul nu se referă doar la greşelile
comise în timp ce erau băuţi. Ideea e, de fapt, mult mai subtilă. În
primul rând, băutul devine un punct de sprijin atât de prietenos şi
datorită dificultăţii persoanei de a trăi cu sentimente de vinovăţie şi
eşec. Înlăturarea rădăcinilor motivelor din care bea cineva e o parte
necesară a tratamentului, iar Pasul Cinci e locul în care ne asigurăm
că acest lucru se întâmplă. Nu reprezintă întreg tratamentul, dar e o
importantă parte din el.
Acesta e primul dintre Paşi care e rezultatul direct al unui Pas
anterior. Pregătirea şi acţiunea sunt separate aici într-un mod care e
contrar metodei alcoolicului de a proceda. Mai întâi, lui i se cere să
contemple ceva, dar să nu acţioneze. Apoi, i se cere să acţioneze în
baza contemplării. Pentru cei mai mulţi dintre alcoolici nu e uşor să
facă asta pentru că ei preferă, în general, să acţioneze şi să
gândească în acelaşi timp, sperând că nimeni nu va observa că nu o
face pe nici una foarte bine.
Aproape tot ce spune un alcoolic e modificat într-un fel sau altul,
conform unui complicat şi personalizat set de reguli şi standarde.
Jumătăţile de adevăr, exagerările şi hiperbolele sunt doar începutul.
Dacă un alcoolic activ spune că e bun într-un fel, el încearcă de obicei
să ascundă vreun defect mai mare şi mai important. Dacă se acuză
pe el însuşi pentru că e rău, face acest lucru de obicei cu scopul de a
câştiga simpatia ascultătorului.
Pe când e pregătit să-şi facă Pasul Cinci, el începe să facă
pace cu onestitatea şi adevărul. E de folos să fie încurajat să
vorbească fără a face nici un fel de ajustări mentale. Treptat, el
ajunge să-şi dea seama că viaţa e aşa cum o vede el.

135
Pentru un creştin ortodox
Pasul Patru seamănă foarte mult cu pregătirea cuiva pentru
spovedanie. În cele mai multe împrejurări, e posibil să combinăm
Pasul Cinci cu spovedania sau să folosim acelaşi material de două
ori, o dată în contextul Paşilor cu un naş (n.tr. – în engleză, termenul
este “sponsor” cu sensul de ghid, îndrumător în programul de
recuperare) laic, iar mai apoi în contextul Tainei Spovedaniei cu un
preot. ‘Inventar’ e un cuvânt destul de modern care sugerează
trecerea în revistă a vieţii cuiva. ‘Inventarul moral’ plasează activitatea
între anumite limite, iar aceste limite sunt de obicei ariile în care avem
nevoie de spovedanie şi de iertarea lui Dumnezeu. Merită să ţinem
minte că ‘inventarul moral’ nu e neapărat limitat la lucrurile pe care le-
am făcut rău. De cele mai multe ori, va exista şi un moment în care să
facem inventarul a ce anume e bun în viaţa noastră, într-o formă pe
care spovedania o ia rareori.
Greşelile pe care oamenii le fac de multe ori în spovedanie sunt
cam aceleaşi pe care cineva ar trebui să încerce să le evite în Paşii
Patru şi Cinci, dacă doresc să obţină beneficiile complete ale
acestora.
Unii oameni îşi petrec tot timpul unei spovedanii vorbind despre
greşelile altora. Acest lucru e deseori formulat într-un asemenea mod
încât păcatul aparent (din partea vorbitorului) este un sentiment de
mânie faţă de acţiunea persoanei care nu e prezentă.
Există două aspecte de urmărit aici. Primul e acela că a avea un
sentiment nu e, de fapt, un păcat. Nu e un păcat să simţi mânie,
tristeţe sau fericire; acestea sunt sentimente. Cu siguranţă, aici există
şi o zonă gri pentru că uneori putem încuraja anumite sentimente (în
acest caz, păcatul poate fi implicat), însă nu le putem crea cu
adevărat. Ele vin şi pleacă. De vreme ce avem o autoritate minimă
asupra lor (în acest sens general), e foarte greu ca sentimentele să
fie păcătoase; păcatul presupune că vrem ca ceva rău să se
întâmple. Putem însă păcătui – şi încă destul de uşor – atunci când
acţionăm în baza unui sentiment, mai ales a unui sentiment negativ.
De exemplu, dacă suntem mânioşi şi exprimăm acest lucru într-un
mod duşmănos, lipsit de onestitate, atunci, cu siguranţă, putem
păcătui. Dacă plănuim să rănim pe cineva pentru că suntem mânioşi,
136
greşim deja. Cu toate acestea, sentimentul de mânie în sine nu este
un păcat.
Mai există aici un aspect. Uneori, la spovedanie, oamenii sunt
atât de ocupaţi să justifice ceea ce au făcut încât abia apucă să
amintească ce anume au greşit. Pentru a preveni acest lucru, e destul
de potrivit să spui la început: „Iată greşelile făcute de la ultima mea
spovedanie”, iar mai apoi să faci pur şi simplu o listă cu evenimentele
şi situaţiile în care ai făcut mai puţin bine decât ai fi putut.
Spovedania şi Paşii Patru şi Cinci nu sunt ocazii în care trebuie
să ne prezentăm pe noi înşine în cea mai bună lumină şi nici să
zugrăvim cea mai întunecată imagine posibilă. Întregul scop al
exerciţiului este de a ne vedea pe noi mai clar, fără să ne exagerăm
punctele slabe, fără să încercăm să ne justificăm acţiunile. Este
purificator să poţi să vorbeşti despre propria persoană folosind un
limbaj direct. Nu trebuie să fim mândri de păcatele noastre, dar e bine
să ştim că atunci când ne recunoaştem păcatele într-un mod direct şi
clar stăm umăr lângă umăr cu toţi sfinţii Bisericii, nu cu păcătoşii;
sfinţii sunt cei care îşi conştientizează cu sinceritate propria
nevrednicie în faţa tronului lui Dumnezeu, nu ceilalţi.
În procesul dezvoltării e foarte dificil să eviţi conflictele cu părinţii,
fraţii sau surorile sau cu alte persoane importante. De la membrii
familiei, de la profesori şi de la alţii, percepem şi adoptăm atitudini
care afectează, în general, modul în care gândim despre aproape
orice lucru; facem asta fără să examinăm aceste atitudini cu prea
multă atenţie. Uneori, pe parcursul Pasului Patru e necesar să ne
examinăm atitudinile faţă de tot felul de lucruri şi să decidem dacă
aceste atitudini ne-au condus spre Dumnezeu sau ne-au îndepărtat
de El. Unele atitudini iau forma credinţelor, dar altele nu sunt nimic
altceva decât prejudecăţi. Pasul Patru ne arată destul de clar că
suntem responsabili pentru ele din momentul în care acţionăm
conform lor. Nu putem invoca nici un fel de imunitate faţă de efectele
atitudinilor noastre doar pentru că nu ne amintim de unde provin ele.
Un fenomen foarte straniu care încă mă uimeşte e faptul că,
uneori, oamenii au anumite atitudini şi chiar prejudecăţi preluate de la
alte persoane, chiar dacă celelalte persoane au avut o contribuţie mai
mult rea decât bună în viaţa lor. Mă gândesc la un caz concret, la o
137
femeie care a avut o mamă alcoolică pe care a ajuns să o urască.
Totuşi, fiica a adoptat un mare număr din atitudinile mamei. Încercând
să facă lumină în situaţia respectivă, a trebuit să privească atent
cerinţele Pasului Patru şi să înlăture influenţa pe care o avea mama ei
asupra propriei percepţii despre ce înseamnă să fii o persoană.
E foarte greu să faci faţă atitudinilor. Unul dintre marii educatori din
domeniul alcoolismului, Pr. Joseph Martin, a spus odată că atitudinile
sunt mai puternice decât toate celelalte părţi ale persoanei noastre puse
laolaltă – atât de puternice încât pot să supravieţuiască morţii trupeşti. În
recuperare, e imperativ ca toate atitudinile noastre să fie examinate.
Nu e deloc greşit faptul că iniţialele A.A. pot să fie şi prescurtarea
de la „Atitudini Alterate”.
În pregătirea Pasului Patru e destul de important să ne dăm
seama că unii dintre cei mai mari păcătoşi din istoria Bisericii au
devenit mari sfinţi. Atunci când Regele David ne-a dat “de viaţă
schimbătoarele cuvinte” din iubitul psalm „Doamne, miluieşte-mă… că
am greşit Ţie” el comisese un păcat teribil şi de mari proporţii: a trimis
un om la moarte sigură pentru ca să poate continua o relaţie
nepotrivită cu soţia acestuia. Însă, prin mila Domnului, căinţa lui a fost
atât de mare încât Regele David a devenit unul dintre cei mai mari
eroi din Vechiul Testament.
Mai aproape de noi în timp, Sfântul Petru nu e cunoscut ca
“Sfântul Petru, Trădătorul”, deşi actul său de trădare – atunci când a
negat că îl cunoaşte pe Iisus – a fost unul foarte grav. Trădarea lui nu
a fost finalul poveştii, căci, în cele din urmă, şi Sfântul Petru devine
unul dintre marii lideri ai întregii Biserici. Sfântul Pavel, tovarăşul său
ca şi lider al Apostolilor, a comis violenţe teribile împotriva Bisericii
înainte ca el să-şi schimbe viaţa; cu toate acestea, a devenit unul
dintre cei mai influenţi Apostoli ai Bisericii aflate în dezvoltare.
Nivelul de sfinţenie la care a ajuns Sf. Maria Egipteanca e dificil
de egalat în orice perioadă a istoriei Bisericii; deşi păcatele ei erau
foarte mari, sunt puţini cei care îşi pot imagina viaţa ei ascetică,
pocăinţa ei, şi sunt şi mai puţini cei care o pot întrece. Poate că ea e
demnă de atenţie mai ales pentru că sfinţenia ei se datorează
aproape în totalitate căinţei ei. Ea va fi readusă în discuţie ceva mai
târziu, la Pasul Zece.
138
Există câteva momente în viaţa unui creştin ortodox când ar fi o
idee bună să facă o spovedanie generală – adică o spovedanie care
se referă la evenimentele din întreaga viaţă, incluzând lucruri amintite
în spovedanii anterioare. Acest lucru nu e necesar din punctul de
vedere al lui Dumnezeu pentru că iertarea Lui e totală şi absolută. Se
întâmplă mai des ca noi să nu vrem să acceptăm iertarea lui
Dumnezeu decât ca El să nu ne ierte, însă astfel de spovedanii sunt
folositoare de multe ori – pentru noi, nu pentru Dumnezeu.
Atunci când un adult vine pentru Sfântul Botez în Biserica
Ortodoxă sau când primeşte Sfânta Taină a Mirungerii, e normal ca
acea persoană să facă o spovedanie generală. Alte momente în care
o astfel de spovedanie e potrivită este înainte de a deveni monah,
înainte de căsătorie, de hirotonire şi în bolile grave. De câte ori facem
acest lucru trebuie să fim cât de meticuloşi posibil, dar suntem
atenţionaţi în general să nu fim prea aspri cu noi înşine şi să nu
exagerăm măsura greşelilor noastre. E nevoie de claritate, nu de
condamnare.
Scopurile unei spovedanii generale şi a Pasului Cinci sunt foarte
asemănătoare. În ambele cazuri, ele ajută persoana să se elibereze
de sentimentele de vinovăţie care au rezultat din acumularea
greşelilor; ele îi permit preotului sau naşului să facă o introspecţie în
viaţa persoanei în cauză.
Fiul risipitor e de actualitate şi gata să ne ajute să ne apropiem
de Pasul Cinci. În momentul în care se întâlneşte cu tatăl său, el
spune: „Tată, am greşit la Cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să
mă numesc fiul tău.” (Luca 15,18-19). Aceasta este esenţa Pasului
Cinci.

h h h h h h h h

PLÂNGEREA PSALMISTULUI ne încurajează:

<<Eu am zis, „Doamne, miluieşte-mă;


vindecă sufletul meu, că am greşit Ţie” >>(Psalmul 40, 4)

139
La fel, una dintre rugăciunile zilnice ale Bisericii:

„O, Doamne, lasă, şterge şi-mi iartă mie greşelile mele cele de
voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul, cu gândul sau cu lucrul, cu
ştiinţă sau cu neştiinţă, pentru că Tu eşti bun şi de oameni iubitor”
(din Ceaslov).

140
Capitolul 11

Pregătirea pentru schimbare

Pasul 6: Ne-am pregătit pe deplin ca Dumnezeu să ne scape de


toate aceste defecte de caracter.

Pasul 7: Cu umilinţă, I-am cerut să ne îndepărteze slăbiciunile.

„Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru


Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 6, 11)

„Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel


vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, şi să vă înnoiţi în duhul
minţii voastre” (Efeseni 4, 22-23)

„Supune-te Domnului şi roagă-L;” (Psalmul 36, 7)

Aceşti doi Paşi sunt complet diferiţi de ceilalţi Paşi din câteva
motive. Ei se află mai mult sau mai puţin în punctul de mijloc şi nu
pretind nici o decizie, nici o acţiune, ci o stare mentală.
Pasul Şase nu spune că „ne-am forţat să ne pregătim”, ci „ne-am
pregătit”.
Ca şi viaţa spirituală pe care o încurajează Paşii, acest Pas e
complet dincolo de controlul nostru. Tocmai asta îl face să fie atât de
crucial şi, într-un fel, atât de mistic. Nu se poate întâmpla dacă vrem
noi să îl facem să se întâmple. Poate avea loc doar dacă îi permitem
noi să aibă loc. Acest Pas e o distilare a tuturor Paşilor laolaltă. Poate
avea loc doar după ce o spiritualitate nouă a fost dezvoltată prin Paşii
precedenţi.

Semnificaţia pentru o persoană dependentă.


Deşi poate părea evident pentru restul lumii, alcoolicul nu îşi să
seama că puterea din afara lui nu poate face nimic decât dacă el e

141
hotarât să facă ceva. Odată ce ideea că există o putere mai mare
decât propria persoană a fost sădită, conceptul trebuie să se dezvolte
în ceva cu adevărat semnificativ în viaţa persoanei aflate în
recuperare. Treptat, lui Dumnezeu i se permite să intre în viaţa
persoanei, însă (în mod firesc) există presupunerea tacită că această
relaţie va semăna cu toate celelalte relaţii din viaţa alcoolicului – el
(alcoolicul) va trebui să o manipuleze şi să o controleze pe cealaltă
persoană dacă poate obţine vreun beneficiu din această relaţie. Abia
în acest Pas apare noţiunea că Dumnezeu este o forţă complet
independentă şi puternică şi că persoana în recuperare nu are nimic
altceva de făcut decât să fie pregătită, să aştepte ca Dumnezeu să
acţioneze. El marchează şi punctul în care alcoolicul începe să
înţeleagă că Dumnezeu poate, dacă El decide, să facă orice.

Pentru un creştin ortodox

„Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi S-a plecat spre mine. A auzit


rugăciunea mea” (Psalmul 39, 1, 2)

Aşteptând ca Dumnezeu să acţioneze este, într-un fel, starea


naturală a sfântului şi comportamentul învăţat al persoanei care
experimentează creşterea spirituală. Aşteptarea este şi starea
naturală a Bisericii. „De la nădejdea mea spre Dumnezeul meu, ochii
mei au ajuns să slăbească (Psalmul 68, 3). Trăim 'ultimele zile’
(Eshatonul) încă de când Duhul Sfânt a coborât de Rusalii, iar acest
lucru e exprimat în aşteptarea Bisericii. Viaţa Bisericii este o veghe şi
o aşteptare eternă şi vigilentă ca Mirele să revină.
Chiar şi aşa, aşteptarea nu e o activitate pasivă – un vid pe care
Dumnezeu, în timpul hotărât de El, îl va umple. Aşteptarea e plină de
activităţi, nu ceva steril şi neroditor. Aşteptarea este deja plină de
iubirea lui Dumnezeu. În toată această perioadă, există un şuvoi
constant şi nesecat de informaţii ce sosesc de la Dumnezeu către
Biserică şi către oameni.
Există multe informaţii date şi primite despre problemele
personale – probleme de-ale minţii şi de-ale inimii – despre toate
lucrurile care ne compun viaţa: sentimentele, gândurile, faptele şi

142
persoanele. Unele dintre aceste informaţii pretind un răspuns din
partea noastră; multe dintre ele nu.
În timp ce aşteptăm, Dumnezeu ne susţine şi are grijă de noi. El ne
oferă un mediu înconjurător pentru ca viaţa noastră fizică să se dezvolte
şi ne înzestrează cu ce avem nevoie pentru ca acelaşi lucru să fie
posibil şi cu vieţile noastre spirituale. Atât presiunea atmosferică corectă,
cât şi oportunitatea de a deprinde răbdarea din anumite încercări ale
vieţii noastre sunt în aceeaşi măsură manifestarea iubirii lui Dumnezeu
pentru noi. Dumnezeu e interesat chiar de detaliile mărunte; cu
siguranţă, El nu poate să nu fie preocupat de lucrurile care ne încearcă.
Unul dintre paradoxurile existenţei umane este că nu există nici
un loc în care Dumnezeu să nu fie. Chiar dacă e normal să
presupunem că El e mai preocupat de anumite părţi ale vieţii noastre
decât de altele, Dumnezeu nu e nici pe departe atât de restrictiv ca
noi. Una dintre cele mai bune analogii pe care le-am întâlnit este că
Dumnezeu e fascinat de noi – cine suntem noi şi ce facem. Nici un
detaliu al vieţii noastre nu e suficient de mic pentru interesul Lui infinit.
Nu putem să ne apropiem de Dumnezeu fără să fim schimbaţi. În
cazul femeii care a fost vindecată atunci când L-a atins pe Iisus pe
ascuns, în mulţime, întâlnirea cu Dumnezeu i-a schimbat viaţa. La fel
e şi cu noi. Fiecare întâlnire cu Dumnezeu, indiferent de cât este de
întâmplătoare sau aparent lipsită de semnificaţie, implică atât
judecata, cât şi transformarea.

h h h h h h h h

CHIAR LA ÎNCEPUTUL DUMNEZEIEŞTII LITURGHII, după ce


preotul a spus rugăciunile pregătitoare, s-a îmbrăcat cu sfintele
veştminte, a tăiat şi a pregătit pâinea, a turnat şi amestecat vinul, el
spune rugăciunea ’darurilor puse înainte’. În acest moment, diaconul,
dacă există unul, spune: Kairos tou poiesai to Kyrio. Deşi aceasta are
mai degrabă semnificaţia de “Vremea este a sluji Domnului”, el
conţine şi un alt înţeles, mai profund: “E timpul ca Domnul să
acţioneze”.
Ca şi cuvintele din Pasul Şase, aceasta e atât o afirmaţie, cât şi o
rugăciune; e afirmarea unui fapt şi un act de credinţă. Dumnezeu

143
acţionează; Dumnezeu ia parte. Nu pentru că El poate fi controlat prin
porunca unui biet om; El participă în viaţa fiecărui individ care Îl caută
pe Creatorul său din nesecata Lui iubire pentru oameni.

h h h h h h h h

UNUL DINTRE CELE MAI IMPORTANTE ASPECTE ale


rugăciunii e pur şi simplu să te dai la o parte din calea Lui Dumnezeu.
Asta e ceea ce face acest Pas. Gradul în care o persoană poate să
„le lase şi să-L lase pe Dumnezeu să lucreze” este gradul în care
acest Pas are succes sau nu. Nu poate fi măsurat în nici un fel, de
vreme ce nu e nimic de măsurat. Acţiunea e în întregime preluată de
Dumnezeu, iar munca persoanei care face Pasul e de a permite ca
acest lucru să se întâmple.
Acesta este momentul în care individul ajunge să conştientizeze
că deşi el face Paşii, munca Paşilor e, de fapt, munca lui Dumnezeu.
Acest sentiment de a fi în directă cooperare cu Dumnezeu este foarte
profund şi îl ajută pe individ să ajungă la concluzia că Dumnezeu e
interesat de cele mai nesemnificative detalii din viaţa unei persoane.
Totuşi, acţiunea lui Dumnezeu poate fi, şi deseori chiar este, limitată
de către individul în cauză, căruia Dumnezeu i-a dat puterea de veto
sub forma libertăţii.
Cei mai mulţi oameni cresc gândindu-se că poate există un
Dumnezeu, dar că influenţa Lui e fie foarte, foarte mică, fie e păstrată
„de rezervă până când apare ceva cu adevărat important. Oamenii
pot să sufere pentru decizii mari şi îi cer lui Dumnezeu să îi ghideze în
alegerea unui soţ, a unui nou serviciu sau a unei noi case. Straniu, se
pare că presupunem că există anumite domenii în care intervenţia lui
Dumnezeu nu ar fi benefică. Încercăm deseori să Îl facem pe
Dumnezeu să fie interesat de o listă de oameni bolnavi şi de
problemele politice ale lumii, dar încercăm – la fel de grijulii – să Îl
ţinem departe de probleme ce au de-a face cu sexul sau cu situaţia
bancară.
Cele mai multe rugăciuni care încep cu „Dragă Doamne, Te
rog…” nu primesc răspuns – cel puţin, nu în modul cel mai direct.
Dacă ar primi răspuns, ar exista o singură religie şi toată lumea ar

144
face parte din aceasta. Ar fi o lume haotică în care egoul uman, cu
dorinţele lui nesfârşite, ar fi rege.
Tindem să rezervăm rugăciunea pentru deciziile mari, iar mai
apoi să privim consecinţele de parcă rezultatul rugăciunii nu contează
deloc.
Ideea că rugăciunea e esenţa relaţiei care guvernează totul în
viaţa unei persoane până la cele mai mici detalii este o idee nouă şi
care trebuie înţeleasă în acest Pas. Dumnezeu e implicat până la
ultimul detaliu; fiecare aspect, fiecare gând, fiecare sentiment poate fi
folosit pentru manifestarea relaţiei cu Dumnezeu.

Pasul 7. Cu umilinţă, I-am cerut să ne îndepărteze slăbiciunile.

„Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă


înalţe la timpul cuvenit. Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are
grijă de voi.”
(1 Petru 5, 6-7)

„Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide


uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3, 20)

„Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide”.


(Matei 7, 7)

Semnificaţia pentru o persoană dependentă.


În Cartea Mare, prezentarea acestui Pas începe cu rugăciunea:

„Creatorule, acum sunt dornic să mă abandonez Ţie, cu bune şi cu


rele. Mă rog Ţie să înlături din caracterul meu toate acele defecte
care mă împiedică să-Ti fiu de folos Ţie şi semenilor mei. Dă-mi
puterea de a-Ti îndeplini voia, începând chiar din această clipă.
Amin.” (Alcoolicii Anonimi, pag. 73)

Alcoolicul este atât de obişnuit să trăiască împreună cu propria


inadecvare încât e convins că va rămâne blocat cu orice trăsături de
caracter are şi că trebuie doar să înveţe să trăiască astfel. Acest Pas se
apropie de ideea centrală că, deşi alcoolicul a fost poate eliberat de

145
compulsia de a bea şi că viaţa lui a început să se îmbunătăţească, el
este încă îngrijorat că nu se poate schimba şi că nu se vor schimba prea
multe dincolo de faptul că a încetat băutul. Gândirea A.A. nu acceptă
însă acest lucru pentru că nu oferă imaginea completă. Băutul nu e
decât un simptom al unei tulburări din interiorul personalităţii, şi nu boala
însăşi. Boala trebuie confruntată şi tratată, sau simptomul va reveni.
Confruntarea cu boala are loc în Pasul Şapte.
Alcoolicii activi trăiesc cu un amestec curios (dar mortal) de
mândrie şi ură faţă de sine. Ei pot ba să aibă încredere doar în ei
înşişi, ba să nu aibă deloc încredere în ei înşişi. Se apără cu fiecare
fărâmă de energie pe care o au, dar ştiu şi că nu merită, că sunt
dincolo de dispreţ. Bineînţeles, băutorul tinde să asocieze acest
amestec de sentimente cu băutul său şi aproape orice alcoolic simte
că, la un moment dat, dacă ar putea să înceteze băutul, toate
celelalte ar fi în regulă. Totuşi, odată ce alcoolicul încetează băutul şi
începe să lucreze Paşii, devine tot şi tot mai evident că trebuie să
muncească din greu pentru a-şi păstra şi a-şi dezvolta abstinenţa. A
te îmbăta e o activitate pasivă: pur şi simplu, torni suficient alcool pe
gât, iar corpul tău, mintea şi spiritul vor face restul. A deveni abstinent
necesită vindecarea corpului, a minţii şi a spiritului, iar vindecarea are
un preţ; preţul pentru această vindecare este bunăvoinţa.
În momentul în care alcoolicul crede că nu sunt prea multe de
făcut în legătură cu starea sa, apare o nouă idee. Aceasta e
prezentată atât de încet, atât de subtil încât e posibil să nu o observe.
De multe ori, la citirea celor Doisprezece Paşi, Paşii 6 şi 7 trec fără să
fie observaţi prea mult. De fapt, ei sunt inima programului, o culme
mistică. În acest moment, relaţia cu Dumnezeu există şi începe să se
dezvolte. Acum e pusă la încercare. Lui Dumnezeu i se cere să
schimbe caracterul persoanei care lucrează Paşii.
Bineînţeles, Pasul nu spune nimic despre cum va face
Dumnezeu asta sau în ce mod va îndeplini El acest lucru. Acesta este
în totalitate prerogativul lui Dumnezeu, iar Paşii sunt foarte atenţi în a
nu sugera că e posibil – în vreun moment – să prezicem intenţia lui
Dumnezeu.
E destul de sigur că dacă cineva i-ar spune unui băutor: „opreşte-
te din băut!”, comanda lui ar fi ignorată sau încorporată în vreun
146
sistem de mecanisme defensive pe care alcoolicul le-a dezvoltat
pentru a se menţine pe sine şi băutul său în siguranţă. Dacă aceeaşi
persoană i-ar spune alcoolicului: „Opreste-te din baut, apoi permite
schimbarea ta pânã când nu o sã te mai recunosti”, comanda nu
numai că ar fi ignorată, dar probabil ar fi luată în batjocură. Totuşi,
exact asta face Pasul de faţă. Aceasta e schimbarea care trebuie să
aibă loc, astfel încât acea abstinenţă care există deja să prindă
rădăcini şi să crească.
E o caracteristică a Paşilor faptul că cele mai solicitante şi mai
dificile sarcini sunt deseori strecurate în text fără ‚fanfară’. Însă, aici e
cea mai grea sarcină. Aici are loc recuperarea. Aici i se cere lui
Dumnezeu să schimbe personalitatea alcoolicului. Şi tot acesta e
locul în care Dumnezeu face exact acest lucru.
Însă, acest proces nu îl face pe individ perfect. Mai sunt încă
multe de făcut. În viziunea filosofică generală a Paşilor e căutat
progresul, nu perfecţiunea. Perfecţiunea e limitată doar la Dumnezeu
şi, totuşi, acţiunea lui Dumnezeu asupra personalităţii îl atrage pe
individ către bunătate.

Pentru un creştin ortodox

“Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii


în deşert, nu mi-l da mie.”
(Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)

Acesta e Pasul cu ocazia căruia trebuie privite cu atenţie alte


aspecte ale modului în care folosim Taina Spovedaniei.
În timpul vieţii mele ca şi ortodox am întâlnit o varietate de
perspective privind taina Spovedaniei. În unele tradiţii, spovedania e
privită ca fiind pregătirea principală pentru Sfânta Împărtăşanie şi
frecvent, uneori chiar săptămânal, spovedania reprezintă o regulă.
După cum se ştie, asta tinde să existe în bisericile care au fost
influenţate de tradiţia rusă. Cu mulţi ani în urmă, am participat la
Dumnezeiasca Liturghie în Finlanda, înainte de a fi hirotonit, şi la
momentul Sfintei Împărtăşanii m-am apropiat de Potir. Pentru că
preotul nu m-a recunoscut, am fost condus pe margine de către un

147
băiat de altar. Apoi, un alt preot a venit şi mi-a ascultat spovedania –
în timp ce restul parohiei aştepta. Problema era că preotul şi cu mine
nu aveam un limbaj comun: el vorbea finlandeza şi suedeza, iar eu
nu. În cele din urmă, mi s-a cerut să îngenunchez, am simţit patrafirul
preotului pe capul meu şi a fost citită o rugăciune. Doar atunci am
putut să mă apropii de Potir şi să primesc Sfânta Împărtăşanie.
Cam în aceeaşi perioadă, am avut parte de o reacţie complet
diferită a unui alt preot. Am fost la o biserică pe Coasta de Sud a
Angliei unde aproape toţi enoriaşii erau din Cipru. Pentru că nu-l
cunoşteam pe preot, am venit mai devreme la slujbă şi am cerut să
mă întâlnesc cu el. A ieşit din altar, dar a făcut un semn simplu cum
că era destul de ocupat şi că avea lucruri mai bune de făcut. Cu toate
astea, l-am întrebat dacă puteam să primesc Împărtăşania la
Liturghie. M-a privit uluit. „Dar nu poţi să vii odată cu toţi ceilalţi?”, a
spus el. [n.teol.9].

h h h h h h h h

ÎN GENERAL, ACOLO UNDE EXISTĂ OBICEIUL spovedaniei


frecvente, Taina e văzută ca o oportunitate pentru preot şi pentru
penitent de a analiza aspecte diferite din viaţa individului. Persoana care
se spovedeşte vorbeşte în termeni destul de generali despre greşelile
sale, oferind de bunăvoie informaţiile, punând laolaltă chestiunile mici cu
cele mari. E posibil ca preotul să pună anumite întrebări despre unele
lucruri, mai ales pentru a clarifica cele spuse. Frecvent, oamenii folosesc
eufemisme în confesiune sau un fel de ‚limbaj bisericesc’, încât uneori e
dificil de înţeles ce anume vrea să spună, de fapt, persoana. În general,
la final, preotul vorbeşte într-un mod binevoitor, încurajând acolo unde e
nevoie, accentuând că toţi oamenii sunt păcătoşi şi că e necesar să îi
permitem iubirii lui Dumnezeu să strălucească în ciuda slăbiciunilor
noastre. După aceea, preotul spune rugăciunea iertării păcatelor.
Formularea rugăciunii folosite în tradiţia rusească e puternic influenţată
de gândirea romano-catolică şi conţine o declarare a iertării în forma
directă – ‚te iert’.
În alte biserici, mai ales în cele cu tradiţie greacă, spovedania e
văzută deseori într-o lumină complet diferită. Pentru început,

148
spovedania nu e neapărat considerată a fi o pregătire pentru Sfânta
Împărtăşanie. Sfânta Împărtăşanie şi Spovedania sunt taine destul de
separate. În această tradiţie, pregătirea principală pentru primirea
Sfintei Împărtăşanii tinde să fie postul. Mai mult, Spovedania e văzută
ca ceva rezervat păcatelor serioase şi cu consecinţe majore. Cineva
merge la spovedanie aşteptându-se să primească o serie de
avertismente serioase şi chiar să fie chestionat în detaliu cu privire la
păcatele sale. Există rugăciuni de iertare, iar acestea sunt citite, deşi
deseori cu ceva mai puţină ceremonie decât în tradiţia rusească;
formularea acestor rugăciuni conţine puţin din certitudinea şi din
caracterul direct al rugăciunilor de iertare ruseşti.
Întâmplător, atunci când există diferite tradiţii în cadrul Bisericii
Ortodoxe, aşa cum există cu siguranţă în cazul spovedaniei, oamenii
care vin la Biserică din rândul altor credinţe ar trebui să aibă grijă la a
se conforma normelor general practicate în episcopia aleasă. Nu are
nici un rost să-i acuzi pe ruşi că nu sunt greci, sau vice versa. Biserica
e suficient de mare pentru a încadra un mare număr de tradiţii diferite
în multe arii ale vieţii sale, iar indivizii trebuie să accepte, nu să
judece.

h h h h h h h h

CU ANI ÎN URMĂ, S-A ÎNTÂMPLAT SĂ FIU la Muntele Athos


într-o situaţie în care, datorită unor circumstanţe speciale, vroiam să
merg la spovedanie. Fiind obişnuit cu tradiţiile micuţei Biserici
Ortodoxe din Oxford, m-am aşteptat să fiu întâmpinat cu blândeţe şi
încurajare. În schimb, preotul (de fapt, era un stareţ) m-a bruscat la
încercarea de a vorbi despre ce voiam eu să vorbesc şi a început să
mă interogheze în legătură cu viaţa mea, cu problemele sexuale în
general şi cu anumite probleme sexuale în special, lucru care mi s-a
părut destul de jignitor. Pentru el era ca un chestionar cu ‚da şi nu’,
urmat de o prelegere aspră. A început să îmi ţină o predică lungă cu
privire la valorile relative ale stilurilor de viaţă grec şi britanic, predică
în care ţara mea natală nu “dădea prea bine”. Am fost puternic
dezamăgit şi am plecat simţindu-mă ’agresat’. Bineînţeles, preotul
urma pur şi simplu tradiţia cu care era obişnuit… până la urmă, în

149
gândirea lui, de ce să merg la spovedanie dacă nu asta aşteptam…
totuşi, m-am simţit rănit, întristat şi puternic deziluzionat.
Practica grecească descrisă aici pare să fie mai apropiată de
practica Bisericii timpurii. În primele secole ale erei creştine, păcatele
comise după botez, neapărat cele foarte serioase, erau mărturisite în
public; pedeapsa era şi ea o chestiune publică, vizibilă şi evidentă
pentru toţi, chiar până la a fi încorporată în arhitectura Bisericii
Bizantine tipice.
La intrarea în clădirea unei biserici ortodoxe tradiţionale,
credincioşii trec printr-o zonă numită naos (uneori, şi prin pro-naos).
În zilele noastre, principala funcţie a acestei zone este de a adăposti
stativele cu lumânări şi icoanele la care se închină oamenii înainte de
a intra propriu-zis în biserică. În mănăstiri şi în comunităţile foarte
tradiţionaliste, unele slujbe, mai ales Litia Vecerniei (uneori, şi
Utrenia), precum şi unele părţi ale Tainei Cununiei sau Botezului au
loc în această parte a bisericii. Totuşi, e bine să ne amintim că
această parte a bisericii a fost folosită timp de sute de ani ca loc
pentru cei care erau în penitenţă (şi se practicau câteva nivele diferite
de canon), pentru cei cărora nu li se permitea să intre în sanctuarul
propriu-zis cu restul credincioşilor şi nici măcar să vadă zona altarului.
Numărul penitenţilor din naos era sporit de prezenţa catehumenilor şi
a celor care nu erau încă membri ai bisericii. În unele texte antice
pare destul de clar că, cel puţin în bisericile mari, naosul era o zonă
vastă, plină de oameni; în mod firesc, toţi cei care stăteau în naos
erau văzuţi de cei care aveau dreptul de a intra în corpul principal al
bisericii, atunci când treceau pe lângă ei. Vă puteţi imagina că aceste
situaţii erau puternic încărcate emoţional.
Pedeapsa publică e, în mare, un lucru ce ţine de trecutul Bisericii
Ortodoxe, cu excepţia cazurilor excomunicărilor laicilor şi a caterisirii
clerului. Chiar dacă anumite reguli şi regulamente publicate deseori în
colecţia Canoanelor Bisericii menţionează multe păcate pentru care
au fost impuse canoane fixe într-un moment sau altul al istoriei
Bisericii, acest lucru se întâmplă numai rareori în lumea modernă
[n.teol. 10].

150
h h h h h h h h

OBSERVAŢI CĂ FORMULAREA PASULUI ŞAPTE nu se


referă în mod explicit şi exclusiv la iertare, deşi aceasta e, în mod
evident, inclusă. Chiar în cazul oamenilor cu o sănătate mentală
relativ bună, pare să fie mult mai uşor pentru Dumnezeu să ierte,
decât pentru noi să primim iertarea Lui. Poate că de asta, Iisus a
arătat mai întâi mulţimii cum putea El să facă un om paralizat să
meargă (ceva ce ei puteau să vadă) pentru a le arăta că El putea să
ierte păcatele (ei neputând să vadă efectele iertării). De multe ori,
avem şi noi nevoie să reflectăm asupra acestui lucru.
Iertarea lui Dumnezeu trebuie să fie acceptată înainte de a avea
vreo valoare pentru noi. E de folos să considerăm că iertarea e un
fapt, o declaraţie, o informaţie, nu un sentiment. Dacă aşteptăm să
simţim că am fost iertaţi, înseamnă de multe ori că, în primul rând, am
pierdut sentimentul că ce am făcut trebuia să fie iertat. Atunci când ne
iertăm unul pe altul, aşa cum ni se cere frecvent să facem în viaţa
Bisericii noastre, e important să ne amintim că iertarea nu e un
sentiment, ci o decizie. Sentimentele noastre pot – sau nu – să se
potrivească cu decizia noastră de a ierta. De fapt, e posibil ca iertarea
să fie mai semnificativă atunci când are loc împotriva sentimentelor
noastre. Dacă spunem „te iert” şi nu simţim nimic, probabil înseamnă
că spunem, de fapt, că am uitat de o anumită greşeală, nu că am
iertat-o. Atunci când sentimentele noastre sunt răvăşite, decizia
noastră de a ierta e, de obicei, mult mai semnificativă. Sentimentele
noastre pot (sau nu pot) să ţină pasul cu deciziile noastre – dar ele nu
afectează în nici un fel şi nu influenţează iertarea.

h h h h h h h h

PASUL ŞAPTE VORBEŞTE DESPRE ÎNDEPĂRTAREA


SLĂBICIUNILOR noastre, nu despre iertarea păcatelor. Acest fapt
aruncă o lumină deosebit de puternică asupra diferenţelor dintre
religie şi spiritualitate aşa cum e ea definită de cei Doisprezece Paşi.
„Îndepărtarea slăbiciunilor” poate fi acceptată ca şi concept de către
oamenii care aparţin oricărei religii sau nici uneia, pe când iertarea

151
păcatelor presupune o conştientizare dezvoltată atât a păcatelor, cât
şi a iertării.
Porunca frecventă a lui Iisus în Evanghelii, „Du-te şi nu mai
păcătui”, are exact acelaşi sens cu înlăturarea defectelor de caracter
ale cuiva. În cuvinte şi fapte, se aşteaptă că acea persoană să se
schimbe. Adevărat, se poate trezi cu aceleaşi greşeli câteva zile mai
târziu, dar în acel moment există sentimentul că întâlnirea cu
Dumnezeu, fie ea în cadrul Paşilor sau a Spovedaniei, are drept
rezultat schimbarea sau transformarea persoanei.
În Pasul Şapte, toate misterele dezvăluite în Pasul Patru cu
privire la resentimente, la încercarea exagerată de a-i mulţumi pe
oameni, la grija faţă de ceilalţi, teama de autoritate şi toate celelalte,
sunt rezolvate. Acestea sunt exact lucrurile pe care Îl rugăm pe
Dumnezeu să ni le înlăture, zi de zi, pentru tot restul vieţii noastre.
„... eu am zis: Doamne, miluieşte-mă, vindecă sufletul meu, că
am greşit Ţie”. (Doxologia Mare)
Rugăciunea Sfântului Efrem este una dintre cele mai iubite din
nesfârşitul număr de rugăciuni disponibile creştinilor ortodocşi. E
recunoscută ca fiind o rugăciune deseori însoţită de mătănii. Gestul
mătăniei e bun pentru suflet, dar şi pentru trup. Totuşi, acţiunea nu ar
trebui să ne îndepărteze niciodată de importantele cuvinte ale
rugăciunii, rugăciune potrivită din multe puncte de vedere a fi rostită
ca şi rugăciune a Pasului Şapte:
“Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
Duhul trândăviei, al grijii de multe şi al iubirii de stăpânire, nu mi-l
da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, a răbdării şi a dragostei,
dăruieşte mie, slugii Tale.
Aşa, Doamne dăruieşte să îmi văd păcatele mele şi să nu
osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

152
Capitolul 12

Îndreptarea greşelilor

Pasul 8: Am întocmit o listă cu toate persoanele cărora le-am


făcut necazuri şi am consimţit să reparăm aceste rele.

Pasul 9: Ne-am reparat greşelile direct faţă de acele persoane


acolo unde a fost cu putinţă, dar nu şi atunci când le-am fi putut
face vreun rău lor sau altora.

„Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.”


(Matei 5, 9)

„Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce
aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo,
înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi,
venind, adu darul tău.” (Matei 5, 23-24)

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă,


faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi
vă prigonesc.” (Matei 5, 44)

Semnificaţia pentru o persoană dependentă.


Sinceritatea e o lecţie importantă pentru alcoolicul în
recuperare, mai ales pentru că mediul natural al alcoolicului activ e
minciuna şi înşelătoria. Aici se simte el cel mai fericit şi mai sigur.
Amintiţi-vă că deseori un alcoolic va spune mai degrabă o minciună
decât adevărul pentru că el poate ‘controla’ minciuna, pe când
adevărul e dincolo de controlul său. O minciună poate fi orice doreşte
el să fie, pe când adevărul ‘vine de-a gata’.
Conform înţelepciunii populare, deseori auzită în întâlnirile A.A.,
există trei criterii pentru a judeca dacă ceva trebuie spus sau nu, iar
aceste criterii sunt folositoare cu precădere în a determina dacă

153
anumite lucruri trebuie înscrise pe lista “reparaţiilor” din Pasul 8.
Pentru ca orice afirmaţie să fie autentică sau legitimă, aceasta trebuie
să fie adevărată, trebuie să fie necesară şi să fie amabilă. De fapt,
acesta e un bun set de criterii prin care să analizăm orice afirmaţie
făcută de oricine, în orice moment. La fel, dacă aplicând aceste criterii
ne dăm seama că nu ne rămâne nimic de zis, trebuie să ne revizuim
întregul mod de a vorbi.
Odată ce îşi însuşesc un concept, alcoolicii sunt în pericolul de a-
l vedea într-o manieră alb–negru. Alcoolicii trebuie să înveţe că deşi
ceva poate fi adevărat, nu e neapărat bine sau etic să spună acel
adevăr. Asta e foarte dificil pentru ei. În formularea Paşilor, mai ales a
Pasului Nouă, se spune că e important să spunem adevărul (în cazul
acesta, faţă de relele reale sau imaginare făcute altora), dar nu şi
atunci când adevărul poate să cauzeze mai mult rău – caz în care
trebuie să ne abţinem să facem ceva. Asta ne împiedică să folosim
Paşii pentru a justifica vreun comportament care, în timp ce pretindem
că ne reparăm greşelile (sau cerem iertare) ar cauza, de fapt, mai
multă durere decât cea pe care dorim să o înlăturăm – altfel, el va lua
forma unei pedepse, nu a unei încercări de reparare a greşelilor.
Din cauza modului în care lucrează mintea umană, e destul de
posibil ca sub masca reparării greşelilor, să cauzăm mai mult rău.
Asta se poate întâmpla dacă, de exemplu, o persoană a comis cu ani
în urmă un adulter, însă aventura s-a terminat fără alte complicaţii.
Totuşi, atunci când devine abstinent şi ajunge mai apoi la Pasul Opt,
aceeaşi persoană simte că e necesar să îi spună soţului fostei
amante despre aventura respectivă – pentru a-şi repara greşelile.
Asta nu ar însemna repararea greşelilor; poate să fie adevărat, dar ar
cauza mai multă durere şi asta nu ar fi permis.

h h h h h h h h

SINCERITATEA NU E CEA MAI BUNĂ REGULĂ. Sinceritatea


e singura regulă. Sinceritatea de dragul sincerităţii e necesară la orice
nivel al vieţii persoanei aflate în recuperare, mai ales pentru a
combate faptul că lipsa sincerităţii e atât de uşoară. E nevoie de mari
eforturi pentru a fi sincer tot timpul, în special dacă am fost privit de

154
către familia de origine ca o persoană indecentă, periculoasă sau, pur
şi simplu, incomodă. De exemplu, în familiile alcoolicilor în care tatăl
bea, faptul că el bea şi cauzează probleme, poate să nu fie un subiect
de discuţie sau nici măcar de comentat. În acest fel, copiii învaţă că
există anumite subiecte care, pur şi simplu, nu pot fi discutate, astfel
că le şterg de pe lista lucrurilor despre care vorbesc.
Ruşinea poate şi ea să-i facă pe oameni să-şi transforme lumea
într-o viziune care nu e chiar adevărată. Îmi amintesc bine de o
familie dintr-o fostă parohie de-a mea, familie în care mama era
deseori internată în spital pentru o tulburare nervoasă. Îmi plăceau toţi
foarte mult, însă exista o regulă nespusă a familiei, şi anume boala
mintală nu era recunoscută. Boala ei nu era menţionată niciodată, nu
era discutată niciodată şi orice întrebare din partea mea era primită cu
o privire goală şi cu o schimbare de subiect.
Pot să existe o mulţime de subiecte pe care o anumită familie
(probabil, influenţată de o persoană puternică din cadrul acesteia) le
ignoră ca şi cum ele nici nu ar exista. Copiii care învaţă să păşească
peste corpul unui părinte beat fără să comenteze vor învăţa în cele
din urmă să nu simtă nimic şi, mai apoi, să nu vadă nimic. Ei au
învăţat deja să nu spună nimic. E o situaţie foarte periculoasă care
conduce familii întregi către o viaţă în negare.
În istorie, există exemple în care naţiuni întregi au trăit în negare.
Germania Nazistă e un astfel de caz. Deşi era destul de evident din
multe puncte de vedere că Hitler şi adepţii lui erau foarte răi, nu exista
aproape nici o voce organizată care să se opună conducerii naziste
pentru că devenise prea periculos să fii în opoziţie. Aproape nici o
voce nu s-a ridicat să rostească ce era atât de evident şi, astfel, ce
era ‘evident’ a fost răstălmăcit – o viziune distorsionată la care fiecare
adera, cel puţin verbal.
Onestitatea străpunge negarea. Acest lucru e bine ilustrat de
băieţelul din povestea împăratului care a fost convins că hainele sale
erau atât de frumoase încât nu puteau fi văzute decât de oamenii cu
adevărat inteligenţi. Deşi împăratul ştia că el nu-şi poate vedea
hainele, a presupus că toţi cei din jurul său le puteau vedea; dacă ar fi
făcut vreun comentariu, şi-ar fi trădat propria lipsă de inteligenţă.
Fireşte, toţi ceilalţi au presupus că împăratul putea să-şi vadă hainele
155
şi că doar lipsa lor de inteligenţă îi împiedica să le vadă şi ei.
Bineînţeles, nimeni nu putea să vadă hainele, pur şi simplu pentru că
nu exista nici o haină. A fost nevoie de încrederea neprihănită a unui
băieţel care a strigat că împăratul era, de fapt, dezbrăcat.
Chiar şi în ţările cu o conducere democratică, patronii
companiilor, profesorii, organizaţiile militare, uneori şi liderii politici şi
religioşi care sunt complet nepotriviţi pentru munca respectivă, sunt
înconjuraţi de oameni ca cei din povestea de mai sus – oameni care
au decis că e mai bine să nu spui nimic decât să rişti să fii tratat ca un
tip incomod.
Pentru individul care lucrează Paşii, costul sincerităţii poate fi
considerabil, presupunând mari schimbări doar pentru a trăi într-un
mediu în care sinceritatea poate să guverneze.

h h h h h h h h

A REPARA GREŞELI NU E ACELAŞI LUCRU cu a salva


lumea sau cu a transforma viaţa persoanei faţă de care ne reparăm
greşeala. Uneori, aceasta abia va observa, iar alteori (de exemplu,
atunci când persoana a murit sau s-a mutat) nu e posibil să-ţi repari
greşelile decât în moduri simbolice. Principiul important aici e că nu
ne reparăm greşelile de dragul lor, ci de al nostru. Calitatea reparării
greşelilor e importantă, iar răspunsul e, de fapt, irelevant.
Un alt aspect care li se poate părea dificil oamenilor este că ei
presupun că dacă se recuperează din alcoolism, îşi repară greşelile
faţă de cei pe care i-au rănit în perioada alcoolismului lor. Acest lucru
e doar parţial adevărat. Pasul Opt şi Pasul Nouă sunt mai eficienţi
dacă includ toate relele pe care respectiva persoană le-a făcut altora.

Pentru un creştin ortodox


Atunci când Zaheu a venit şi i-a spus Domnului, “Iată, jumãtate
din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe
cineva cu ceva, întorc împătrit” (Lc. 19, 8), el făcea Pasul Nouă.
Ce a făcut Zaheu a fost să meargă dincolo de cerinţele Legii lui
Moise, cu duhul iubirii şi al recunoştinţei. Creştinii ar trebui să îi
urmeze exemplul. Mai mult, în repararea greşelilor nu ar trebui să fim

156
preocupaţi de greşelile altor oameni faţă de noi – chiar dacă sunt
aceiaşi oameni faţă de care ne reparăm noi greşelile.

h h h h h h h h

DINTRE FRUMOASELE AMINTIRI PE CARE le am de la


primele mele contacte cu Biserica Ortodoxă, una dintre cele mai
puternice a fost o vecernie la care am participat în mica Biserică
Ortodoxă din Oxford. În acea vreme, eram student la Universitate şi
‘am dat’ peste Biserica Ortodoxă când, împreună cu câţiva colegi de
facultate, am hotărât ca în dimineţile de duminică, după ce participam
la mai mult sau mai puţin obligatoria liturghie de la Capela facultăţii,
să vizităm cele mai importante Biserici din Oxford.
În prima săptămână am vizitat o Biserică Anglicană în care un
preot încântător şi destul de excentric a ţinut o slujbă în care atât el,
cât şi parohia s-au purtat de parcă Reforma nu ajunsese niciodată în
Anglia. Biserica avea un fel de spiritualitate italienească amestecată,
ciudat, cu o doză mare de reţinere englezească.
În a doua săptămână am vizitat Biserica Ortodoxă. În acel
moment, această comunitate (sau mai degrabă, comunităţi – una
grec-ortodoxă, cealaltă rus-ortodoxă) se ruga încă în mica încăpere în
care, în epoca de glorie, fusese biblioteca faimosului dr. Spooner13.
După ce am intrat în spaţiul mic, plin de tămâie, m-am simţit imediat
acasă. Mi-am lăsat prietenii să continue vizitarea altor biserici în
duminicile ce au urmat pentru că găsisem ceea ce căutam, deşi nu
avusesem niciodată o idee clară despre ce anume căutam. Trei ani
mai târziu, am fost primit în Biserica Ortodoxă.
Am început să frecventez micuţa Biserică în mod regulat şi,
destul de repede, m-am alăturat corului, asta însemnând că ‘m-am
împrietenit’ destul de bine cu slava, dar şi cu puţină greacă. M-am
familiarizat cu ritualul liturgic ortodox şi am început să apreciez vasta
întindere a vieţii liturgice din Biserica Ortodoxă.

13
Dr. W. A. Spooner (1844-1930) a fost Custode al New College, Oxford. E
faimos pentru greşelile pe care le făcea prin înlocuirea primelor litere ale
cuvintelor; de ex., ‚dunguţa cu boi pani’ în loc de ‚punguţa cu doi bani’ - de aici,
‚spoonerism’.
157
La vremea respectivă, am participat la Vecernia care marca
începutul Postului Mare. În Oxford, aşa cum se întâmplă în
majoritatea Bisericilor ruseşti şi a mănăstirilor greceşti, exista o slujbă
numită “Vecernia Iertării”. La sfârşitul Vecerniei, preotul a ieşit din
spatele Iconostasului şi, calm şi serios, a cerut enoriaşilor să îl ierte
pentru orice faptă de-a lui care i-ar fi putut răni. A urmat o mică
ceremonie în care fiecare membru al parohiei s-a apropiat şi s-a
închinat în faţa preotului, cerând iertare. Preotul făcea acelaşi lucru,
binecuvântând persoana înainte ca aceasta să se ridice. Persoana se
aşeza apoi la dreapta preotului, astfel că fiecare membru al parohiei
venea în faţa preotului, apoi în faţa celui din dreapta lui; fiecare era
întâmpinat cu o înclinare reciprocă şi cu o cerere reciprocă de iertare.
Acţiunea era completată de trei sărutări şi, astfel, fiecare membru al
parohiei se întâlnea cu fiecare dintre ceilalţi membri ai parohiei –
multă iertare era oferită şi primită.
Pentru mine, unul dintre cele mai emoţionante elemente ale
acestei ceremonii a fost că la aceasta participau câţiva membri mai în
vârstă şi foarte importanţi ai Universităţii. M-am regăsit îngenunchind
în faţa lor şi cerându-le iertare, în timp ce ei făceau acelaşi lucru în
faţa mea. În cele mai multe situaţii, şi cu siguranţă în alte universităţi
din toată lumea, aceştia erau oamenii cu care cu greu aş fi avut şansa
să discut. Însă, în acest context, acest lucru a dat o mare profunzime
experienţei mele crescânde în ortodoxie.
Bineînţeles, o astfel de ceremonie poate deveni un simbol gol.
Îmi aduc clar aminte că, după câţiva ani, m-am întâlnit cu doi călugări
care trăiau în aceeaşi mănăstire şi care se displăceau atât de mult
încât aveau o înţelegere reciprocă de a se evita unul pe celălalt în
astfel de ceremonii. Însă, ce descoperisem la Oxford fusese atât un
remarcabil exemplu de umilinţă, cât şi un important exemplu de
pragmatism în viaţa spirituală.
Pasul Nouă e o versiune non-religioasă a Vecerniei Iertării.
În mai multe momente ale Dumnezeieştii Liturghii, preotul se
întoarce cu faţa spre oameni şi se apleacă. În rugăciunile
pregătitoare, înainte de Vohodul Mare şi, mai apoi, înainte de Sfânta
Împărtăşanie, el le cere iertare oamenilor şi îi iartă şi el.

158
A cere iertare reprezintă o parte normală şi importantă a vieţii
creştine, trăită nu ca o pedeapsă, ci în libertate, ca o bucurie a copiilor
lui Dumnezeu. Asta e important mai ales înainte de a ne apropia de
Sfântul Potir pentru a primi Sfânta Împărtăşanie. Domnul nostru ne
spune în mod explicit că a căuta şi a oferi iertarea este o cerinţă
preliminară pentru a primi Trupul şi Sângele lui Hristos în faţa
altarului. Nu putem fi prezenţi pe deplin în faţa Domnului dacă nu
suntem în armonie cu fraţii şi surorile noastre.
Repararea greşelilor faţă de oamenii care au murit se face
rugându-ne pentru ei. Acest lucru se aplică şi în cazul celor cu care
nu putem intra direct în contact. Orice persoană care poate fi
contactată direct ar trebui abordată pentru a i se spune de ce e
necesar să le vorbim. Bineînţeles, nu suntem responsabili pentru
reacţiile lor. Ei pot fi prietenoşi sau dispreţuitori. Totuşi, dacă ne
facem partea noastră aşa cum trebuie, înseamnă că am făcut Pasul
Nouă.

159
Capitolul 13

Păstrarea curăţeniei

Pasul 10: Ne-am continuat inventarul personal şi ne-am


recunoscut greşelile, de îndată ce ne-am dat seama de ele.

„Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci Duhul este


osârduitor, dar trupul neputincios.” (Marcu 14, 38)

„Şi ne iartă nouă păcatele noastre, căci şi noi înşine iertăm tuturor
celor ce ne greşesc nouă. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne
izbăveşte de cel rău.” (Luca 11, 4)

„Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la


noi fărădelegile noastre.” (Psalm 102, 12)

Semnificaţia pentru o persoană dependentă.


Odată ce mare parte a Paşilor au fost făcuţi, efectul e cel de
ştergere a tablei. Alcoolicul a învăţat să dea ochii cu Dumnezeu, cu el
însuşi şi cu restul lumii. Nu mai are „schelete în dulapurile trecutului”
şi, deşi pot să existe unele ‚resturi’ de sentimente – de obicei, ruşine
sau regrete – el are, totuşi, o nouă viaţă. Trecutul s-a terminat şi, câtă
vreme nu bea, nu trebuie să se întoarcă la el.
După ce şi-a curăţit casa sufletului, el are nevoie să găsească o
modalitate de a o menţine curată. Pasul Zece e menit să facă exact
acest lucru. Inventarul personal, odată aplicat întregii sale vieţi (în
Pasul Patru) e aplicat acum cu aceeaşi rigurozitate, însă în fiecare zi.
Bineînţeles, unele dintre lucrurile care păreau să domine Pasul
Patru nu mai sunt o problemă în acest stadiu. Aproape cu siguranţă,
alcoolicul a încetat deja băutul, iar comportamentele evidente care
însoţesc băutul au dispărut. Amintiţi-vă, totuşi, că pentru alcoolic
băutul nu e decât vârful icebergului – un vârf extrem de evident, însă
numai un vârf. Tulburarea care îi hrăneşte alcoolismul activ este
sensibilă la modul în care alcoolicul în recuperare se priveşte şi se
160
simte faţă de propria persoană. Acum, el trebuie să recunoască ce
anume greşeşte şi să înveţe cum să facă faţă greşelilor, până când a
face acest lucru devine o reacţie instinctivă.
În formularea Pasului, persoanei în recuperare i se spune să-şi
identifice, apoi să-şi admită greşelile. Nu ar fi ieşit din comun ca el să
îşi dea seama şi de lucrurile pe care le face bine – un inventar moral
are o latură cu ‚plus’, aşa cum are şi una cu ‚minus’. Însă, greşelile şi
relele făcute de el sunt cele care îl vor bântui şi ele sunt cele care
trebuie incluse neapărat.
A-ţi face un inventar zilnic, preferabil spre sfârşitul zilei, e un mod
bun de a-ţi lua “temperatura spirituală”. Acest lucru îţi permite să
priveşte mai mulţi factori, inclusiv starea de dispoziţie, viaţa de
rugăciune şi relaţiile cu ceilalţi. E momentul în care să revizuieşti arii
în care ai depus eforturi deosebite: folosirea timpului sau a banilor,
folosirea limbajului, participarea la discuţii sau activităţi inutile. De
altfel, exerciţiul e bun pentru oricine. Pentru alcoolicul care vrea să
rămână abstinent e o necesitate.

Pentru un creştin ortodox


Uneori, avem nevoie ca lucrurile să ajungă într-un punct extrem
înainte de a le observa. Atunci când lucrurile sunt făcute cu
moderaţie, ele tind să ne scape.
Acesta e, poate, motivul din care Biserica a lăsat o duminică pe
an, în Postul Mare, pentru a privi exemplul dat nouă de Sf. Maria
Egipteanca. Dincolo de orice imaginaţie, Sf. Maria a dus un stil de
viaţă extrem, mai întâi în dezmăţ, iar mai apoi în pocăinţă.
În tinereţe, Sf. Maria a petrecut mulţi ani în destrăbălare.
Păcatele ei erau mai ales de natură sexuală; există la ea şi o anumită
naturaleţe cu care cei mai mulţi dintre oameni se identifică într-o
anumită măsură, chiar dacă şi numai în imaginaţie. Mergând la
Ierusalim, a trăit o experienţă spirituală profundă atunci când a
încercat să intre în Biserica Sfântului Mormânt şi, în consecinţă, şi-a
petrecut restul vieţii în deşertul iudaic în condiţii de ascetism extrem.
Motivaţia pentru noua ei viaţă era de a căuta iertare pentru
păcatele pe care le făcuse – şi a făcut asta cu o mare înflăcărare.
Totuşi, pe parcurs, munca ei dură şi devotamentul i-au adus o viaţă
161
supranaturală, plină de înţelepciune şi de conştientizarea prezenţei lui
Dumnezeu. Dorinţa ei fizică nestăvilită a fost transformată într-o sete
nepotolită pentru Dumnezeu. Apetitul ei pentru mâncare şi băutură a
fost transformat într-un dor pentru Sfânta Împărtăşanie. Atacată de
cel rău şi de tentaţii periculoase, ea s-a luptat şi s-a luptat până când
a triumfat, astfel că, la sfârşit, ea nu mai era deranjată nici de căldură,
nici de frig şi se hrănea direct cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Sf. Maria Egipteanca e o eroină pentru întreaga Biserică, însă mai
ales pentru monahii care încearcă să ajungă măcar în parte la eforturile
şi entuziasmul ei pentru Dumnezeu. Ea demonstrează un mod de viaţă
care e mai apropiat de cel al îngerilor decât de cel al fiinţelor umane, iar
aceasta e una dintre viziunile care dau viaţă idealurilor monahale.
Laicii nu sunt monahi, însă şi viaţa lor e la fel de rodnică şi de
binecuvântată ca şi a monahilor, deşi poate în moduri mai puţin
evidente. Dar şi laicii, bărbaţi şi femei, sunt încurajaţi să se
familiarizeze cu viaţa mănăstirilor, să le viziteze, să asculte, să
participe la viaţa monahală, cel puţin pentru perioade scurte de timp.
Ca şi Paşii, calea monahală implică o re-evaluare radicală a
valorilor societăţii umane. De la bun început, egoul e pus deoparte, iar
prin rugăciune şi post, prin disciplină şi efort, monahul îşi ‚croieşte’
drumul către Dumnezeu. Conştientizarea păcatului în viaţa de zi cu zi
e un element important al procesului de metanoia (de pocăire) şi, cu
fiecare păcat recunoscut, calea devine tot şi tot mai atrăgătoare. [...]
Pe de altă parte, oricine e capabil din punct de vedere teoretic să
intre în viaţa monahală şi chiar poate să facă asta, exceptând
situaţiile în care acest lucru ar cauza dificultăţi oricui se află în grija
respectivei persoane. În monahism, se petrece oferirea propriei
persoane – a libertăţii, a vieţii şi a voinţei – lui Dumnezeu.
Cei mai mulţi membri ai Bisericii nu vor deveni călugări şi maici,
cel puţin nu în viitorul apropiat, iar ofranda propriei persoane făcută
vieţii monastice va fi mereu ceva neobişnuit, ceva ieşit din comun.
Totuşi, fiecare poate participa, cel puţin în parte, la viaţa monastică
prin lucrarea Pasului Zece. Comparativ cu viaţa monastică, poate
părea un lucru mărunt. Însă, făcând asta ne legăm pe noi de
imensitatea înţelepciunii monahale şi de puterea spirituală pe care
mănăstirile o aduc în viaţa Bisericii.
162
În slujba de trecere la monahism, persoana ce urmează să fie
călugărită stă în faţa superiorului monastic. I se cere de trei ori să
ridice foarfecele cu care superiorul îl va tunde, tăierea părului fiind un
semn al terminării vieţii seculare şi începerii vieţii monahale. Uneori,
cu entuziasm, superiorul va arunca efectiv foarfecele la pământ – un
gest neprietenos, desigur, dar care arată cu claritate că persoana
care urmează să intre în familia monahală face acest lucru conform
propriei voinţe, căci e alegerea lui/ei dacă să ridice sau nu foarfecele
şi să îl înapoieze în mâinile superiorului.
Permiţând să îi fie tăiat părul, monahul începător simbolizează
faptul că renunţă la libertatea sa – în favoarea monahului superior,
desigur, dar într-un sens mai profund şi mai important, în favoarea lui
Dumnezeu Însuşi. Într-un mod asemănător, la botez, individul îşi
acceptă noul titlu de „rob al lui Dumnezeu”, permiţând să îi fie tăiat
părul.
În slujba ortodoxă de oficiere a Cununiei există o ceremonie
similară acestei acţiuni. Însă, în loc de foarfece, soţul şi soţia se iau
de mână şi păşesc conduşi de preot de trei ori în jurul măsuţei de
cununie pe care se află Sfânta Evanghelie. Aici, cuplul îşi dă
ascultare unul altuia în primul rând, iar apoi plasează întreaga lor
relaţie în mâinile lui Dumnezeu.
Ortodoxia nu are prea multe de spus despre oamenii singuri. O
persoană singură nu are pe nimeni în viaţa sa care să îi primească
ascultarea. În aşezămintele monahale, călugării sau maicile aparţin
familiei monahale şi aceea e familia care are grijă de respectivele
persoane, chiar dacă pregătirea şi experienţa pot fi dificile. În
căsnicie, cuplul îşi dă ascultare unul altuia şi, în schimb, au grijă unul
de celălalt şi promit să stea împreună şi atunci când lucrurile vor fi
dificile.
În general, nu e bine pentru noi să fim singuri, dar, în anumite
situaţii, Paşii pot să-i ofere unei persoane singure ceva asemănător
structurii şi responsabilităţii pe care o primesc, prin familiile lor,
călugării, maicile şi oamenii căsătoriţi. Aparţinând unui grup de 12
Paşi, apar multe ocazii de intimitate spirituală care ne ajută să ne
menţinem pe drumul bun şi ne dă îndrumarea pe care alţii o primesc
prin apartenenţa la familiile lor.
163
Pasul Zece este, oarecum, esenţa vieţii creştine, iar persoana
care face Pasul Zece în mod regulat, chiar dacă nu zilnic, pune în
practică pocăinţa şi păşeşte pe calea îngerilor.

164
Capitolul 14

Ajungând să Îl cunoaştem pe Dumnezeu

Pasul 11: Am căutat, prin rugăciune şi meditaţie, să ne întărim


contactul conştient cu Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegea fiecare
dintre noi, cerându-I doar să ne arate voia Lui în ce ne priveşte şi
să ne dea puterea s-o împlinim.

„Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi


prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui
Dumnezeu.” (Filipeni 4, 6)

„Şi aceasta este încrederea pe care o avem către El, că, dacă
cerem ceva după voinţa Lui, El ne ascultă.” (I Ioan 5, 14)

„Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi.” (Matei
21, 22)

Semnificaţia pentru o persoană dependentă.


Odată ce a avut loc miracolul abstinenţei, alcoolicul trebuie să
fie conştient că abstinenţa continuă pe care o experimentează face
parte din relaţia lui cu Dumnezeu. Dumnezeu îi dă darul de a fi
abstinent, aşa cum tot Dumnezeu îi dă darul vieţii … fiecare zi la
rândul ei. Ce i se cere e să trăiască conform voii Lui. Poate că nu vom
şti niciodată, cu siguranţă, ce anume înseamnă această voie. E actul
căutării a ce suntem capabili – actul rugăciunii şi asta ni se cere să
facem.
Nu e pe deplin clar de ce autorul Paşilor a separat rugăciunea de
meditaţie. Desigur, Paşii au fost scrişi înainte să aibă loc o mişcare în
masă de promovare a meditaţiei, aşa cum s-a întâmplat în perioada
Flower Power. Bill W. avea o lectură bogată din multe domenii şi e
posibil ca el să fi avut ceva anume în minte. Dacă a fost aşa sau nu,

165
el nu spune nimic despre asta, nici în Cartea Mare, nici în “Doişpe şi
Doişpe”, unde se pare că foloseşte aceste cuvinte alternativ.
Cel mult, putem presupune că cele două cuvinte „rugăciune” şi
„meditaţie” se referă la tipul activ şi pasiv de rugăciune, la vorbire şi la
ascultare. Însă, nici asta nu e ceva sigur. Ce e important e ca
persoana în recuperare să privească rugăciunea şi meditaţia ca fiind
sursa însemnătăţii şi a puterilor sale. El nu dobândeşte mintea lui
Dumnezeu, dar tinde spre El. E actul căutării care dă autenticitate nou-
găsitei sale vieţi.

h h h h h h h h

DACĂ O PERSOANĂ A FOST RELIGIOASĂ înainte de a


deveni alcoolică, e posibil, deşi nu obligatoriu, ca ea să trebuiască să-
şi revizuiască gândirea şi comportamentul religios înainte de a începe
procesul de recuperare. Dacă privim alcoolismul ca pe o boală
spirituală, e aproape sigur că acea persoană a folosit pe parcursul
dependenţei sale teme religioase şi spirituale într-o manieră
distorsionată şi parţială. Asta nu înseamnă neapărat că ceva nu e în
regulă cu religia sa, ci se referă la modul în care foloseşte el acea
religie. Înseamnă aproape sigur că perspectiva lui asupra lui
Dumnezeu e disfuncţională. Alcoolicii activi ştiu cum să se roage – cel
puţin, ştiu cum să încerce să negocieze cu Dumnezeu. E posibil ca ei
să petreacă mai mult timp stând în genunchi decât călugării obişnuiţi,
însă altarul în faţa căruia se roagă e de sticlă şi, de obicei, nu are
asociaţii religioase.
Alcoolicul trebuie să înveţe că rugăciunea şi meditaţia care îl vor
ghida de-a lungul abstinenţei seamănă puţin sau deloc cu activitatea
care se chema rugăciune în trecut. Dincolo de orice altceva, acum,
rugăciunea încetează a mai fi o ‚învoială’. Se pare că Dumnezeu nu
vrea să cadă la învoială prea des. Mai mult, rugăciunea dă rezultate.
Alcoolicul e obişnuit să-şi strige rugăciunile în direcţia cerului, dar fără
să simtă că va primi vreun răspuns pozitiv. E obişnuit ca Dumnezeu
să-l ignore, să-l înşele, să-l dezamăgească. Aproape prin definiţie, se
poate spune că nu există nici o relaţie între Dumnezeu şi alcoolic –
cel puţin, nu una personală. Alcoolicul pendulează între a-L urî pe

166
Dumnezeu şi a-I nega existenţa, iar Dumnezeu aşteaptă. Alcoolismul,
ca orice lucru care implică durere şi suferinţă, care e crud şi pervertit,
care e trist şi nedrept, face parte din preţul pe care Dumnezeu Îl
plăteşte pentru a ne da nouă libertate.
Odată ce alcoolicul a încetat să joace rolul de „dumnezeu”, el
permite treptat ca perspectiva lui greşită şi letală asupra lumii să fie
înlocuită cu alta. În această nouă perspectivă, există un Dumnezeu –
altul decât propriul ego – care e cea mai înaltă expresie a existenţei. Voia
Lui a guvernat toată creaţia şi acest lucru se va întâmpla şi după ce
individul va muri. Voia Lui e o expresie a bunătăţii şi iubirii şi e resimţită
de întregul univers în toată imensitatea sa, dar şi în cele mai mici detalii
ale vieţii fiecărei persoane. O viaţă care merită trăită, o viaţă bună, o viaţă
abstinentă, implică şi căutarea voii lui Dumnezeu şi împlinirea acesteia.
Căutarea e importantă, şi nu cunoaşterea. Odată ce alcoolicul crede că
el cunoaşte voia Lui Dumnezeu, e foarte uşor pentru el să revină la
vechile obiceiuri, iar rezultatul e că, în loc să aibă o viaţă distrusă ca şi
om beat, are o viaţă distrusă ca şi om abstinent.
Atunci când alcoolicul caută voia lui Dumnezeu şi încearcă din
toate puterile să o împlinească (puteri care vin tot de la Dumnezeu),
el face ceea ce trebuie să facă. Viaţa lui e plină, e formată din micile
sarcini care constituie existenţa umană şi el îndeplineşte ceea ce se
cere de la el, fiecare sarcină la rândul ei. Uneori, sarcina va fi mică –
aparent nesemnificativă – precum spălatul mâinilor sau închiderea
ochilor pentru a adormi. Alteori, sarcinile vor fi de un nivel mai înalt –
petrecerea timpului în rugăciune sau făcând un serviciu unei alte
persoane. Nimic nu e pasiv în această relaţie cu Dumnezeu. El nu
stă, aşteptând ca Dumnezeu să îi vorbească din mijlocul tornadei sau
din vârful fulgerului. Dumnezeu îl întâlneşte în situaţiile obişnuite ale
vieţii, iar individul învaţă să reacţioneze cu umilinţă şi recunoştinţă în
toate situaţiile. Niciodată nu e foarte sigur că face ce anume i se cere,
dar, ştiind că Dumnezeu are o anumită dorinţă pentru el, e plin de
speranţa că o împlineşte pe aceasta. Siguranţa nu face parte din
„zona sigură” pentru alcoolicul în recuperare – pentru că e prea
aproape de genul de comportament pe care Bill W. îl numea
„îndãrãtnicia egoistã neînfrânatã”.
Căutarea e suficientă – este suficientă.
167
Pentru creştinul ortodox
Pasul 11 e o ocazie de a evalua ce anume faci în viaţa ta de
rugăciune şi să te întrebi unele lucruri abordate mai rar. Pentru ce te
rogi? Ce sau cum te rogi? Îţi place să citeşti rugăciuni sau să fii
spontan? De fapt, te rogi? Când mergi la biserică, îţi petreci tot timpul
cu lucruri de mică (sau, cel puţin, de secundară) importanţă? Te rogi
dimineaţa şi seara? Singur sau cu alţii?
Pentru ce te rogi? Uneori, avem tendinţa să îi dăm lui Dumnezeu
o listă de cumpărături cu ce e rău în lumea Lui, listă în care facem şi o
aluzie (nu prea discretă) cum că ar putea să facă lucrurile mai bine.
Alteori, rugăciunea devine o simplă listă de plângeri despre
nedreptăţile pe care le vedem noi în lumea aceasta. Dacă una dintre
aceste variante e adevărată, trebuie făcut ceva.
Cele mai bune lecţii le putem învăţa din viaţa de rugăciune a
Bisericii, din Sfânta Liturghie şi din toate celelalte slujbe pe care
Biserica le foloseşte pentru sfinţirea unor oameni, momente sau
locuri. E bine să vedem ce anume facem în biserică şi apoi să
încercăm să aducem acea experienţă în vieţile noastre. Înainte de
începutul părţii publice a Dumnezeieştii Liturghii, preotul spune
anumite rugăciuni, îşi pune veşmintele, îşi spală mâinile şi merge în
faţa altarului de Jertfă, Sfântul Proscomidiar. Acolo pregăteşte pâinea
şi vinul, tăind pâinea într-un anumit fel, aşa cum spune tradiţia, şi
aşezând bucăţelele de pâine pe Sfântul Disc, vasul special pe care îl
folosim pentru pâine.
După ce termină partea oficială şi tradiţională a pregătirii sale,
preotul poate apoi să pomenească oamenii, pe fiecare după numele
lui. Pentru fiecare nume sau listă de nume, el taie o bucăţică de pâine
şi o pune în locul tradiţional, sub bucata rectangulară de pâine ce va fi
transformată în Trupul lui Hristos. În timp ce aşează fiecare bucată de
pâine, spune: „Doamne, pomeneşte pe N”, punând primul nume
(creştin) al persoanei pentru care se roagă în locul literei N. Poate că
va spune foarte puţine nume în acest moment sau poate va rosti
câteva mii. Uneori, va fi rugat de cei din parohie să-i pomenească pe
anumiţi oameni şi, deseori, un preot paroh va avea o listă (de multe
ori, ştiută pe de rost şi destul de lungă) cu toţi membrii parohiei.
168
Membrii comunităţii pot aduce liste cu nume pentru ca preotul să
le pomenească în acest moment, indiferent dacă au copt ei înşişi sau
nu prescuri ce devin pâinea de împărtăşanie. Singura problemă e că
ei trebuie să aducă lista la timp pentru ca preotul să nu întrerupă
slujba pentru a citi liste lungi cu nume, după ce a început Liturghia
Catehumenilor („Binecuvântată fie Împărăţia…”).
E bine ştiut că anumiţi episcopi şi preoţi erau recunoscuţi pentru
că citeau foarte multe nume în acest moment al slujbei, iar asta e
foarte bine atât timp cât nu interferează cu rugăciunile personale ale
credincioşilor.
Preotul se roagă simplu: „Doamne, pomeneşte pe robul tău N.” El
continuă, fără a cere nimic în mod special pentru acea persoană.
Rugăciunea „Doamne, pomeneşte” e suficientă, include toate situaţiile
şi e o frumoasă expresie a iubirii. În ce priveşte mijlocirea, iată ce este
rugăciunea: o expresie a iubirii. Nici nu îi spunem lui Dumnezeu ceva
ce El ştie deja, nici nu încercăm să Îl forţăm şi să Îl facem să se
răzgândească.
Indiferent dacă persoana pentru care s-a spus rugăciunea e în
viaţă sau decedată, rugăciunea „Doamne, pomeneste” îi aduce
împreună pe cel ce se roagă, pe cel pentru care se roagă şi pe
Dumnezeu.
În rugăciunile pentru grupuri de oameni, ecteniile Sfintei Liturghii
servesc drept model. Ne rugăm pentru oameni, grupându-i în
categorii: bolnavi, suferinzi etc. Observaţi că aici se menţionează prea
puţin ce anume aşteptăm ca Dumnezeu să facă pentru aceşti oameni,
în afară de faptul că cerem mântuirea lor. Aici, rugăciunea nu e o listă
de porunci către Dumnezeu: fă aia sau cealaltă, pentru persoana
cutare sau cutare, ci e pur şi simplu un act de a-i aduce pe aceştia în
faţa lui Dumnezeu, în iubire. Nu are nici un sens să începem să Îi
povestim lui Dumnezeu despre acei oameni, ca şi cum El nu ar şti
cine sunt sau de ce au nevoie. Parţial, acesta e motivul din care, în
rugăciunile noastre, folosim doar prenumele – Dumnezeu ştie numele
fiecăruia încă „din pântecele mamei sale” şi El ştie mai bine decât noi
pentru cine ne rugăm.
Înainte de sosirea mea la Universitate, un bătrân episcop ortodox
rus vizitase Oxfordul şi îşi petrecuse o mare parte din timp rugându-
169
se nominal pentru oameni la altarul punerii înainte. Uneori, i se
înmânau lungi liste cu nume scrise în greacă, iar pentru el acestea
erau dificil de citit şi de pronunţat. Se spune că el obişnuia să ridice
astfel de liste spre cer, pentru ca Dumnezeu să le citească singur.
Dacă cineva analizează rugăciunile oficiale ale bisericii, sunt
puţine rugăciunile în care individul se roagă pentru el însuşi. Iar cele
care există, sunt aproape întotdeauna rugăciuni de iertare.
Formularea Pasului Unsprezece aduce în atenţie o idee care
corespunde rugăciunii oficiale a bisericii: rostul rugăciunii e cel de a
afla voia lui Dumnezeu pentru noi. „...învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu
eşti Dumnezeul meu” şi „în Lumina Ta vom vedea lumina” (ambele
din Doxologia Mare). Fiecare membru al Trupului lui Hristos e învăluit
în iubirea lui Dumnezeu, o relaţie care se dezvoltă şi creşte mereu.
Când, în Sfânta Liturghie, Trupul lui Hristos (enoriaşii) se întâlnesc şi
mănâncă Trupul lui Hristos din Potir, icoana e completă. Pentru un
moment, identitatea lui Dumnezeu şi identitatea copiilor Lui nu mai e
o problemă de contrast, ci una de armonie. Graniţele egoului sunt
estompate, iar Biserica din interiorul Bisericii participă la viaţa lui
Dumnezeu.
Însă, acest moment va dura pentru totdeauna doar la sfârşitul
vremii, când totul va deveni actual şi voia lui Dumnezeu nu va mai fi
experimentată în moduri tainice. Până atunci, trebuie să ne mulţumim
cu indicii, cu sugestii. Dar aceste indicii ne dau curaj şi speranţă.
Atunci când ne luăm rămas bun de la Trupul lui Hristos din Potir,
cântăm: „Am văzut lumina cea adevărată; am primit Duhul cel Ceresc;
am aflat Credinţa cea adevărată, Nedespărţitei Sfintei Treimi
închinându-ne, căci Aceasta ne-a mântuit pe noi”. Ca şi apostolii care
părăseau locul Înălţării Domnului nostru, ne întoarcem la vieţile
obişnuite, bucurându-ne că şi acolo voia lui Dumnezeu e la fel de
puternică şi de necesară ca şi în munca dătătoare de viaţă a lui
Dumnezeu Însuşi.
Ceea ce face preotul în momentul Sfintei Proscomidii e ceva ce
poate fi preluat şi în rugăciunea privată. Punând laolaltă o listă cu
oameni pe care îi întâlnim pe parcursul vieţii noastre şi rugându-ne
regulat pentru ei („Doamne, pomeneşte…”), reprezintă o modalitate
frumoasă de a-ţi oferi propria experienţă de viaţă lui Dumnezeu şi de
170
a fi, în acelaşi timp, ecoul rugăciunii oficiale a bisericii din Sfânta
Liturghie. Pomenirea membrilor familiei, a prietenilor, profesorilor şi
cunoştinţelor e o rugăciune puternică, pe parcurs ce Îi pomenim
fiecare nume lui Dumnezeu. După o vreme, lista va deveni un fel de
odisee spirituală, reflectând diferite stadii ale vieţii noastre şi diferiţi
oameni cărora ne-a încredinţat Dumnezeu.
Bineînţeles, e important să-i includem pe oamenii care au avut
contribuţii negative în vieţile noastre, ca şi pe cei care au contribuit în
mod pozitiv. Asta ne permite să împlinim într-un mod simplu şi practic
porunca iubirii duşmanilor. Citirea numelor unor astfel de oameni ne
poate pune în legătură cu sentimentele pe care am prefera să le
ignorăm (sau de care să scăpăm de tot); dar nu uitarea este drumul
pe care Dumnezeu îl aşterne înaintea noastră. Nu ne iertăm duşmanii
uitându-i. Asta nu e iertare, ci uitare. Ne iertăm duşmanii rugându-ne
pentru ei. Chiar dacă instinctele şi emoţiile noastre se îndreaptă într-o
altă direcţie, asta ni se cere să facem.
Pentru creştinul ortodox, cuvântul ‘meditaţie’ poate să nu fie
folositor imediat, cel puţin nu la prima vedere, pentru că nu e un
cuvânt care să fie folosit prea des în literatura ortodoxă. Însă, e
aproape sigur că autorul Paşilor a folosit acest cuvânt pentru a
indica ascultarea – o parte necesară a rugăciunii şi foarte familiară în
practica ortodoxă.
În tradiţia noastră, această ‚linişte’ a fost puternic amplificată în
practica rugăciunii lui Iisus. Această scurtă rugăciune, „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”, e la fel de
potrivită pentru începători, ca şi pentru cei ce se apropie de sfinţenie.
E o armă puternică, un instrument spiritual. Recitată în linişte, în
adâncul fiinţei noastre, ea devine un fel de puls al rugăciunii.
Indiferent dacă e spusă o dată sau de mai multe ori, rar sau cu
fermitate, ea ne linişteşte mintea şi ne face disponibili pentru
Dumnezeu. Ne apropie de puterea lui Dumnezeu pentru ca El să ne
răscumpere şi să ne salveze, să ne apropie într-un mod pentru care
nu e nevoie nici de imaginaţie, nici de ego, nici de cunoştinţe
speciale: Doamne, miluieşte-ne.
Folosirea Rugăciunii lui Iisus a devenit cea mai semnificativă
caracteristică a vieţii de rugăciune a multor oameni. În trecut, se
171
considera a fi rezervată celor extrem de pioşi şi se vorbea rareori de
ea în afara mănăstirilor. Bineînţeles, rugăciunea nu-i aparţine unei
persoane sau unui grup de persoane anume – e un element din viaţa
bisericii. E adecvată a fi folosită de cei mai mulţi dintre oameni; deşi
poate fi un mare avantaj să o foloseşti sub îndrumarea unui om
spiritual, e disponibilă tuturor şi poate fi folosită de oricine. Două
perioade de rugăciune a câte 5 minute pe parcursul unei zile poate
transforma în mod dramatic viaţa de rugăciune a unei persoane. Însă,
e posibil să nu se întâmple aşa. Nu rostim această rugăciune sau
orice altă rugăciune personală pentru ceva anume. Ne rugăm pur şi
simplu. Răspunsul e în întregime lucrarea lui Dumnezeu, iar asta e
complet dincolo de controlul nostru. Tot ce trebuie să facem noi e să
depunem efortul necesar.
Pot să existe şi oameni pentru care Rugăciunea lui Iisus nu e
satisfăcătoare. În general, pentru cineva care are o fire compulsivă
sau obsesivă, poate fi mai potrivit să găsească alte forme de
rugăciune, mai active. Şi în acest caz, ca şi în multe alte aspecte ale
vieţii bisericeşti, se recomandă consultarea unui preot sau a cuiva
cunoscut ca având o experienţă spirituală.
„Miluirea” e un cuvânt frumos şi se referă la generozitatea lui
Dumnezeu. Oferită cu uşurinţă, chiar şi atunci când nu e meritată,
mila cerească e cea care face posibil ca noi să devenim copiii lui
Dumnezeu. E o greşeală, cred eu, să confundăm ‚miluirea’ (n.tr. –
caritatea) cu ‚mila’ (n.tr. compătimirea). ‚Mila’, ca şi ‚simpatia’, e unul
dintre acele cuvinte folosite pentru o serie de sentimente şi acţiuni
care îi încurajează pe oameni să nu renunţe la suferinţa lor. „Vai,
săracul de tine” trebuie să fie una dintre cele mai dăunătoare expresii
din limba engleză, pentru că, inevitabil, invită persoana în cauză să
rămână în durerea ei pentru a primi mai multă atenţie. ‚Miluirea’, pe
de altă parte, serveşte drept tratament universal şi îl încurajează pe
individ să-şi vadă de viaţă, nu să rămână blocat în faţa unui obstacol.
În greacă, cuvântul are şi mai multă profunzime şi semnificaţie. În
forma cu care suntem familiarizaţi (în „Doamne, miluieşte” – „Kyrie
eleison”), cuvântul ‚miluire’ seamănă foarte mult cu cuvântul ‚elaion’
care înseamnă “ulei de măsline”.

172
Când am plecat din Anglia în Grecia pentru prima dată, la
mijlocul anilor `70, am locuit câteva luni la Mănăstirea Sf. Ioan
Evanghelistul din Patmos. Vorbeam doar puţină greacă şi, deşi am
fost primit cu căldură, eram sigur că cele mai multe dintre lucrurile
importante pentru mine le-au derutat pe gazdele mele. Aveam atât de
multe de învăţat – cum să trăiesc într-o mănăstire, într-o ţară departe
de casă, unde se vorbea o limbă pe care nu o cunoşteam. Am ajuns
să iubesc slujbele, chiar pe cele de la miezul nopţii, deşi aveam o
preferinţă clară pentru zilele obişnuite în care cântarea era vioaie şi
cu puţine întreruperi. În zilele mari de post, călugării invitau pe unul
dintre preoţii locali de pe insulă să vină şi să cânte. Sunt sigur că
avea o voce bună, dar stilul său era‚de operă’, extrem de ornamental
şi îmi era greu să-l suport. În acele zile, slujbele mi se păreau cu
adevărat lungi – şi nu doar din cauza lungimii lor propriu-zise.
Dintre toate lucrurile pe care mi le amintesc, unul dintre cele mai
contradictorii a fost raţia lunară de ulei de măsline. În acea vreme,
mănăstirea era condusă ca o casă în care călugării aveau un anumit
grad de independenţă. Mai exact, fiecare călugăr trebuia să se
descurce singur când era vorba de mâncare. I se dădeau bani şi se
aştepta ca el să se hrănească singur. Ce se întâmpla de obicei era că
cei mai mulţi dintre călugări formau grupuri mici în care fie găteau pe
rând, fie făceau un fel de aranjamente în privinţa gătitului. Un călugăr
a cărui familie locuia într-un oraş apropiat îşi primea mâncarea în
fiecare zi când sosea autobuzul. Familia lui avea un restaurant; îi
pregăteau mâncarea, o împachetau şi i-o trimiteau.
Am fost repartizat unui diacon (în acel moment, eram şi eu
diacon) a cărui treabă era să aibă grijă de mine, să-mi gătească, să
mă ţină curat şi, în general, să-mi arate împrejurimile. Cred că i-am
făcut viaţa foarte dificilă.
Cel mai misterios lucru dintre toate şi scopul întregii evocări a
fost că fiecare călugăr din mănăstire primea o porţie lunară de ulei. În
Anglia, eram obişnuit să primesc laptele acasă în fiecare zi, dar când
am aflat că fiecare dintre noi avem o raţie de ulei şi că aceasta era
dată în fiecare lună, am fost mai mult decât perplex. La ce puteam
folosi un galon de ulei de măsline pe lună? [n. tr. – 1 galon = 3,78 litri]

173
Înainte de terminarea timpului acolo, mi-am dat seama că s-a
întâmplat deseori să-mi folosesc raţia de ulei înainte de finalul fiecărei
luni şi că trebuia să mai cumpăr din magazin. Uleiul era folosit pentru
absolut orice: pentru gătit (pentru îngroşat, prăjit, condimentat) şi
pentru arderea în mici candele în faţa icoanelor; era folosit la
curăţarea anumitor lucruri şi era panaceul universal pentru orice, de la
o durere de spate până la un deget umflat. Era o soluţie la îndemână
pentru orice şi ajutorul din viaţa de zi cu zi. Asta era uleiul de măsline.
Era tămăduirea şi bunăstarea dintr-o sticlă.
Merită să ţinem minte şi că atunci când spunem rugăciunea
“Kyrie eleison” ne rugăm (cel puţin, în părţile greceşti!) şi pentru uleiul
de măsline şi pentru toate acele lucruri pe care le reprezintă. Luaţi în
considerare şi că uleiul de măsline şi ramurile de măslin sunt
simbolurile universale ale păcii (turnat peste ape agitate şi, respectiv,
în gura porumbelului lui Noe), rugăcinea devenind astfel şi o
rugăciune pentru pace.

174
Capitolul 15

Răspândirea veştilor bune

Pasul 12: După ce am trăit o trezire spirituală ca rezultat al


acestor paşi, am încercat să transmitem acest mesaj altor
alcoolici şi să punem în aplicare aceste principii în toate
domeniile vieţii noastre.

„Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul şi
cum te-a miluit.” (Marcu 5,19)

„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să


vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel
din ceruri.” (Matei 5,16)

„Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-


aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi
îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi
venit la Mine.
Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut
flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când
Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau
când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar
Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât
aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.”
(Matei 25, 35-40)

Semnificaţia pentru o persoană dependentă.


Pasul Doisprezece reprezintă înfăptuirea unei vieţi
transformate. Persoana care a început să lucreze Paşii a devenit o
persoană diferită. Aici, întrebarea din inima gândirii şi practicii A.A.
capătă şi mai mult sens: devine alcoolicul abstinent pentru a lucra cei

175
Doisprezece Paşi sau lucrează cei Doisprezece Paşi pentru a deveni
abstinent? E posibil, deşi extrem de improbabil, ca persoana care
ajunge la Pasul Doisprezece să aibă în mod regulat necazuri cu
băutul. Evident, se întâmplă aşa nu din cauză că nu poate bea – va
avea întotdeauna libertatea de a se întoarce la băut, dacă va decide
asta – ci din cauză că în noua lui viaţă nu mai este loc pentru băut. El
s-a privit şi a făcut pace cu el însuşi – cu lucrurile bune şi rele; a făcut
tot ce a putut pentru a repara acele părţi din viaţa lui care aveau
nevoie de „reparaţii”. Mai important, el a început să îşi rectifice relaţia
cu Dumnezeu, un proces profund personal şi ascuns în mare parte în
inima lui.
Deşi îi aparţine, natura noii lui vieţi, această ‚recuperare’ e ceva
ce nu poate păstra doar pentru el. Ca şi multe alte lucruri importante
în viaţă – iubirea, iertarea, liniştea sufletească – poate păstra doar ce
dăruieşte. Dacă încearcă să păstreze ceva pentru el sau, mai rău,
dacă nu-l împarte cu ceilalţi de teamă că va rămâne fără el, va pierde
cu siguranţă acel lucru.
În contextul A.A., unde acest Pas îşi are semnificaţia originală,
există un îndemn clar şi real pentru alcoolicul care şi-a început
recuperarea. Nimeni nu poate ajunge mai departe de atât – nu există
nimeni care să fie ‚complet recuperat’. Mereu mai este ceva de
învăţat, mai mult de făcut, există loc de mai bine. Relaţia cu
Dumnezeu poate deveni mereu mai profundă sau mai intensă. Pe de
altă parte, e o contradicţie în termeni atunci când vorbim despre
‚recuperare parţială’. Undeva, pe parcursul lucrării Paşilor, individul
trece de o linie. E puţin probabil ca aceasta să fie o experienţă de
transformare cutremurătoare – ceea ce poate părea straniu, de vreme
ce ne-am aştepta la aşa ceva din partea Paşilor; până la urmă, Paşii
sunt puternic înrădăcinaţi în experienţa religioasă americană, o
experienţă marcată deseori de importante transformări personale, de
o conştiinţă a 're-naşterii’. Cineva s-ar putea aştepta şi la versiunea
acceptării lui Dumnezeu ca şi salvatorul personal al cuiva, perspectivă
obişnuită în experienţa evanghelică americană. Totuşi, nici aceasta
nu e prezentă. În Paşi, Dumnezeu este Cel care îl abordează pe
individ, şi nu individul e cel care face un pas conştient către

176
Dumnezeu. Alcoolicii nu se pricep la a face paşi conştienţi în nici o
direcţie!
Undeva, între începutul Paşilor şi Pasul Doisprezece, poate mai
repede, poate mai târziu, alcoolicul trece de o linie, iar viaţa lui e
transformată. Pe când ajunge la sfârşitul Paşilor, el e pregătit să-şi
împărtăşească experienţa cu alţii.
În istoria Alcoolicilor Anonimi, au existat momente în care
persoana care avea douăzeci de minute de abstinenţă putea să îl
îndrume pe cel care bea încă. Prin îndurarea Domnului, acea
perioadă a trecut de mult, deşi în anumite situaţii o astfel de
procedură poate fi încă extrem de importantă pentru anumiţi indivizi.
La început, primii alcoolici în recuperare simţeau ce anume trebuiau
să facă în Pasul Doisprezece – trebuiau să transmită mesajul altor
alcoolici. Deşi poate părea ciudat, aceşti oameni aveau, de fapt, o
motivaţie egoistă. Simţeau că pentru a-şi menţine propria abstinenţă
aveau nevoie „să o dea mai departe”. Şi asta au şi făcut. La început,
căutau beţivi şi încercau să îi convertească. Acesta era lucrul cel mai
evident de făcut, luând în considerare trecutul celor implicaţi. Totuşi,
după o vreme, a devenit clar că în lume erau, de fapt, două feluri de
alcoolici – cei care erau încă pregătiţi pentru recuperare pentru că
ajunseseră la ‚fundul sacului’ şi cei care nu erau pregătiţi, adică cei care
nu ajunseseră la ‚fundul sacului’. Ei şi-au dat seama că era aproape
imposibil să încerce să forţeze pe oameni în recuperare împotriva voinţei
lor. Era destul de dificil să încerci să îi ajuţi pe cei care doreau să devină
abstinenţi. Totuşi, cei care doreau să se recupereze aveau de departe
cel mai bun prognostic. În cazul celor care nu doreau să se recupereze,
situaţiile erau mai mult sau mai puţin imposibile.
Pe parcurs ce AA-ul s-a mai dezvoltat, numărul oamenilor care
se făceau bine în A.A. a crescut, desigur; este adevărat şi faptul că
majoritatea celor care se recuperează simt că A.A.-ul este o parte
indispensabilă a recuperării lor – milioane de oameni şi-au dobândit
abstinenţa şi recuperarea prin apartenenţa la A.A. Bineînţeles, odată
cu fiecare nou membru care devine abstinent, experienţa, puterea şi
speranţa A.A. cresc per ansamblu. Influenţa A.A.-ului creşte şi ea.
A.A.-ul e ocupat cu transmiterea mesajului către alcoolicii din lumea
întreagă, incluzând locuri care, în trecut, au fost nepermisive pentru
177
astfel de influenţe. De vreme ce A.A.-ul nu pretinde subscrierea la o
doctrină religioasă anume, poate să fie de ajutor în situaţii extrem de
diferite.
De-a lungul timpului, A.A.-ul a trebuit să-şi adapteze
perspectivele la faptul că profesia medicală (care a fost mereu
interesată de recuperarea din dependenţa de alcool) e acum
mulţumită în mare măsură de folosirea modelului A.A. de recuperare
în programele de tratament din spitale şi clinici. Judecătorii şi alţii din
domeniul aplicării legii au văzut beneficiile A.A.-ului şi se aşteaptă ca
oamenii să beneficieze de pe urma forţării participării la întâlnirile A.A.
Vechiul mod de a proceda era că, odată identificaţi, alcoolicii
erau vizitaţi, de multe ori la ei acasă, de unul sau doi membri A.A.
Această activitate se numeşte ‚munca Pasului Doisprezece’, din
motive evidente. Atunci când băteau la uşă, vizitatorii nu puteau fi
niciodată siguri de ce vor găsi. Uneori, găseau un cadavru…
solicitarea ajutorului venise prea târziu. Alteori, găseau pe cineva care
‚uitase’ complet de faptul că ceruse ajutor şi care era extrem de
nemulţumit de deranj. Puteau găsi pe cineva înarmat şi periculos –
nimic ieşit din comun, mai ales în ţări în care armele sunt deja
disponibile. Combinaţia dintre alcool şi armele de foc e letală în orice
circumstanţe. Nici un fel de educaţie nu va face dintr-o persoană
beată una responsabilă faţă de o armă.
Uneori, însă, vizitatorii găseau pe cineva care, deşi nu era
neapărat prea coerent, era în mod clar o persoană care ajunsese la
concluzia că el (sau ea) a suferit destul; deşi confuză, era gata să
înceapă călătoria către recuperare. Bineînţeles, pot să apară multe
alunecări şi căderi pe parcurs. Fericit cu adevărat e cel care devine
abstinent de la primul său contact cu A.A.-ul. Însă, prin orice contact
stabilit cu A.A.-ul, se sădesc seminţele recuperării, chiar dacă ele nu
dau rod timp de mai mulţi ani.
Conversaţia care se leagă între un băutor şi membrii A.A. poate
să fie prima conversaţie ‚reală’ pe care acea persoană a avut-o de
foarte mult timp. Câteodată, sentimentele de eliberare sunt
incomensurabile şi (în funcţie de cât de multe îşi aminteşte) imaginea
acestei întâlniri va fi mereu fundaţia pentru recuperarea noului venit.
După mult timp, aceasta poate să fie prima conversaţie importantă
178
care să includă şi bunătate sau care să îi permită alcoolicului să aibă
vreun sentiment de demnitate.
Deşi oamenii care fac Pasul Doisprezece sunt în întregime
responsabili pentru organizarea acestei vizite, ei nu sunt responsabili
pentru rezultat, nici nu preiau problemele alcoolicului. Nici unul dintre
aceşti factori nu pare să aibă vreun sens la prima vedere, dar ei
conţin informaţii foarte importante. Aşa cum s-a spus deja, membrii
A.A. care fac Pasul Doisprezece fac acest lucru în primul rând pentru
beneficiul lor. Acest lucru e adevărat atât la nivel altruist (nevoia de
bază ca fiinţele umane să se ajute unele pe altele), cât şi la nivel
practic. Întâlnindu-se cu persoana beată, văzând-o în condiţiile în
care locuieşte (sau lipsei acestora), întâlnind pericolele şi disconfortul
alcoolismului activ, li se aminteşte în mod constant de trecutul lor şi
de propriul început în Comunitate. Ei sunt încurajaţi să-şi compare
propria experienţă cu cea a persoanei pe care o întâlnesc şi să caute
asemănările, nu diferenţele. Aceasta e o temă de bază în A.A. şi e
adevărată pentru fiecare dintre cei Doisprezece Paşi.
Nu e deloc un clişeu să spunem că alcoolicii mor cel mai adesea
de “unicitate terminală”. Ei simt că, în întregul univers, ei sunt în
întregime unici, în întregime singuri. Le place să creadă că
problemele lor sunt nu numai mai mari decât cele cu care s-a
confruntat vreodată cineva, ci şi că sunt complet de nerezolvat.
Acesta e unul dintre modurile în care ei pot să-şi suporte stilul de
viaţă dificil şi distructiv. Odată ajunşi în Comunitate, însă, ei
descoperă că problemele lor sunt, în mare, similare cu problemele
celorlalţi. Asta se întâmplă mai ales atunci când deprind îndemânarea
de a căuta asemănări (noul comportament) şi de a da deloc sau
puţină importanţă diferenţelor – ceea ce (până acum) fusese
perspectiva lor preferată.
Odată cu apariţia centrelor de tratament în aproape toate
spitalele mari din Statele Unite şi din alte părţi, modul de a face Pasul
Doisprezece s-a schimbat foarte mult. Aşteptarea ca alcoolicul să
ajungă la ‚fundul sacului’ a fost înlocuită acum de încercarea de a
ridica ‚fundul sacului’ pentru „a-l lovi pe alcoolic, de preferinţă, cu
putere şi în bărbie” (sau în orice mod îi va atrage atenţia şi îl va
încuraja să renunţe la „coconul negării şi al amăgirii”). Bineînţeles,
179
centrele de tratament trebuie să fie profitabile într-un mod în care
Alcoolicii Anonimi nu trebuie să fie. A.A.-ul ia măsuri serioase pentru
a se asigura că nu e niciodată motivat de „linia de total” sau de
oricare altă implicare a banilor sau prestigiului. A.A. nu are acţionari,
se auto-finanţează prin propriile contribuţii şi priveşte aproape orice
contact cu banii ca pe o ‚chestiune externă’, un subiect care îi
distrage de la scopul primar – acela de a-i ajuta pe alcoolicii care
suferă încă. Mare parte din această politică vine din experienţa
timpurie a Comunităţii când multe dintre tentaţiile alcoolicilor, mai ales
grandomania, întâmpinau o rezistenţă puternică şi erau respinse în
tăcere.
Asta nu înseamnă că, individual, membrii A.A. nu sunt implicaţi în
centrele de tratament. Din contră, dacă aceste centre folosesc
programul A.A. într-o formă sau alta, poate fi la fel de bine să
angajeze oameni care au cunoştinţe solide despre Paşi. Însă, această
situaţie nu afectează, de fapt, A.A.-ul ca întreg. Există membri A.A. în
aproape toate domeniile vieţii şi ar fi foarte ciudat dacă nu ar fi liberi
să lucreze în centrele de tratament, dacă au astfel de abilităţi.
Asta nu înseamnă însă că centrele de tratament înlocuiesc
întâlnirile locale ale A.A.-ului. Nu înseamnă nici că centrele de
tratament nu pot avea propriile întâlniri A.A. În cele mai multe situaţii,
orice grup de oameni care doreşte să se intituleze grup de Alcoolici
Anonimi, poate să facă acest lucru.
Ce e trist e că grupurile din centrele de tratament nu sunt
întotdeauna căminele puternice ale abstinenţei aşa cum sunt în alte
părţi. Cele mai multe dintre întâlnirile de grup beneficiază de pe urma
unei varietăţi a membrilor săi – din diferite domenii ale vieţii, cu o
situaţie socială şi cu vârste diferite. Într-un centru de tratament lucrul
care îi leagă pe cei mai mulţi dintre oameni nu e dorinţa de a înceta
băutul, ci necesitatea de a fi într-un astfel de centru, voluntar sau nu.
Din acest motiv, e o idee bună ca astfel de centre să încurajeze
mereu membrii A.A. din localitate să participe la aceste grupuri pentru
că prezenţa lor poate să transforme grupul într-unul mult mai
productiv.
A.A.-ul nu încearcă să forţeze pe nimeni să facă nimic. Centrele
de tratament urmăresc să atingă un obiectiv (de obicei, abstinenţa
180
imediată, cu post-cura care presupune participarea la întâlnirile A.A.).
În timp ce e obligat să colaboreze într-o anumită măsură cu centrele
de tratament (pentru că adăpostesc alcoolici care doresc să înceteze
băutul), A.A-ul. trebuie să rămână separat şi distins în conducere şi
organizare pentru a fi consecvent tradiţiilor cu ajutorul cărora îşi
administrează activităţile. Din multe puncte de vedere, aceste Tradiţii
(douăsprezece la număr, exact ca şi Paşii) sunt la fel de importante
ca şi Paşii pentru că ele plasează lucrarea Paşilor într-un mediu
spiritual, sigur.
În cele din urmă, pentru alcoolicul care ajunge la abstinenţă,
premiul cel mare este „trezirea spirituală” care rezultă din lucrarea
Paşilor. Transmiterea mesajului către alţi alcoolici e pur şi simplu o
expresie a acestei treziri.

Pentru creştinul ortodox


În Duminica Ortodoxiei, prima Duminică din Postul Mare, citim
povestea lui Filip şi a lui Natanael. În ea găsim următoarele rânduri:

„Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care


au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret.
Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino
şi vezi.” (Ioan, 1, 45-46)

Aici, într-o manieră aparte şi succintă, avem modelul cu ajutorul


căruia Biserica Ortodoxă s-a extins în ultimele două mii de ani: „Vino
şi vezi!”. În general, metodele agresive de prozelitism, agreate de
multe grupuri protestante (şi, în unele privinţe, şi de Biserica Romano-
Catolică) nu au caracterizat comportamentul normal al creştinilor
ortodocşi. Într-adevăr, în cea mai mare parte a celor două mii de ani
de istorie, noţiunea de convertire individuală de la o religie la alta ar fi
fost de neconceput. Familiile, da; triburile, poate; naţiunile, cu
siguranţă. Însă, deşi acum reprezintă o imagine obişnuită, noţiunea
de convertire individuală, trebuie privită ca o invenţie modernă, dar
una care nu se potriveşte prea bine cu imaginea de ansamblu a
istoriei Bisericii Ortodoxe.
Biserica Ortodoxă are conştiinţa că ea e adevărata Biserică a lui

181
Hristos şi că doar în cadrul Bisericii Ortodoxe poate fi găsită credinţa
creştină în deplinătatea ei. Însă, atunci când susţine asta, o face cu
sentimentul celei mai profunde umilinţe şi recunoştinţe. Cu toate
cotiturile şi schimbările din istoria bisericii, mai ales din perioadele în
care se dezvolta doctrina bisericii, au fost făcute mari eforturi, uneori
cu costuri personale enorme, pentru a se ajunge cât mai aproape de
adevăr posibil. Acest proces, însă, nu a fost unul speculativ şi nici nu
a fost văzut ca succes politic sau numeric. Ortodoxia nu a fost
inventată, ci descoperită, iar procesul acestei descoperiri a luat
întorsături stranii. Deseori, “campionii” ortodoxiei erau văzuţi ca rataţi
în timpul vieţii lor şi, de câteva ori, cei care au sprijinit doctrina
ortodoxă constituiau o minoritate faţă de majoritatea credincioşilor.
Mai ales, în trei momente, ortodoxia pare să fi fost apărată de câte un
singur om – Sf. Atanasie cel Mare în secolul al IV-lea, Sf. Maxim
Mărturisitorul în secolul al VII-lea şi Sf. Marcu al Efesului în secolul al
XV-lea.
Astfel, ortodoxia nu e ceva bun sau perfect în ochii oamenilor, ci
mai degrabă ceva bun în ochii lui Dumnezeu. Asta face ca ortodoxia
să fie ceea ce implică şi numele său – ‚gloria dreaptă’, o expresie
autentică a Bisericii.
Această stare de fapt respinge ideea că Biserica Ortodoxă ar
trebui să fie cea mai mare, cea mai bună sau cea mai puternică. Într-
adevăr, ea nu are nevoie să revendice astfel de atribute pentru că ea,
ca şi întreg, este expresia adevărului lui Dumnezeu.
Astfel, dacă Biserica Ortodoxă deţine adevărul lui Dumnezeu,
deplinătatea revelaţiei creştine, atunci succesul bisericii e în grija lui
Dumnezeu, nu în a noastră. Sarcina noastră e să fim tot ceea ce
putem fi, dar nu e sarcina noastră să încercăm să îi convingem pe alţii
de dreptatea cauzei noastre.
În copilărie, am întâlnit un preot bătrân. Era remarcabil din multe
puncte de vedere, dar şi pentru că era, cred, primul alcoolic pe care l-
am întâlnit. Singura parte a alcoolismului lui pe care am recunoscut-o
a fost faptul că se întâmpla deseori să bea înainte de slujbă,
întotdeauna după slujbă şi, uneori, chiar şi în timpul slujbei. De vreme
ce vinul pentru altar era mereu la îndemână, era probabil inevitabil
pentru el să facă altfel. Din câte îmi amintesc, a murit fără a-şi rezolva
182
problema cu băutul.
Poate şi mai remarcabilă era agilitatea lui duhovnicească şi
profunzimea viziunii lui spirituale. Era ca şi cum Dumnezeu îi trecea
cu vederea cel mai izbitor defect de caracter al său şi îi permitea să
vadă înălţimile cerului. Era un om bun şi îi plăcea să spună o
rugăciune specială împreună cu băieţii prezenţi în altar, înainte de a
le da drumul la finalul Liturghiei. Nu îmi pot aminti întreaga rugăciune,
dar conţinea un vers care suna cam aşa: „Fie ca atunci când părăsim
locul acesta, să trăim într-un mod care să lase lumea să vadă că noi
am fost cu Iisus”. Prin asta, el nu se referea la o încruntare pioasă
sau la o înfăţişare religioasă. Vroia să spună că prin comportamentul
nostru, prin tot ce ţinea de noi, trebuia să fie evident că noi fuseserăm
în prezenţa lui Iisus, ca şi cum oamenii care treceau pe lângă biserică
ne-ar fi arătat cu degetul şi s-ar fi uitat la noi în timp ce ieşeam din
biserică.
Această noţiune, indiferent de cât de dificilă poate fi, se
potriveşte foarte bine cu ideea A.A.-ului despre răspândirea mesajului
său. Acest lucru trebuie făcut prin atracţie, mai degrabă decât prin
promovare. Ca şi ortodocşi, ar trebui să ne trăim vieţile într-un
asemenea mod încât viaţa noastră religioasă să devină irezistibilă
pentru cei cu care împărţim lumea. În Evanghelie, Hristos ne cere să
ne căim, ne cere să fim buni.
Prezenţa unei comunităţi ortodoxe într-o zonă ar trebui resimţită
prin iubirea şi serviciul pe care le emană. O comunitate ortodoxă care
se auto-deserveşte nu face nimic pentru a promova Împărăţia, cu
excepţia, poate, de a face ca lumina ortodoxiei să fie disponibilă şi
pentru generaţiile următoare; chiar şi aşa, se transmite o imagine
palidă şi tristă a ortodoxiei.
Prezenţa Bisericilor şi Capelelor Ortodoxe ar trebui să fie o
expresie reală a prezenţei lui Dumnezeu în societatea noastră. În
Grecia, pământul e plin de capele, multe dintre ele foarte mici şi
folosite doar o singură dată pe an. Ele sunt adevărate puncte de
lumină pentru că fiecare dintre ele reprezintă Împărăţia prezentă în
societatea umană.

183
h h h h h h h h

IATĂ O DESCRIERE CARE S-AR PUTEA POTRIVI cuiva care


a lucrat cei Doisprezece Paşi şi care îşi va folosi această experienţă
pentru a se apropia de Dumnezeu:
„Un om care stă într-un loc înalt şi respiră aer curat e mai plin
de voioşie şi de putere decât cineva care stă jos, în întuneric,
respirând posomorât aer stătut. La fel, omul care datorită speranţei
sale faţă de promisiunile Duhului munceşte cu credinţă neclintită
primeşte mare mângâiere, bucurie, încurajare şi e mai sfinţit de către
Duh decât omul care cu remuşcări, tristeţe, amărăciune şi
nemulţumire în inimă munceşte doar pentru el, fără mângâierea de a
ajunge în portul speranţei”. (Sf. Isaac Sirul)14

14
Din Tratate Ascete, anexa B, 1:50, pg. 398, Mănăstirea Schimbarea la Faţă,
Boston MA, 1984.

184
Capitolul 16

Sloganuri şi proverbe

Iată câteva dintre sloganurile şi proverbele oficiale şi neoficiale


care pot fi auzite în cadrul şi în afara întâlnirilor de Doisprezece Paşi
şi care-i ajută pe oameni să se concentreze asupra recuperării lor.
Acestea sunt cunoscute de toată lumea ca fiind banale, chiar dacă nu
sunt chiar clişee. Oricum, dacă ele ajută doar o singură persoană să
rămână în viaţă, atunci li se poate scuza naivitatea.

1. Scoate-ţi vata din urechi şi bag-o în gură.


Chiar dacă acesta nu este cel mai politicos lucru pe care îl poţi
auzi la o întâlnire de Doisprezece Paşi, conţine totuşi multă
înţelepciune.
Nimeni nu va fi surprins să afle că alcoolicii activi nu ştiu să
asculte. De fapt, ei trăiesc într-un mediu în care nimeni nu ascultă
nimic. Într-un cămin normal de alcoolici are loc multă vorbărie, dar nici
un pic de ascultare. Comunicarea este un aspect foarte dificil pentru
toate fiinţele umane, iar alcoolicii şi familiile acestora stau şi mai prost
la acest capitol. Conversaţiile care au loc tind să fie copii ale unora
care s-au desfăşurat cu mult timp în urmă. Este mai mult un scenariu,
decât un efort de a face schimb de informaţii.
Mintea obişnuită este plină de pre-supoziţii (în cel mai bun caz)
şi de prejudecăţi (în cel mai rău caz). Dependentul este în aceeaşi
situaţie, dar într-o măsură mult mai mare. Abilitatea de a asculta cu
mintea deschisă sau, mai precis, cu o inimă deschisă este o cerinţă
necesară pentru recuperare.
În mănăstire, există practica de impunere a tăcerii pentru cei
care sunt la începutul căii monahale. Fie că e o tăcere de câteva ore
sau pentru o perioadă mai mare de timp, mesajul este acelaşi: este

185
mai bine să asculţi decât să vorbeşti. Vorbirea îi pune pe muţi tineri în
dificultate, iar tinerii călugări şi călugăriţe nu fac excepţie. A petrece
ceva timp ştiind că nu trebuie să îşi dea cu părerea, să-şi apere un
punct de vedere sau să facă o remarcă în cadrul acestei noi familii
are efectul de a elibera acea persoană de nevoia de a domina sau de
nevoia de a atrage atenţia.
Ascultarea este începutul supunerii, şi asta este valabil
indiferent dacă Îl ascultăm pe Dumnezeu sau pe o altă fiinţă umană.
Deşi acest tip de supunere cerută în mănăstiri este rareori cerută şi în
exteriorul familiei monahale (într-adevăr, nici nu este prea bine să faci
asta), merită să ţii minte că ascultarea, nu vorbirea, reprezintă
începutul creşterii spirituale.
În ceea ce priveşte rugăciunea, e posibil să interpretăm Pasul
Unsprezece, care încurajează rugăciunea şi meditaţia, ca referindu-
se la rugăciunea rostită şi la rugăciunea ascultată. Citirea din Sfânta
Scriptură rar şi pe un ton meditativ, o activitate care are un loc
important în viaţa Bisericii, ţine, de asemenea, de ascultare.
Atunci când oamenii se alătură Comunităţii celor Doisprezece
Paşi, cea mai importantă abilitate pe care au nevoie să şi-o dezvolte
este ascultarea, pentru că cea mai mare parte dintre lucrurile pe care
trebuie să le ştie pentru a începe recuperarea din boala lor va fi
obţinut prin intermediul urechilor. La celălalt capăt al spectrului,
sfântul Îl ascultă în mod constant pe Dumnezeu. Între cele două
capete, sunt multe lucruri pe care le avem de ascultat.

2. Lasă-le şi lasă-L pe Dumnezeu să lucreze


Această reţetă simplă la auz are în miezul său expresia finală
a temeinicei relaţii spirituale dintre Dumnezeu şi om. Atâta timp cât o
persoană se luptă să-şi controleze propria viaţă, ea blochează
acţiunea lui Dumnezeu în viaţa sa. În momentul în care le lasă – în
momentul în care se predă – începe să câştige.
Următorul poem a fost scris original în olandeză de cineva aflat
în timpul primelor sale zile de abstinenţă:

Doar pentru azi


Trebuie să ne predăm pentru a câştiga lupta,
186
Murim pentru a trăi,
Ne îmbolnăvim pentru a ne câştiga sănătatea,
Trebuie să dăm ceea ce vrem să păstrăm. În acestea se
găseşte paradoxul predării…

3. Fiecare zi la timpul ei
Viaţa e trăită zi de zi, clipă de clipă. Dependenţii se pricep
foarte bine la a încerca să rezolve problemele întregului univers şi să
modeleze istoria conform nevoilor lor. În recuperare, unul dintre cei
mai importanţi factori este să înveţi că trebuie să înfrunţi doar
problemele fiecărei zile, la timpul ei. Iisus a exprimat asta în
următoarele cuvinte: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de
mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Matei 6, 34).

4. Cu răbdarea treci marea


Alcoolicii încearcă să „năvălească” în rai, agăţându-se de orice
mică dificultate şi transformând-o într-un război. Foarte des, este
necesar pentru ei (dar şi pentru alţii) să înceteze a se strădui aşa de
tare. În esenţă, Dumnezeu este la cârmă şi, chiar dacă nu ne place să
acceptăm acest lucru, El conducea foarte bine universul înainte ca noi
să apărem în scenă şi va continua probabil şi mult timp după ce noi
vom fi plecat. Este foarte important să avem o perspectivă corectă
asupra noastră.

5. Fiecare lucru la timpul său


Alcoolicii vor să facă totul deodată şi nu prea văd diferenţa
dintre lucrurile care contează şi cele care nu contează. Ei sunt absolut
lipsiţi de speranţă atunci când trebuie să-şi stabilească priorităţile. Ei
trăiesc în lumea lui “totul sau nimic” în care, de obicei, aleg a doua
variantă. Este crucial pentru ei să vadă că trebuie să păstreze
lucrurile simple şi că cele mai importante lucruri sunt cele pe care şi le
amintesc prima dată. Pentru alcoolic, asta înseamnă să ţină minte că
întregul scop al abstinenţei este de a putea trăi fără a consuma
alcool. Dacă acest lucru nu este o prioritate, şansele ca el să bea din
nou sunt foarte mari.

187
6. Trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască
Întreaga atitudine a Paşilor faţă de progresul personal, fie de
natură spirituală, fie în alt aspect al vieţii, este că persoana în cauză
este capabilă să ia decizii pentru ea însăşi, dar nu este capabilă să ia
decizii pentru nimeni altcineva. Aduceţi-vă aminte că, iniţial, alcoolicul
vroia să-şi rezolve toate problemele, schimbând restul lumii. În
abstinenţă, învaţă repede că trebuie să fie foarte atent la gândurile,
acţiunile, credinţele sale, dar că nu trebuie să fie câinele de pază al
întregii lumi. El învaţă să-şi folosească toate forţele religioase, de
exemplu, pentru a-şi transforma propria viaţă, şi nu pentru a-i
schimba pe ceilalţi oameni. Această situaţie nu se schimbă în mod
misterios pe parcursul recuperării sale, chiar dacă e politician.

7. Doar prin îndurarea lui Dumnezeu…


Se întâmplă uneori ca alcoolicii în recuperare să se întâlnească
cu alcoolici activi. Când acest lucru se întâmplă, alcoolicii în
recuperare ar trebuie să ţină minte acest slogan. Ideea nu este că ar
trebui să aibă sentimente de îngâmfare şi superioritate – dimpotrivă –
ar trebui ca prima reacţie să fie de recunoştinţă, atâta timp cât doar
prin îndurarea lui Dumnezeu nu se află şi el în aceeaşi situaţie ca
omul beat. Această vorbă poate fi adaptată la orice situaţie în care e
nevoie de recunoştinţă.

8. Păstrează totul simplu ("Nu te complica"- n.tr. )


Alcoolicii urăsc simplitatea pentru că nu o pot controla. Ei
preferă complexitatea, preferabil până la punctul în care nimeni nu
înţelege despre ce vorbesc. Atunci, alcoolicul se simte în control
complet. Totodată, el se află într-o minoritate formată dintr-o singură
persoană, poziţia lui fiind atât inutilă, cât şi dăunătoare.
Uneori, acest proverb e prelungit în: “Păstrează totul simplu,
prostule” [n. tr. – în engleză, “Keep It Simple, Stupid!”, de unde
acronimul “K.I.S.S.”]. Acesta este, de obicei, modul în care o
persoană îşi critică acele acţiuni pe care le-a făcut într-un mod
pompos sau întortocheat.
Un alt acronim important este HALT [n. tr. – în engleză,
“H.A.L.T.” de la “Hungry, Angry, Lonely and Tired”] – flămând,
188
mânios, obosit şi singur – cele patru situaţii în care alcoolicul în
recuperare trebuie să pună mâna pe telefon şi să ceară ajutor de la o
altă persoană în recuperare, înainte de a pune mâna pe primul pahar.

9. Recunoştinţa
Recunoştinţa este reacţia de bază a oamenilor faţă de
Dumnezeu. Mulţi oameni o folosesc pentru a se concentra pentru că
exprimarea recunoştinţei te pune într-o relaţie aproape imediată cu
Dumnezeu. A mulţumi este foarte simplu, însă mulţumirea este
implicată în forma supremă de a-I aduce daruri lui Dumnezeu – mai
ales, în Sfânta Liturghie. Deseori, un „mulţumesc” şoptit printre dinţii
încleştaţi este suficient pentru a te aduce într-o stare mentală
spirituală.

10. Eşti lipsit de apărare în faţa primului pahar


Alcoolicul este învăţat că nu trebuie să se teamă de al şaselea
sau al zecelea pahar – acelea care, pretinde el (până acum), i-au
ruinat viaţa. În mod categoric, primul pahar este cel care i-a fost fatal,
acel pahar care este băut în (relativă) abstinenţă. Nu trebuie să-i fie
frică să nu comită o infracţiune într-un episod de rupere a filmului; nu
trebuie să-i fie teamă că va fi închis într-o instituţie pentru infractorii
bolnavi psihic; nu trebuie să-i fie teamă că-şi va pierde slujba, familia
sau libertatea – trebuie doar să înveţe să se teamă de primul pahar.
Acesta este reprezentativ pentru întregul proces al băutului, de la
aducerea paharului la gură, până la punerea sicriului în groapă. Atâta
timp cât nu bea primul pahar, el nu poate să se îmbete, iar al zecelea
pahar devine irelevant.
Mai mult, alcoolicul în recuperare poate sta linişti, ştiind că nu
poate prin forţele proprii să evite să bea din nou. Puterea de a se opri
din băut îi aparţine doar lui Dumnezeu, şi doar prin cooperare cu
voinţa lui Dumnezeu va reuşi alcoolicul să transforme abstinenţa în
realitate în propria viaţă.

11. Poate că am un alt beţiv în mine, dar nu am o altă recuperare


Este o vorbă deseori întâlnită, în special la oamenii mai în
vârstă. Fiecare alcoolic se poate îmbăta din nou. Fiecare alcoolic este
189
doar la un pahar depărtare de o beţie – astea sunt lucruri sigure. Ce
nu e sigur însă e dacă, odată ce s-a îmbătat din nou, persoana va
reuşi să regăsească drumul spre abstinenţă. Din mai multe motive, nu
merită să experimentezi aşa ceva, iar o astfel de zicală e folosită
pentru a sublinia şi mai mult acest aspect.

12. Acceptarea
Acceptarea este opusul negării. Dacă negarea presupune
incapacitatea sau lipsa dorinţei de a accepta modul în care
Dumnezeu a organizat universul, acceptarea este o atitudine de
încredere care Îi permite lui Dumnezeu să fie Dumnezeu, chiar şi
atunci când nu ne plac sau nu înţelegem detaliile pe care ni le dă El.
Uneori, este util să acceptăm faptul că detaliile pe care putem să le
vedem fac parte dintr-o imagine mai amplă pe care noi nu o vedem. E
acceptabil să credem că Dumnezeu are un plan pentru fiecare nivel al
existenţei, dar e posibil ca noi, ca indivizi, să nu ştim niciodată care
este acel plan – cel puţin, nu în această viaţă. Capacitatea de a
prezice intenţiile lui Dumnezeu nu înseamnă acceptare. Capacitatea
de a lua ceea ce Dumnezeu ne oferă fără zbucium interior reprezintă
esenţa experienţei acceptării, aşa cum ne arată şi această poveste:
A fost odată un fermier sărac care avea un fiu şi un mic teren
undeva în munţii Greciei, pe vremea dominaţiei turceşti. Viaţa era
grea şi viaţa era scurtă.
Într-o zi, pe când săracul fermier lucra pe câmp, un superb cal
alb a apărut şi s-a aşezat lângă fermier, păscând în linişte.
Răspândindu-se vestea, toţi vecinii fermierului au venit la el,
felicitându-l pentru animalul găsit. “Ce noroc pe tine!” au spus ei.
“Acum vei putea să foloseşti calul ca să ari pământul şi să te duci
căruţa la piaţă – o să te îmbogăţeşti”.
Bătrânul a zâmbit blând. “Nu ştiu dacă sunt norocos sau
ghinionist”, spuse el. “Tot ce ştiu e că lucram pământul, când, dintr-o
dată, a apărut acest cal şi a început să pască. Etsi einai15 – asta e!”

15
O expresie grecească uzuală care, în traducere brută, înseamnă (cu o ridicare
din umeri) “asta e”.
190
În următoarele zile, calul a rămas, dar nimeni nu a venit după el,
iar fiul fermierului a vrut să vadă dacă îl poate călări. Cu toate că
băiatul nu avea şa, a văzut că putea să călărească fără şa – şi duşi
au fost. Din nefericire, după un timp au ajuns la nişte crengi plecate,
iar fiul fermierului a fost aruncat de pe cal, a căzut şi şi-a rupt piciorul.
Vecinii fermierului au venit în fugă. “Ce ghinion pe tine!”, spuneau
ei. “Fiul tău a căzut de pe cal şi şi-a rupt piciorul. Nu va mai putea să
te ajute la câmp şi mai mult decât sigur veţi muri de foame”.
Bătrânul a zâmbit blând. “Nu ştiu dacă sunt norocos sau
ghinionist”, spuse el, “Tot ce ştiu e că lucram la câmp şi a apărut un
superb cal alb; fiul meu a încercat să-l călărească, dar a căzut şi şi-a
rupt piciorul. Etsi einai – asta e!”
Două zile mai târziu, garda sultanului a sosit în sat, căutând
recruţi pentru armată. Pe acea vreme, sultanul purta o luptă împotriva
unui duşman foarte puternic. Soldaţii l-au găsit pe fiul fermierului (care
ar fi fost un soldat ideal), dar când şi-au dat seama că băiatul are un
picior rupt, l-au lăsat şi au mers în satul următor pentru a căuta recruţi
acolo.
Când au auzit veştile, sătenii au venit în fugă, “Ce noroc pe tine!”,
i-au spus. “Oamenii sultanului au venit să-ţi ia fiul, dar când au văzut
că are un picior rupt l-au lăsat şi au plecat în satul următor.
Dumnezeu te iubeşte cu adevărat!
Bătrânul a zâmbit blând. “Nu ştiu dacă sunt norocos sau
ghinionist”, spuse el, “Tot ce ştiu e că lucram pământul şi a apărut un
superb cal alb; fiul meu a încercat să-l călărească, dar a căzut şi şi-a
rupt piciorul. Gărzile sultanului au venit să-mi ia băiatul în armată, dar
când au văzut că are un picior rupt, l-au lăsat şi au mers mai departe
în satul următor. Etsi einai – asta e!”
Zilele au trecut şi piciorul băiatului a început să se vindece. Dar,
într-o dimineaţă, fermierul s-a trezit şi a văzut că, peste noapte, calul
dispăruse.
Când au auzit veştile, sătenii au venit în fugă. “Ce ghinion pe
tine!”, spuseră ei. “Frumosul cal alb a dispărut – un animal aşa de
bun, şi aşa de valoros. Ce pierdere gravă! Nu mai ai pentru ce trăi!”
Bătrânul a zâmbit blând. “Nu ştiu dacă sunt norocos sau
ghinionist”, spuse el, “Tot ce ştiu e că lucram pământul, şi a apărut un
191
superb cal alb; fiul meu a încercat să-l călărească, dar a căzut şi şi-a
rupt piciorul. Gărzile sultanului au venit să-mi ia băiatul în armată, dar
când au văzut că are un picior rupt, l-au lăsat şi au mers mai departe
în satul următor. Apoi, frumosul cal a dispărut în mijlocul nopţii. Etsi
einai – asta e!”
Pe măsură ce zilele treceau, fiul fermierului s-a însănătoşit şi a
putut să umble din nou. Când a fost suficient de bine, a mers să caute
frumosul cal alb.
Zilele au trecut şi fermierul a continuat să lucreze pământul.
Uneori era foarte cald, alteori era frig, şi, din când în când, era tocmai
bine.
Câteva luni mai târziu, fiul fermierului s-a reîntors. “Nu o să-ţi vină
să crezi ce s-a întâmplat”, spuse el. “Am mers pe urmele calului cât
am putut de bine şi l-am găsit la vreo 20 de mile distanţă. Pe spatele
său călarea cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o vreodată.
Până la urmă, i-am cerut tatălui ei mâna fiicei sale şi, ca zestre, mi-a
dat calul alb. Aşa că eu m-am întors, calul s-a întors şi am şi cea mai
frumoasă soţie din lume”.
Cum au auzit veştile, sătenii au venit în fugă. “Ce noroc pe tine!”,
spuneau toţi. “Fiul tău a plecat să caute calul şi s-a întors nu numai cu
calul, dar şi cu o nevastă frumoasă. Cât de norocos eşti! Cred că eşti
cel mai norocos om de pe pământ”.
Bătrânul a zâmbit blând. “Nu ştiu dacă sunt norocos sau
ghinionist. Tot ce ştiu e că lucram pământul şi că a apărut un superb
cal alb; fiul meu a încercat să-l călărească, dar a căzut şi şi-a rupt
piciorul. Gărzile sultanului au venit să-mi ia băiatul la luptă, dar când
au văzut că are un picior rupt, l-au lăsat aici. Apoi, calul a fugit şi când
fiul meu a mers să-l caute şi-a găsit nevasta visurilor sale şi a adus-o
aici. Etsi einai – asta e!”.
Lunile au trecut şi într-una din zile bătrânul a murit.
Când au aflat veştile, vecinii au venit în fugă. “Ce trist!,” îi
spuneau ei fiului. “Când toate mergeau aşa de bine, tatăl tău a murit”.
Tânărul nu a spus nimic, dar i-a condus pe vecini în camera unde era
aşezat tatăl său.
Pe buzele bătrânului era încă un surâs blând.

192
Capitolul 17

După Paşi?

Cei Doisprezece Paşi pot fi ignoraţi, aşa cum poate fi ignorată şi


Evanghelia; cei Doisprezece Paşi sunt o provocare în acelaşi fel în
care Evanghelia e o provocare.
În cele mai multe situaţii, e posibil ca un creştini să evite
provocările mai dificile ale Evangheliei. Ei fac asta pentru că a
răspunde Evangheliei va însemna deseori o modificare radicală a
propriilor vieţi şi o re-evaluare a unor aspecte precum prejudecăţile,
economia, onestitatea, umilinţa, puterea personală şi averea
personală. Noi, creştinii, cu toţii, din toate confesiunile, depunem un
mare efort în a ne asigura că reuşim să evităm unele aspecte
importante, şi facem asta în mai multe feluri.
Una dintre cele mai răspândite metode de a evita Evanghelia
este confuzia dintre a te gândi la învăţăturile ei şi a pune în aplicare
aceste învăţături. De exemplu, auzim în Evanghelie că suntem
obligaţi să ne iubim duşmanii şi, pentru o vreme, stând în biserică,
poate chiar ne gândim la ce ar însemna să facem asta. Din păcate,
destul de des, atunci când plecăm de la biserică, suntem tentaţi să
credem că prin simpla contemplare a ideii iubirii duşmanilor am
îndeplinit, de fapt, porunca lui Hristos; ne întoarcem apoi la treburile
noastre, poate puţin mai satisfăcuţi de noi înşine decât înainte. Însă,
din nefericire, a te gândi la subiect, chiar şi cu seriozitate, nu e ceea
ce ni se cere. Însuşi Domnul nostru (şi toţi Sfinţii din toate timpurile)
ne pretinde acţiune.
Porunca de a ne abţine de la a-i judeca pe alţii pare o idee bună
în contextul Predicii de pe Munte şi poate că savurăm înţelesurile şi
implicaţiile sale. Totuşi, ştim că ni se pare un lucru complet irealist în
viaţa de zi cu zi; puţini oameni ar folosi această poruncă drept regulă
în sala de şedinţe, de exemplu, sau în sala de tribunal.
Doar pentru că Evanghelia conţine unele pretenţii dificile nu

193
avem permisiunea de a ignora ceea ce spune. Chiar dacă unele
cuvinte ale Evangheliei conţin texte foarte dificile, provocatoare, pline
de subtilităţi, ele conţin în acelaşi timp adevărul sublim. Desigur, sunt
scrieri spirituale complexe ale căror semnificaţie e pe deplin
experimentată în cadrul bisericii pentru care au fost scrise, însă ele ar
trebui citite şi re-citite până când cuvintele lor ajung să trăiască în
conştiinţa noastră. Totuşi, doar să punem mâna pe una dintre
Evanghelii şi să o citim e rareori suficient pentru a realiza schimbări
majore în viaţa cuiva, mai ales în lumea modernă.
Societatea în care a trăit Iisus era foarte diferită de a noastră. El
a crescut într-o ţară guvernată de brutala forţă cotropitoare a unui
imperiu străin. Asta trebuie să Îl fi impresionat foarte mult şi nu e dificil
să vedem că El a adaptat unele dintre învăţăturile sale la problemele
contemporane. „Dacă cineva te obligă să mergi cu el o milă…” nu era
o problemă ipotetică – era un lucru de zi cu zi, căci soldaţii romani
aveau dreptul de a pretinde astfel de servicii de la oamenii locului.
Chiar şi aşa, ştiind că învăţăturile sale vor fi extrem de nepopulare,
Iisus a cerut ca o astfel de persoană să se ofere să meargă două
mile. Nu era mai uşor să-ţi iubeşti duşmanii acum două mii de ani
decât este astăzi.
Din vremea lui Iisus până azi au fost multe schimbări. Imperii şi
întregi sisteme religioase au apărut şi au dispărut de atunci, factori
politici şi economici au adus un set complet diferit de provocări pentru
lumea modernă. E posibil ca întreaga problematică a adicţiei şi a
comportamentului adictiv să existe în lumea de azi într-un mod diferit
decât cel de acum două mii de ani. Chiar dacă e posibil ca Sf. Pavel
să facă aluzii la dependenţă (sau la comportamentul adictiv) atunci
când spune: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l
voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7, 19), e posibil să fi vorbit în
general despre tendinţa umană de a greşi.
Însă, merită să ţinem minte că dependenţa e o forţă în lumea
modernă, chiar dacă nu era aşa acum două mii de ani. Alimentată de
bunăstarea materială, combinată cu o lipsă tot mai mare a scopului şi
a identităţii, adicţia e probabil mai importantă pentru mai mulţi oameni
din lumea modernă decât a fost vreodată pentru o mică parte a
strămoşilor noştri.
194
Aşa cum e normal acum ca sângele să fie analizat pentru
anticorpi HIV înainte de a fi dat pacienţilor prin transfuzii, la fel, ar fi
necesar ca tot mai mulţi oameni (şi chiar grupuri de oameni) să fie
evaluaţi din punct de vedere al adicţiei (inclusiv pentru diferitele forme
ale acesteia), înainte de a putea folosi ei înşişi alte metode de
dezvoltare personală sau spirituală.
Dacă, într-adevăr, adicţia e o problemă modernă, Paşii sunt o
soluţie modernă. Adicţia nu va înlocui niciodată păcatul ca şi ultimă
provocare pentru Dumnezeu, iar Paşii nu vor înlocui niciodată
Evanghelia ca şi voce a lui Hristos.
La sfârşitul secolului al XIX – lea, Sf. Teofan Zăvorâtul scria:
„Dacă principalul scop al păcătosului pocăit ar trebui să fie
comuniunea totală, purtătoare de lumină şi binecuvântată cu
Dumnezeu, atunci obstacolul ar fi existenţa unor patimi încă active şi
funcţionale în interiorul său – virtuţile nefiind încă descoperite în el –şi
necinstea puterilor sale. Astfel, principala sa muncă pentru
transformare şi pocăinţă ar trebui să fie dezrădăcinarea patimilor şi
dezvoltarea virtuţilor – într-un cuvânt, îndreptarea lui.” (Episcopul
Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire).
Dificultatea majoră în aplicarea cuvintelor Sf. Teofan în lumea de
azi este că voinţa umană (de ex., “partea cu îndreptarea lui”) îi este,
în exemplul său, complet dedicată lui Dumnezeu. Din păcate, conform
modului nostru de a-l înţelege pe alcoolic sau pe alt dependent, acest
lucru nu se aplică aici. Acea parte a personalităţii de care are nevoie
pentru a se îndrepta e atât de bolnavă încât nu poate lua deciziile
necesare; nu poate, de vreme ce îi lipseşte complet integritatea.
În Treapta 26 din Scara Raiului, autorul face următorul
comentariu: „Cel ce doreşte să-şi înfăţişeze trupul curat înaintea lui
Dumnezeu şi să-I arate o inimă neprihănită trebuie să-şi apere cu
grijă virtuţile şi libertatea faţă de mânie, căci fără acestea, toată
munca noastră e inutilă”. Auzind aceste cuvinte, un dependent n-are
idee de unde să înceapă. Instrumentele spirituale menţionate ca fiind
necesare sunt atât de departe de înţelegerea sa încât nici nu-şi poate
imagina cum poate arăta o viaţă în virtute şi în libertate faţă de mânie.
E complet inutil să îi spui unui dependent să „fie mai bun”, „să
încerce mai mult” sau altceva de genul acesta. El are nevoie să fie
195
tratat pentru dependenţa sa mai întâi, înainte ca astfel de sfaturi să
aibă vreun sens pentru el.
Exact acest gen de tratament poate fi oferit de către Paşi. Paşii
sunt scrişi pentru fiecare om. Ei nu sunt sofisticaţi, greoi şi aproape că
nu lasă loc de interpretare personală. Ei sunt atât de direcţi în limbaj,
atât de lipsiţi de compromis în formulare, încât nu există absolut nici
un dubiu referitor la ce înseamnă, cel puţin în aspectele relevante.
Paşii nu încearcă să conţină adevăruri divine, nici să dezvăluie nimic
etern. Pur şi simplu, ei le sugerează oamenilor ce să facă dacă
doresc să se recupereze din alcoolism şi sunt folosiţi, în general, de
oameni care se recuperează din tot felul de adicţii.
La fel de uşor, ei ar putea fi folosiţi pentru a-l conduce pe păcătos
către pocăinţă.
Deşi Paşii pot fi utilizaţi cu mari beneficii în dezvoltarea vieţii
spirituale, ei, de unii singuri, nu oferă mântuirea. Tot ce fac Paşii
pentru alcoolic e să îi prezinte posibilitatea vieţii în abstinenţă.
Această viaţă începe acolo unde cei Doisprezece Paşi se termină.
Însă, Paşii nu garantează nici măcar că un alcoolic care i-a lucrat pe
toţi doisprezece va putea să rămână abstinent faţă de alcool pentru
restul vieţii. Abstinenţa cere efort şi, mai mult decât orice, bunăvoinţă.
Paşii ne cheamă către o cale de integritate pe care e dificil să
eviţi poruncile Evangheliei. Paşii îndeamnă la onestitate riguroasă, la
o auto-evaluare fără teamă, la îndreptarea explicită a greşelilor şi la o
viziune asupra existenţei umane în care Dumnezeu e cel care
guvernează universul, şi nu egoul propriu sau al altcuiva. Pentru
creştinul implicat, Paşii îl atrag pe individ către Evanghelie. Din multe
puncte de vedere, Paşii nu sunt un scop, ci un mijloc. Aşa cum nu
există nici un mod în care cineva poate finaliza Paşii, ei nu au un sens
al desăvârşirii în ei înşişi – ei conduc către lucruri mai măreţe.
Ideea conform căreia cineva poate absolvi după lucrarea celor
Doisprezece Paşi induce în eroare. Deşi ei constituie, în anumite
sensuri, o linie dreaptă care trebuie pornită de la început şi continuată
până la finalizare, formularea Paşilor înşişi dezvăluie că aceasta nu e
imaginea completă. Formularea Paşilor Zece şi Unsprezece se referă
la continuarea procesului început în paşii anteriori. Pasul Doisprezece

196
se referă la starea de „trezire spirituală” care e câştigată ca rezultat al
lucrării celor unsprezece paşi precedenţi. Paşii formează o spirală,
dar ca şi o panglică spirituală Mobius, se dovedeşte că pasul care
urmează după Pasul Doisprezece este Pasul Unu – nu în acelaşi loc
în care a fost întâlnit pentru prima dată, ci adaptat nevoilor şi
problemelor ‚noii’ persoane care s-a născut pe parcursul lucrării
Paşilor.
Bineînţeles, în timp se dovedeşte că odată ce ai făcut cei
Doisprezece Paşi referitor la o singură problemă apăsătoare (de
obicei, cea care cauzează cea mai mare durere), există alte probleme
de care trebuie să te ocupi. În sens practic, se poate întâmpla ca
cineva să fi reuşit să înveţe multe despre abstinenţa faţă de alcool,
dar să îşi dea seama acum că folosirea ţigărilor nu e bună, sau că e
supraponderal, sau că are o relaţie întortocheată cu banii, sau că
modul său de a face afaceri e puţin prea dur.
Odată ce a lucrat Paşii, persoana poate ajunge la un nou nivel de
înţelegere despre ce înseamnă să fii un om bun, iar această
înţelegere conduce inevitabil la schimbare. Contează călătoria, nu
destinaţia.
Înseamnă asta că începe să lucreze cei Doisprezece Paşi cineva
care e condamnat să caute mereu moduri de a-şi îmbunătăţi viaţa ?
Într-un sens, da. Nici desăvârşirea, nici complacerea nu sunt esenţa
nici unuia dintre cei Doisprezece Paşi; este apreciat progresul, nu
perfecţiunea. Cu ajutorul lui Dumnezeu, ‚bunul’ poate deveni ‚mai
bun’, iar ‚nu prea bun-ul’ poate fi îmbunătăţit.
Şi acest lucru va fi mereu valabil.

197
Anexa A

Cei Doisprezece Paşi pentru uzul general

1. Am admis că eram neputincioşi [în faţa …] – că nu mai eram


stăpâni pe viaţa noastră.
2. Am ajuns la credinţa că o Putere superioară nouă înşine ne-ar
putea reda sănătatea mintală.
3. Am hotărât să ne lăsăm voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu, aşa
cum Îl înţelegea fiecare dintre noi.
4. Am făcut, fără teamă, un inventar moral amănunţit al propriei
persoane.
5. Am mărturisit lui Dumnezeu, nouă înşine şi unei alte fiinţe umane,
natura exactă a greşelilor noastre.
6. Ne-am pregătit pe deplin ca Dumnezeu să ne scape de toate
aceste defecte de caracter.
7. Cu umilinţă, I-am cerut să ne îndepărteze slăbiciunile.
8. Am întocmit o listă cu toate persoanele cărora le-am făcut necazuri
şi am consimţit să reparăm aceste rele.
9. Ne-am reparat greşelile direct faţă de acele persoane, acolo unde
a fost cu putinţă, dar nu şi atunci când le-am fi putut face vreun rău lor
sau altora.
10. Ne-am continuat inventarul personal şi ne-am recunoscut
greşelile, de îndată ce ne-am dat seama de ele.
11. Am căutat, prin rugăciune şi meditaţie, să ne întărim contactul
conştient cu Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegea fiecare dintre noi,
cerându-i doar să ne arate voia Lui în ce ne priveşte şi să ne dea
puterea s-o împlinim.
12. După ce am trăit o trezire spirituală ca rezultat al acestor paşi,
am încercat să transmitem acest mesaj altora şi să punem în aplicare
aceste principii în toate domeniile vieţii noastre.

199
Anexa B
Cele Douăsprezece Tradiţii
ale Alcoolicilor Anonimi

1. Bunăstarea noastră comună ar trebui să se afle pe primul loc;


recuperarea personală depinde de unitatea Comunităţii A.A.
2. Întru atingerea scopului nostru comun, de grup, nu există decât
o autoritate fundamentală: un Dumnezeu al iubirii aşa cum se poate
exprima El în conştiinţa noastră de grup.
3. Singura cerinţă pentru a deveni membru A.A. este dorinţa de a
înceta băutul.
4. Fiecare grup ar trebui să fie autonom în toate privinţele, cu
excepţia chestiunilor care afectează alte grupuri sau A.A.-ul în
ansamblu.
5. Fiecare grup are un singur scop primordial – cel de a transmite
mesajul său alcoolicului care suferă încă.
6. Un grup A.A. nu ar trebui să sprijine, să finanţeze şi să permită
folosirea numelui de A.A. nici unei alte instituţii conexe sau unei
companii externe, pentru ca nu cumva problemele legate de bani,
proprietate sau prestigiu să ne distragă de la obiectivul nostru
primordial.
7. Fiecare grup A.A. ar trebui să se autofinanţeze şi să refuze
contribuţiile din afară.
8. Alcoolicii Anonimi ar trebui să rămână mereu nonprofesionişti,
însă centrele noastre de servicii pot angaja personal calificat.
9. A.A.-ul ca şi comunitate ar trebui să nu aibă vreodată o or-
ganizare strictă; putem constitui însă consilii sau comitete de servicii
direct responsabile faţă de cei în slujba cărora se află.
10. Comunitatea A.A. nu exprimă nici o opinie referitoare la vreun
subiect extern; astfel, numele A.A.-ului nu ar trebui niciodată să fie
implicat în controverse publice.
11. Politica noastră de relaţii publice se bazează mai degrabă pe
atragere decât pe promovare; trebuie să ne păstrăm întotdeauna
anonimatul personal la nivel de presă, radio şi film.
12. Anonimatul este baza spirituală a tuturor tradiţiilor noastre şi ne
reaminteşte neîncetat să plasăm principiile deasupra personalităţilor.

200
Despre autor
Pr. Meletios Webber este un preot ortodox şi este parohul
Bisericii Grec-Ortodoxe Profetul Ilie din Santa Cruz, California. A fost
primit în Biserica Ortodoxă în 1971 de Episcopul Kallistos Ware. Mai
apoi, a absolvit Teologia la Universitatea Oxford. Pr. Mel are, de
asemenea, un doctorat în consiliere şi mulţi ani de experienţă ca şi
terapeut, mai ales în domeniul spiritualităţii şi adicţiei.
Postfaţă

Pr. Dr. Călin Popovici

Citind şi recitind cu atenţie cartea Părintelui Meletios Weber, ca preot


duhovnic profund interesat şi implicat (în măsura posibilităţilor) în
Programul Sf. Dimitrie Basarabov – început la Cluj-Napoca de către
admirabilul meu prieten Floyd Frantz, am considerat că s-ar cuveni
explicate şi subliniate două aspecte, ce ar putea apãrea la prima vedere
creştinului ortodox drept controversate, dar care, cred eu, conferă în fond
cărţii şi implicit Programului, valoare metodologică înzestrându-le cu forţa
proverbialului pragmatism american.
Primul aspect, mult mai puţin discutabil, este lăudabila idee a
autorului de a identifica Programul celor 12 paşi cu urcuşul duhovnicesc
propus de mistica şi ascetica ortodoxă. Terapia salvatoare a acestui
program este una pur spirituală, în care sufletul omului e provocat sa
declare război contra unui păcat irezistibil, înveşmântat în hainele
magnetice ale viciului, să lupte cu boala necruţătoare care-l ţine
îngenuncheat şi chircit, nu prin confortul unor medicamente care îşi fac
ele singure treaba lucrând pentru tine, ci „doar” prin forţa credinţei şi a
speranţei în izbăvire, ba în plus, recunoscând paradoxal că singur şi lipsit
de ajutor nu poţi face nimic. Dar ce luptă eroică este aceea în care ştii că
vei fi cu siguranţă rănit, dacă nu „ucis” de mai multe ori.... şi atunci ne
întrebăm: oare lupta alcoolicului cu alcoolul, a drogatului cu drogul, nu
este şi aceasta un episod din Războiul duhovnicesc al Sf. Nicodim
Aghioritul? Iar lupta cu diavolul, cu ispita ce vine nu o dată pe zi, ci
adeseori de zeci de ori în decursul unei ore, cu propria fire păcătoasă –
zdrenţuită până la epuizare de puterea drogului şi în definitiv cu moartea
prematură – nu este şi aceasta lupta lui Hristos în trupul şi duhul Său ce
culminează cu Învierea şi Înălţarea, despre care scrie atât de persuasiv
Sf. Nicolae Cabasila?
Nu întâmplător autorul ne trimite la Scara duhovnicească a Sfântului
Ioan Scărarul şi nu întâmplător e comparat programul de recuperare cu
lupta monahului. În câteva rânduri de maximă concentrare, Părintele
Weber ne introduce în tainele filocalice ale spiritualitaţii ortodoxe,
identificând cu multă compasiune şi dragoste efortul alcoolicului cu

203
zdroaba monahului. Într-adevăr, la inima acestei terapii colective se află
încăpăţânarea de a lupta cu tine însuţi, în vreme ce orbecăind prin
noapte cauţi cu disperare mâna lui Dumnezeu care să te tragă în sus.
„Ca şi Paşii – scrie Părintele Meletios Weber – calea monahală implică o
reevaluare radicală a valorilor societăţii umane. De la bun început, egoul
e pus deoparte, iar prin rugăciune şi post, prin disciplină şi efort, monahul
îşi ’croieşte’ drumul către Dumnezeu. Conştientizarea păcatului în viaţa
de zi cu zi e un element important al procesului de metanoia (de pocăire)
şi, cu fiecare păcat recunoscut calea devine tot şi tot mai atrăgătoare".
Cu siguranţă vor fi existând în lumea ortodoxă şi persoane mai
rigoriste, care vor privi probabil cu uşoară neîncredere un astfel de
demers, în care alcoolicii de diferite confesiuni se reunesc şi se roagă
împreună la o „Putere Superioară” ce nici măcar nu este identificată cu
Iisus Hristos, ba mai mult, având libertatea riscantă de a şi-L imagina pe
Dumnezeu după cum îi taie capul. Pentru ei, ca persoane cuvioase,
trăitoare în duhul Ortodoxiei va fi simplu să spună că îndreptarea cea mai
reuşită se obţine prin refugiul în atmosfera de rugăciune şi profundă
duhovnicie a mănăstirilor ortodoxe. E perfect adevărat acest lucru, dar
din nefericire, realitatea crudă a vieţii moderne ne demonstrează că în
puţinătatea credinţei omului contemporan, mănăstirile noastre apar ca
fiind prea îndepărtate şi prea ascunse prin munţi şi codri, comodităţii
orăşanului ‚robotizat’ de astăzi. Mă întreb, retoric, cât de mare e numărul
alcoolicilor care si-au găsit salvarea printr-o astfel de fugă din lume, când
se ştie deja numărul mare al abstinenţilor din cadrul grupurilor AA, şi care
rezistă ispitei, neretraşi din lumea care, cu indiferenţă răutăcioasă ar vrea
să le umple asceţilor, aproape zilnic, paharul recăderii?
Cel de-al doilea aspect la care aş dori să fac referire, este unul
sensibil şi se referă la divergenţa care apare între învăţătura de credinţă
ortodoxă şi convenţia, sau mai exact concepţia Comunităţii Alcoolicilor
Anonimi, descrisă în capitolul 5 al cărţii, privind „distincţia” sau „diferenţa”
care se face între teologie şi spiritualitate.
Capitolul „Religie şi spiritualitate” încearcă să ofere un fundament
teoretico-metodologic Programului de recuperare prin „Calea celor 12
paşi”, însă recurge la teoretizări scolastice, care din necesităţi strategice
uşor de înţeles, se îndepărtează de concepţia ortodoxă. Aşadar, din
raţiuni practice autorul afirmă că religia şi spiritualitatea sunt concepte
aliate, dar fiecare se concentrează pe aspecte diferite: religia e
preocupată cu persoana lui Dumnezeu, spiritualitatea este preocupată cu
ceea ce face Dumnezeu, una este speculativă, iar cealaltă este practică

204
ş.a.m.d. (pag.79 ş.u.). Când spune „religie” autorul se referă de fapt la
dogmatica unei religii, adică la conţinutul ei doctrinar. Orice credinţă
religioasă, chiar şi aceea care respinge conştient noţiunea de dogmă, în
fapt se bazează tot pe un sistem dogmatic: „totul este relativ” este de
exemplu „dogma” fundamentală a relativismului, întrucît din punctul ei
subiectiv de vedere, afirmaţia are un caracter absolut.
Scolastic vorbind, dogmatica şi spiritualitatea alcătuiesc religia,
spiritualitatea fiind traducerea în acţiune a ceea ce se crede în cuprinsul
dogmaticii. Împărtăşind viziunea scolastică a creştinismului occidental,
autorul separă dogmatica (impropriu numită „religie”) de spiritualitate,
deşi în dinamica viziunii ortodoxe aceşti doi termeni nu pot fi sub nici o
formă disociaţi, ori asamblaţi într-o simplă relaţie de ”aliere” sau asociere
utilitaristă.
Dacă asemănăm metaforic religia cu lumina fizică, atunci s-ar putea
spune că dogmatica este substanţa religiei aşa cum corpusculul este
substanţa luminii, iar spiritualitatea este aspectul de undă al dogmaticii tot
aşa cum în natura luminii, unda luminoasă este de fapt chiar corpusculul
aflat în mişcare. Aşadar ele sunt dualitatea înfăşurată prin care se
exprimă un acelaşi întreg: fascicolul de lumină (simultan corpuscul şi
undă), respectiv trăirea religioasă (simultan teologie dogmatică şi
spiritualitate).
În capitolul I, intitulat sugestiv „O sensibilitate dezbinată”, a cărţii sale
apărute în limba română cu titlul „Desluşirea Tainei”, teologul ortodox
englez Andrew Louth pledează extrem de convingător contra imensei
erori a creştinismului occidental de a disocia într-un mod schizoid
experienţa intelectului de mişcarea inimii în cuprinsul trăirii credinţei
religioase, nefericită inspiraţie, ce a condus creştinismul în extrema aridă
a raţionalismului scolastic, sau, prin contrareacţie, în cealaltă extremă a
unui pueril pietism lipsit de orice direcţie şi claritate duhovnicească. Bine
echilibrat şi adânc ancorat în Tradiţia creştină – ce rămâne autentică şi
deci fertilă doar în zona patristicii, Andrew Louth demască una din
cauzele esenţiale ale rătăcirii duhovniceşti: „separarea dintre minte şi
inimă”: „Un mod în care se manifestă divizarea în teologie îl constituie
separaţia dintre teologie şi spiritualitate, dezbinarea dintre gândirea
despre Dumnezeu şi mişcarea inimii către Dumnezeu”. Iar aici s-a ajuns
pentru că mulţi teologi au avut şi au tendinţa de a reduce teologia la
statutul de „ştiinţă” construită prin instrumentarul speculaţiei filosofice, şi
care, binenţeles, nu poate depăşi obsesia mai vechiului duşman al
Revelaţiei creştine adică a Gnozei, păcătuind astfel grav prin orgolii

205
antropocentriste. Louth încearcă să ne reamintească ceea ce s-a uitat
atât de uşor în special în Europa de vest:”şi anume că „pentru Părinţi
theologia este mai largă decât termenul nostru, fiindcă înseamnă nu doar
învăţătura despre Sf. Treime, ci şi contemplarea Treimii”. Unilateralitatea
accentuării doar pe elevaţia discursului teologic duce la un creştinism
abstract, teoretic, cu atât mai agresiv sau cu atât mai permisiv, cu cât
este mai neputincios „în Duh şi Adevăr”.
În altă ordine de idei, cealaltă unilateralitate, şi anume a focalizării pe
„spiritualitatea creştină” ruptă de izvoarele ei revelate supranatural (biblic
şi patristic), ne duce spre zona obscură şi impersonală a umbrelor
platonice animate artificial pe pereţii de peşteră ai fanteziei minţii umane,
de „proiectorul” care este astăzi diversiunea hindusă îmbrăcată în straie
occidentale. Este vorba despre mişcarea şi filosofia New-Age. Şi
ajungând aici să facem şi o primă remarcă: spiritualitatea lipsită de un
conţinut doctrinar limpede, poate fi orice, inclusiv manifestare malefică
(de exemplu satanismul este tot un fel de spiritualitate). De altfel
satanismul îl şi găsim în burta cea slinoasă şi plină cu de toate a New-
Age-ului, dosit în cufărul mefistofelic pe care scrie vrăjitorie (wicca).
Am dus discuţia până în acest colţ al realităţii, pentru a-i scuti pe
necunoscători de spaima descoperirii accidentale a „Căii celor 12 paşi” –
trecut abuziv în indexul de cuprins al Almanahului New-Age. New-Age-ul,
care a şi pus ochii săi lacomi pe «terapia celor 12 paşi», se doreşte a fi
un mozaic de spiritualităţi rupte de sursele lor (diferitele doctrine
religioase ori filosofice) şi care chipurile demonstrează unitatea
transcedentală a tuturor religiilor ca şi cum mozaicul New-Age reprezintă
supremumul sapienţial ce depăşeşte în altitudine spirituală orice
„mărginită” religie sau filosofie, ca sumă (eliberată de conflicte şi
contradicţii) a tuturor acestora. Justificarea acestui demers al utopiei new-
age-iste se bazează pe convenţia metodologică a separării teologiei de
spiritualitate în cadrul Programului, şi pe care, nu din raţiuni teoretice, ci
din raţiuni practice creştinul ortodox participant la grup trebuie să o
accepte. Într-adevăr, Almanahul New-Age alcătuit de J. Gordon Melton,
Jerome Clark şi Aidan A. Kelly în 1991 include Programul celor 12 paşi
între celelalte mişcări considerate parte a buchetului new-age-ist, intre
paginile 259-262. De vreme ce programul pare să funcţioneze în
conjuncţie cu aproape orice tip de religie formală, autorii trag următoarea
concluzie: „În general – spun ei – membrii AA vor afirma, după cum se şi
obişnuieşte, că AA este o frăţie spirituală sau o disciplină spirituală, nu o

206
religie, ceea ce însemnează că AA nu este o biserică, de vreme ce nici
nu este o organizaţie formală.”
Ceea ce îi încânta la culme pe new-age-işti este că în cadrul
grupurilor, Dumnezeul ’numitor comun’ al alcoolicilor nu mai are un nume
biblic, ci doar impersonala definire de „Putere superioară” şi mai ales
faptul că alcoolismul nu mai este considerat drept păcat (în realitatea
căruia ei nu cred defel) ci doar „boală”. Dumnezeu nu mai apare ca
Judecător ce iartă păcatele, ci în ipostaza nu doar senilă ci chiar
demonică a „Dumnezeului iubirii necondiţionate şi a iertării
necondiţionate” (!). Ei nu conştientizează, din nefericire, că un asfel de
Dumnezeu care iartă automat şi necondiţionat răutatea (chiar şi cea
făcută în cazul drogurilor contra sinelui) este un Dumnezeu autor şi
propagator al răului prin actul incalificabil al îngăduirii. Nu voi insista în
combaterea păgânismului de tip New-Age şi nici în demascarea
deturnării Programului în pofida unor astfel de asemănări ce ţin mai mult
de instrumentarul tehnic al metodelor psihologiei moderne, ci mă voi
întoarce la susţinerea viziunii holiste ortodoxe.
Prin urmare, prezentând dezvoltările maligne ale celor două extreme
pe care le introduce nesanătoasa despicare a teologiei de spiritualitate,
să observăm că această diviziune practicată atât de către scolastica
occidentală cât şi de către hibrizii new-age-işti ai ezoterismul platonic,
neoplatonic, teosofic, antroposofic, hindus sau de altă nuanţă, nu înţelege
şi nu vrea să ştie care sunt consecinţele antropologice ale aserţiei
antignostice prin care Sf. Ap. si Ev. Ioan îşi începe practic Evanghelia: „Si
Cuvântul S-a facut trup”(1, 14). Referindu-ne la tema noastră, printr-un alt
fel de a spune lucrurilor pe nume, să zicem că aceste cuvinte pline de
miez existenţial s-ar putea traduce şi prin expresia „dogma s-a făcut
spiritualitate”, adică adevărul despre Dumnezeu s-a făcut adevăr despre
om – prin comunicarea însuşirilor celor două naturi: divină şi umană în
persoana teandrică a Mântuitorului Iisus Hristos. Taina aceastei perpetue
interschimbabilităţi între teologia dogmatică şi spiritualitatea ortodoxă ce
descrie trăirea în Hristos, rămâne greu de pătruns pentru că e învăluită în
mistagogia (caracterul ascuns al lucrării) Sf. Treimi. Dogma ortodoxă
este cheia acestei căutări reciproce între om şi Dumnezeu. Dar ce este
dogma?
Dogma ortodoxă este breşa pe care a făcut-o întruparea Domnului în
umanitatea sărăcită prin care să o poată umple pe aceasta cu bogăţia Sa
inefabilă. Este deschizătura gnoseologică prin care divinitatea umple cu
viaţă eternă ontologia omului şi implicit a cosmosului. Ea este aparatul

207
montat în conştiinţa omului prin care Dumnezeu suflă în el focul
energizator al harului dumnezeiesc. Dogma naşte spiritualitatea întocmai
cum spune Simbolul credinţei: „lumină din lumină” şi demonstrează că
nemărginitul, prin ea, se poate mărgini pentru a se dărui, aşa cum atât de
minunat se exprimă Părintele Dumitru Stăniloae: „Caracterul definit al
dogmelor – spune marele nostru teolog – nu contrazice, ci dimpotrivă,
asigură conţinutul lor infinit. Renunţarea la delimitările lor ar transforma
adâncimea fără de fund a misterului într-o baltă fără de semnificaţie, în
care e posibil orice, dar nimic cu adevărat nou şi profund. În conţinutul
atotcuprinzător al formulelor dogmatice care delimitează strict acest
infinit, în bogăţia neconfundată a aspectelor lui de inepuizabilă adâncime
şi complexitate, teologia are un obiect de interminabilă reflecţie. Dogmele
au nevoie de o punere în lumină a conţinutului lor viu şi infinit în
corespondenţă cu viaţa duhovnicească a sufletului credincios, cu modul
în care le-au înţeles şi trăit sfinţii Părinţi ai Bisericii şi cu nevoile fiecărei
epoci. Opera aceasta o face Biserica prin teologie.” Aşadar adevărata
spiritualitate este adevărată teologie şi viceversa: adevărata teologie este
adevărată spiritualitate. Teologia dogmatică şi spiritualitatea nu sunt
relaţionate şi angrenate asemenea subansamblelor unui tractor, ci sunt
faţete ale unei aceleiaşi exprimări a trăirii unitare sufleteşti omeneşti, doar
că locul de manifestare este diferit: dogma sălăşluieşte în raţiune, în
vreme ce spiritualitatea se exprimă prin acţiunea comună a sentimentului
şi voinţei. Disocierea lor presupune dezintegrarea sufletească a omului şi
duce la apariţia bolilor „scolastice” sau ezoterice. În final ajungem la
reţeta isihastă ce afirmă necesitatea coborârii minţii în inimă. Dogma
trebuie să „coboare” în spiritualitate până la identitatea dintre credinţă şi
lucrări. Abia atunci omul devine teofor, adică purtător al Sf. Treimi. Altfel,
dacă scădem dogma ortodoxă din orice fel de spiritualitate, nu putem
obţine decât pe diavol, mai mult sau mai puţin prezent în orice laborator
al minţii autonome, căci spiritualitatea fără suport dogmatic nu e decât
delirul păgân narcisist pentru că e şi el antropocentric, al mişcării şi
filosofiei New-Age.
Şi totuşi, în pofida a tot ce s-a spus în apărarea integrităţii credinţei
ortodoxe, trebuie respectat pragmatismul Comunităţii Alcoolicilor
Anonimi, ce afirmă că promovarea anonimatului teologic în timpul
terapiilor de grup este fundamentală. Personal, aseamăn această
disociere (nefirească repet în Ortodoxie) dintre teologie şi spiritualitate în
cadrul întâlnirilor AA, cu sincopa, pauza muzicală dintre două note ale
partiturii, ce permite tuturor instrumentelor (participanţilor la grup) să intre

208
simultan în aceeaşi linie melodică, adică în aceeaşi stare generalizată de
empatie sufletească.
Concluzionând în final, ca unul ce încearcă prin cuvânt şi faptă să se
regăsească în interioritatea celor descrise, cred cu tăria celui ce a văzut
cu ochii săi puterea terapiilor spirituale de recuperare, că Programul celor
12 paşi precum şi cartea Părintelui Meletios Weber (ce are meritul de a
traduce acest binecuvântat program în limbajul spiritualităţii ortodoxe),
sunt deosebit de importante pentru viaţa duhovnicească a credincioşilor
ortodocşi. Personal socot „Paşii transformării” ca fiind o prezenţă
indispensabilă pentru biblioteca parohiei şi biblioteca personală a
preotului şi în acelaşi timp nelipsită în dezbaterile seminariilor catedrei de
misiune şi activităţi pastorale din cadrul Facultăţiilor de Teologie
Ortodoxă. Programul salvează vieţi şi familii ce apar în ochii societăţii
drept ruinate şi distruse prin puterea drogului, în vreme ce cartea este un
adevărat manual de iniţiere în paşii acestui program. Duhovnicia ortodoxă
nu cuprinde doar cărţile de slujbe şi rugăciuni ci şi metode, practici,
rânduieli, reguli şi canoane menite să organizeze activitatea
duhovnicească tocmai pentru a o face mai eficientă şi a o scoate din
arbitrariul unui subiectivism haotic.
Există din nefericire şi preoţi care nu atât din indiferenţă cât din
nepricepere, înţeleg combaterea patimilor propriilor lor credincioşi, doar
prin bombardarea conştiinţei neputincioase a acestora cu tirul unei
retorici sterile trâmbiţate adeseori pe ton judecătoresc, care, în definitiv,
reduce lamentabil mesajul viu al Evangheliei la sloganurile fixiste,
înţepenite în teorie, plictisitoare prin recursivitatea lor, ale unui moralism
veşnic neconvingător pentru că e mort. O astfel de atitudine nu face
decât să-i îndepărteze pe oamenii nefericiţi de Biserică şi în acelaşi timp
să alimenteze jalnica sminteală de tip New-Age. A sosit cred timpul să
dăm noi dimensiuni pastoraţiei, receptivi la schimbările de paradigmă ale
modernităţii, să-L urmăm pe Hristos care, după ce ţinea o cuvântare plină
de prezenţa Duhului Sfânt, intra în mijlocul oamenilor şi le tămăduia orice
boală şi orice neputinţă cu puterea Tatălui. Cercul fratern al întâlnirilor de
grup ale AA nu poate fi complet fără prezenţa preotului care trebuie să
ofere atunci când e nevoie, umărul său celor căzuţi sub cruce.
Este imposibil ca un preot ortodox, odată ce a avut privilegiul de a
participa la o întâlnire de grup AA sau Al Anon, să nu fie mişcat de
prezenţa harului dumnezeiesc ce se reversă peste aceşti adevăraţi
asceţi. Ceea ce convinge şi impresionează cu forţă irezistibilă pe cel ce
asistă la întâlnirile AA, este tocmai această încleştare a braţelor dintre

209
fraţii care mereu se scot reciproc, cu îndelungă răbdare şi mutuală
înţelegere, din groapa mocirloasă a propriilor lor neputinţe. Fraţii
adevăraţi înţeleg, aşa cum sesisează Episcopul Kallistos Ware, că există
salvare pentru ei, dar că „nimeni nu se salvează singur”, şi toţi învaţă să
dăruiască celuilalt ceea ce fiecare în parte, prin mica lui vrednicie, a
primit în dar de la un Dumnezeu atotputernic, viu, personal şi mai ales
iubitor.
Acesta nu este doar drumul ieşirii din iadul adicţiei, ci mai mult decât
atât, este gura de rai spre care se îndreaptă uneori alergând cu lacrimi de
bucurie, iar alteori târându-se prin noroi cu lacrimi de disperare, cei ce
prin „grup”, adică prin forţa comuniunii hristice, nu se lasă niciodată a se
ţine de mână: fiii risipitori care, împreună, se întorc acasă la Hristos:
Calea, Adevărul şi Viaţa.

210
Note teologice

Pr. Dr. Călin Popovici

1. Termenul ‘religie – religios’ este impropriu folosit. Autorul se


referă, de fapt, la conţinutul teologico-dogmatic al credinţei religioase, cel
care diferenţiază Bisericile şi denominaţiunile creştine sub aspect
confesional. Confuzia dintre termenii ‘religie’ şi ‘teologie dogmatică’ se va
menţine pe tot parcursul cărţii.
Datorită aceste neclarităţi, autorul pare a-l contrazice aici pe
renumitul psiholog C.G. Jung care îşi adnota într-una dintre scrierile sale
un adevăr esenţial izvorât sub forma unei concluzii a cercetărilor sale.
Acesta mărturisea că a observat la pacienţii afectaţi de tulburări psihice
sau nervoase serioase ameliorări ale bolii, direct proporţionale cu
capacitatea lor de a dezvolta o credinţă religioasă. Numai că Pr. Webber
doreşte să afirme cu totul altceva.
Odiseea călătoriei ce urmăreşte întâlnirea cu propriul nostru
Creator poate începe fie pornind de la Dumnezeu spre om – drumul cel
mai sigur (al Revelaţiei supranaturale), fie plecând de la om spre
Dumnezeu – drumul cel mai riscant (al Revelaţiei naturale). Unii au fost
treziţi şi convertiţi de Cuvântul Evangheliei, primit direct sau prin
intermediari, în vreme ce alţii au ajuns în braţele Domnului aproape fără
să vrea, fugind de chinul şi bântuiala propriilor demoni. Programul celor
12 paşi ai transformării se adresează prin excelenţă celor din urmă, adică
acelora care nu caută neapărat un crez pentru viitor pentru ei înşişi,
acelora care vor soluţii practice, imediate, într-o problemă ce ţine de
balansul fragilizat al vieţii şi morţii între care oscilează prezentul fiinţei lor.
Prin urmare, cei care sunt pregătiţi să înceapă o nouă viaţă
eliberată de păcat şi boală, ţintind redobândirea echilibrului fizic, psihic şi
spiritual al fiinţei lor, urmează în primul rând un program terapeutic,
aspectul ideatic fiind supus supremaţiei praxisului. De aceea, participanţii
nu sunt cursanţii unei dezbateri dogmatice, teoretice, a lui Dumnezeu, ci
sunt credincioşii angrenaţi în practica rugăciunii de cerere. În contextul –
nu doar american – al plurarismului confesional, abordarea în cadrul
întâlnirilor A.A. a confesionalizării relaţiei cu Dumnezeu ar fi catastrofală.
Posibilitatea polemicii în cadrul grupului poate desfiinţa, aşa cum
menţionează Părintele Webber, orice acţiune terapeutică, chiar înainte de

211
a începe. Pe de altă parte, exerciţiul spiritual al cunoaşterii apofatice
(anonimatul lui Dumnezeu) este necesar şi suficient, la început, pentru a
asigura debutul progresului spiritual. Acest lucru este într-adevăr esenţial
pentru armonizarea fraternă a membrilor grupului de suport, indiferent de
identitatea lor ideatică.

2. Din punct de vedere ortodox, autorul forţează explicaţiile pe o


cale uşor nenaturală. În spiritualităţile păgâne (care sunt fără excepţie
antropocentrice) nu există cu adevărat rugăciune, ci doar meditaţie.
Rugăciunea este o comunicare interpersonală, un apel ce solicită ajutor,
făcut de regulă de la cel mai slab către cel mai puternic. În viziunea
personalismului ortodox, rugăciunea e invocarea ajutorului dumnezeiesc,
făcută conştient şi direct către Sf. Treime. Este o legătură, o conectare cu
caracter religios. De aceea, nu se poate spune în Ortodoxie că
rugăciunea este o activitate spirituală, dar nu religioasă. Tocmai pentru
că religio-religore înseamnă ‘a lega’ omul de Dumnezeu, înseamnă o
comunicare interpersonală. Pe de altă parte, super-excitarea sinelui, a
‘eului divin’ din toate ‘spiritualităţile’ păgânismului monist de tip New-Age
se bazează pe tehnici şi practici extrem orientale ce urmăresc o
amplificare, o dezvoltare a capacităţilor psihologice, pe calea meditaţiei,
prin sine şi pentru sine. Se poate spune că spiritualităţile păgâne de tip
New-Age nu sunt religie datorită monismului lor panteist, adică datorită
faptului că nu leagă omul de nimic exterior fiinţei lui. Prin meditaţie
(super-excitaţie a facultăţilor psihice şi mentale) omul ca sine individual
(Atman) încearcă să se identifice cu sinele universal (Brahman) – aflat…
unde? Chiar în interiorul său! Confuzia este aşadar generată de cultura
profană care etichetează drept spiritualitate atât trăirea religioasă mistică
a sfântului creştin – răpit extatic de prezenţa alterităţii divine, cât şi trăirea
psihologică a yoghinului care, ‘gândindu-se la sine’, şi-a amplificat
facultăţile naturale la un nivel mult mai înalt. Aşadar, spiritualitatea
ortodoxă va fi întotdeauna expresia practică a teologiei dogmatice
ortodoxe sau, cu alte cuvinte, a credinţei religioase ortodoxe. În esenţa
lucrurilor, putem spune că ‘dualitatea non-duală’ a realităţii existenţiale
teandrice se exprimă ca spiritualitate prin religie, iar monismul panteist
filosofic (Platon, Spinoza) sau spiritualist (New-Age) se exprimă prin
spiritualitate fără a fi o religie.

212
3. În contextul liberalismului american, separarea dintre Biserici şi
Stat este mult mai mare decat în cazul statelor europene, unde, din
fericire, în pofida neimixtiunii unei pãrţi în treburile celeilalte, totuşi, multe
guverne europene sprijinã financiar Bisericile şi programele lor sociale,
dupa criteriul proporţionalitãţii.

4. De vreme ce ştie că Ortodoxia în care crede reprezintă adevărul


cel mai complet, credinciosul ortodox va avea întotdeauna sentimente de
superioritate dogmatică, în pofida senzaţiei lui de inferioritate spirituală
personală (smerenie). Altfel, va împărtăşi confuzia şi deruta credinţelor
religioase de tip New-Age care spun: “toate credinţele religioase sunt
adevărate”, refuzând orbeşte să vadă antagonismul dintre ele.

5. Din perspectivă ortodoxă, cineva care nu crede în Dumnezeu nu


are cum să ştie a se ruga, întrucât condiţia primă a rugăciunii este ca ea
să aibă un destinatar. Autorul subliniază însă aici disponibilităţile
spirituale ieşite din comun pe care le are omul aflat într-o criză
existenţială, potenţial ce poate depăşi cu mult credinţa preponderent
raţională a oricărui om echilibrat.

6. Din perspectiva creştinismului ortodox, a fi cu adevãrat religios


presupune a fi cu adevãrat o persoanã duhovniceascã. Adjectivul
„spiritual” posedã un orizont semantic mai larg decât termenul specializat,
venit din aceeaşi familie: „duhovnicesc” – restrâns doar la dimensiunea
religioasã. Termenul: „spiritual” în limba românã poate fi utilizat atât în
domeniul credinţei religioase cât şi în cel profan. El poate apãrea destul
de frecvent şi în accepţie culturalã, dar pe de altã parte, poate defini şi o
persoanã dotatã cu un înalt simţ al umorului. Creştinismul ortodox
gãseşte cel puţin reducţionistã distincţia accentuatã dintre credinţa
religioasã şi conţinutul ei spiritual. Din punct de vedere ortodox, a face
diferenţa dintre credinţa religioasã (dogmaticã) şi spiritualitate, este ca şi
cum cineva ar încerca sã facã o paralelã între om şi trunchiul decapitat al
aceluiaşi om. Forţând o comparaţie, s-ar putea spune cã în cazul în care
o religie ar fi asemãnatã cu un om, atunci conţinutul ei teoretico-dogmatic
reprezintã capul (programarea mişcãrii), iar corpul ar fi reprezentat de
spiritualitate (mişcarea întregului). Complementare şi întrepãtrunse, cele
douã alcãtuiesc întregul. Orice excentricitate care ar pune accentul pe
una sau pe alta dintre pãrţi, reprezintã un extremism reducţionist. Cu
213
toate acestea, convenţional, din necesitãţi practice (vezi nota 1), este
absolut necesarã eliminarea din cadrul grupurilor AA a oricãror dispute
sau polemici venite din zona doctrinarã a confesiunilor creştine. Vorbirea
cu Dumnezeu e preeminentã vorbirii despre Dumnezeu. Acesta e
demersul metodologic al programului, condiţie sine qua non a succesului.

7. Pãrintele Meletios Weber confirmã holismul învãţãturii ortodoxe,


care, aşa dupã cum am mai arãtat, refuzã distincţia de fond dintre
teologie dogmaticã şi spiritualitate.

8. Majoritatea Sf. Pãrinţi afirmã cã Logosul s-ar fi întrupat chiar


dacã nu ar fi existat cãderea în pãcat a omului, pentru a oferi umanitaţii
posibilitatea îndumnezeirii prin har.

9. Minimalizarea importanţei Sf. Taine a Spovedaniei, dupã cum şi


desconsiderarea prin împãrtãşire rarã cu Sf. Euharistie, în viziunea
Ortodoxiei româneşti, duce la nesimţire duhovniceascã, adicã la
instalarea mândriei, a autosuficienţei, a „pãrerii de sine” - cum o numeşte
teologia misticã a Sf. Pãrinţi. Neglijenţa venitã din lipsa de profunzime a
preotului, uşurinţa nepermisã de a oferi Împãrtãşania unei persoane pe
care nu o cunoaşte, poate uşor duce la cazul nefericit, în care cineva
ajunge sã primeascã Sf. Euharistie, în vreme ce sufletul sãu este înnegrit
cu pãcate de moarte. Realitatea iadului ne aminteşte însã cã fãrã
pocãinţã, nu existã îndreptare şi deci, nici întoarcere sincerã la
Dumnezeu. Hristos l-a mântuit doar pe tâlharul din dreapta Sa, fiind pe
cruce, atunci când toţi cei trei crucificaţi se aflau împreunã pe pragul
morţii. Întoarcerea plinã de regrete şi umilinţã a fiului risipitor (care este şi
pilda evanghelicã cea mai potrivitã Programului celor 12 paşi), este
suficient de revelatoare în acest sens. Un Dumnezeu bun şi nedrept în
acelaşi timp, apare mai degrabã în ipostaza unui rege schizoid ori senil,
iar împãrtãşirea „credinciosului” cu Sf. Trup şi Sânge fãrã o cãinţã sincerã
fãcutã în prealabil nu este nimic mai mult decât o îndrãznealã vanitoasã,
degradantã, profanatoare. Mântuitorul Însuşi demonstreazã cã iertarea
pãcatelor, este prima condiţie a însãnãtoşirii trupeşti şi sufleteşti. Toţi cei
12 paşi se constituie într-o scarã a pocãinţei, ce urcã de la umilinţa
gândului la nobleţea faptei.

214
10. Într-adevãr, întrucât lumea modernã, vanitoasã şi egocentricã,
preocupatã mai mult de protejarea self-esteam-ului decât de pocãinţã, e
mult mai laxã, permisivã, comodã, şi hedonistã adeseori. În consecinţã şi
roadele spiritualitãţii creştine contemporane – a vieţii „în duh şi adevãr” –
sunt mult mai sãrace, sufocate de spinii materialismului, ai
individualismului şi-ai relativismului paralizant.

215

S-ar putea să vă placă și