Sunteți pe pagina 1din 2

Comentariu literar – „În Grădina Ghetsimani”

Tradiționalismul este un curent literar apărut la începutul secolului XX și dezvoltat de-a


lungul perioadei interbelice. El se remarcă prin promovarea valorilor tradiționale ale
spiritualității românești.
Vasile Voiculescu a fost poet, prozator și dramaturg interbelic care și-a construit opera în
jurul tradiționalismului. Volumele de debut au fost „Poezii” și „Din țara Zimbrului” care
surprind colectivitatea rurală, urmate de volumul „Pârgă”, primul volum în care orientarea spre
valorile creștine, religioase îl separă pe poet de George Coșbuc și Octavian Goga, de care a fost
puternic influențat. În ultima parte a vieții sale a scris un ciclu de sonete, „Ultimele sonete
închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu”.
Poezia „În Grădina Ghetsimani” a fost publicată în volumul „Pârgă”, care a avut ca sursă
de inspirație pentru poet Evanghelia după Luca.
Titlul este un substantiv propriu care desemnează locul aflat pe Muntele Măslinilor în
Israel și, totodată, sugerează un spaţiu sacru al purificării spirituale, prin care Fiul lui Dumnezeu
absolvă omenirea de păcate.
Tema operei este specifică poeziei iconografice și este de inspirație religioasă, biblică,
surprinzând ruga lui Iisus. Motivele literare sunt destinul (lupta cu soarta), paharul, cupa, mierea,
veninul, măslinii, ulii, sângele.
Din punct de vedere structural, poezia este alcătuită din patru strofe cu caracter
descriptiv. Primele trei strofe surprind planul subiectiv, starea sufletească și ruga lui Iisus, iar
ultima amplifică suferința, care se răsfrânge asupra planului exterior , al naturii.
Prima strofă prezintă imaginea iconică a lui Iisus în grădina Ghetsimani și redă tragismul
luptei Omului cu un destin înfiorător, îngenuncherea fiind un gest al rugăciunii, al cererii
ajutorului divin: „Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul…/ Căzut pe brânci în iarbă se-
mpotrivea întruna”. Verbele „lupta”, „nu primea”, „se-mpotrivea” accentuează dorința umană de
a trăi și exprimă refuzul asumării unei astfel de sorți. Metafora „sudori de sânge” şi paloarea
indicată prin comparaţia „alb ca varul” compun imaginea divină a omului Iisus. Versul „Şi-
amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna” sugerează esența divină a Mântuitorului, fiind
realizată o corespondență între planul interior, al sentimentelor lui Iisus, și planul exterior, al
naturii.
A doua strofă debutează printr-o perspectivă cosmică, epitetul „mână nendurată”
reliefând un destin ce nu poate fi evitat: „O mână nendurată, ţinând grozava cupă, / Se cobora-
mbiindu-l şi i-o ducea la gură…”. „Grozava cupă”, alături de „infama băutură”, reprezintă
simboluri ale păcatelor omenirii, și îi este impusă lui Iisus prin forță divină. Deși suferinţa
omului, exprimată prin intermediul epitetului cu valoare hiperbolică „sete uriaşă”, este intensă,
atitudinea de revoltă, refuz persistă: „Dar nu voia s-atingă infama băutură”.
A treia strofă reia atitudinea lui Iisus care, înspăimântat de moarte, refuză „infama
băutură”, prin intermediul căreia acesta se poate mântui și dobândi fericire eternă: „În apa ei
verzuie jucau sterlici de miere / Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă…”. Poetul pune
accent pe imaginea omului care, înspăimântat de suferințele impuse de mântuire, uită de fericirea
nesfârșită ce îl așteaptă în Împărăția Cerurilor: „Dar fălcile-ncleştându-şi, cu ultima putere /
Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă”.
În ultima strofă predomină elementele din planul naturii, imaginea „furtunii” din prima
strofă fiind reluată şi amplificată prin antiteza dintre simbolul măslinilor ( pacea, liniştea
sufletească) şi zbuciumul de care este cuprinsă grădina: „Deasupra fără tihnă se frământau
măslinii, / Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă…”. Structura „vraiștea grădinii”
dezvoltă aceeași semnificație tragică: imaginea dezolantă a paradisului devastate prevestește
moartea, iar ultimul vers amplifică dramatismul condiţiei umane: „Şi uliii de seară dau roate
după pradă”.
Profund uman prin atitudine, personajul liric voiculescian sfârşeşte prin a-şi asuma
destinul dominat de singurătate. Absenţa îngerului, menţionat în scena biblică, amplifică
intensitatea suferinţei asumate tragic.
Se poate concluziona caracterul tradiţionalist al poeziei valorificând câteva referiri critice
- Nicolae Manolescu afirmă că „Vasile Voiculescu e [...] în Pârgă un perfect tradiţionalist”, iar
Tudor Vianu, în aceeaşi idee valorică, îl defineşte spiritual ca „poet religios, hrănit din substanţa
evangheliilor, cărora [...] le-a împrumutat forma alegoriilor şi a parabolelor, dar şi aceea
a Vechiului Testament, poate mai apropiat de asprimea şi tensionarea propriului său sentiment de
viaţă”.