Sunteți pe pagina 1din 6

Sărbatoarea Nașterii Domnului – abordare teologică

Grigore Gina-Mihaela
Liceul Tehnologic „Costin Nenițescu”
Buzău

Nașterea Domnului este unul dintre multele momente de seamă din viața și activitatea
Mântuitorului Iisus Hristos de răscumpărarea neamului românesc, începân cu Buna-Vestire și
sfârșind cu înălțarea cu trupul la cer pentru a trimite pe Mângâietorul, Duhul Sfânt când ia ființă
Biserica. Venirea în lume cu trupul a Fiului lui Dumnezeu, a constituit punerea în lucrare a
planului divin de mântuire a neamului românesc din robia păcatului și a morții.
Fiind momentul care a împărțit istoria omenirii în 2 mari perioade, înainte și după
Hristos, Nașterea Domnului are o importanță de piatră între lumea veche și cea nouă, marcând
profund desfășurarea sau mersul ulterior al istoriei omenirii. Făcând dovada originii Sale divine,
prin învățătura și minunile Sale, prin patimile și prin Învierea Sale din morți, fiul lui Dumnezeu,
Care a fost și plinirea Revelației Dumnezeiești, a adus omenirii religia adevărului și a iubirii care
și-a lăsat amprenta umanismului său prin tot ceea ce creștinismul a creat mai frumos în cultură,
în literatură. De aceea, anii de după Nașterea Domnului au însemnat o continuă lucrare de
transformare, de schimbare, de înnoire și de îmbunătățire a lumii, în dorința ei de a ajunge la
desăvârșire, după porunca Întemeietorului creștinismului: “Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl
Cel Ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48). Era, deci, firesc ca evenimentul Nașterii Mântuitorului
să intre profund în conștiința credincioșilor și să ocupe un loc central în viața lor religioasă. Așa
se face că, Nașterea Mântuitorului devine una dintre cele mai importante sărbători creștine. Ea a
adus mereu aminte de momentul în care cerul s-a unit cu pământul, în care Fiul lui Dumnezeu
“S-a făcut om pentru ca pe om să-l îndumnezeiască”, după expresia fericită a Sf. Atanasie cel
Mare. I-a amintit mereu de noaptea cea Sfântă în care, într-o peșteră săracă din Betleem, în
modestie desăvârșită, în compania corurilor îngerești și a păstorilor, Mântuitorul “S-a deșertat pe
Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-Se ca om”
(Filipeni cap 2, versetul 7).
Era momentul în care fiul lui Dumnezeu cobora și intra în istoria lumii. De aceea,
sărbătoarea Nașterii Domului a fost prăznuită de la început de către toți creștinii. Putem spune

1
că, dintre toate sărbătorile inchinate Mântuitorului, aceasta este prima sărbătoare specific
creștină. Ea se adaugă sărbătorilor Sf. Paști și Rusaliilor, care avea legătură cu sărbătorile
respective iudaice, deși sensul, încărcătura duhovnicească și însemnătatea lor în viața creștină
erau cu totul altele.
Din punct de vedere cronologic, calendaristic și liturgic, fixarea sărbătorii Nașterii
Domnului la 25 Decembrie a avut o importanță deosebită. Ea a adus în primul rând la fixarea
datelor altor sărbători, dependente cronologic, conform Sf. Scripturi și anume: Tăierea-împrejur
a Domnului, la 8 zile după Naștere, adica 1 Ianuarie; Buna Vestire cu 9 luni înainte de Naștere,
la 25 martie, Întâmpinarea Domnului, la 40 zile după Naștere, la 2 februarie; Nașterea Sf. Ioan
Botezătorului cu 6 luni înainte de Naștere, la 24 iunie.
În al doilea rând, data de 25 decembrie a adus după sine fixarea acelor duminici dinaintea
și după Nașterea Domnului, în care se face pomenirea persoanelor sfinte din Vechiul Testament
ce au fost strămoși sau rude după trup ale Mântuitorului.
În al treilea rând, sărbătoarea Nașterii Domului devine al doilea mare praznic al anului
bisericesc, care reglează ciclul sărbătorilor cu dată fixă din cursul anului liturgic. Dacă
sărbătoarea Sf. Paști guvernează și reglementează ciclul sărbătorilor cu dată schimbătoare,
același lucru îl face sărbătoarea Nașterii pentru cele cu dată fixă.
“Nașterea Domnului mai este cunoscută în popor ca și denumirea de Crăciun, nume care
a fost – și mai este si astăzi- controversat, ca etimologie. Părerea cea mai răspândită și mai
acceptabilă din punct de vedere teologic este aceea că acest cuvând derivă din latinescu
creatio⁓onis (creație), venit la noi prin filiera slavă, și ne duce cu gândul la creația din nou a
lumii prin Nașterea Mântuitorului, adică transformarea, schimbarea și învierea ei, sau curățirea ei
prin jertfa Fiului lui Dumnezeu. Sărbătoarea este, așadar, aducerea aminte și retrăirea în fiecare
an a evenimentului Nașterii cu trupula Mântuitorului Iisus Hristos, care înseamnă o nouă creare a
lumii.”1

“Nașterea Domnului sau popular Crăciunul este o sărbătoare creștină celebrată la 25


decembrie (în calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (în calendarul iulian) în fiecare an. Ea face
parte din cele 12 sărbători domnești (praznice împărătești) ale bisericilor de rit bizantin. Totuși
nu există nici o dovada biblică că Iisus s-ar fi născut pe data de 25 decembrie (în calendarul

1
Almanah Bisericesc, Editura Episcopia Buzăului, 2001, pag.16

2
gregorian) sau 7 ianuarie (în calendarul iulian), deoarece Biblia nu menționează data nașterii lui
Iisus.”2
“Acest eveniment a avut loc în urmă cu 2000 de ani într-o peşteră din Betleemul Iudeii.
Sfânta Fecioară Maria locuia în micul orăşel Nazaret. Bătrânul Iosif, logodnicul Fecioarei Maria,
era un bărbat „drept“, după cuvintele Evanghelistului Matei, din neamul lui David.” 3
Numele lui Iosif se traduce prin „Iahve să adauge”, iar meseria sa era aceea de dulgher.
Se pare că locul de origine al lui Iosif era cetatea Nazaretului în care Iisus avea să copilărească.
Deci, atât Iosif logodnicul, cât şi Sfânta Fecioară trebuiau să se înscrie în oraşul strămoşului
David, adică în Betleem. Aici, nu au găsit nicăieri loc de adăpost pentru că veniseră foarte mulţi
iudei originari din această localitate pentru a se înscrie la recensământul organizat de Imperiul
Roman. La ieşirea din Betleem, dincolo de poarta din spre miază-zi s-au oprit. Aici, au găsit o
peşteră care slujea drept staul pentru vite. S-au adăpostit în acest loc, unde, în sărăcia cea mai
desăvârşită, Sfânta Fecioară Maria a adus pe lume pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Duminica dinaintea Nașterii Domnului- De departe steaua Betleemului începe să se arate
la Răsărit, vestind lumii apropierea Răsăritului celui de sus, Fecioara Maria și bătrânul Iosif
pornesc la drum, iar îngerii dintr-o lume de taină, își pregătesc glasurile să vestească omenirii
bucuria nașterii Pruncului Dumnezeiesc.
În această ultimă Duminică dinaintea marii sărbători a Nașterii Domnului, numită și Duminica
Sfinților Părinți după trup ai Mântuitorului, Sfânta noastră Biserică a rânduit ca la Sfânta
Leturghie să se citească pericopa din Evanghelia după Sf. Matei care cuprinde “Cartea neamului
lui Iisus Hristos”, adică șirul neîntrerupt al generațiilor și al stămoșilor după trup ai Domnului,
începând cu marele patriarh Avraam, părintele neamului evreiesc și sfâtșind cu bătrânul și
dreptul Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare Maria din care avea să se nască, cu trup, Mântuitorul
nostru Iisus Hristos. Această prezentare a strămoșilor părintești ai Mântuitorului Hristos este
făcută în strânsă legătură cu istorisirea nașterii Sale minunate din Precurata și Pururea Fecioară
Maria. Prin înșirarea celor 3 serii de câte 14 neamuri și prin istorisirea zămislirii și nașterii mai
presus de minte a Domnului, Sf. Evanghelie scoate în evindență faptul că Mântuitorul, cel prezis
de prooroci, este Dumnezeu adevărat și om adevărat.

2
www.wikipedia.org
3
www.basilica.ro

3
Divinitatea și umanitatea sunt două componente, aspect sau laturi ale persoanei
Mântuitorului asupra cărora vrem să zăbovim în cuvântul de față. Dacă răsfoim scrierile
profeților Vechiului Testament, vom observa că aceștia au proorocit pe Mântuitorul ca
Dumnezeu și om. Astfel, proorocul Isaia că “Fecioara va lua în pântece și va naște fiu, și-i va
pune numele Emanuel, adică Dumnezeu este cu noi” (Iasaia VII, 14), deci El va fi un prunc
Dumnezeiesc. Iar în altă parte, profetul îl vede pe Mântuitorul ca prunc, dar în același timp, și ca
“Dumnezeu tare, părinte al veșnicie și Domn al Păcii” (Isaia IX, 5-6). Ca om adevărat, Cuvântul
acesta “s-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr” (Ioan, I, 1 și 14), deci s-a
născut în timp la “plinirea vremii” din Sf. Fecioară Maria. Mântuitorul Hristos s-a făcut om, fără
întinăciunea păcatului, prin zămislirea minunată de la Duhul Sfânt în pântecele Fecioarei Maria,
așa cum a fost rostit de Arhanghelul Gavriil când i-a spus Sf. Fecioare: “Duhul Sfânt se va
pogorâ peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea și Sf. Care se va naște din tine
se va chema Fiul lui Dumnezeu” (Luca, I, 35), sau cum îl încredințează îngerul pe bătrânul Iosif,
în Evanghelia de astăzi, zicându-i: “Că ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”
(Matei I, 20).
Fiind om adevărat, asemenea nouă, în afară de păcat, Mântuitorul trebuie să aibă deci
înaintașii, iar Sf. Evanghelist Matei, tocmai pe aceștia nu-i prezintă prin acest șir de moși și
strămoși care urcă până la Avraam. Sf. Evanghelist Luca, făcând o spiță a neamului
Mântuitorului, merge cu aceste până la Avraam, vrând să arate că Mântuitorul Iisus Hristos
aparține întregului neam omenesc. Atât Sf. Matei cât și Sf. Luca scot în evidență descendența
umană a lui Iisus Hristos, stabilind obârșia sa în funcție de Iosif prin care Mântuitorul este
coborâtor din David. Cu toate acestea, aceeași sfinți evangheliști subliniază un fapt propriu
Mântuitorului Hristos și anume originea Sa din Dumnezeu, întruparea Sa fiind opera Duhului
Sfânt. Cei doi evangheliști menționați vobesc clar despre zămislirea și nașterea supranaturală a
lui Iisus Hristos, incat cel născut din Fecioara Maria este însuși Fiul lui Dumnezeu. Sfântul
Evanghelist Matei își începe Evaghelia sa cu prezentarea naturii umane a Mântuitorului tocmai
pentru a convinge pe credincioșii Legii vechi că Iisus Hristos cel născut din Fecioara Maria ,
Născătoare de Dumnezeu este Mesia cel prezis de prooroci, este deci Dumnezeu.
La Duminica după Nașterea Domnului

4
“Cântarea îngerească a sărbătorii Nașterii Domnului: “Slavă întru cei de sus, lui
Dumnezeu și pre pământ pace pentru oameni binevoire”, cântarea care a anunțat pe Domnul
Păcii și al Vieții, pe Domnul Nostru Iisus Hristos.”4
În cadrul Sf. Evanghelie din Duminica după Nașterea Domnului, “Irod cel Mare, văzând
că a fost înșelat de magi, s-a mâniat foarte tare și a trimis ostași în Betleem și în tot ținutul lui, să
ucidă toți pruncii de la 2 ani în jos, după vremea ce aflase de la magi.” (Matei II, 16).
“Este în deobește cunoscut faptul că viața omului este bunul cel mai de preț; “căci se va
da omul în schimb pentru viața sa” (Marcu VII, 37). Ea ne este dăruită de Dumnezeu, după cum
scrie la Sfânta Carte: „Iar după ce a făcut Dumnezeu pe om din țărână, i-a suflat în față duh de
viață și s-a făcut omul ființă vie” (Geneză II, 7). Această viață ne-a fost dată și cu scopul de a ne
pregăti pentru cele veșnice; iată de ce viața este de mare preț, fiind pentru noi temelia vieții
viitoare; ea poate să însemne cucerirea cununiilor cerești. Din cele arătate mai sus, Dumnezeu
fiind creatorul vieții, iar viața fiind temelia tuturor bnurilor, numai El are dreptul nemărginit
asupra ei; El, Dumnezeu, este singurul stăpân asupra vieții asupra morții.” 5
Ziua serbării Crăciunului este o zi de odihnă și de întrerupere a tuturor activităților. De
asemenea în vechime, sărbătoarea era marcată prin repaos. Până și sclavii întrerupeau muncile
grele pe care le efectuau, iar activitățile care ar fi afectat frumusețea sărbătorii, prin aspecte
imorale, erau oprite.
Ceea ce constituie o notă caracteristică a sărbătorii sunt bucuria și farmecul colindelor,
adică a acelor creații populare cânta dogma întrupării Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea
neamului românesc. Fie că se cântă de către copii, la casele credincioșilor, fie în biserică, de
către toți creștinii, colindele constituie o mărturisire de credință pastorală din generație în
generație, făcută cu simplitate creației populară, cu profunzimea cuvântului relevat sau al dogmei
stabilite de Biserică. Ca parte importantă a folclorului religios românesc, ele trebuie păstrate,
cultivate și aduse mai departe ca un tezaur de mare preț al spiritualității românești.

4
Revista oficială a Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei- Glasul Bisericii, Nr. 10-12, 1977, pag 837

5
Revista oficială a Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei- Glasul Bisericii, Nr. 10-12, 1977, pag 839

5
Bibliografie

1. Ene Braniște, Liturgica generală, București, 1985


2. Ene Braniște, Liturgica specială, București, 1980
3. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei Dunării de Jos,
1996
4. Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, Editura Științifică și
Enciclopedică, București
5. Nicole Niculescu-Leordeni, Contribuții la clarificara originii sărbătorii Crăciunului,
Editura Studii Teologice, București, 1987.
6. Revista oficială a Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei- Glasul Bisericii, Nr. 10, 1977.
7. www.wikipedia.org
8. www.basilica.ro
9. www.cuvantul-ortodox.ro