UNIVERSITATEA INDEPENDENTA TITU MAIORESCU FACULTATEA DE PSIHOLOGIE Mirela Manea

PSIHIATRIE SI PSIHOPATOLOGIE PENTRU PSIHOLOGI CURS ID

1
INTRODUCERE Psihiatria este ştiinţa care se ocupă cu studiul simptomelor şi al tulburărilo
r psihice, stabileşte condiţiile, succesiunea, interdependenţa şi dinamica tulburărilor mi
ntale. Intensitatea manifestărilor în psihiatrie cuprinde cîteva forme: nevrotică, psiho
tică, tulburări datorate nedezvoltării şi demenţe. Procesele care stau la baza semiologiei
sunt: -procesele de cunoaştere cuprind: senzaţiile şi percepţiile, atenţia, memoria, gândi
ea, limbajul, imaginaţia; -procesele afective şi trebuinţele stabilesc raportul subiec
tiv între individ şi realitatea obiectivă; -voinţa şi activitatea prin care se realizează a
unile, în conformitate cu scopurile stabilite în mod conştient. Semiologia este partea
pihiatriei care se ocupă cu studiul semnelor şi simptomelor. Vom începe prin trecerea
în revistă a fiecărei funcţii psihice.
SEMIOLOGIA PROCESELOR DE CUNOAŞTERE Semiologia senzatiei şi a percepţiei Senzaţia este u
n act psihic elementar, monomodal, care realizează imaginea singulară a unei însuşiri a
obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare. Se datorează acţiunii directe a obiectelor
sau fenomenelor asupra analizatorilor (organe de simţ: ochi, urechi, tegumente, e
tc). Ele evidenţiază proprietăţi elementare ale materiei: formă, mărime, greutate, culoare,
miros, gust. Ele reprezintă imagini subiective ale lumii obiective. Particulărităţile se
nzaţiilor: sunt instrument de reflectare nemijlocită a lumii materiale prin intermed
iul analizatorilor asupra cărora acţionează direct, iar o altă particularitate o constit
uie faptul că senzaţia reprezintă reflectarea pe plan ideal a proprietăţilor separate ale
obiectelor şi fenomenelor concrete. Percepţiile Percepţiile reprezintă procesul de trans
ferare a realităţii fizice în informaţii psihologice, modalitate prin care stimulii devi
n conştienţi. Sunt procese senzoriale elementare care se disting prin sintetism, uni
tate şi integritate. Ele redau realitatea obiectivă în imagini de ansamblu. Însuşirile obi
ectelor sau fenomenelor sunt reflectate în condiţii de simultaneitate sau succesiune
aspect multimodal. Percepţia presupune raporturi între calităţile obiectului (însuşirile g
nerale şi esenţiale) şi condiţiile subiective ale individului (trebuinţe, interese, experi
enţă). Psihopatologia senzorialităţii Se caracterizează prin două tipuri de tulburări: cant
tive şi calitative. Tulburările cantitative se caracterizează prin modificarea pragulu
i senzorial. Poate apărea o scădere a pragului senzorial ce determină o suprasensibili
tate la stimuli subliminali. Fenomenul poartă denumirea de hiperestezie senzorială.
De exemplu, picătura apei de la robinet, scârţâitul uşii sunt percepute cu o sonoritate cr
escută mult mai amplă decât în realitate. Apare în surmenaj, suprasolicitare fizică şi psih
afecţiuni nevrotice. Cenestopatiile Termen introdus de Dupre, reprezintă o formă de hi
perestezie caracterizată printr-o tulburare conştientă a senzaţiei şi percepţiei intero şi
prioceptive. Sunt percepute senzaţii penibile, difuze, cu sediul variabil care nu
respectă un teritoriu nervos şi care nu sunt declanşate de nici o modificare organică. D
e exemplu, furnicături sau parestezii (amorţeli) în “mânuşă sau ciorap” care 2
apar pe membrele superioare sau inferioare de la degete până la articulaţia pumnului,
cotului sau umărului, respectiv gleznă sau genunchi. De asemenea, cefaleea cu caract
er migrator de la regiunea occipitală către zona frontală sau parietală este tot o cenes
topatie. Apar în tulburări nevrotice. Opusul hiperesteziei îl reprezintă hipoestezia car
e se caracterizează prin ridicarea (creşterea) pragului senzorial astfel încât are loc o
scădere a receptivităţii la diverşi stimuli. Pentru a putea fi percepuţi, stimulii trebui
e să aibă o intensitate mult mai mare decât normalul. Poate fi întâlnită în cazul leziunii
analizator aşa cum apare în hipoacuzie iar în patologia psihiatrică se întâlneşte în stări
e, stări conversive (disociative, isterie) schizofrenie. O mai putem întâlni în inducţia h
ipnotică. Tulburările calitative Iluziile reprezintă percepţia deformată a unor obiecte sa
u fenomene existente în realitate. H. Ey considera că iluzia este în general o “eroare c
ognitivă sau perceptivă”. Pot apărea în condiţii de normalitate datorită distanţei, luminoz
u stării afective speciale. În fizică vorbim despre iluzii optico-geometrice. Persoane
le corectează uşor eroarea şi o corectează. Iluziile patologice pot fi clasificate după fi
ecare analizator. Pacienţii nu sunt convinşi de caracterul patologic şi îşi modifică compor
amentul. Ele apar în tulburările de intensitate psihotică (schizofrenie), stările confuz
ive dar şi în sevrajul la alcool. Iluziile întâlnite în afecţiunile psihice sunt: vizuale,
uditive, gustative, olfactive, tactile, interoceptive. Cele mai frecvent întâlnite s
unt cele vizuale. Vom enumera câteva tipuri de iluzii vizuale: Metamorfopsii - imp
resia de deformare a obiectelor şi spaţiului perceput; Micropsii (liliputane) - obie
ctele percepute ca fiind mai mici; Macropsii (pantagruelice) - obiectele percepu
te ca fiind mai mari; Dismegalopsii - obiectele percepute ca fiind alungite sau
lărgite; Porropsia - obiectele percepute mai apropiate sau mai îndepărtate; Callopsia –
obiectele sunt percepute mai înfrumuseţate; Pareidolia - interpretare imaginativă ce p
oate oferi percepţiei patologice un mare grad de bogăţie şi vivacitate. Ele sunt intens
anxiogene. Falsele recunoaşteri constau în identificarea greşită a diverselor persoane.
Trebuie diferenţiată de confuzia de persoană în care individul remarcă greşeala şi o corect
Iluzia sosiilor - impresia că persoane sau fiinţe care seamănă foarte mult încât nu pot fi
deosebite, persoane cunoscute au fost multiplicate cel mai adesea în scop ostil. P
ot apărea în schizofrenie, demenţe. Iluziile auditive reprezintă perceperea modificată a u
nor zgomote. Impresia că anumite sunete sunt mai apropiate, mai puternice, mai dis
tincte, sau dimpotrivă: discrete, estompate, îndepărtate. Sunete reale (bătăile ceasului,
apa de la robinet) sunt percepute drept cuvinte injurioase. Iluziile gustative şi
olfactive se deosebesc greu de halucinaţii. Reprezintă perceperea eronată a gustului s
au mirosului normal al diferitelor substanţe sapide sau odorifice care poartă denumi
rea de parosmie. Apar mai frecvent în leziunile de lob temporal. Iluziile visceral
e sau interoceptive reprezintă perceperea eronată a funcţiilor unor organe sau aparate
. Modificarea de schemă corporală constă în perceperea denaturată a formei, mărimii, greută
poziţiei propriului corp. Se mai poate întâlni transpoziţia părţilor corpului, micşorarea s
mărirea lui. Apare în schizofrenie. Halucinaţiile Halucinaţiile reprezintă percepţii fără o
de perceput (H. Ey).
3
H. Ey observa că definiţia explică halucinaţia prin eroarea fundamentală de percepţie care
creează. Halucinaţiile se însoţesc de un grad mare de convingere. Halucinaţiile propriu-z
ise ( psihosenzoriale) Caracteristicile halucinaţiilor (după V. Predescu): Proiecţie s
paţială când sunt situate în spaţiul campin sau extracampin. Convingerea pacientului asupr
a “realităţii” şi “autenticităţii” acestor tulburări perceptuale. Perceperea lor prin modal
riale obişnuite (exteroceptive, interoceptive, proprioceptive) şi pe căile senzoriale
normale. Grad variabil de intensitate (discrete sau intense). Claritate diferită (
vagi sau distincte). Complexitate variabilă (simple sau complexe). Durată (intermite
nte sau continue). Rezonanţă afectivă (iniţial anxiogenă, alteori plăcută). Natura senzoria
xteroceptive - auditive, vizuale, olfactive, gustative, tactile interoceptive -
halucinaţii viscerale Proprioceptive - halucinaţii motorii (kinestezice). Halucinaţiil
e auditive Halucinaţiile auditive sunt cele mai frecvente la adulţi, pot fi elementa
re foşnituri, ţiuituri, comune sau complexe. În acest caz indivizii pot auzi una sau m
ai multe voci cunoscute sau necunoscute care monologhează sau dialoghează, ce pot fi
situate în spaţiul campin cel mai frecvent, sau extracampin mai rar. Durata este va
riabilă, de la minute până la zile întregi. Alteori “vocile” pot să-i trezească din somn, s
piedice să se odihnească. Rezonanţa afectivă poate fi favorabilă sau cel mai des defavorab
ilă, anxiogenă. Pot avea caracter comentativ sau imperativ. În acest caz se consideră ur
genţă psihiatrică deoarece pacienţii pot deveni auto sau heteroagresivi, pot comite acte
suicidare. Halucinaţiile pot fi concordante sau neconcordante cu starea afectivă. A
par mai frecvent în schizofrenie, tulburări afective, demenţe. Halucinaţii vizuale Haluc
inaţiile vizuale sunt pecepţii ale unor obiecte, fiinţe, imagini inexistente în acel mom
ent în realitate. Sunt mai frecvent întâlnite la copil. Ele pot fi mono sau policromat
ice, percepute cu unul sau ambii ochi, pot ocupa tot câmpul vizual sau scotom, ima
gini de mărimi variate: normale, guliverniene, liliputane. După proiecţia spaţială ele pot
fi campine sau extracampine, cu o complexitate variabilă: elementare – fosfene – punc
te, complexe - figuri, obiecte, fiinţe; scenice statice (panoramice), cinematograf
ice (mişcare). Durata: pot fi permanente sau episodice, iar tonalitatea afectivă var
iabilă. Halucinaţii autoscopice – pacientul vede propria imagine în faţa ochilor având impr
sia că are de-a face cu o altă persoană (J. Postel). Caracteristi: Percepe propriul co
rp sau părţi din el proiectate în afară. Apariţia poate fi unică (secunde) sau persistentă,
ntinuă. Corpul poate fi identic sau modificat (urâţit, înfrumuseţat). Halucinaţiile olfacti
e şi gustative constau în senzaţia de gusturi sau mirosuri neplăcute/plăcute. În general se
discută despre ele împreună; sunt greu de separat deoarece substanţele sapide sunt şi odor
ifice. Apar după alte tulburări de percepţie. Frecvent apar în afecţiuni organice. Halucin
aţiile tactile Impresia de atingere a suprafeţei cutanate şi sunt percepute continuu c
a o reţea sau discontinuu, punctiform. Pot apărea la suprafaţă (halucinaţii epidermice) sa
u în profunzime (halucinaţii hipodermice). 4
Halucinaţiile interoceptive (halucinaţiile viscerale): reprezintă senzaţia existenţei unor
fiinţe în corp, schimbării poziţiei unor organe în organism sau a obstruării sau perforări
or. Halucinatiile proprioceptive (motorii sau kinestezice): constau în impresia de
mişcare sau deplasare a propriului corp sau a unor segmente. Pseudohalucinaţiile Ps
eudohalucinaţiile (halucinaţiile psihice) sunt autoreprezentări aperceptive caracteriz
ate prin: incoercibilitate (adevăr imposibil de combătut, căruia nu trebuie să i se demo
nstreze veridicitatea), automatism, exogenitate (V. Predescu). Caracteristici: s
e vorbeşte despre “voci sau vedenii” stranii, speciale, nu se proiectează în afară ci se pe
rec în minte, respectă aceleaşi modalităţi senzoriale dar sunt percepute de analizatori sp
eciali (ochii minţii, urechile minţii), sunt ”făcute, provocate” din afară. Clasificare: ps
udohalucinaţii auditive, vizuale, gustative şi olfactive, interoceptive, motorii sau
kinestezice. Apar în schizofrenie. Alte tipuri de halucinaţii: Halucinaţiile funcţional
e sunt generate de excitanţi obiectivi ce determină apariţia unor percepţii false: de ex
emplu zgomotul de roţi poate fi perceput în două moduri în acelaşi timp (lucru care îl deos
beşte de iluziile auditive): cuvinte injurioase şi ameninţări. Ele persistă atâta timp cât
sistă excitantul real. Halucinozele sunt fenomene halucinatorii cel mai adesea aud
itive care sunt asociate cu consumul de alcool în mod cronic sunt halucinaţii a căror
semnificaţie patologică este recunoscută de pacient. Acesta adoptă faţă de ele o atitudine
ritică, caută să le verifice autenticitatea. Mai pot fi întâlnite la persoane cu defect de
analizator. Halucinoidele sunt fenomene halucinatorii situate între reprezentari
vii şi halucinaţii vagi. Sunt forme prehalucinatorii. Nu izbutesc să convingă pacientul
de veridicitatea lor. Pot apărea în perioada de dezvoltare sau ştergere a halucinaţiilor
. Halucinaţiile hipnagogice şi hipnapompice se pot întâlni şi la omul normal se referă la p
rcepţiile care pot apărea în starea dintre veghe şi somn la adormire sau la trezire. Au
caracter tranzitoriu. O altă categorie de tulburări perceptuale pe care dorim doar să
le amintim sunt agnoziile. De la început trebuie spus că se întâlnesc în cadrul afecţiunilo
neurologice. Agnoziile reprezintă un defect de integrare gnozică (transformarea exc
itaţiei în senzaţie şi a acesteia în imagine perceptivă) datorită leziunii centrilor de int
are. În acest mod se pierde capacitatea de a recunoaşte obiectele după calităţile lor senz
oriale. Tipurile de agnozii sunt următoarele: Agnozia vizuală: cecitatea psihică, agno
zia obiectelor animate, agnozia culorilor, agnozia simbolurilor grafice, cecitat
ea verbală, agnozia spaţială; Agnozia auditivă; Agnozia tactilă.
5
Semiologia atenţiei Atenţia este funcţia psihică care realizează orientarea şi concentrarea
electivă a activităţii psihice asupra unui grup de elemente, fenomene. Tipurile de ate
nţie sunt următoarele: - involuntară: ţine de stimuli ce apar brusc, de noutate informaţio
nală, organism nepregătit. - voluntară: susţinută de efort voliţional. - habituală: de preg
, de aşteptare. Tulburările de atenţie poartă denumirea generică de disprosexii. Distracti
bilitatea constă în incapacitatea de concentrare a atenţiei, asociată cu atragerea atenţie
i de către stimuli irelevanţi. Apare în episoade expansive. Hiperprosexii: exagerarea
orientării selective a activităţii de cunoaştere. Apare în episoadele expansive, intoxicaţi
le uşoare, hipocondrie. Hipoprosexii: diminuarea orientării selective a activităţii de c
unoaştere. Apare în surmenaj, anxietate, oligofrenie, demenţă. Aprosexie: dispariţia oricăr
i activităţi psihice. Semiologia memoriei Proces psihic al orientării retrospective re
alizat prin fixare (întipărire), conservare (păstrare) şi reactualizare (evocare). Ea og
lindeşte experienţa anterioară, constituie rezervorul gândirii şi imaginaţiei, este suportu
forţei cognitive a insului şi este strâns corelată cu procesele afective. Procesele mem
oriei sunt: -Memorarea - transformări menite să asigure fixarea informaţiei pe suportu
ri adecvate; depinde de factori obiectivi: volum, natura materialului, gradul de
organizare a materialului, grad de omogenitate, semnificaţie şi de factori subiecti
vi: stare fiziologică, motivaţie, gradul de tensiune afectivă, vârstă. -Păstrarea sau stoca
ea informaţiilor. -Reactualizarea sau evocarea informaţiilor în situaţia în care se consid
eră utilă folosirea lor. Tipurile de memorie sunt: memoria imediată constă în reproducerea
sau recunoaşterea unui material până la 10” de la prezentare; memoria recentă: în care rep
oducerea sau recunoaşterea are loc la un interval de peste 10” de la prezentarea eve
nimentelor; memoria de lungă durată se referă la evenimente trăite de la începutul vieţii p
prezent. Tulburările de memorie sunt de două tipuri din punct de vedere didactic: ca
ntitative şi calitative. Dismneziile cantitative cuprind: -Hipomnezii: scăderea în gra
de diferite a forţei mnezice. Poate apare în :surmenaj, involuţie, oligofrenii, depres
ie; -Amnezii: reprezintă prăbuşirea forţei mnezice; parţiale sau totale; retograde sau ant
erograde; Amneziile anterograde (de fixare) se caracterizează prin faptul că pacient
ul nu poate ftxa evenimente trăite de la îmbolnăvire (debut) spre prezent. Apare în: sin
dromul amnestic Korsakov, stări confuzive, stări reactive. Amnezia retrogradă (de evoc
are): are drept caracteristică de bază uitarea progresivă a amintirilor dinaintea debu
tului bolii spre trecut. Destructurarea nu este atât de accentuată. Vor fi uitate ma
i întâi amintirile mai complexe, apoi cele simple, cele mai recente apoi cele mai ve
chi. -Hipermneziile reprezintă exagerarea evocărilor care devin tumultoase, îndepărtează i
ndividul de la orice preocupări; apare la normali, în intoxicaţii, în episodul maniacal.
6
Tulburările calitative (paramnezii) Paramneziile - sunt amintiri deformate, false
fie sub aspectul desfăşurării cronologice, fie sub aspectul lipsei legăturii cu realitat
ea obiectivă trăită de pacient. Se clasifică în: Tulburările sintezei mnezice imediate - ad
vărate iluzii de memorie, evocări eronate ale unor evenimente trăite în realitate, ce nu
sunt încadrate în timpul şi spaţiul real, sau nu sunt recunoscute ca trăite sau netrăite;
ipuri: Criptomnezia - nerecunoaşterea ca fiind străin a unui material citit sau auzi
t în realitate pe care îl consideră propriu. Apare în schizofrenie, demenţă, TCC. Înstrăina
mintirilor - scade capacitatea discriminatorie între evenimentele proprii şi străine,
pe care le crede auzite, văzute. variante: false recunoaşteri, iluzia de nerecunoaşter
e, paramneziile de reduplicare. Tulburările rememorării trecutului (alomneziile) Alo
mneziile sunt falsificări mnezice retrospective, sau reproduceri ale unor evenimen
te reale din trecut, pe care le situează în prezent. Confabulaţiile (halucinaţiile de me
morie) - reproducerea unor evenimente imaginare posibile dar ireale care umplu g
olurile de memorie. Tipurile de comfabulatii sunt: mnestice, cel mai des intalni
te, posibile dar neadevarate, fantastice, onirice. Ecmnezia - tulburare globală de
memorie, cu întoarcerea întregii personalităţi în trecut. Anecforia - posibilitatea repro
ducerii unor amintiri pe care le crede uitate dacă se sugerează unul sau mai multe e
lemente; apare în surmenaj, afecţiuni deteriorative.
7
Semiologia gândirii Gândirea este un proces central al vieţii psihice ce asigură distincţi
a între esenţial şi fenomenal în ordinea ideilor şi lucrurilor, dar şi edificarea relaţiilo
intre ele, intercondiţionarea lor. Operaţiile gândirii sunt: -analiza - separarea ment
ală a părţilor componente ale obiectelor, fenomenelor; -sinteza - reunirea mentală într-un
ansamblu unitar a părţilor componente ale obiectelor, fenomenelor; -comparaţia - dist
inge asemănările şi deosebirile dintre obiecte şi fenomene; -abstractizarea - extragerea
unei însuşiri esenţiale a obiectului, făcând abstracţie de restul trăsăturilor; -concretiz
- concepe obiectul în toată varietatea trăsăturilor sale; -generalizarea - ridicarea de
la reflectare a unui obiect la o categorie de obiecte, pe baza unor elemente com
une şi esenţiale. Elementul esenţial în toate operaţiile gândirii este cuvântul. El are cap
tatea de a achiziţiona, păstra şi vehicula informaţiile. Noţiunile se exprimă printr-o vari
tate de cuvinte. Judecăţile oglindesc raportul dintre obiecte şi fenomene. Raţionamentel
e sunt alcătuite din judecăţi, au o structură şi funcţie logică. Asociaţiile Asociaţiile su
ri temporare între noţiuni, între ideile în permanentă desfăşurare. Tipurile de mecanisme î
marea asociaţiilor: -contiguitate - asociaţii pe plan ideativ între obiecte şi fenomene,
care sunt reprezentate simultan sau succesiv, ele coexistă în spaţiu şi timp; -asemănare
- pe baza asemănării formei cuvintelor respective (particular: rimă şi asonanţă); -contrast
- asocierea de noţiuni cu caracter opus (bine-rău); -cauzalitate - cele mai complexe
şi cele mai frecvente, se face legătura cauzală între fenomen şi cauza sa. Tulburările gân
ii se clasifică în predominant formale şi predominant de conţinut. Tulburările gândirii pre
ominant formale Tulburările ritmului, fluxului ideativ dar şi a coerenţei prin perturbăr
i ale asociaţiilor logice: -accelerarea simplă a ritmului ideativ: succesiunea rapidă
a ideilor, însoţită de exagerarea evocărilor, stil eliptic, scurt-circuitat. Apare în stări
normale, surmenaj, intoxicaţii. -fuga de idei: asociaţii la întâmplare, după asonanţă, pier
ea coerenţei, digresiuni multiple, idei lipsite de legătură. Se însoţeşte de creşterea forţ
aginative, a forţei reprezentative, a mobilităţii prosexice. Apare în episoadele expansi
ve, agitaţia psihomotorie. -lentoarea ideativă: discurs lent, cu multe întreruperi, răsp
unsuri după repetarea întrebării. Asociază scăderea forţei imginative, slăbirea forţei repr
ative = bradipsihie. Apare în episoadele depresive, schizofrenie. -vâscozitatea psih
ică: scăderea ritmului ideativ, aderenţa la temă, scăderea debitului. Se întâlneşte în epil
-fadingul mental: lentoarea ideativă accentuată progresiv până la epuizarea ritmului şi op
rire. -barajul ideativ: oprirea bruscă a ritmului ideativ. Apare în schizofrenie. -i
ncoerenţa: asociaţie formală lipsită de conţinut, coerenţă. Incoerenţa poate apare la nivel
iscursului, frazelor, propoziţiilor, cuvintelor. -salata de cuvinte: nu se păstrează f
orma gramaticală; amestec de cuvinte, lipsite de înteles logic. -verbigeraţia: repetar
ea stereotipă a aceloraşi cuvinte, lipsite de înţeles. -psitacismul: adaugă tulburări de pr
nunţie.
8
Tulburările gândirii predominante de conţinut sunt manifestări de cele mai multe ori ano
rmale ale ideaţiei în opoziţie cu realitatea. În această categorie se încadrează ideile dom
nte, ideile obsesive, ideile prevalente şi ideile delirante. Idei dominante - se d
etaşează la un anumit moment de celelalte idei; sunt tranzitorii. După ce sunt duse la
îndeplinire ele sunt abandonate. De exemplu, ideea omului de geniu care îşi propune u
n anumit ţel pe care atunci când l-a atins îl va abandona şi se va îndrepta către alte lucr
ri. Idei obsesive - sunt contradictorii personalităţii insului, vin de la periferia
psihismului, asediază gândirea, se impun conştiinţei şi au caracter parazitar. Individul e
ste conştient că îi perturbă activitatea, luptă să le înlăture dar nu reuşeşte. Obsesiile p
i, amintiri, îndoieli privind efectuarea unor acţiuni. O variantă o reprezintă îndoielile
obsesive prin care persoana are dubii dacă a efectuat un anumit act (încuiatul uşii, înc
hiderea gazelor) drept pentru care verificş în repetate rânduri - ritualuri de verific
are. În cadrul tulburării obsesiv-compulsive alături de obsesii întâlnim şi compulsii. Comp
lsii: tendinţa interioară imperativă care îl determină pe subiect să îndeplinească o anumit
sau să se gândească la o anumită idee, în timp ce o reprobă şi şi-o interzice pe plan conş
Tentativa de a le rezista duce la apariţia anxietăţii de mare intensitate. Fobiile: te
ama iraţională şi continuă de un obiect, de o fiinţă vie sau de o situaţie determinată care
litate nu prezintă niciun pericol. Exemple de fobii: agorafobia - frica de locuri
deschise; claustrofobia - frica de locuri închise; aihmofobia - frica de obiecte a
scuţite; nosofobia - frica de boală; misofobia - frica de mizerie; tanatofobia - fri
ca de moarte. Idei prevalente - ocupă poziţie centrală în câmpul conştiinţei, în concordanţ
emul ideativ al insului, se află în neconcordanţă cu realitatea, orientează cursul gândirii
celelalte idei vin în jurul ei şi o sprijină, poartă în ea potenţial delirant. Pacienţii a
ptă într-o oarecare măsură contraargumentarea raţională. Idei delirante - sunt convingeri c
re pleacă de la premize false, reflectă deformat realitatea, au caracter stabil, sun
t inabordabile la verificări şi experienţe, impenetrabile la contraargumente şi modifică c
omportamentul. Caracteristicile delirului (I. Miclutia): 1. Anastrofa: debut bru
sc ca o revelaţie sau pregătirea apariţiei printr-o fază predelirantă. Această perioadă est
arcată de căutări, neîncredere, retragerea persoanei. 2. Conţinut la limita posibilului, c
a în delirul expansiv din episodul maniacal. -Tematica: monotematică versus politema
tică. -Unitate sau articulare în sisteme delirante. -Sistematizare: -delir sistemati
zat, monotematic, argumentat aparent logic şi credibil chiar dacă conţinutul este neve
rosimil; -delir nesistematizat în care temele delirante sunt disparate, greu de ur
mărit şi de înţeles prin natura discursului dezlânat. -Răsunet afectiv - delir congruent: î
onformitate cu starea afectivă; - delir incongruent: starea afectivă este contrară conţi
nutului delirant. -Delirul indus (“folie a deux”): inductorul are o putere persuasivă
asupra unei persoane puternic implicate afectiv - indusul care preia delirul. Du
pă tematica delirantă întâlnită în conţinutul ideilor acestea se clasifică în idei delirant
p expansiv, idei delirane de tip depresiv şi idei delirante mixte. Idei delirante
de tip expansiv -Ideile de grandoare prin care persoana este convinsă că dispune de
puteri deosebite, calităţi speciale sau averi, bogăţii nemăsurate. Apar în episoade maniaca
e. 9
-Ideile delirante de invenţie în cadrul cărora există convingerea elaborării de planuri pe
ntru aparate sau descoperirea unor invenţii vitale pentru omenire. Apar în schizofre
nie, tulburarea delirantă. -Ideile delirante de reformă socială constau în convingerea p
acientului că este creatorul unor planuri filantropice a păcii universale, a lumii p
erfecte. Apar în schizofrenie. -Ideile delirante de filiaţie sunt exprimate prin con
vingerea persoanei că este descendentă din familii renumite. -Ideile delirante de ti
p erotoman constau în convingerea că este iubit de o persoană înalt investită, sau cu o po
ziţie socială deosebită. Apar în schizofrenie. -Ideile delirante mistice sunt reprezenta
te de convingerea că este purtătorul unei misiuni religioase, că este mesager divin, îng
er sau instanţa divină supremă. Apar în schizofrenie. Idei delirante de tip depresiv -Id
eile delirante de persecuţie constau în convingerea că sunt persecutaţi de persoane cuno
scute sau necunoscute. -Idei delirante de urmărire din partea unor persoane, direc
t sau prin aparatura, cel mai adesea pentru a li se face rău. -Idei delirante de o
trăvire prin substanţe puse în alimente, în apă, pentru a fi suprimaţi. -Ideile delirante d
relaţie sau referinţă constau în convingerea că atitudinea, comportamentul şi discursul ce
or din jur fac referiri la el. -Ideile delirante de gelozie se referă la convinger
ea că gesturile, expresia mimică, atitudinile partenerului sunt probe de adulter. -I
deile delirante de prejudiciu reprezintă convingerea că este furat de cei din jur. -
Ideile delirante somatice constau în convingerea că diverse organe au o proastă funcţion
are deoarece s-a acţionat asupra lor din afară prin diverse mijloace. -Idei delirant
e de vinovăţie: convingerea delirantă că toate relele din jur sunt cauzate de el. -Ideil
e delirante hipocondriace constau în convingerea delirantă a existenţei unei boli incu
rabile sau a unui defect fizic. -Idei delirante de transformare şi posesiune în care
apare convingerea că au fost transformaţi în alte fiinţe sau părţi din corp au fost modifi
ate. -Idei delirante de negaţie în care există convingerea că organele vitale din corp a
u petrezit sau le-au fost extirpate. Apar în sindromul Cotard. Alte tipuri de idei
delirante au un aspect mixt datorită ambiguităţii tonalităţii afective pe care evoluează i
eile. -Idei delirante de interpretare: tot ceea ce se petrece are o semnificaţie s
pecială împotriva sa. -Idei delirante de influenţă: se află sub influenţa unor forţe străin
nopatie) care acţionează prin unde, radiaţii, sugestie. -Idei delirante de metafizice
(cosmogonice): a elucidat originea vieţii, a lumii, a sufletului.
10
Semiologia comunicării Comunicarea verbală Tulburările comunicării verbale sunt în strânsă
ură cu tulburările de gândire. Activitatea de comunicare, de realizare a gândirii verbal
e, noţionale poartă denumirea de limbaj. Este diferit de limbă care reprezintă un sistem
de mijloace lingvistice (fonetice, lexice, gramaticale) cu ajutorul cărora se rea
lizează comunicarea. Tulburările limbajului sunt: dislogii, disfazii, dislalii. Disl
ogiile sunt tulburări mentale consecutive modificărilor de formă şi conţinut ale gândirii,
are evoluează fără modificări ale funcţiei limbajului şi aparatului logomotor. Tulburările
formă se referă la intensitate, înălţime, timbru. Creşterea lor apare în agitaţia psihomoto
episodul maniacal, catarsis afectiv. Scăderea apare în depresii, schizofrenie. Vorbi
rea declamativă, patetică este întâlnită în tulburarea delirantă, iar cea preţioasă, manier
în schizofrenie. Tulburarile ritmului Tahifemia constă în accelerarea ritmului cu lip
sa de sistematizare a comunicării verbale. Logoree înseamnă creşterea patologică a ritmulu
i şi fluxului (curgerea verbală nestăpânită). Apare în intoxicaţii uşoare, episod maniacal,
zofrenie hebefrenică. Hipoactivitatea verbală simplă se întâlneşte la timizi. Bradifemia re
rezintă scăderea ritmului, mai puţin a fluxului, cu vorbirea monotonă, ca în depresie. Mut
ism psihic sau absenţa comunicării verbale, dar cu motricitate păstrată poate fi: -absol
ut: isterie, demenţă, oligofrenie. -reactiv: nu comunică verbal, dar comunică prin mimică.
-discontinuu (semimutism): comunică verbal doar în anumite momente: stări confuzive,
delirante. -electiv: comunică numai cu anumite persoane, evită să povestească anumite si
tuaţii: paranoia, isterie. Tulburările coerenţei verbale În cadrul tulburărilor coerenţei v
rbale se încadrează următoarele forme: -incoerenţa verbală: exprimă în plan verbal incoeren
matică la nivelul discursului; incoerenţa ideativă la nivelul propoziţiei, incoerenţa sint
actică. Apare în schizofrenie. -salata de cuvinte: comunicare ininteligibilă, formă gravă
de incoerenţă, cuvinte asociate fără nicio legătură şi semnificaţie: schizofrenie, demente.
bigeraţia: forma extremă de incoerenţă, asociată cu repetiţia stereotipă a unor cuvinte, cu
ndinţa de rimă: demenţe. -psitacismul: sonorizarea mecanică a unor foneme fără conţinut sem
ic: demenţe, oligofrenie. -stereotipii: repetarea în plan verbal în aceeaşi formă a unui c
uvânt: schizofrenie catatonică, demenţe. -ecolalia: repetarea întocmai a cuvintelor auzi
te la interlocutor: apare în sindromul ecopatic din demenţe, schizofrenie, oligofren
ii. -palilalia: repetarea întocmai a ultimului cuvânt al unei propoziţii/fraze: demenţa
Pick. -onomatomania: repetarea obsedantă a unor cuvinte, expresii (grosolane). Trăsătu
rile caracteriale rezultate din analiza limbajului Persoanele iritate tind să util
izeze în exces verbele la timpul prezent, personalitatea de tip paranoid face abuz
de pronume personale la persoana I singular. Timizii în schimb evită singularul de
la pronumele personal, persoana I şi folosesc persoana I plural. Obsesionalii şi per
soanele cu 11
tulburare de personalitate de tip dependent preferă articolul nehotărât. Opusul lor, f
anaticii, preferă articolul hotărât. Tulburările de conţinut constau în tendinţa de a reda
nutul ideilor într-o manieră nouă, originală. Se produc alterări ale sensului cuvintelor c
e sunt fuzionate, modificate. -paralogismele - folosirea unui cuvânt cu alt sens d
ecât cel consacrat. -neologisme - nu se exprimă prin cuvinte obişnuite: active, cuvint
e inventate; pasive: cuvinte realizate prin fuzionare. -jargonofazie: limbaj cu
multe neologisme active. -paragramatisme: frazele au expresii bizare, neoformaţii
verbale, nu au semnificaţie. Disfaziile sunt tulburări ale limbajului care apar în afe
cţiuni neurologice. Dislaliile reprezintă imposibilitatea pronunţiei unor sunete, sila
be, cuvinte, dar numai atunci cănd se află în context. Apar în rotacism pentru consoana “r”
stigmatism pentru consoana “s”, balbism. Tulburările limbajului scris Tulburările activ
ităţii grafice urmează pe cele ale limbajului oral. Mai frecvent întâlnite sunt următoarele
-hipoactivitatea grafică până la negativism grafic apare în schizofrenie. -hiperactivit
atea grafică apare în episodul maniacal. -graforeea, corespondentul logoreei, apare în
episodul maniacal. -grafomania: predilecţia pentru manifestare grafică şi disocierea
de logoree, respectă rigorile stilistice. -incoerenţa grafică: cuvinte, fraze lipsite
de legătură. -stereotipiile grafice: repetarea unei conjuncţii, cuvânt, fraze. Semiologi
a comunicării nonverbale Aspectul vestimentar, gesturile, atitudinile sunt modalităţi
de comunicare importante alături de limbaj. Ţinuta vestimentară – modul de interrelaţionar
e şi adaptare a persoanei la normele de convieţuire poate fi: -dezordonată: schizofren
ie, stări confuzive; -excentrică: episod maniacal; -rafinament vestimentar: tulburări
histrionice; -travestitism: reprezintă ţinuta inadecvată sexului; -cisvestitism: ţinuta
adecvată sexului, dar inadecvată vârstei. Privirea poate reda conţinutul afectiv al psih
ismului individului: -mobilă, strălucitoare: episod maniacal; -stinsă, hipomobilă: episo
d depresiv; -rătăcită: stări confuzive; -detaşată: schizofrenie. Expresia mimică poate îmbr
a aspecte, de la o hiperactivitate mimică (hipermimie) care exprimă satisfacţia şi bucur
ia, la o mimică imobilă cu comisurile bucale coborate, cu “omega melancolic” la nivelul
frunţii aşa cum apare în depresie, sau la mimica artificială, de împrumut, demonstrativă ca
isterie, în patologia psihiatrică putem întâlni o mare varietate de modificări mimice. Pa
ntomimica reprezintă ansamblul şi frecvenţa gesturilor, atitudinea şi manifestările motori
i. În această categorie se încadrează: Manierismele - comportamentul motor se modifică iar
mişcările apar nemotivate, artficiale, bizare. Mişcările sunt în discordanţă cu starea afe
vă şi conţinutul ideativ. Bizarerii - grade diferite de comportare manieristă, gesturile
nu au caracter logic. 12
Semiologia conduitei motorii Tulburarea conduitei motorii poate fi unul din semn
ele importante în cazul unor boli psihice. Putem întâlni o exacerbare a activităţii motori
i (hiperkinezia) care asociază o pantomimică bogată, cu creşterea activităţii motorii. Form
extremă poartă denumirea de agitaţie psihomotorie care are etiologie polimorfă şi are un
caracter dezordonat cu lipsă de scop şi eficienţă. Agitaţia psihomotorie are caracterstici
diferite în funcţie de entitatea clinică în care o întâlnim. În demenţe sau oligofrenie ag
apare brusc la incitaţii minime, are caracter stereotip, cu tendinţa la agresivitate
verbală în demenţe şi fizică în oligofrenie. Agitaţia în stările maniacale poate îmbraca a
ritabilităţii în stările prodromale, poate asocia polipragmazie (efectuarea mai multor l
ucruri în acelaşi timp) sau poate îmbraca aspectul extrem – furorul maniacal. Stările depr
esive pot include ca semn agitaţia psihomotorie. Ea se caracterizează printr-o stare
de nelinişte şi dezordine motorie de mare violenţă, cum ar fi loviri, omucideri, sinuci
deri sau raptusul melancolic. În epilepsie poate apare intercritic la incitaţii mini
me furor epilepticus, de asemenea cu mare agresivitate urmat de amnezie. În cadrul
tulburărilor de personalitate care se pot decompensa putem întâlni uneori alura teatr
ală cu tendinţa de a impresiona sau şantaja, iar în tulburarea de tip antisocial agitaţia
poate deveni suficient de intensă pentru a intra în conflict cu legea. În stările reacti
ve agitaţia este generată de sentimentul de frustrare şi de paroxismele anxioase. Agit
aţia este dezorganizată, discretă, pacienţii se mişcă încontinuu, îşi frâng mâinile, cer co
schizofrenie apare imprevizibil, are intensitate variabilă de la redusă la extremă, in
comprehensibilitatea conduitei, vorbirea şi mişcările au caracter simbolic. Acatisia e
ste o formă specială de agitaţie care se manifestă prin nevoia de mişcare permanentă, disco
fort muscular şi imposibilitatea de a păstra o anumită poziţie o perioadă variabilă de timp
Este generată de tratamentul cu neuroleptice (antipsihotice). Diminuarea activităţii
motorii (hipokinezie) Reprezintă inhibiţia psihomotorie caracterizată prin lentoarea m
işcărilor până la întreruperea activităţii motorii (akinezie). Oprirea bruscă a oricărei mi
denumirea de baraj. Fadingul motor constă în diminuarea până la dispariţie a amplitudinii
oricărui gest, acţiuni. Stupoarea reprezintă imobilitatea completă, pacienţii devin inerţi,
nu răspund solicitărilor din afară sau răspund foarte greu cu o mimică împietrită sau inexp
ivă. Entităţi clinice în care întâlnim stuporul: Stupoarea nevrotică (isterie) apare brusc
ales după stări conflictuale şi se însoţeşte de mimică anxioasă. Se poate întâlni stupoare
că în depresie când asociază faciesul melancolic. În schizofrenie stupoarea se însoţeşte de
es amimic, akinetic, apar hipertonii (contracturi musculare) localizate şi variabi
le, participare pasivă la activitatea anturajului. Stupoarea confuzivă se caracteriz
ează prin activitate psihică aproape suspendată. Interferă cu stări delirant-oneiroide. Ca
talepsia este totala inerţie motorie cu uşoară hipertonie musculară şi păstrarea mult timp
aceleiaşi poziţii (flexibilitatea ceroasă). Forme ale catalepsiei: Somnul cataleptic
apare brusc, cu îngustarea câmpului conştiinţei, inhibiţie motorie completă, respiraţie imp
eptibilă dând impresia morţii aparente. Durata este lungă, de ore până la zile. Catatonia e
te o stare de etiologie neprecizată cu manifestări multiple ce interesează activitatea
motorie. Datorită polimorfismului simptomatologic catatonia este un sindrom compl
ex în care pe primul plan se află tulburările comportamentului motor. El (comportament
ului motor) se desfăşoară pe un fond de inerţie şi catalepsie sau pe o stare de fixare ton
ică, persistentă a corpului
13
în anumite poziţii. Sindromul catatonic de origine psihică evoluează pe fondul de lucidi
tate a conştiinţei. Elementele catatoniei sunt următoarele: sugestibilitatea sau influ
enţarea prin sugestie cu receptivitate extremă a pacientului. Acesta acceptă recomandări
le interlocutorului, execută automat toate ordinele care i se dau sau are caracter
imitativ. Acesta este sindromul ecopatic alcătuit din ecopraxie, ecolalie, ecomom
ie. Negativismul reprezintă tendinţa de a nu executa ordinele primite; el este pasiv
, opune rezistenţă la ordine, nevoi fiziologice şi activ, când execută invers ordinul prim
it. Stereotipiile sunt tendinţa de repetare a uneia şi aceleiaşi manifestări în atitudine,
limbaj mişcări. Stupoarea catatonică sau agitaţia catatonică constă fie într-o poziţie men
perioadă lungă de timp, poziţie incomodă cum ar fi “perna psihică” (stă culcat în pat şi me
ridicat ca şi cum ar avea o perna), fie dintr-o dată fără niciun semn prevestitor se in
stalează agitaţia extremă asociată cu mare grad de violenţă. Hipertonia (contractura) muscu
ară generalizată. Flexibilitatea ceroasă. Simptomele pot fi întâlnite în asocieri variabile
ceea ce nu înseamnă că este obligatoriu să le întâlnim pe toate la un pacient. De asemenea
n singur simptom nu poate pune diagnosticul de catatonie. Alte tipuri de manifes
tări ale activităţii motorii: ticurile - tulburări ale activităţii motorii cu mişcări cu ca
r intempestiv, repetitiv şi rapid date de contractarea unor muşchi scăpată de sub contro
l voliţional. Ele sunt mişcări parazitare.
14
Semiologia imaginaţiei Imaginaţia este procesul psihic de prelucrare, transformare şi
sintetizare a reprezentărilor şi ideilor, în scopul făuririi de noi imagini şi idei. Forme
le imaginaţiei sunt următoarele: -forma neintenţională (pasivă) reprezentată de vis, reveri
; toate tendinţele, aspiraţiile şi dorinţele, gândurile intime care se manifestă în vis. -f
a intenţională (activă) se poate clasifica astfel: Reproductivă: constă în asocierea elemen
elor verbal-imaginative cu imagini ce vin din experienţa proprie (cum se întâmplă în cazul
citirii unei cărţi). Visul de perspectivă: se referă la proiectarea mentală a dorinţelor,
spiraţiilor şi planurilor de viaţă. Imaginaţia creatoare: este anticipată imaginativ ideea
au planul viitoarei acţiuni. Tulburările imaginaţiei sunt strâns legate cu cele ale gândir
ii. Tulburările cantitative constau în scăderea imaginaţiei întâlnită în oligofrenii, demen
resie. Exaltarea imaginaţiei apare în intoxicaţii, episoade expansive, deliruri cronic
e din schizofrenie. Mitomania sau pseudologia fantastică Birnbaum apare în isterie,
deliruri de imaginaţie. Relatarea mitomană se caracterizează prin existenţa a patru etap
e de elaborare: a) organizarea romanescă a trăirii ce cuprinde aspectul formal al di
scursului care nu este adecvat conţinutului şi este sesizat de interlocutor; b) alib
iul existenţial: indiferent de forma şi conţinutul relatării, ideile merg univoc, unidir
ecţional spre supraestimarea propriei persoane; c) suprasemnificarea: trecerea de
la simpla exagerare la fabulaţia cea mai amplă, pentru a atrage atenţia asupra sa; d)
conduita de teamă care apare în urma posibilei descoperiri a caracterului fabulator
al relatării. Tulburările calitative ale imaginaţiei sunt: Simulaţia: reprezintă falsifica
rea adevărului în privinţa stării de sănătate. Fidelitatea simulării depinde de: imaginaţia
eligenţa şi rezistenţa celui ce simulează. Metasimulaţia: după un episod psihotic acut real
pacientul refăcut perseverează în acuzele sale anterioare. Suprasimulaţia: amplificarea
simptomatologiei unei afecţiuni somatice sau psihice preexistente. Disimularea: a
scunderea unor simptome psihice sau somatice, ori a unei boli, pentru a se sustr
age de la tratamentul obligatoriu; apare în depresia cu risc suicidar.
Semiologia conştiinţei Are mai mule definiţii în funcţie de domeniul în care este tratată.
iinţa este procesul de reflectare a propriului eu şi a lumii înconjurătoare (psihologic)
. Medical, conştiinţa reprezintă capacitatea de apreciere corectă a mediului şi a propriei
persoane, capacitate strâns legată de funcţionarea normală a proceselor mentale şi care s
e manifestă numai în perioada în care subiectul este treaz (MJ Georgescu). Starea de c
onştienţă (starea de luciditate) este capacitatea şi claritatea reflectării, cât şi înteleg
realităţii obiective. Criteriile de clasificare după Jaspers a tulburărilor de conştiinţă:
aşarea de realitate cuprinde următoarele aspecte: ridicarea pragurilor senzoriale cu
perceperea realităţii în mod estompat, mai puţin distinct, hipoprosexie de fixare, hipo
mnezie sau amnezia evenimentelor; fixarea evenimentelor este fragmentară, superfic
ială. 15
Tulburarea memoriei: apare amnezie postcritică, cu dificultăţi în privinţa evocării unor fa
te importante din antecedentele insului, chiar dacă sunt foarte bine fixate şi redat
e în afara stării confuzive; hipomnezia şi amnezia sunt generate de perturbarea profun
dă a funcţiilor psihice. Dezorientarea este secundară tulburărilor mnezice şi prosexice, a
re intetensitate diferită, se poate referi la spaţiul geografic în care se află, spaţiul f
izic, la orientarea în timp, în cazuri grave la orientarea autopsihică. Incoerenţa ideat
ivă şi cea a activităţii evoluează însoţite de semnele enumerate mai sus; incoerenţa ideati
rmează direct proporţional intensitatea tulburării de conştiintţă; poate asocia productivit
te senzorială psihotică (iluzii şi halucinaţii). Tulburările cantitative ale conştiinţei ap
cel mai frecvent în afecţiunile neurologice. Starea de veghe: funcţiile psihice se des
făşoară cu claritate, luciditate şi sub controlul raţiunii. Forme: obtuzie - imprecizie, d
ificultăţi asociative, pierderea mobilităţii ideative; hebetudine - perplexitate, detaşare
, indiferenţă faţă de situaţia în care se află; torpoare - dezorientare uşoară, hipokinezie
erea iniţiativei, indiferentism, apatie; obnubilare - orientare incompletă şi dificilă în
spaţiul imediat, bradipsihie, bradikinezie, informaţii vagi despre propria persoană; s
tupoare - activitatea psihomotorie pare suspendată, răspunde numai la stimuli foarte
puternici; sopor - reacţiile la stimuli senzoriali foarte reduse, somnolenţă accentua
tă; coma - apsihism: pierderea completă a conştiinţei, se realizează prin disoluţia funcţii
de relaţie, conservarea uneori relativă a funcţiilor vegetative. Tulburările calitative
sunt caracterizate prin modificări de natură organică ale percepţiei realităţii asociate c
destructurări ale funcţiilor cognitive. Îngustarea câmpului conştiinţei: focalizarea conşt
i asupra unei idei, amintiri, acţiuni de care nu se poate desprinde, conştiinţa nu poa
te cuprinde întreaga experienţă prezentă, duce la deformarea relaţiei cu realitatea. Stare
a crepusculară constă în îngustarea câmpului clarităţii conştiinţei în diferite grade, cu d
brusc, menţinerea automatismelor motorii cu posibilitatea de efectuare a unor act
e complexe. Are loc alterarea profundă a reflectării senzoriale şi se pot asocia idei
delirante, halucinaţii auditive imperative sau halucinaţii vizuale. Confuzia mintală (
starea confuzională, deliriumul) este consecinţa unei afecţiuni organice cerebrale acu
te ce duce la modificări ale conştiinţei cu caracter tranzitoriu. Debutul este brutal,
durează câteva ore. Îmbracă aspectul de ruptură, hiatus faţă de comportamentul avut anteri
are loc o denivelare a conştiinţei în diferite grade (torpoare, obnubilare, coma). Pr
ezintă dezorientare în spaţiu şi timp, tulburări masive de percepţie, terifiante, evoluează
fondul unei anxietăţi marcate, idei delirante polimorfe şi fragmentare, absurde. Asoc
iază uneori febra şi deshidratare. Starea oneiroidă este caracterizată prin infiltrarea
construcţiilor visului în gândirea vigilă la care asistă, nu participă, amestec între fragm
e ale realităţii reflectate şi reprezentări senzoriale plastice, are reminiscenţe halucina
torii şi idei de vis ce au o coerenţă şi sistematizare. Starea amentivă are o simptomatolo
gie polimorfă. Conştiinţa propriului eu este profund alterată, prezintă dezorientare totală
incoerenţa ideativă este maximă, vorbirea este ininteligibilă, agitaţia este dezordonată,
e obicei în limitele patului.
16
Semiologia afectivităţii Afectivitatea reprezintă ansamblul de manifestări psihice care
reflectă realitatea prin trăiri pozitive şi negative. Ea cuprinde două componente: afect
ivitatea bazală care include stările afective elementare (starea de afect), emoţiile,
dispoziţia, şi afectivitatea elaborată care include sentimentele şi pasiunile. Starea de
afect este o încărcătură emoţională puternică cu debut brusc, desfăşurare furtunoasă şi ef
anizate asupra comportamentului, “expresia observată a emoţiilor” (Kaplan citat de Georg
escu). Se însoţeşte de modificări mimico-pantomimice şi neurovegetative şi are o capacitate
scăzută de coordonare a răspunsurilor. Afectele sunt în strânsă legătură cu conţinutul gând
pot fi adecvate, în concordanţă cu conţinutul gândirii, sau inadecvate când vorbim de neco
cordanţă între reacţia afectivă şi conţinutul gândirii. Emoţia este un sistem motivaţional
reprezintă răsunetul afectiv al raportului dintre subiect şi obiecte, fiinţe, fenomene.
Are manifestare spontană şi creează o tensiune afectivă de mai mică amplitudine. Emoţiile p
t fi pozitive ca plăcerea, bucuria, satisfacţia sau negative cum sunt neplăcerea, tris
teţea, frica. Pe de altă parte emoţiile pot fi stenice când ajută la creşterea capacităţii
ort şi astenice care scad rezistenţa la efort. Dispoziţia (sau starea timică) este stare
a afectivă generală, de fond, permanentă, de durată cu o intensitate medie. Este rezulta
nta tuturor impulsurilor extero, intero sau proprioceptive. Este determinată de gr
adul de adaptare la ambianţă. Ea oscilează între tristeţe şi bucurie. Sentimentele sunt tră
emoţionale comlexe, stabile şi generalizate, sunt interiorizate şi influenţează conduita.
Pasiunile au amplitudine mai mare, au angajare mai puternică din partea individul
ui şi sunt puternic instrumentate voliţional. Tulburările afective cuprind tulburări can
titative şi aici se încadrează hipotimia cu scăderea în grade diferite a tensiunii afectiv
e, expresivitatea mimică redusă (apare în oligofrenii, demenţe); atimia cu scăderea capaci
tăţii de rezonanţă afectivă, inexpresivitate mimico-pantomimică. Apatia este caracterizată
n lipsa de tonalitate afectivă şi interes pentru propria persoană. Pentru patologia ps
ihiatrică de o importanţă deosebită este hipertimia (după Predescu V). În cadrul ei intră:
resia este o hipertimie negativă caracterizată prin tristeţe nemotivată, cu sentimentul
durerii morale. Este o trăire puternică cu participare afectivă intensă, ideaţie cu ritm în
etinit şi conţinut trist, idei de inutilitate, idei de devalorizare. Activitatea mot
orie este scăzută până la inhibiţie motorie sau nelinişte anxioasă, mimica este hipomobilă,
surile bucale căzute, corpul încovoiat, braţele căzute pe lângă corp. În tot ce simte între
l. Apar modificări ale instinctului alimentar, mai ales inapetenţă, iar în privinţa somnul
ui cel mai frecvent sunt insomnii şi/sau somn neodihnitor cu coşmaruri. Instinctul s
exual este diminuat. Instinctul de conservare este scăzut .Depresia este întâlnită frecv
ent în cadrul afecţiunilor psihice. Anestezia psihică dureroasă constă în senzaţia că nu se
e bucura, întrista, înduioşa, nu mai poate simţi afecţiune pentru cei din jur, pentru pers
oanele apropiate, în concluzie pierde capacitatea de rezonanţă afectivă. Depresia şi anest
ezia psihică dureroasă pot culmina prin exacerbări critice cunoscute drept raptusuri m
elancolice cu risc suicidar. Euforia este o stare de încărcătură afectivă pozitivă, de exag
rare a dispoziţiei cu veselie exagerată. Apare o stare de plenitudine, bine general,
sănătate, forţă, putere. Ideaţia se desfăşoară în ritm alert, materializată prin logoree,
limbajului este presărat de glume şi calambururi contagioase (stârnesc râsul). Mimica es
te hipermobilă, bogată, gesturile ample, apare tendinţa de supraapreciere. În cadrul dis
poziţiei expansive se întâlneşte polipragmazia (implicarea în mai multe activităţi în acela
). Instinctele se modifică; aici vorbim de scăderea necesarului de somn (nici într-un
caz nu vorbim de insomnie), apare exacerbarea trebuinţelor şi tendinţelor în special sex
uale. Şi aici este o scădere a instinctului de conservare mai ales datorită neglijării r
iscului la care se poate expune. 17
Apare în episodul maniacal. Disforia este o stare mixtă caracterizată prin dispoziţie de
presiv-anxioasă, de rău general, disconfort somatic, nelinişte, ce asociază logoree, exc
itabilitate crescută, impulsivitate, comportament coleros. Apare în boala afectivă, în e
pilepsie, dependenţa de alcool. Anxietatea este teama difuză fără obiect, este desprinsă d
e concret, nedistinctă. Frica este iraţională, în absenţa unui pericol real, este proiecta
tă în viitor, este mai mult potenţială decât actuală. De cele mai multe ori depresia se îns
de manifestări somatoforme în diverse sfere: cardiovasculară cu tahicardie, palpitaţii,
modificarea tensiunii arteriale; gastrointestinală cum ar fi greaţă, vărsături, modificare
a tranzitului intestinal. Mai putem întâlni modificări respiratorii cu senzaţia de lipsă d
e aer, senzaţia de sufocare şi în mod particular senzaţia de “nod în gât” care nu are nici
bstrat organic ci este numai o manifestare somatoformă. Alte manifestări care se pot
întâlni sunt: tremurături, fatigabilitate, transpiraţii, cefalee, ameţeli etc. Apare în tu
burări anxioase. Paratimiile (tulburările calitative ale afectivităţii) sunt reacţii abera
nte şi indecvate, paradoxale faţă de motive, situaţii sau evenimente. Inversiunea afecti
vă este o reacţie negativă faţă de persoane pe care le-a iubit înainte de a se îmbolnăvi (p
raţi, copii). Apare în schizofrenie. Ambivalenţa afectivă este caracterizată prin prezenţa
imultană a două emoţii sau sentimente opuse, contradictorii. Apare în schizofrenie.
Semiologia voinţei. Voinţa este funcţia psihică prin care se realizează trecerea conştientă
la o idee sau un raţionament la o activitate sau la inhibiţia unei activităţi, în vederea
realizării unui anumit scop. Desfăşurarea actului voliţional cuprinde mai multe etape:
-Formularea scopului: sub raport afectiv tendinţa este trăită ca o dorinţă iar în planul co
iinţei devine motiv. -Lupta motivelor: motivul apărut se luptă cu alte motive potenţiale
sau active. În cazul scopului unic lupta se tranşează spontan. -Adoptarea hotărârii: cons
tă în definirea scopului şi pregătirea acţiunii. -Execuţia (îndeplinirea) acţiunii: trecere
acţiune implică efortul voliţional, predomină aspectul cantitativ al procesului voliţional
(răspunde la întrebarea “cât poţi?”). Tipurile de voinţă: Voinţa activă: stă la baza pesev
cităţii şi îndeplinirii izbutite a unei activităţi. Are rol mobilizator, de susţinere a efo
lui voliţional şi mai poartă denumirea de voinţă de suport. Voinţa inhibitorie este respons
bilă de stăpânirea de sine, determină reţinerea în anumite situaţii, frânează reacţia imedi
ne unor tendinţe impulsive, stă la baza conduitei amânării. Tulburările de voinţă sau disbu
le Hiperbulia reprezintă exagerarea forţei voliţionale. Poate apare la normali, iar în p
atologie apare rar deoarece se dezorganizează suportul motivaţional; o întâlnim în stări ob
esivo-fobice, la toxicomanii hiperbulia are caracter unidirecţional şi electiv în sens
ul procurării drogului. În cadrul tulburării delirante hiperbulia este selectivă şi unilat
erală. Hipobulia este scăderea forţei voliţionale ce se traduce prin scăderea capacităţii d
acţiona. Pacientul ştie ce trebuie să facă dar nu poate. Este comună unei mari părţi din p
logia psihiatrică: depresie, schizofrenie, demenţe. Abulia: lipsa de iniţiativă, incapac
itatea de a acţiona. Apare în catatonie, depresii profunde. 18
Tulburările calitative ale voinţei Disabulia reprezintă dificultatea de a trece la o a
cţiune sau de a sfârşi o acţiune începută, însoţită de perplexitate şi cu o notă afectiv ne
în schizofrenie. Parabulia este insuficienţa voliţională însoţită sau determinată de anumi
rinţe, pulsiuni sau acte paralele. Apare în nevroze motorii (ticuri). Impulsivitatea
constă în insuficienţa voinţei pasive, inhibitorii ceea ce duce la lipsa de frână şi compo
ment impulsiv. Rezultă acte impulsive, intempestive cu un caracter antisocial, rep
robail şi dramatic. Apare în tulburările de personalitate.
Depersonalizarea Situată la “frontiera psihopatologiei conştiinţei şi a personalităţii” (S.
n). Depersonalizarea este o stare (nu este un simptom sau sindrom). P. Janet con
sidera că “nu este o stare, ci un moment de evoluţie”. În depersonalizare elementul esenţia
este impresia de schimbare. Depersonalizarea poate viza impresia de schimbare p
sihică numită desanimare sau schimbare somatică, desomatizare. Este redată prin sentimen
tul anxiogen al modificării propriului eu: “au impresia că nu mai sunt ei, caută să se regă
ească pe ei înşişi, par a fi pierdut simţul unităţii propriei persoane”. Starea de deperson
re “se trăieşte” prin impresia de inautenticitate, această modificare atinge forul intim a
l individului, subiectivitatea sa profundă. Este trăită pe fundalul unei profunde îngrij
orări şi reuneşte anxietate, perplexitate şi stranietate. Derealizarea Derealizarea repr
ezintă impresia (sentimentul) de înstrăinare, îndepărtare şi nonfamiliaritate a realităţii
anterior. Pacietul are sentimentul iluzoriului, irealităţii, cu un colorit cenuşiu; se
exprimă prin pierderea autenticităţii şi a receptivităţii psihosenzoriale a ambianţei.
19
PERSONALITATEA Personalitatea umană constituie, direct sau indirect, terenul de in
tersecţie al mai multor discipline ştiinţifice; este un univers care incită permanent la
cunoaştere. Termenul se referă la disponibilităţile generale şi caracteristice exprimate
de o persoană şi conturează identitatea ei specifică. Personalitatea se referă la forme di
stincte şi caracteristice de gândire, emoţionalitate şi comportament care definesc stilu
l personal al unui individ şi-i influenţează interacţiunile cu mediul. Definirea persona
lităţii Termenul de personalitate vine de la cuvântul etrusc “persona” (mască, rolul jucat
e actor pe scenă) şi desemnează omul considerat sub toate aspectele: biologico-genetic
e, psihologice, morale, culturale si sociale. Este integrat în sistemul conceptual
de diverse discipline (psihologie, sociologie, pedagogie, istorie, etică, politol
ogie) unde cunoaşte accepţiuni relativ diferite: sociologia atribuie termenul pentru
a diferenţia indivizii după contribuţia adusă într-un anumit domeniu de activitate; psiho
logia atribuie termenul la fiecare dintre indivizii normali. Există un număr mare de
teorii privind personalitatea, fiecare dintre acestea oferind o definiţie proprie
. G. W. Allport şi H. S. Odbert (1936) au inventariat un număr de 50 de definiţii ale
personalităţii, iar Mc Cleland (1951) un număr de peste 100. În structura personalităţii au
fost identificaţi 300 de factori şi 1000 de variabile (Eysenck, Cattel, Guilford). P
rincipalele divergenţe dintre autori se referă la conţinutul personalităţii, a metodologie
i folosite în studiul ei şi a modului de interpretare a informaţiilor. Redăm câteva dintre
definiţiile reprezentative privind personalitatea: - este organizarea dinamică în cad
rul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul
său specific (G. Allport, 1981); - este unitatea bio-psiho-socială constituită în proce
sul adaptării individului la mediu şi care determină un mod specific, caracteristic şi u
nic de comportare în diversitatea situaţiilor externe (Mischel, 1968; Wiggins, 1971)
; - este un sistem hipercomplex, cu autoorganizare, teleonomic, determinat biolo
gic şi socio-cultural, cu o dinamică specifică, individualizată (M. Golu, 1972, 1993) et
c. În urma analizei diverselor definiţii sunt evidenţiate, în general, următoarele caracte
ristici ale personalităţii (Perron, 1985): - globalitatea: personalitatea este const
ituită din ansamblul de caracteristici ce permit descrierea şi identificarea unei pe
rsoane printre celelalte; - coerenţa: există o anumită organizare şi interdependenţe ale e
lementelor componente ale personalităţii; - stabilitatea temporală: există anumite legi
de organizare care au o acţiune permanentă, astfel chiar dacă persoana se dezvoltă, se t
ransformă, ea îşi păstrează identitatea. Psihologia personalităţii încearcă, pe de o parte
e diferenţele interindividuale, iar pe de altă parte, să sintetizeze într-o imagine inte
gratoare persoana. Personalitatea poate fi abordată din mai multe perspective: - g
eneral-uman, în sensul că fiecare individ prezintă anumite particularităţi caracteristice,
comune tuturor oamenilor; - tipologic (de grup), nivel care se referă la faptul că
indivizii aparţinând anumitor grupări sociale, colectivităţi, epoci istorice, au trăsături
acteristice care-i diferenţiază de alţi indivizi; - particular (individual) - în sensul
că fiecare om este unic şi irepetabil din punct de vedere al configuraţiei trăsăturilor sa
le; aşa cum nu există doi indivizi identici din punct de vedere anatomofiziologic, c
u atât mai mult la nivelul deosebit de complex al personalităţii repetabilitatea nu es
te posibilă. 20
Cunoaşterea obiectiv-ştiinţifică a personalităţii, stabilirea mecanismelor şi modelelor exp
ative ale acesteia sunt deosebit de dificile datorită complexităţii acesteia. La forma
rea personalităţii contribuie o diversitate de factori: ereditatea; educaţia, cultura
etc. Complexitatea personalităţii determină necesitatea participării mai multor discipli
ne la studierea ei: biologice, psihologice, sociale, culturale. Teorii ale perso
nalităţii Psihologia personalităţii are, în general, două obiective majore: separarea varia
ilelor specifice, care diferenţiază indivizii (diferenţele interindividuale); sintetiz
area proceselor psihologice care pot influenţa interacţiunea individului cu lumea într
-o perspectivă globală, a întregii persoane. Vom prezenta direcţiile majore de abordare
ale personalităţii din următoarele perspective: psihanalitică; psihometrică; învăţării soci
anistă. Fiecare dintre aceste abordări oferă o serie de răspunsuri cu privire la natura,
dezvoltarea personalităţii, ipotezele care stau la baza fiecăreia dintre ele, oferind
în acelaşi timp o anumită notă specifică. Mulţi dintre psihologii contemporani preferă o o
ntare eclectică, respectiv combinarea de elemente provenind din diferite moduri de
abordare, în scopul obţinerii unei viziuni integratoare proprii sau pentru a ajuta
la rezolvarea unor probleme practice. Abordarea psihanalitică Conform teoriei lui
Freud, comportamentul este produs de conştient şi de forţe instinctive. Freud a elabor
at un model în care a identificat trei niveluri ale psihicului: conştientul, preconşti
entul şi inconştientul. Conştientul conţine gândurile şi sentimentele de care individul îşi
ma la un moment dat. Principala sa funcţie este să răspundă la realitatea externă, de a ev
ita pericolul, de a menţine un comportament acceptabil social. Incoştientul conţine am
intiri reprimate („uitate”), incluzând dorinţe şi impulsuri în proporţie ridicată sexuale s
resive. Acestea pot determina gânduri şi comportamentele conştiente. Preconştientul conţin
e gânduri ce nu sunt conştiente la un moment dat, dar care la nevoie sunt accesibile
. El acţionează ca un filtru, cenzurând dorinţele inacceptabile, permiţând pătrunderea lor
nştient atunci când li se acceptă originile inconştiente. Oamenii se nasc cu pulsiuni in
stinctuale care le motivează şi adaptează comportamentul încă din copilărie. O idee central
lui Freud pentru a explica originile personalităţii a fost conceptul de libido, pe
care-l consideră ca fiind o energie vitală generală, motivantă. Energiile instinctuale (
pulsiunile sexuale şi cele agresive) se acumulează în timp, în condiţiile în care nu apare
n mijloc de a le elibera. Influenţele asupra comportamentului pot fi: reducerea te
nsiunii; nevoia de a face faţă cerinţelor imediate ale mediului sau istoriei dezvoltării
personale din copilărie. Orice comportament are determinări multiple. Experienţele do
bândite în copilărie au o influenţă importantă asupra dezvoltării personalităţii. Ulterior,
consideră că personalitatea este constituită din trei structuri majore: Sinele (inconşti
entul, Id), Eul (preconştientul, Ego), şi Supraeul (conştientul, Superego). Sinele est
e determinat biologic şi conţine toate imboldurile lăuntrice, pulsiunile şi instinctele.
Acesta se manifestă pe baza principiului plăcerii, de satisfacere imediată a dorinţelor
. Eul se dezvoltă pentru a satisface nevoile sinelui într-o mod acceptabil social. A
cesta se manifestă, acţionează pe baza principiului realităţii. Supraeul reprezintă cadrul
ntern, individual (conştientul şi Eul ideal) al valorilor morale existente în cultura
societăţii respective. El indică persoanei ce ar „trebui” sau „nu ar trebui” să facă. În mu
te, această parte a personalităţii este ca şi Sinele mai puţin realistă, exigenţele sale fi
atât de pretenţioase încât este imposibil de realizat. Freud consideră că aceste component
ale personalităţii sunt într-un conflict permanent. Eul menţine echilibrul între solicităr
le Sinelui, Supraeului şi realitate. Pentru aceasta, Eul elaborează o serie de mecan
isme de 21
apărare, care îi permit să se protejeze împotriva presiunilor exercitate de Sine şi Suprae
u. Acestea sunt strategii inconştiente, utilizate de individ pentru a se proteja d
e anxietate, vină, durere etc. Indivizii diferă privind pragul de manifestare a anxi
etăţii şi privind mecanismele de apărare folosite pentru a face faţă acesteia. Utilizarea l
r pentru a face faşă presiunilor vieţii pe termen scurt este considerată o strategie nor
mală, iar o utilizare exagerată, pe termen lung este periculoasă, nesănătoasă. Analiza real
zată de Buckley (1995) găseşte că Freud a descris zece mecanisme de apărare: refularea, re
gresia, sublimarea, formaţiunea reacţională, proiecţia, întoarcerea împotriva propriei pers
ane, transformarea în contrariu, introiecţia sau identificarea, anularea retroactivă,
izolarea. Prezentăm, pe scurt, definiţiile acestor mecanisme de apărare: - refularea (
reprimarea) reprezintă eliminarea din conştient a amintirilor, sentimentelor, dorinţel
or dureroase, iar individul încearcă să uite gândul sau impulsul interzis. Este mecanism
ul de apărare de bază al teoriei lui Freud; - regresia, reprezintă manifestarea unui c
omportament caracteristic unui stadiu timpuriu al vieţii, lipsit de conflicte, ame
ninţări pentru a scăpa de situaţii stresante (ex., dorinţa de întoarcere la stadiul de copi
mic la apariţia a unui nou născut în familie, sau în situaţie de boală); - sublimarea, în
e impulsurile neacceptate sau dorinţele frustrate sunt exprimate sau satisfăcute pri
ntr-o activitate substitutivă (ex., direcţionarea unei dorinţei de a face faţă unor greutăţ
re activităţi artistice, orientarea impulsurilor agresive către o activitate sportivă);
- formaţia reacţională se referă la înlăturarea, suprimarea dorinţelor prin exagerarea atit
nilor şi comportamentelor, astfel încât acestea să se transforme în opusul lor; - proiecţia
implică atribuirea propriilor sentimente, dorinţe, către altă persoană (ex., Alţii sunt vin
vaţi de situaţia în care mă aflu; afirmaţia: „Ea mă urăşte!”, înseamnă „O urăsc!”); - întoa
ei persoane se referă la refuzarea inconştientă a propriei agresivităţi, pe care o deturne
ază dinspre celălalt pentru a o orienta asupra propriei persoane (mecanismul se poat
e afla la originea unor sentimente de culpabilitate, a unei nevoi de pedepsire,
a unei nevroze de eşec sau a unor tentative de autodistrugere); - identificarea se
referă la creşterea sentimentului valorii prin identificarea cu persoana sau instit
uţia care prezintă valoare; - transformarea în contrariu: dorinţa nu este numai refulată,
ci şi înlocuită printr-o pulsiune contrară (perechile sadism-masochism, voyeurism-exhibiţi
onism, care arată trecerea de la activitate la pasivitate: a produce suferinţa – a suf
eri şi a privi – a fi privit, precum şi transformarea iubirii în ură); - anularea retroact
ivă este iluzia potrivit căreia un eveniment, o dorinţă, o acţiune conflictuale ar putea f
i anulate graţie puterii absolute a unei acţiuni sau dorinţe ulterioare, considerată a a
vea un efect de distrugere retroactivă (forme: succesiunea a două formule verbale sa
u a două conduite diferite, a doua suprimând-o pe cea dintâi în mintea persoanei; acţiunea
care posedă puterea de distrugere trebuie să fie inversul celei dintâi pentru a putea
fi eficientă; o experienţă neplăcută este repetată prin inversarea rolurilor, fiind astfel
anulată. Aceasta se bazează pe ambivalenţă, definită ca fiind coexistenţa a două sentimente
treme şi opuse, cel mai adesea iubire şi ostilitate faţă de aceeaşi persoană. Adepţii teori
lui Freud au dezvoltat mecanismele de apărare ale Eului: listele realizate de dife
riţi autori descriu un număr de 43 de mecanisme de apărare. În glosarul manualului DSM I
II-R sunt menţionate un număr de optsprezece mecanisme de apărare şi definiţiile aferente
acestora. DSM-IV propune o scală a funcţionării defensive precum şi o fişă de evaluare. Cli
icianul trebuie să alcătuiască o listă de şapte mecanisme de apărare specifice sau stiluri
e coping detectate la subiectul examinat, începând cu cel mai marcant. Apoi clinicia
nul trebuie să indice stilul defensiv predominant, stabilit în funcţie de cele şapte niv
eluri de funcţionare defensivă. Evaluarea reflectă apărările sau stilurile de coping pe ca
re pacientul le utilizează în momentul examinării, dar ţine seama şi de datele culese pent
ru perioada imediat anterioară evaluării. Stilul defensiv observat are o valoare pre
dictivă importantă pentru sănătatea mintală viitoare a persoanei. 22
Conform teoriei lui Freud, conflictele nerezolvate determină apariţia anxietăţii, care s
e poate manifesta în: vise (considerate împliniri deghizate ale dorinţelor reprimate);
tulburări nevrotice (crize acute de anxietate şi temeri iraţionale). Prezentăm câteva din
tre mecanismele tipice de apărare ale Eului propuse de psihanalişti, altele faţă de Freu
d, care au legătură cu problematica noastră (J. C. Coloman, 1950): - fantezia se referă
la satisfacerea dorinţelor frustrate prin realizări imaginare; - compensaţia, reprezin
tă mascarea unei slăbiciuni prin accentuarea unor trăsături dorite sau acceptarea frustrăr
ii într-un anumit domeniu prin suprasatisfacerea altuia; - substituirea reprezintă r
edirecţionarea sentimentelor sau comportamentelor către un obiect sau altă persoană, ca
urmare a imposibilităţii exprimării lor în forma reală (ex., cearta cu partenerul de viaţă,
rma unui conflict avut la serviciu), - negarea reprezintă refuzul de a accepta rea
litatea (ex., neacceptarea bolii sau a infidelităţii partenerului); - reprimarea (ve
zi refularea), reprezintă eliminarea din conştiinţă a amintirilor, sentimentelor şi dorinţe
or dureroase sau înspăimântătoare şi depozitarea lor în inconştient (uitarea motivată); - r
izarea se referă la găsirea unei scuze rezonabile sau încercarea de a proba faptul că un
comportament este raţional şi justificabil pentru o anumită acţiune (“Ar fi putut fi şi ma
rău, alţii suferă mai mult decât mine”; “Sunt vinovat pentru îmbolnăvire, trebuie să supor
vind dezvoltarea personalităţii, Freud consideră că individul trece printr-o serie de st
adii, denumite de autor psihosexuale (libidinale). Stadiile sunt conturate în funcţi
e de caracteristicile fiecărei etape de dezvoltare a personalităţii copilului, în care l
ibidoul (energia sexuală, plăcerea fizică) se concentrează asupra unor anumite regiuni a
le corpului: gură, anus sau zona genitală. Evoluţia satisfăcătoare a acestor etape ale cop
ilăriei are o foarte mare influenţă asupra profilului ulterior al personalităţii adultului
. Fiecare stadiu aduce cu sine o serie de probleme ce trebuie depăşite în raport cu de
zvoltarea ulterioară. Eşecul în realizarea satisfăcătoare a unui anumit stadiu va avea ca
rezultat fixaţia (stagnarea dezvoltării în stadiul respectiv). Aceasta determină menţinere
a unora dintre caracteristicile stadiului respectiv şi în etapele ulterioare de dezv
oltare. Cazurile mai severe de fixaţie vor conduce la apariţia nevrozelor în viaţa de ad
ult. Vom descrie, pe scurt, stadiile psihosexuale stabilite de Freud: - stadiul
oral (de la naştere la 1 an): Sinele este dominant; energia libidinală este centrată a
supra gurii, copilul obţinând satisfacţie prin supt şi mişcare. Aceste stadiu este împărţit
subfaze: suptul pasiv urmată de subfaza mişcării active, agresive. Fixaţia poate fi cauz
ată de: suprasatisfacere sau frustrarea copilului de nevoile orale. Aceasta se poa
te manifesta mai târziu prin dependenţe (fumatul, alcoolismul, lăcomia, sarcasmul exce
siv); - stadiul anal (al doilea an de viaţă): energia libidinală se centrează asupra sen
zaţiilor de plăcere de la nivelul mucoaselor rectului. În această etapă copilul este capab
il să-şi exercite un anumit control asupra unor funcţii ale corpului. Astfel, el poate
mulţumi părinţii prin menţinerea curăţeniei, sau, din contră, nemulţumi părinţii prin murd
ul depus de părinţi pentru a-i impune o anumită igienă, constituie pentru copil un eveni
ment deosebit. Fixaţia rezultată din conflictul dintre copil şi părinţi în timpul instruiri
igienice, poate duce la apariţia în perioada vieţii de adult fie la manifestarea unei
personalităţi excesiv preocupată de curăţenie şi sistematizare (efectul expulzării), fie a
ei personalităţi refractare, avare, obsesivă (efectul retenţiei); - stadiul falic (3-6 a
ni): energia libidinală se centrează asupra organelor genitale, sentimentele devin s
exuale. Freud descrie problemele caracteristice copilului de sex masculin în cadru
l Conflictului Oedip: fanteziile copilului includ dorinţele unei intimităţi sexuale cu
mama lui; invidiază relaţia intimă dintre tată şi mamă; se teme de pedeapsă, sub forma cas
i dorinţelor sale interzise. În mod normal, conflictul se rezolvă odată ce copilul se id
entifică cu tatăl lui. Dezvoltarea copiilor de sex feminin este mai puţin conturată. Aut
orul descrie Conflictul Electra, acela în care fetiţa se consideră deja castrată, deoare
ce nu posedă penis şi suferă de invidie datorită lipsei acestuia. Acesta favorizează dezvo
ltarea unui sentiment de ataşament puternic şi de iubire faţă de tată. În final, fetiţa se
ntifică cu mama ei. Din aceste identificări cu părintele de acelaşi 23
sex, rezultă următoarele consecinţe: copilul adoptă rolul de gen ce va fi urmat în viaţă; a
tă standardele morale ale părinţilor, atitudinile, şi interdicţiile împreună cu standardele
rale ale societăţii; astfel, se naşte Supraeul. Fixaţia constă în nerezolvarea adecvată a c
lictelor datorită unei abordări fără tact a părinţilor, iar acestea vor continua să se mani
te şi în viaţa adultă. Fixaţia din acest stadiu de dezvoltare stă la baza majorităţii nevro
din perioada adultă. După acest stadiu de dezvoltare urmează perioada de latenţă (de la şa
e ani la pubertate), care este o etapă de calm relativ şi în care libidoul este slab. În
această perioadă se dezvoltă Eul, în special privind deprinderile sociale şi intelectuale
. - stadiul genital (pubertatea), în care modificările hormonale stimulează reapariţia l
ibidoului, se intensifică interesul pentru plăcerea sexuală, se dezvoltă atitudinile şi tră
rile sexuale adulte. Diferiţi autori aduc o serie de obiecţii teoriei lui Freud. Din
tre acestea menţionăm (Eysenck şi Wilson, 1973): folosirea unui eşantion limitat, format
din adulţi care suferă de anumite tulburări de natură psihologică; folosirea metodei stud
iului de caz şi notarea selectivă a problemelor pacienţilor; procesele descrie nu pot
fi observate în mod direct, deducţiile referitoare la comportamentul uman fiind desc
hise unei explicaţii alternative; supraevaluarea factorilor biologici implicaţi în dez
voltarea personalităţii; teoria nu este capabilă să prezică dezvoltarea socială a individul
i, ea poate fi utilizată pentru a explica ceva după producerea evenimentului; ambigu
itatea multor concepte şi dificultăţi în măsurarea lor obiectivă. Teoria elaborată de Freud
te apreciată pentru faptul că ea oferă o interpretare coerentă a comportamentului uman,
pentru modul de gândire original şi ideile stimulatoare cuprinse. Freud a avut mulţi a
depţi, dintre aceştia ne vom referi la aspectele importante ale teoriilor lui C. G.
Jung, A. Adler, E. Erikcson. Teoria psihanalitică a lui C. G. Jung extinde concept
ualizarea freudiană a inconştientului, propunând existenţa unui inconştient colectiv. Auto
rul consideră că aşa cum organismul uman conţine structuri vechi ce au aparţinut strămoşilo
psihicul conţine amintiri ale experienţei umane. Inconştientul colectiv nu este direct
accesibil, dar este revelat prin mituri, simboluri artistice create de diferite
le culturi. Acesta conţine arhetipuri, simboluri universale care revin frecvent în a
rtă, literatură religie (de ex., Dumnezeu, Învierea, eroii din legende, vârstnicii etc.)
. În concepţia autorului, libidoul este în esenţă, mai degrabă, spiritual decât sexual. Jun
onsideră că în dezvoltarea în personalităţii un rol important îl au factorii externi. El su
că dezvoltarea personalităţii se realizează de-a lungul întregii vieţi şi nu este determin
e experienţa din perioada copilăriei timpurii. Autorul realizează o tipologie a person
alităţii: tipul de temperament introvert (centrat pe sine însuşi) şi extravert (centrat pe
lumea exterioară). Teoria psihanalitică a lui A. Adler, care susţine faptul că cea mai
importantă pulsiune umană este nevoia de putere şi de superioritate. Fără a nega existenţa
otivelor inconştiente, pentru autor motivaţia apare ca fiind conştientă. Teoria psihanal
itică a lui E. Erikson (1959). Autorul consideră că Freud exagerează rolul pe care îl are
sexualitatea în determinarea personalităţii, neglijând importanţa forţelor sociale care inf
uenţează dezvoltarea. El acordă atenţie dezvoltării Ego-ului, considerând că acesta este ca
il să reacţioneze independent de impulsurile instinctuale şi de conflictele interne cu
Id-ul şi Superegou-ul. În condiţiile existenţei unui mediu adecvat, Ego-ul poate realiz
a un echilibru satisfăcător între influenţele sociale şi forţele interne. Ca şi Freud, Erik
consideră că individul în fiecare etapă a vieţii achiziţionează aspecte noi ale psihosocia
ui şi se confruntă cu o serie de crize care trebuie să fie rezolvate în vederea dezvoltări
i unei personalităţi sănătoase. Aceste crize apar din conflictul dintre posibilităţile de r
laţionare ale persoanei şi solicitările mediului social. În orice moment al dezvoltării, p
ersonalitatea este un produs al modului în care au fost rezolvate aceste conflicte
. Nivelul de succes la care sunt rezolvate fiecare dintre conflicte va determina
starea de bine din punctul de vedere psihologic al individului pentru un anumit
moment. În teoria lui Erikson, conflictele sunt centrate pe relaţiile individului c
u alţi membri. Problemele psihologice apar atunci când individul este insuficient pr
egătit pentru a face faţă diferitelor exigenţe ale societăţii. 24
El susţine existenţa unor stadii psihosociale (nu psihosexuale ca Freud) pe care ind
ividul le parcurge în timpul vieţii sale. În opoziţie cu Freud, care accentua importanţa a
nilor copilăriei pentru viitoarea personalitate, Erikson a considerat că aceste stad
ii ale dezvoltării acoperă întreaga viaţă a individului, în fiecare dintre acestea individu
confruntându-se cu un anumit set de probleme şi de conflicte: - infantil (0-1 an) a
re la bază conflictul încredere-neîncredere (existenţa satisfacţiei şi confortului va condu
e la dezvoltarea unei atitudini încrezătoare faţă de mediu şi speranţă în viitor); - copilă
(1-3 ani) are la bază conflictul autonomie-îndoilală, dependenţă (provocările fizice înfrun
e pot susţine încrederea sau dimpotrivă, incapacitatea); - copilăria mijlocie (3-6 ani)
are la bază conflictul între iniţiativă-vinovăţie, retragere (asumarea de responsabilităţi
conduce la dezvoltarea simţului de iniţiativă sau de vinovăţie dacă acestea nu sunt îndepl
te, finalizate corespunzător); - copilăria mare (6-12 ani) are la bază conflictul sigu
ranţă, eficienţă-inferioritate (înfruntarea de noi provocări poate conduce la creşterea efo
lui pentru depăşirea lor sau poate dezvolta un sentiment de incapacitate, incompetenţă);
- adolescenţa (12-18/20 ani), constituie momentul în care trebuie rezolvat conflict
ul identificareconfuzia rolului (noile şi diferitele roluri sociale, apartenenţa la
grupuri sociale diferite duce la dezvoltarea identităţii proprii, sau multitudinea d
e roluri poate duce la suprasolicitare); - tânărul adult (20-30/35 ani) are la bază co
nflictul intimitate-izolare care se dezvoltă datorită frecvenţei relaţiilor cu alţii (capa
citatea de a iubi - mutualitatea afectivă - şi de a răspunde angajamentelor faţă de ceilalţ
sau relaţionarea superficială); - adultul (35-50/60 ani) are la bază conflictul reali
zare, creaţie-stagnare, rutină creatoare (viaţa poate fi productivă, aduce contribuţii, re
sponsabilitate sau este limitată, pasivă şi tendinţa de exagerare a preocupărilor faţă de s
); - bătrâneţea (de la 60 de ani) are la bază conflictul integritate-disperare (satisfacţi
e pentru propria viaţă şi acceptarea morţii sau regrete pentru pierderea oportunităţilor şi
ama de moarte) Conform autorului rezolvarea conflictelor iniţiale este necesară pent
ru a asigura individului posibilitatea de a le stăpâni şi rezolva pe cele ulterioare.
Erikson consideră că stadiile psihosociale sunt universale, indiferent de cultura in
divizilor. Din perspectiva lui Erikson, criza centrală a întregii dezvoltări în timpul v
ieţii este conflictul între identitate şi confuzia de rol, conflict care apare în adoles
cenţă. Obiectivul principal al adolescentului în această perioadă este formarea unei ident
ităţii a Eului sau simţul Sinelui. Conform autorului, identitatea Eului are trei compo
nente principale: simţul unităţii (acordul între percepţiile sinelui); simţul continuităţii
epţiilor sinelui în timp; simţul reciprocităţii între propriile percepţii ale sinelui şi mo
care este perceput individul de către ceilalţi. Pentru a ajunge la un simţ clar şi coere
nt al identităţii, adolescenţii se implică în diferite roluri, fără a se angrena în mod con
vreunul. Atitudinile şi valorile stabile, alegerea ocupaţiei, stilul de viaţă se integr
ează în mod gradual. Eşecul în dobândirea unei identităţi clare, durabile şi confortabile a
rezultat difuziunea rolului, respectiv simţul confuziei dintre ceea ce doreşte şi cin
e este individul respectiv. Presiunile puternice din partea familiei sau societăţii
pot determina dezorientarea şi disperarea tânărului, care au ca rezultat înstrăinarea fizi
că sau mintală de mediile normale. În cazurile extreme ale difuziunii rolului, tânărul poa
te adopta o identitate negativă. Erikson arată că femeile se dezvoltă diferit faţă de bărba
ivind dezvoltarea identităţii. Acestea manifestă tendinţa de amânarea a dezvoltării identit
până la găsirea partenerului de viaţă, care are un rol important în determinarea statutului
lor. Abordarea psihometrică Acest mod de abordare reprezintă o orientare şi nu o teori
e propriu-zisă a personalităţii. Abordarea din perspectiva trăsăturilor este legată de sepa
area diferitelor variabile ale personalităţii. Această abordare oferă puţine elemente în le
ură cu dinamica personalităţii.
25
Modelul lui H. Eysenck (1979). Autorul teoriei foloseşte metoda analizei factorial
e a personalităţii şi încearcă să stabilească o legătură între rezultatele cercetărilor sal
ile mai vechi ale temperamentului. Concepţia trăsăturilor de personalitate, în care se îns
crie şi cercetările lui Eysenck, arată că indivizii se distribuie statistic de-a lungul
unei axe introversiune-extraversiune, majoritatea lor având tendinţe specifice acest
ei trăsături. A doua axă corespunde nevrozismului (stabil/instabil emoţional), desemnând l
a Eysenck atât instabilitatea emotivă, cât şi hiperactivitatea. Indivizii care manifestă u
n nivel ridicat al nevrozismului sunt: foarte anxioşi; se plâng de probleme diverse
(digestie, dureri de cap); au o predispoziţie către tulburări nevrotice. El susţine că aceş
i factori esenţiali ai personalităţii sunt moşteniţi. Autorul a realizat un chestionar (In
ventar de Personalitate Eysenck, EPI) care măsoară aceste trăsături. S-au constatat grup
uri tipice de indivizi ce se repartizează pe axele introversiei şi nevrozismului: vânzăt
orii care sunt indivizi extravertiţi şi puţin emotivi; funcţionarii care sunt stabili (c
ontrolaţi) emoţional, sunt mai introvertiţi; indivizii anxioşi sau isterici sunt cei car
e au cele mai mari scoruri la nevrozism. Autorul a pus în relaţie factorii din teori
a sa cu tipologiile mai vechi; a lui Hipocrate şi Galenus, care se bazează pe ideea
unei predominanţe la fiecare individ a uneia din cele patru umori fundamentale (sâng
ele, bila galbenă, flegma, bila neagră) pentru a da cele patru caractere: sangvinic,
coleric, flegmatic şi melancolic. În tabelul de mai jos sunt prezentate principalel
e caracteristici ale tipurilor de personalitate evaluate de Chestionarul lui Eys
enck. INTROVERTIT Morocănos Anxios Defensiv Pesimist Sobru Nesociabil Rezervat Lin
iştit Pasiv Prudent Meditativ Paşnic Controlat Serios Constant Calm NESTABIL Iritabi
l Agitat Agresiv Excitabil Capricios Impulsiv Optimist Coleric Activ Flegmatic S
angvin Sociabil Dezinvolt Vorbăreţ Spontan Vesel Vioi Degajat Antrenant EXTRAVERTIT
Melancolic
STABIL Teoria lui Eysenck are meritul de a face legătura dintre personalitatea nor
mală şi cea patologică. Teoria este criticată pentru numărul redus de factori de personali
tate, aceasta fiind considerată ca fiind mult mai complexă. Modelul lui R. B. Cattel
l (1965) Autorul cercetează personalitatea folosind asemănător lui Eysenck metoda anal
izei factoriale. Conform lui Cattell factorii de personalitate sunt de două catego
rii: interni şi externi. Cei externi 26
formează personalitatea aparentă (acele trăsături care sunt posibil de observat de către c
eilalţi). Factorii interni se află dedesubtul celor externi şi formează baza personalităţii
Autorul găseşte un număr de 16 factori interni esenţiali, pe baza cărora se poate realiza
un profil al personalităţii persoanelor. El elaborează un Chestionar de personalitate
(16 PF), care evaluează următoarele dimensiuni ale personalităţii: rezervat-sociabil; m
ai puţin inteligent-inteligent; sentimental-stabil emoţional; docil-autoritar; serio
s-nonşalant; expeditiv-conştiincios; timid-aventuros; dur-sensibil; încrezător-suspicios
; practic-fantezist; direct-viclean sigur de sine-anxios; conservator-îngrijorat;
dependent de grup-autonom; necontrolat-controlat; relaxat-încordat. Teoria este cr
iticată pentru faptul că tratează personalitatea ca pe un element prea static, nu ţine s
eama de variabilitatea comportamentului uman în diferite situaţii, nu ţine seama de fa
ptul că oamenii se maturizează psihologic. Modelul celor cinci factori al lui McGrae
şi Costa (1987) Între cercetători sunt controverse privind numărul factorilor de bază ai
personalităţii. Soluţia reprezentată de dimensiunea a unui număr de cinci factori de perso
nalitate constituie un consens între diverşi specialişti. McGrae şi Costa (1987) folosin
d analiza factorială asupra datelor obţinute cu ajutorul unor metode de evaluare dif
erite, găsesc în mod constant manifestarea următorilor factori de personalitate şi a trăsăt
rile lor reprezentative: neuroticism: calm-îngrijorat; rezistent-vulnerabil; sigur
-nesigur; extraversiune: retras-sociabil; tăcut-vorbăreţ; inhibat-spontan; deschidere:
convenţional-original; temător-îndrăzneţ; conservator-liberal; amabilitate: iritabil-amab
il; insensibil-sensibil; egoist-altruist; conştiinciozitate: nepăsător-grijuliu; neser
ios-de încredere; neglijent-conştiincios. Abordarea umanistă Psihologii umanişti conside
ră că obiectul de studiu al psihologiei ar trebui să fie experienţa conştientă, subiectivă
ndividului. Ei pun accentul pe unicitatea fiinţelor umane, pe libertatea lor de a-şi
alege propriul destin. Teoria consideră că oamenii sunt orientaţi pentru atingerea pr
opriului lor potenţial, a maximului dezvoltării personale, în cadrul propriilor limite
. Printre cei mai importanţi exponenţi ai abordării umaniste a personalităţii sunt A. Masl
ow şi C. Rogers. Teoria ierarhiei nevoilor a lui Maslow. În studiul personalităţii Maslo
w (1954) este interesat în primul rând de motivele care îi impulsionează pe oameni. El c
onsideră că există două tipuri de motivaţii: datorate lipsei (de deficit), respectiv nevoi
a de reducere de tensiuni fiziologice cum sunt foamea, setea etc.; datorate creşte
rii (de dezvoltare personală), care este legată de satisfacerea unor nevoi cum sunt
cea de dragoste, de apreciere etc. Studiind motivele persoanelor într-un număr mare
de situaţii, Maslow arată că acestea au tendinţa de a se regăsi într-un pattern specific, c
re poate forma o ierarhie. În raport de importanţa trebuinţelor, „piramida” lui Maslow are
cinci niveluri distincte: nevoi biologice fundamentale, de securitate, de apart
enenţă la un grup, de stimă şi statut social, de autorealizare. Nevoile de la baza ierar
hiei (fiziologice) sunt cele mai presante, necesitând satisfacerea lor înaintea celo
r aflate la nivelul de vârf al ierarhiei. În opinia sa, nevoile cuprinse în această iera
rhie sunt înnăscute şi prezente la toţi oamenii. Conform autorului, motivaţia deficitară pr
vine din nevoi primare, ca foamea, setea şi din nevoi psihologice, ca nevoia de se
curitate. Aceste nevoi creează o tensiune care trebuie redusă. Creşterea sau dezvoltar
ea personală nu este esenţială pentru supravieţuire şi va avea loc numai în condiţiile sati
cerii nevoilor aflate la baza ierarhiei (cele fiziologice). Maslow consideră că apog
eul satisfacerii nevoilor este reprezentat de motivele realizării de sine (autorea
lizare), care reprezintă nevoia persoanei de a-şi găsi împlinirea de sine şi de a-şi valori
ica întregul său
27
potenţial. Conform autorului numai 1% dintre oamenii sănătoşi ating satisfacerea nivelul
ui superior al ierarhiei. Modelul teoretic asupra motivaţiei propus de Maslow cuno
aşte o serie de critici (E. Jantsch (1975; M. Maruyama, 1973) legate de aspectul l
ui static, ordinea secvenţială de satisfacere a trebuinţelor, caracterul lui cultural
limitat. C. Mamali (1981), de asemenea, critică modelul teoretic al lui Maslow, su
bliniind caracterul lui static şi unideterminat. Teoria lui C. Rogers (1959) C. Ro
gers susţine că fiecare persoană este unică şi are o nevoie bazală, primară, de imagine poz
vă, respectiv de respectul şi admiraţia celorlalţi. În opinia sa, toţi oamenii se nasc cu o
tendinţă spre realizarea de sine. În centrul teoriei lui Rogers se află conceptul de sin
e (perceput şi ideal), de perspectivă asupra persoanei, care este dobândit în cursul exp
erienţei de viaţă a persoanei, prin intermediul tuturor percepţiilor, valorilor şi atitudi
nilor care se constituie ca eu. Sinele perceput influenţează modul în care persoana pe
rcepe lumea şi propriul său comportament. Sinele ideal reprezintă percepţia modului în car
e individul ar dori sau ar trebui să fie. Rogers consideră că o parte a personalităţii uma
ne se manifestă prin dorinţa continuă spre creştere şi dezvoltare. În acest sens, autorul s
sţine faptul că fiinţele umane au o necesitate fundamentală de autoactualizare, de a-şi de
zvolta şi realiza potenţialul propriu cât mai mult posibil. Pentru Rogers, forţa motivaţio
nală majoră este această tendinţă de realizare. Pentru că această necesitate este foarte im
tantă, Rogers susţine că persoana evaluează prin prisma ei toate experienţele de viaţă. Exp
enţele care încurajează dezvoltarea sunt percepute ca pozitive sau utile, iar cele car
e împiedică autoactualizarea sunt percepute ca negative sau neplăcute. Deoarece fiecar
e persoană are capacităţi şi tendinţe diferite, aceasta îşi elaborează propriul set de valo
ecifice, care pot să nu fie identice, dar care sunt, deseori, apropiate cu ale alt
ora. O altă necesitate a personalităţii evidenţiată de Rogers este nevoia de preţuire. În a
t sens, autorul susţine că orice persoană are nevoie să fie preţuită de alţii, nevoie care
manifestă prin dragoste, afecţiune sau respect. Această necesitate, în unele cazuri, poa
te deveni atât de importantă, încât să interfereze cu nevoia de actualizare; în aceste cond
i, persoana începe să aibă probleme. În general, cei din jur au tendinţa de a condiţiona pr
irea de un comportament adecvat. Fiecare persoană cunoaşte care sunt tipurile de com
portament care pot câştiga preţuirea celorlalţi. Ideile persoanei în relaţie cu preţuirea s
denumite condiţii de valorizare, ele fiind foarte importante în ghidarea comportame
ntului individual spre tipurile de comportament aprobate de societate. Dacă condiţii
le de valorizare impun persoanei să acţioneze pe căi opuse comportamentului de autoact
ualizare, dar apreciate pozitiv de către aceasta, apare ameninţarea realizării nevoii
respective (de autoactualizare). Această ameninţare conduce la anxietate, deoarece p
ersoana devine conştientă de lipsa de concordanţă dintre acţiunile şi valorile sale. Confor
autorului, datorită ameninţării produse de această neconcordanţă, persoana dezvoltă mecani
de apărare: negarea (refuzul admiterii existenţei discordanţei); distorsionarea (fals
ificarea sau modificarea amintirii sau experienţei neplăcute pentru ca aceasta să deve
nă mai puţin ameninţare). Aceste mecanisme au scopul de a proteja Sinele de confruntar
ea cu situaţia reală. Dezvoltarea unei personalităţi sănătoase presupune inexistenţa confli
lor între condiţiile de valorare şi dorinţa de autoactualizare. Autorul şi colaboratorii şi
au adus contribuţia în domeniul elaborării de metode de evaluare (de exemplu, Inventar
ul orientării personale destinat evaluării realizării de sine) şi cercetării psihoterapeut
ice. Criticele aduse teoriei se referă la terminologia neclar definită, accentuarea
stării de bine a individului.
28
Teoria constructelor personale a lui Kelly (1955) Autorul teoriei consideră că scopu
l psihologiei trebuie să fie descoperirea acelor dimensiuni pe care persoanele în ca
uză le folosesc pentru a interpreta sau pentru a explica aspecte legate de ele însel
e sau de lumea lor socială. Kelly denumeşte aceste dimensiuni constructe persoanle a
le individului, care constituie unitatea de bază a analizei. Conform autorului, in
divizii trebuie văzuţi ca oameni de ştiinţă care observă lumea, formulează şi testează ipot
divizii analizează comportamente, clasifică, interpretează evaluează aspecte legate de e
i înşişi şi de lumea lor. Aceştia pot elabora teorii false, credinţe care pot distorsiona f
lul în care evaluează evenimentele, persoanele sau pe ei înşişi. Autorul teorie elaborează
n instrument original de evidenţiere ale constructelor personale specifice unui in
divid: Testul Repertoriului de Constructe de rol (Rep Test). Criticii arată că atât Ke
lly, cât şi Rogers şi-au elaborat teoriile pornind de la observaţii făcute pe studenţi rela
iv sănătoşi. Teoriile unidimensionale ale personalităţii Teoriile analizate mai sus, au înc
rcat să descrie personalitatea ca un întreg şi să formuleze predicţii asupra comportamentu
lui persoanelor. Teoriile unidimensionale se concentrează asupra rolului jucat de
un anumit aspect al personalităţii în modelarea comportamentului: Teoria nevoii de rea
lizare a lui McClelland (1953) Teoria cercetează influenţele care se manifestă asupra
nevoii unei persoane de a obţine succes sau de a se situa la un nivel de excelenţă. At
kinson (1966) continuă studiile, adăugând o motivaţie asociată-teama de eşec. Teoria locul
ontrolului a lui Rotter (1954) Cercetările lui Rotter s-au concentrat asupra măsurii
în care o persoană se percepe ca fiind capabilă să-şi controleze propria viaţă (control in
n) sau, dimpotrivă, atribuie aceasta unor factori precum noroc, soarta, altor pers
oane etc. (control extern). Rotter (1966) a sugerat că există diferenţe între comportame
ntele oamenilor în raport de percepţia locului de control. Variabila se referă la conv
ingerile, atitudinile indivizilor privind localizarea factorilor care controlează
comportamentul, conturându-se ca o caracteristică de personalitate globală şi relativ st
abilă. Acesta se referă la localizarea controlului evenimentelor: în interiorul persoa
nei sau în evenimentele externe. Dacă persoana are locul de control interior va fi înc
linată să considere că ceea ce i se întâmplă este rezultatul propriilor eforturi. Dacă pers
a are locul de control exterior va fi înclinată să perceapă că ceea ce i se întâmplă este c
inţa norocului, a situaţiei sau a unor factori fără legătură cu ea. Pornind de la teoria ne
oii de realizare (Atkinson, 1966), Rotter elaborează o scală de atitudini (Locus of
Control Scale) prin care distinge persoanele care explică întăririle primite fie ca ur
mare a acţiunilor lor, ca fiind dependente de propriul lor comportament (control i
ntern), fie de factori situaţi dincolo de propriul comportament (control extern).
Este vorba despre explicaţiile (atribuirile) oferite de indivizi pentru a explica
sursele, cauzele succesului şi eşecului. Persoanele care se consideră capabile de a ex
ercita control asupra a ceea ce se întâmplă, vor căuta modalităţi de a face faţă evenimente
eplăcute, sau vor încerca reducerea efectelor negative datorită producerii evenimentul
ui. Aceste persoane rezistă, în general, mai bine la evenimentelor stresante faţă de cel
e cu un locul de control extern, care acceptă ceea ce li se întâmplă fără a încerca să acţi
entru a schimba desfăşurarea lor. De asemenea, s-a constatat că pierderea controlului
este stresantă. Diferenţele individuale privind controlul se manifestă la următoarele ni
veluri: cognitiv (convingere privind posibilitatea de a exercita control asupra
evenimentelor); preferenţial (nevoia controlului); comportamental (efortul depus p
entru obţinerea controlului). Conceptul locul de control a fost
29
relaţionat de către Rotter cu alte variabile ale personalităţii: alienarea, autonomia, c
ompetenţa, nevoia de succes. Dezvoltarea tendinţei (interne sau externe) a locului c
ontrolului este considerată de autor ca depinzând de situaţiile obiective şi de tipul de
cultură şi societate. Teoria auto-eficienţei (self-efficacy) a lui Bandura (1977) Ban
dura introduce în cercetare conceptul de auto-eficienţă care a fost pus în legătură cu teor
a aşteptării şi motivaţia. Conştiinţa propriei eficienţe este legată de simţul competenţei
Persoanele care au conştiinţa propriei eficienţe vor investi un efort mai mare pentru
realizarea unei sarcini, faţă de cele care se autoapreciază mai scăzut din acest punct d
e vedere. Persoanele care au convingerea propriilor capacităţi sunt mai tenace şi depu
n mai mult efort în activitate (de ex. activitatea sportivă; Weinberg, Gould şi Jackso
n 1979). Locul de control şi conştiinţa propriei eficienţe sunt legate de cauzele pe car
e persoanele le atribuie evenimentelor. Problema atribuirii, se referă la motivele
prin care sunt explicate de ce se întâmplă anumite lucruri. Este apreciat faptul că tip
urile de atribuiri făcute sunt importante în motivarea acţiunilor umane. Există mai mult
e stiluri atribuţionale care pot motiva acţiunile persoanelor. Seligman (1975) a ide
ntificat un stil atribuţional depresiv: persoanele care optează întotdeauna pentru o a
naliză negativă a lucrurilor. Acest stil atribuţional depresiv determină persoana să simtă
u nu are puterea de a influenţa evenimentele. Autorul consideră că acest stil similar
neajutorării dobândite, care se manifestă la animalele aflate într-o situaţie în care sunt
ipsite de puterea de a preveni consecinţele neplăcute. Chiar atunci când condiţiile se m
odifică şi neplăcerile pot fi împiedicate, acestea nu dezvoltă o reacţie nouă. Victimele un
abuzuri fizice sau psihice de durată pot învăţa să adopte, uneori, un set de comportamente
care se aseamănă cu neajutorarea dobândită. Lipsa de control asupra situaţiilor este perc
epută ca un factor important care determină persoanele să manifeste pasivitate la prod
ucerea evenimentelor (de exemplu, moartea unei persoane apropiate, violurile, fu
rturile, certurile). Teoria personalităţii de tip A a lui Friednman şi Rosenman (1974)
Teoria cercetează un tip particular de comportament şi consecinţele acestuia. Tipul A
de comportament se caracterizează prin nerăbdare, agresivitate, competitivitate şi un
sentiment de urgenţă permanentă. Multe studii au evidenţiat legătura dintre acest tip de
comportament şi afecţiunile coronariene. Structura personalităţii În accepţiunea clasică pe
nalitatea este alcătuită din trei componente structurale: temperamentul (latura dina
mico-energetică a personalităţii); aptitudinile (sistemul instrumental-operaţional); car
acterul (sistemul de atitudini şi trăsături volitive). Temperamentul Temperamentul est
e latura dinamico-energetică înnăscută a personalităţii. Temperamentul se observă în manife
le comportamentului persoanei: în mişcare (promptitudinea, intensitatea şi durata răspun
surilor la stimuli şi solicitări, rapiditatea acţiunilor etc.), în vorbire, în gestică. Se
eferă la modul cum reacţionează persoana din această perspectivă în diferite situaţii: vite
de desfăşurare a proceselor psihice (rapiditatea percepţiilor, a reacţiilor motorii, a răs
punsurilor verbale. De asemenea, se referă la intensitatea şi durata trăirilor emoţional
e; rezistenţa la efort, la stres; echilibrul şi dinamica proceselor afective; orient
area spre lumea externă (extraversie) sau spre cea interioară (introversie). Este în s
trânsă legătură cu instinctele şi afectivitatea dar şi cu activitatea sistemului neuro-endo
rin.
30
Temperamentul se referă la aspectul formal al personalităţii, nu la aceea a conţinutului
, el este bazal, nespecific, neutru faţă de valorile sociale şi morale; acelaşi temperam
ent poate exista la tipuri de personalitate diferite şi în condiţii diferite de evoluţie
a acesteia. In fiecare categorie de temperament se pot întâlni atât debili mintali, cât
şi inteligenţe de vârf, persoane creative şi necreative, morale dar şi amorale. Diferite
fapte de conduită (o situaţie de aşteptare, o situaţie competiţională, o activitate care im
lică un eveniment imprevizibil sau de o anumită dificultate) antrenează din plin activ
itatea sistemului nervos şi pot furniza date importante în legătură cu temperamentul per
soanei confruntate cu acele situaţii. Trăsăturile temperamentale au o mare importanţă în ca
rul relaţiilor intrepersonale, ele asigurând atracţiile sau respingerile dintre indivi
zi. În funcţie de concepţiile din perspectiva cărora au fost abordate şi definite, au fost
elaborate diferite tipologii ale temperamentului. Acestea vor fi discutate în par
tea finală a capitolului. Din punct de vedere biomedical are importanţă tipul de tempe
rament care manifestă rezistenţă la eforturi şi stresuri şi cel care are gradul cel mai ri
dicat de predispunere la anumite tulburări organice sau psihice. Aptitudinile Aces
tea sunt sisteme operaţionale psiho-fizice, constituind latura instrumentală şi execut
ivã a personalităţii. Aptitudinile se referă la potenţialul instrumental-adaptativ care pe
rmite individului realizarea într-un anumit domeniu de activitate a unei performanţe
superioare mediei comune (M. Golu, 2002). Valoarea aptitudinilor trebuie pusă în le
gătură directă cu însuşirea operaţiilor în cadrul realizării unei sarcini sau activităţi, c
anţa şi eficienţa desfăşurării unei activităţi. Nivelul de dezvoltare a aptitudinilor asigu
etenţa într-un anumit domeniu de activitate. Pentru evaluarea cantitativă a performanţei
se folosesc indicatori cum sunt: volumul sarcinilor realizate, timpul necesar r
ealizării unei sarcini, intensitatea efortului depus etc. Pentru evaluarea calităţii p
erformanţei se folosesc indicatori cum sunt: complexitatea sarcinii, originalitate
a produsului realizat, gradul de utilitate a produsului etc. Aptitudinile se man
ifestă precoce, câştigând continuu în calitatea performanţei prin intermediul antrenamentul
i. Ele se formează în ontogeneză (până în jurul vârstei de 9-10 ani sunt nediferenţiate, pr
u-se treptat; fac excepţie aptitudinile pentru muzică şi desen). Aptitudinile se dezvo
ltă în funcţie de o serie de factori: condiţiile favorabile de mediu, instrucţie şi educaţi
ocupaţie. Ele au la bază anumite premise native: tip de personalitate, particularităţi a
le analizatorilor, inteligenţa, dispoziţii preoperaţionale etc.) Acestea au un caracte
r generic, putând intra în structura unor aptitudini diferite. Ereditatea sau dispoz
iţiile individuale native constituie numai una din condiţiile procesului complex de
formare a aptitudinilor. Pentru ca ele să se formeze şi să se dezvolte este necesară o a
ctivitate intensă, organizată în domeniul respectiv, de însuşire a unor cunoştinţe şi depri
adecvate. În structura personalităţii, aptitudinile se organizează într-un complex ierarh
izat şi întotdeauna original, există o structurare, o combinare particulară a lor, ce as
igură o diferenţiere individuală. Orice însuşire sau proces psihic (memoria, spiritul d ob
servaţie etc.) privit din punct de vedere al eficienţei devine aptitudine (I. Radu şi
colab., 1991). Clasificarea aptitudinilor se poate face după mai multe criterii (c
omplexitate, specificitate etc.). În raport de criteriul complexităţii aptitudinile po
t fi grupate în: a) aptitudini simple sau elementare: acuităţi vizuale, tactile, olfac
tive, vedere în spaţiu, simţul ritmului, reprezentarea obiectelor, proprietăţi ale memorie
i. Acestea asigură realizarea diverselor acţiuni şi condiţionează eficienţa în anumite acti
b) aptitudini complexe: sunt aptitudini care asigură eficienţa într-un anumit domeniu
de activitatea (de exemplu, aptitudinile tehnice). În raport de criteriul solicităr
ii şi implicării în activitate aptitudinile pot fi grupate în: 31
- aptitudini generale: sunt acele aptitudini care sunt solicitate în toate formele
de activitate, asigurând o adaptare satisfăcătoare în condiţii de mediu diverse. Ele cupr
ind aptitudinile senzoriomotorii şi intelectuale. Aptitudinile sensorio-motorii su
nt implicate în discriminarea, identificarea obiectelor şi în efectuarea unor acţiuni as
upra lor pentru satisfacerea anumitor nevoi. Acestea sunt determinate de caracte
risticile analizatorilor (acuitatea senzorială, pragurile sensibilităţii, capacitatea
de procesare şi fixare a informaţiilor) şi ale aparatelor motorii (forţă, viteză, precizie)
Aptitudinile intelectuale cuprind procese psihice implicate în toate formele de a
ctivitate: spiritul de observaţie, memoria, inteligenţa, imaginaţia etc. Inteligenţa ocu
pă un loc aparte între aptitudini. Ea reprezintă capacitatea de adaptare, de înţelegere a
problemelor şi fenomenelor noi, de sesizare a esenţialului, de a identifica şi stabili
relaţii între obiecte şi fenomene; - aptitudini speciale: sunt cele care mijlocesc ef
icienţa activităţii în anumite domenii de activitate. Au la bază factori specifici ai anal
izatorilor (vizual, auditiv), calitatea reprezentărilor, calităţi ale memoriei (formel
or, verbală, numerică) calitatea imaginaţiei. Diferenţierea lor se face în raport de genul
activităţii în care acestea se manifestă: artistice (literatură, muzică, pictură, teatru e
), ştiinţifice (matematică, fizică, biologie etc.), tehnice (proiectare, producerea de s
isteme tehnice etc.), sportive (atletism, gimnastică, jocul cu mingea etc.), manag
eriale (organizare, conducere etc.). În general, orice activitate desfăşurată implică apti
tudini generale şi speciale. Astfel, se poate vorbi despre: aptitudinea de învăţare (car
e presupune formarea rapidă a asociaţiilor, originalitatea raţionamentelor); aptitudin
ea matematică (care presupune flexibilitatea gândirii, capacitatea de generalizare,
capacitate de comutare rapidă a raţionamentelor); aptitudinea pedagogică (care presupu
ne capacitatea de a face conţinuturile şcolare accesibile celor ce învaţă, capacitate de c
unoaştere şi înţelegere a celor ce învaţă, capacitate de exprimare clară, capacitate de org
re, interes de ceea ce este nou, vocabular bogat etc.). Talentul reprezintă combin
area originală a unor aptitudini care asigură realizarea unei activităţi creatoare. Perf
ormanţele talentului se referă la coordonatele unei anumite epoci, contribuind la îmbo
găţirea valorilor acesteia. Geniul reprezintă forma cea mai elevată de structurare a sis
temului de aptitudini. Performanţele geniului creează o epocă nouă într-un domeniu sau mai
multe, punând bazele unui nou mod de gândire, a unui nou stil etc. (M. Golu, 2002)
Există posibilitatea de compensare a aptitudinilor prin intervenţia altor factori de
personalitate, cum sunt motivaţia, atitudinea, conştiinciozitatea, efortul de voinţă. E
valuarea aptitudinilor se realizează prin măsurarea performanţelor în îndeplinirea sarcini
lor. Principalele caracteristici evaluate sunt: calitatea şi rapiditatea execuţiei,
uşurinţa formării de deprinderi (rapid, fără efort) etc. Caracterul Caracterul (gr. Charak
ter = semn, marcă) reprezintă latura relaţional valorică a personalităţii. Este parte integ
antă din structura persoanei, este dobândit. În descrierea caracterului unei persoane,
ne desprindem de elementul eredo-constituţional şi ne adresăm conştiinţei axiologice a pe
rsoanei. În sens larg, caracterul este modul de organizare a profilului psiho-soci
al al personalităţii, considerat din perspectiva unor norme şi criterii valorice. El c
uprinde concepţia generală despre lume şi viaţă a persoanei, convingerile şi sentimentele s
cial-morale, aspiraţiile şi idealurile. În sens restrâns, caracterul desemnează un ansambl
u închegat de atitudini, care determină un mod relativ stabil de orientare şi raportar
e a omului la ceilalţi, la societate, la sine însuşi (M. Golu, 2002). În literatură deoseb
im mai multe sensuri ale noţiunii de caracter: - în sens de “caracteristic”, se referă la “
onograma” individului, la anumite particularităţi, la stilul de viaţă al unei persoane; - î
sens etic (concordanţa sau discordanţa lui cu normele, principiile, modelele morale
proprii societăţii), se referă la valoarea, la simţul moral (înseamnă că persoana are spir
de 32
dreptate, fermitate, este energică, hotărâtă, principială etc.). Poate avea şi sens negativ
inconstant în conduită, indecis, slab, încalcă normele morale ale societăţii etc.; - în se
psihologic, se referă la particularităţile specifice prin care o persoană se deosebeşte de
alta prin semnele caracteristice ale unei individualităţi, care-i determină modul de
manifestare sau de conduită, stilul de reacţie faţă de evenimentele trăite. Este vorba de
unele particularităţi esenţiale, permanente care-şi pun amprenta pe faptele sale, pe con
duita sa, particularităţi care formează un tot organic bine structurat în care părţile cons
itutive sunt în strânse raporturi reciproce. Caracterul se manifestă numai în situaţiile d
e natură socială, el se structurează în interacţiunea individului cu mediul social. În form
rea caracterului primează mediul social şi educaţia primită de copil de la o vârstă cât mai
mpurie. Individul îşi structurează un anumit mod de raportare şi reacţie la situaţiile soci
le, respectiv un anumit profil al caracterului, pe baza unor transformări în plan co
gnitiv, afectiv, motivaţional şi volitiv a ceea ce este semnificativ pentru el în situ
aţii, experienţe sociale. Modul de raportare şi reacţie la situaţii este determinat de int
eracţiunea nevoilor interne ale individului faţă de societate şi a solicitărilor externe,
cerute de societate. Din această perspectivă, individul se poate afla în una dintre ur
mătoarele situaţii: de concordanţă cu societatea, de concordanţă parţială, de respingere re
că. Structura caracterului Caracterul rezultă din interacţiunea elementelor de natură co
gnitivă (concepte, reprezentări, judecăţi), afectivă (emoţii, sentimente), motivaţională (t
nţe, interese, idealuri), voliţională (însuşiri, trăsături), care au rol în raportarea indi
ui la ceilalţi sau la societate. În structura caracterului ponderea acestor tipuri d
e comportament diferă de la un individ la altul: predominarea motivaţiei personale v
a determina ca trăsătura „egoist” să fie mai puternică decât aceea de „altruist”; predomina
ponentei afective pozitive va determina ca trăsătura de „cald” să fie mai puternică decât c
de „rece”; predominarea componentei cognitive va determina ca trăsătura „prudent” să fie ma
uternică decât cea de „voluntar”.
Structura caracterului are o anumită stabilitate, astfel că unei persoane cunoscute
i se poate prevedea comportamentul în diverse situaţii sociale. Comparativ cu celela
lte componente ale personalităţii (de exemplu, temperamentul), această stabilitate est
e de nivel mai scăzut, caracterul putându-se modifica de-a lungul vieţii. Având rolul de
mediere şi de reglare a raporturilor persoanei cu situaţiile sociale caracterizate
printr-o variabilitate ridicată, structura caracterului trebuie să dispună de o anumită
flexibilitate care să-i asigure posibilitatea ajustării, reorganizării şi adaptării la sch
imbarea criteriilor valorice din anumite contexte relaţionale. Evaluarea structuri
i caracterului se realizează prin intermediul trăsăturilor Acestea sunt definite ca st
ructuri psihice care asigură constanţa comportamentului unei persoane în diverse situaţi
i. Trăsătura de caracter este proprie unei persoane atunci când aceasta s-a manifestat
în acelaşi mod în mai multe situaţii. În atribuirea şi evaluarea lor nu există un anumit e
on standard, acestea fiind realizate prin descrierea comportamentului observabil
şi compararea interindividuală. Trăsăturile de caracter au o dinamică polară: harnic-leneş
urajos-laş, egoist-altruist etc. Trăsăturile de caracter sunt specifice sau unice, fie
care om avându-şi modul său particular de a se manifesta. În psihologia populară, referito
r la trăsăturile sufleteşti, de conduită întâlnim expresii care se referă la diverse însuşi
cteriale: tenace, înţelept, răbdător, sever, chibzuit, aspru, ambiţios, perseverent, certăr
darnic, zgârcit, bun, lacom, rău etc. Unele dintre aceste trăsături sunt încărcate de afec
ivitate (iertător, tolerant, abuzează etc.); altele au dominanţă voluntară (perseverent, a
mbiţios etc.).
33
În acest context, G. Allport (1981) împarte trăsăturile de personalitate în comune, care a
sigură comparaţii între persoane şi individuale, care diferenţiază persoanele. Trăsăturile
iduale sunt de mai mute tipuri: cardinale (în număr de una sau două), care le controle
ază şi domină pe celelalte, au semnificaţie înaltă pentru individ; principale (în număr de
), care se manifestă într-o gamă largă de situaţii şi sunt caracteristice unui individ; sec
ndare şi de fond (sute, mii), care sunt slab exprimate, uneori negate şi de persoană.
Astfel, profilul moral nu este o însumare de atitudini sau trăsături, ci apare ca o ie
rarhizare de trăsături dominante şi secundare (ex., spunem despre cineva că este sever,
dar şi mândru, demn, darnic). Trăsăturile de caracter se formează şi individualizează pe fo
l interacţiunii conţinuturilor diferitelor procese psihice (cognitive, afective, mot
ivaţionale, voliţionale) care sunt valorizate de individ şi implicate în determinarea at
itudinii acestuia faţă de realitatea socială (M. Golu, 2002). Sunt delimitate trăsăturile
globale (care definesc sistemul caracterial în ansamblu) şi trăsăturile particulare (car
e definesc semnificaţia relaţional-socială a componentelor psihice, purtând amprenta com
ponentei psihice). Dintre trăsăturile globale ale caracterului sunt evidenţiate (M. Go
lu, 2002): - unitatea, comportamentul persoanei păstrează o anumită constanţă şi identitate
condiţiile variabilităţii situaţiilor, o anumită stabilitate în orice circumstanţe; - preg
, indică gradul de consolidare şi intensitate a componentelor dominante; - originali
tatea, indică specificitatea şi individualitatea caracterului; - plasticitatea, indi
că posibilitatea restructurării unor elemente în raport cu noile cerinţe impuse; astfel
se asigură evoluţia caracterului şi autoreglajul eficient (din această perspectivă se dist
ing caractere conservatoare, rigide; caractere mobile şi caractere labile, la cer
predomină instabilitatea, oscilaţia); - stabilitatea scopului, indică gradul de integr
are şi ierarhizare a motivelor care asigură orientarea generală a persoanei; - integri
tatea (tăria), indică rezistenţa caracterului la influenţele negative, contrare convinge
rilor, rezistenţa la diverse tentaţii; Mai pot fi evidenţiate trăsături ale caracterului c
um sunt: - ierarhizarea atitudinilor şi trăsăturilor (dominante, secundare): - expresi
vitatea, nota distinctivă faţă de alţii prin modul diferit de dezvoltare şi îmbinare; - bog
caracterului, multitudinea relaţiilor stabilite cu viaţa socială, muncă; Fiecare individ
se manifestă şi diferenţiază pe baza unor trăsături particulare. Acestea pot fi grupate du
natura lor în următoarele categorii: cognitive (obiectivitatea, spiritul critic şi opu
sul acestora); afectivă (stabilitate emoţională-timiditate, sentimentalism); motivaţiona
lă (avariţia, lăcomia şi opusele lor); inter-subiectivă (spiritul de cooperare, de întrajut
rare şi opusele lor); morală (cinstea, demnitatea, modestia şi opusele lor); voliţională (
independenţa, perseverenţa, curajul, autocontrolul şi opusele lor) etc. Trăsătura caracter
ială reprezintă poziţia, modul de raportare a persoanei faţă de evenimentele din jur. Astf
el, atunci când vorbim de caracter ne referim, în primul rând, la un anumit fel de ati
tudini. Din punct de vedere funcţional, structura caracterului presupune existenţa i
nformaţiilor de control (conexiune inversă) privind efectele comportamentelor adopta
te. Între structura internă a caracterului şi comportament se implică atitudinea, respec
tiv poziţia internă adoptată de persoană faţă de situaţia în care se află, cu rolul de a st
odul în care va acţiona. Atitudinea reprezintă o modalitate de raportare la obiecte sa
u fenomene, prin care persoana se orientează selectiv şi se autoregleză preferenţial. At
itudinea este o poziţie faţă de ceva, manifestată printr-un mod specific de reacţie. Ea es
te o sinteză de trebuinţe, interese, convingeri, sentimente, judecăţi, mecanisme volunta
re care nu sunt juxtapuse ci unificate, alcătuind o structură. Atitudinea conferă un a
numit sens şi o anumită coloratură comportamentului.
34
Atitudinea este o componentă reprezentativă a caracterului în măsura în care aceasta are o
semnificaţie valorică, este întemeiată pe convingeri puternice, se manifestă în mod consta
t, este profund interiorizată în structura personalităţii persoanei. Atitudinea are o st
ructură dinamică, un echilibru evolutiv; apariţia unor noi trebuinţe, aspiraţii poate cond
uce la modificarea atitudinii faţă de lume. Ea este dobândită prin influenţă socială şi exp
ersonală. Nivelurile de stabilitate şi integrare ale atitudinii sunt diferite la ind
ivizi diferiţi. În structura atitudinilor desprindem următoarele componente: - cogniti
vă, rezultă din perceperea şi conceptualizarea obiectului atitudinii (baza o constitui
e experienţa socială şi personală); - afectivă, se referă la atracţia (simpatia) sau repuls
(respingerea) faţă de obiecte; - acţională, se referă la tendinţa de a reacţiona în sensul
ierii sau depărtării; - intenţională, se referă la decizii, hotărâri ale persoanei faţă de
, situaţii. Funcţiile principale ale atitudinilor sunt: - de valorizare, exprimă nivel
ul interiorizării valorilor în structura personalităţii; - de consistenţă şi convergenţă, m
re atitudinea este compatibilă cu modalităţile de acţiune; - de integrare şi ordonare a ex
istenţei persoanei în universul social şi subiectiv; - de acceptare, conformare şi prefe
rinţă socială, care confirmă indicatorii de consonanţă ai echilibrului comportamentului cu
ediul; - de actualizare şi satisfacere a diferitelor trebuinţe, manifestate ca stare
de necesitate a personalităţii persoanei. Atitudinile se pot manifesta prin: gest,
postură, reacţie la un eveniment, ca opinie (atitudine exprimată verbal). Ele includ c
eea ce oamenii gândesc, simt şi felul cum doresc să acţioneze în raport cu un obiect, dar ş
ceea ce ei trebuie să facă (normele sociale), precum şi de consecinţele aşteptate ale com
portamentului (recompense, pedepse). Caracteristicile atitudinilor posibil de ev
aluat sunt: direcţia: orientarea pozitivă sau negativă, favorabilă sau nefavorabilă a relaţ
ei cu mediul; intensitatea: nivelul de acceptanţă, neacceptanţă; centralitatea: gradul d
e organizare al valenţelor persoană-mediu; emergenţa: gradul de necesitate al răspunsuri
lor la solicitările din mediu. Între atitudine şi manifestarea ei externă (opinie, acţiune
) nu există întotdeauna o concordanţă perfectă. Disocierea între planul intern al atitudini
or şi cel extern este realizată de un mecanism de reglare care este pus în acţiune de co
nştiinţă. Poate să se manifeste astfel fenomenul de dedublare, exprimat fie prin conform
ism (deşi atitudinea este de sens contrar aşteptării sociale, opinia sau acţiunea persoa
nei este de concordanţă), fie prin negativism (deşi atitudinea este în concordanţă cu solic
tarea socială, opinia şi acţiunea sunt contrare fie din plăcerea de a contrazice, fie di
n dorinţa de a nu fi ca ceilalţi). Atitudinile pot fi clasificate în raport de mai mul
te criterii: A. după obiectul de referinţă: - atitudinile faţă de sine, se referă la caract
risticile imaginii de sine elaborate pe baza evaluării celor din jur şi al autoevaluăr
ii. Sunt diferenţe între indivizi în raport de gradul de autoevaluare: obiectivă, realis
tă (spirit autocritic, încredere în sine, modestie, demnitate personală, amor propriu, e
tc.), care asigură o adaptare adecvată la viaţa socială; supraestimare, care induce trăsătu
i negative cum sunt: complex de superioritate, aroganţă, dispreţ; subestimare care ind
uc trăsături de caracter nefavorabile persoanei: complex de inferioritate, neîncredere
în sine, timiditate etc. - atitudinile faţă de ceilalţi (prietenie, umanism, combativit
ate, sociabilitate, sinceritate, încredere în oameni etc. – sau – duşmănie, egoism, minciun
neîncredere, suspiciune etc.); - atitudinile faţă de societate, concordanţa sau discorda
nţa faţă de norme, principii, etaloane morale; atitudinea faţă de diferitele instituţii; fa
forma de organizare politică etc.; 35
- atitudinile faţă de muncă: hărnicie, conştiinciozitate, iniţiativă, disciplină etc. – sau
lipsă de iniţiativă, indisciplină etc.; B. după trăsături voluntare de caracter: curaj, hot
dârzenie, tenacitate, stăpânire de sine, perseverenţă etc. – sau – laşitate, delăsare, renu
. Atitudinile şi calităţile valorice asociate lor sunt corelate, interdependente, orga
nizate la nivel diferit întru-un sistem, sau o ierarhie. Tipurile de personalitate
În psihologie, ca în orice ştiinţă, pentru a sprijini înţelegerea şi cuprinderea unei mari
rsităţi de fenomene specifice personalităţii, acestea au fost grupate după anumite însuşiri
emănătoare în tipuri. Metoda tipologică a stat la baza apariţiei biopsiho-tipologiei – care
este în esenţă – ştiinţa care cercetează, pentru fiecare individ, relaţiile între structura
ui şi profilul psihologic. Valoarea tipologiei are un caracter orientativ. Tipul n
u reprezintă un “prototip” al umanităţii, nu este un model exemplar. O anumită tipologie nu
presupune o ierarhizare a tipurilor. Un individ poate fi caracterizat, în acelaşi ti
mp, din perspectiva mai multor tipologii. Pornind de la ideea că, deşi utilitatea înca
drării individului într-un anumit tip are anumite limite, prezentăm câteva din cele mai
cunoscute tipologii. Tipologia lui Kretschmer Pornind de la studierea unui eşantio
n de 4.000 de cazuri, psihiatrul german Ernst Kretschmer a remarcat că melancolici
i si maniacalii sunt în general scunzi şi plini – pe când schizofrenii sunt distanţi, indi
ferenţi, cu un corp înalt şi slab. Observaţiile făcute au dus la formularea unei tipologii
mixte, morfo-fizico-psihologice. Kretschmer distinge trei tipuri morfologice fu
ndamentale (numite şi biotipuri), cărora le corespund trei tipuri fundamentale de te
mperament, mentalitate, “caracter” (psihotipuri). - tipul leptosom (biotip) – schizoti
m (psihotip), este caracterizat prin predominarea dimensiunilor verticale: longi
lin, subţire, înalt, cu torace îngust, membre subţiri şi lungi, cu musculatura slab dezvol
tată, cap mic, oval, nas lung şi ascuţit, iar ca psihotip este mai rece, mai distant,
enigmatic, indiferent sau chiar ostil faţă de mediu, cu nuanţe de bizarerie. Se difere
nţiază trei subtipuri – definite în plan psihologic prin anumite trăsături: hiperestezic (i
itabil, idealist, delicat, interiorizat), intermediar (rece, energic, sistematic
) şi anestezic (rece, nervos, solitar, indolent, obtuz, inaccesibil pasiunilor); -
tipul atletic (biotip) – vâscos (psihotip), este caracterizat printr-o formă piramida
lă a trunchiului cu baza mare în sus: solid, înalt, bine proporţionat, cu dezvoltare rem
arcabilă a scheletului şi a musculaturii, iar ca pshihotip este aparent liniştit, calm
, dar cu reacţii explozive – de scurtcircuitare emoţională, adesea exagerate în raport cu
stimulul declanşator. Varianta premorbidă este epileptoidul, recunoscut pentru adezi
vitatea comportamentală şi pentru vâscozitatea cognitiv-afectivă; - tipul picnic (biotip
) – ciclotim (psihotip), este brevilin, scund, îndesat, predomină dimensiunile orizont
ale, cu expansiunea unor cavităţi viscerale (craniu, torace, abdomen), aparat locomo
tor gracil, faţă rotundă, ten fin, tendinţă la acumulări adipoase. Ca psihotip este extrave
tit, volubil, sociabil, comunicativ, cu o mare mobilitate afectivă. Se descriu tre
i forme: hipomaniacal (vesel, mobil), sinton (realist, practic, umorist) şi greoi
(pasiv, submisiv, extravert). Dincolo de aceste repere încadrate în normalitate, Kre
tschmer descrie şi varianta premorbidã a picnicului – ciclotim – şi anume cicloidul (accen
tuarea labilităţii afective, cu oscilaţii de la polul depresiv la optimism, răspuns emoţio
nal disproporţionat faţă de intensitatea stimulului). Psihoza maniaco-depresivă reprezin
tă modelul patologic de la observaţia căruia Kretschmer a descris, în sens invers, varia
ntele normală şi premorbidă.
36
În afara acestor trei tipuri cu variante “normale”, Kretschmer a descris si tipul disp
lastic submorbid sau chiar morbid – în strânsă legătură cu entităţi nozografice. Prin tipol
elaborată, Kretschmer a preluat ideile hipocratice şi galenice (leptosomul corespund
e cu tipul “ftizic”, iar picnicul cu tipul “apoplectic”) şi are meritul de a fi sesizat pr
edispoziţia faţă de unele psihoze, sub rezerva că nu toţi cei care întrunesc criteriile des
rise vor face bolile respective. Tipologia lui Sheldon Medic şi psiholog american,
W.H. Sheldon – a elaborat o clasificare a tipurilor de personalitate bazată pe grad
ul de dezvoltare a ţesuturilor derivate din cele trei foiţe blastodermice: endoderm,
mezoderm şi ectoderm. Sheldon a pornit în studiul său de la un număr impresionant de fo
tografii a unor studenţi şi a concluzionat că există trei structuri fizice de bază – pe car
le-a denumit somatotipuri: endomorf (plin, rotund), mezomorf (musculos) şi ectomo
rf (subţire şi fragil). Studiind în paralel – pe o perioadã de cinci ani, temperamentul şi
aracterul a 200 de voluntari bărbaţi, a formulat o serie de corelaţii între somatotipuri
şi trăsăturile de personalitate. Cu ajutorul analizei factoriale – a descris 60 de trăsătu
i de personalitate – pe care le-a repartizat în trei serii: viscerotonie, somatotoni
e şi cerebrotonie. Tipurile descrise sunt următoarele: - tipul endomorf – visceroton:
rotund, extravertit, sociabil, tolerant, amabil, atras de confort şi “plăcerile vieţii”, a
taşat de familie şi de trecut; - tipul mezomorf – somatoton: “viguros”, extraertit, mai du
r, chiar agresiv, curajos, dominator, atras de aventură; - tipul ectomorf – cerebrot
on: “fragil”, introvertit, egoist, nesigur pe sine, reţinut şi inhibat în comportament, înc
inat spre activitatea simbolico-expresivă (creaţii artistice). Sheldon a considerat
că temperamentul este “amestecul” celor trei componente – viscerotonia, somatotonia si c
erebrotonia, cu predominanţa uneia sau alteia. Tipologia lui Pavlov Având în vedere cr
iteriile hormonale hipocratice, Pavlov realizează o tipologie bazată pe însuşirile de fu
ncţionalitate a proceselor fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) ale sistemului nervos:
energia (forţa), echilibrul şi mobilitatea. Cele patru tipuri pavloviene corespund t
ipurilor stabilite de Hipocrate (coleric, sangvin, flegmatic şi melancolic). - tip
ul puternic, dezechilibrat (corespunde colericului): este caracterizat din punct
de vedere psihologic – prin rapiditatea mişcărilor, a expresiilor verbale, a procesel
or intelectuale afective şi comportamentale, prin lipsă de stăpânire, explozivitate, imp
etuozitate; uneori poate fi tiranic, brutal; - tipul puternic, echilibrat, mobil
: corespunde sangvinicului şi se manifestă prin vioiciune în mişcări, adaptabilitate bună d
situaţii noi, stăpânire de sine – jovial cu tendinţă la exagerare, satisfăcut de sine, cu
acitate de efort susţinut; - tipul puternic, echilibrat, inert (corespunde flegmat
icului): este caracterizat prin inerţia proceselor de excitaţie şi inhibiţie, are o disp
oziţie egală, este calm, perseverent; prezintă încetineală în mişcări şi exprimare, mare st
te la nivelul deprinderilor şi stărilor afective, o anumită lentoare şi inerţie a conduite
i, rezistenţă crescută la stimuli monotoni; - tipul slab (corespunde melancolicului):
are un nivel crescut de inhibiţie a proceselor corticale, este caracterizat prin s
ensibilitate deosebită, lipsă de energie, rezistenţă scăzută la efort şi stres, stabilitate
anifestările afective, independenţa scăzută în acţiune; în general este plictisit, abătut,
. Deşi experimentele cercetărilor pavloviene au fost făcute pe animale, extrapolările la
om au o valoare practică recunoscută.
37
Trebuie făcută precizarea că, în realitate, se întâlnesc foarte rar tipuri temperamentale p
re, majoritatea oamenilor prezentând particularităţi ale mai multor tipuri. Tipologia
lui Jung C. G. Jung – psiholog şi psihiatru elveţian, discipol şi prieten al lui Freud,
a fondat o teorie proprie, numitã “psihologie analitică”. Tipologia lui porneşte de la ori
entarea mentală a individului spre lumea exterioară sau spre cea interioară: - tipul e
xtravertit - cuprinde indivizi înclinaţi spre lumea externă, către dinamismul vieţii pract
ice, şi mai puţin spre viaţa interioară. Sunt oameni uşor adaptabili la exigenţele mediului
abili în munca, vioi, expansivi, cu o deosebită capacitate de a stăpâni situaţiile care l
e solicită interesul. Ei îşi bazează conduita şi planurile de viaţa aşa cum le sugerează ci
tanţele externe, oamenii, condiţiile sociale în care trăiesc; - tipul introvertit - cupr
inde indivizi orientaţi către propria viaţă interioară, având tendinţa de a se izola faţă d
externă, de a se închide în sine, pentru a-şi elabora propriile idei şi a se găsi în perma
t contact cu sentimentele lor. Sunt reflexivi, timizi, închişi în sine, puţin abili în des
făşurarea activităţilor externe, puţin capabili să înfrunte dificultăţile vieţii; Între cel
nu există o demarcaţie netă, ireductibilă, ci existenţa lor se constată la fiecare om, doa
cu observaţia că la unii predomină extraversiunea, iar la alţii introversiunea. Tipolog
ia lui Heymans, Wiersma, Le Senne În prima jumătate a secolului XX, psihologii oland
ezi Heymans şi Wiersma au studiat 110 biografii ale unor personaje celebre şi au des
făşurat o anchetă pe mai multe mii de persoane. Ei au constatat că numeroasele trăsături de
personalitate depindeau de un anumit număr de “factori”: emotivitatea, activitatea şi re
zonanţa. Ulterior, în Franţa, Le Senne a preluat şi a dezvoltat această tipologie. Tipolog
ia are în vedere următorii factori: emotivitatea – este sensibilitatea la evenimente e
xterne sau interne, unele chiar banale, exprimată prin emoţii; activitatea – în sensul c
aracterologic al termenului, desemnează dispoziţia de a acţiona, uşurinţa de a trece de la
idee la acţiune; rezonanţa – este repercusiunea unui eveniment asupra psihicului unui
individ. Efectul unui eveniment produs asupra unei persoane poate fi “primar”, atun
ci când reacţia acesteia este imediată şi poate fi “secundar”, atunci când reacţia acesteia
tardivă şi elaborată. Cei trei “factori” în câte două variante (emotiv şi non-emotiv, acti
activ, primar şi secundar) alcătuiesc chiar tipurile propuse de aceşti autori: - tipul
nervos: de o dispoziţie variabilă, vor să uimească şi să atragă asupra lor atenţia celorla
nt indiferenţi la obiectivitate, au nevoie să înfrumuseţeze realitatea mergând de la minci
ună până la ficţiune, sunt orientaţi spre bizar, macabru, “negativ”; muncesc în ritm inegal
bunul lor plac; - tipul sentimental: meditativi, introverţi, adesea melancolici si
nemulţumiţi de sine, sunt ambiţioşii care rămân la stadiul aspiraţiei; sunt timizi, vulner
li, scrupuloşi, orientaţi către trecut; stângaci, intră greu în relaţie cu ceilalţi şi se r
ză dinainte în faţa greutăţilor; - tipul pasionat: îşi concentrează activitatea asupra unui
unic; au o tensiune extremă a întregii personalităţi; sunt cei care se realizează; sunt d
ominatori, făcuţi sa comande, buni vorbitori, onorabili; când e nevoie ştiu să-şi domine şi
folosească violenţa; - tipul coleric: plini de vitalitate şi exuberanţă, sunt generoşi, cor
iali, optimişti, dar şi lipsiţi de simţul măsurii; au o activitate febrilă, intensă, multip
unt buni oratori; - tipul sangvinic: extravertiţi, fac observaţii exacte, au simt pr
actic, ştiu să manipuleze oameni, sunt optimişti, sunt plini de iniţiativă – dar pun prea m
re preţ pe experienţă; - tipul flegmatic: oameni ai obişnuinţelor, care respectă principiil
, sunt punctuali, obiectivi, demni de încredere, ponderaţi; echilibraţi, răbdători, lipsiţi
de orice afectare, cu un simţ civic pronunţat, par în general impasibili – deşi adesea au
un simţ al umorului foarte dezvoltat.
38
- tipul amorf: disponibili, concilianţi, toleranţi prin indiferenţă, sunt uneori foarte în
căpăţânaţi şi tenace; sunt neglijenţi, înclinaţi la lene, nepunctuali, indiferenţi faţă de
r; - tipul apatic: închişi în ei, secretoşi, introspectivi, sumbri, taciturni, râd rar; su
nt conservatori, sclavi ai obişnuinţelor, ranchiunoşi – greu de reconciliat; le place si
ngurătatea; iubesc liniştea şi în general sunt oneşti, sinceri, onorabili. Este caracteris
tic pentru această tipologie exemplificarea cu personalităţi celebre şi descrierea unor
tendinţe sau predispoziţii morbide – pentru fiecare tip în parte. Tipologia lui Schneide
r Psihiatru german, Kurt Schneider a publicat în 1923 o lucrare despre personalităţile
denumite de el “psihopatice”, elaborând o tipologie clinică a cărei valabilitate practică
ste recunoscută şi în prezent. Tipologiile descrise de Schneider sunt caracterizate de
însuşi autorul lor ca fiind “personalităţi care suferă datorită anormalităţilor structural
are, prin anormalitatea lor, fac societatea să sufere”. Tipurile descrise sunt: Tipu
l hipertimic – denumit şi hipomaniacal – se caracterizează prin bună dispoziţie permanentă,
corigibilă prin experienţe triste, nepăsare, superficialitate, inconstanţă, excesivă sigura
e sine; Tipul depresiv – la polul opus hipertimicului – dar mai puţin unitar decât acest
a, ascuns sub “măşti” variate, se caracterizează, în principiu, prin dispoziţie de fond tri
pesimism, scepticism, incapacitate de a recepţiona evenimentele pozitive, plăcute, f
ericite, cu “apetenţă” aproape exclusiv pentru evenimentele penibile; Tipul anankast – den
umit şi obsesiv-compulsiv, se caracterizează prin nelinişte şi nesiguranţă permanente, comp
rtament excesiv – anticipativ şi obsesivitate marcată; Tipul fanatic – cunoscut şi sub num
ele de tip paranoiac, se caracterizează fundamental prin supraevaluare şi idei preva
lente în scopul apărării unor principii. Tipul paranoiac este bine descris prin triada
: rigiditate psihică, Eu hipertrofiat, paralogism; Tipul megaloman – sugestiv descri
s prin sintagma “pare mai mult decât este” – se caracterizează prin excentricitate, orgoli
u excesiv, lăudăroşenie, mitomanie; Tipul instabil se caracterizează, în principal, prin m
area instabilitate a dispoziţiei, labilitate comportamentală, cu asocierea frecventă a
unor conduite antisociale; Tipul exploziv caracterizat printr-un model de reacţie
“de scurtcircuit”, primitiv, violent, disproporţionat faţă de intensitatea stimulului; Ti
pul apatic – recunoscut ca fiind lipsit de milă, onoare, de conştiinţă morală, brutal în co
rtament, incapabil de regret; Tipul abulic – caracterizat prin lipsa voinţei, uşor de
influenţat din exterior, mai ales de factori negativi, incapabili de a avea o opţiun
e şi o conduită proprie; Tipul astenic – caracterizat printr-o constituţie fizică şi psihic
abă”, prin fatigabilitate permanentă şi inexplicabilă, nesiguranţă, incertitudine. Originea
oriilor personalităţii datorează extrem de mult medicinii, cercetătorilor practicii medi
cale. Pornind de la constatarea etern valabilã a lui Hipocrate, potrivit căreia “nu ex
istă boli ci numai bolnavi”, s-a conturat treptat concluzia că pentru prescrierea şi adm
inistrarea unui remediu eficient, nu e suficientă numai definirea bolii ci şi înţelegere
a persoanei bolnave, în trăsăturile ei cele mai caracteristice – care îşi pun inevitabil am
renta pe configuraţia şi evoluţia bolii. Din perspectivă strict medicală, tipologizarea po
ate aduce informaţii suplimentare legate de vulnerabilitate, corelaţii intraindividu
ale, particularităţi metabolice, dinamica relaţiilor cu mediul, funcţionalitate şi disfuncţ
onalitate în structura persoanei atunci când, prin profesionalism şi competenţă, medicul s
esizează pentru fiecare subiect în parte, unicitatea, singularitatea, individualitat
ea, dincolo de oricare caracteristici comune cu un tip sau altul (V. Vlădut, G. Paşc
a).
39
Procesul de formare a personalităţii depinde în mare măsură de condiţiile de educaţie şi in
e (prin intermediul familiei şi şcolii), precum şi de condiţiile culturale ale mediului în
care se dezvoltă. Fiecare etapă de dezvoltare este caracterizată prin evenimente şi cri
ze pe care copilul şi, mai târziu, adolescentul trebuie să le parcurgă şi să le soluţioneze
eună cu familia sa. De aceea este necesar ca intervenţia părinţilor să fie echilibrată, uni
ară, convergentă, perfect modulată între permisivitate şi severitate. În esenţă, mecanismel
ogenice derivate din viaţa familială pot fi: carenţa afectivă şi dezechilibrul permanent a
l familiei; “modele comportamentale” parentale alterate, tulburări de personalitate sa
u chiar afectarea stării de sănătate mintală a părinţilor; atitudini educative extreme, exc
siv permisive sau dimpotrivă, rigide, cu accentuarea sistemului punitiv (maltratar
ea copilului). Atitudinile educative neadaptate particularităţilor temperamentale al
e copilului pot fi, de asemenea, nocive; conflictele familiale, cu probleme exis
tenţiale: sărăcie, rivalitate între soţi, alcoolism cronic, părinţi divorţaţi etc. (V. Vlad
). Sistemul de motivaţii şi valori se consolidează în şcoală într-o manieră complementară e
intrafamiliale. Nuanţarea metodelor de formare a unor atitudini sănătoase se face în fun
cţie de etapele de dezvoltare (jocul – în perioada preşcolară, dezvoltarea sentimentului p
ropriei identităţi – la pubertate şi adolescenţă – pentru a preîntâmpina “crizele de identi
oltarea unui sentiment bine definit al moralităţii prin care superego-ul devine capa
bil să se schimbe şi să se adapteze la situaţii noi de viaţă). În dezvoltarea personalităţi
l important îl ocupă influenţa culturii mediului din care provine individul. Se consid
erã că personalitatea modala este personalitatea tipică pentru cultura unei populaţii de
limitate şi că o personalitate normală este cea care se apropie cel mai mult de person
alitatea modală a acelei culturi. Deşi trăsăturile bazale ale personalităţii au un caracter
universal, diferenţele transculturale duc la modificări consistente ale acestora. In
concluzie personalitatea reprezintă o structură, un sistem de trăsături generale şi relat
iv stabile care definesc un anumit individ, făcându-l să se deosebească de ceilalţi. La fo
rmarea personalităţii contribuie o diversitate de factori: ereditatea; educaţia, cultu
ra etc. Complexitatea personalităţii determină necesitatea participării mai multor disci
pline la studierea ei: biologice, psihologice, sociale, culturale. Cercetările ofe
ră o serie de răspunsuri cu privire la natura, dezvoltarea personalităţii, ipotezele car
e stau la baza fiecăreia dintre ele, oferind în acelaşi timp o anumită notă specifică. Majo
itatea teoriilor au încercat să descrie personalitatea ca un întreg şi să formuleze predicţ
i asupra comportamentului persoanelor. Teoriile unidimensionale se concentrează as
upra rolului jucat de un anumit aspect al personalităţii în modelarea comportamentului
. Mulţi dintre psihologii contemporani preferă o orientare eclectică, respectiv combin
area de elemente provenind din diferite moduri de abordare, în scopul obţinerii unei
viziuni integratoare proprii sau pentru a ajuta la rezolvarea unor probleme pra
ctice. În accepţiunea clasică personalitatea este alcătuită din trei componente structural
e: temperamentul (latura dinamico-energetică a personalităţii); aptitudinile (sistemul
instrumental-operaţional); caracterul (sistemul de atitudini şi trăsături volitive). Pe
ntru a sprijini înţelegerea şi cuprinderea unei mari diversităţi de fenomene specifice psi
hicului, acestea au fost grupate după anumite însuşiri asemănătoare în tipuri de personalit
te. Valoarea tipologiei are un caracter orientativ. Tipul nu reprezintă un “prototip”
al umanităţii, nu este un model exemplar. O anumită tipologie nu presupune o ierarhiza
re a tipurilor. Un individ poate fi caracterizat, în acelaşi timp, din perspectiva m
ai multor tipologii.
40
PSIHOPATOLOGIA Lista categoriilor după Clasificarea Internaţională a Maladiilor (ICD10
) F00-F09 Tulburări mentale organice inclusiv psihiatrice F00- Demenţa în boala Alzhei
mer F00.0- Demenţa în boala Alzheimer cu debut timpuriu F00.1- Demenţa în boala Alzheime
r cu debut tardiv F00.2- Demenţa în boala Alzheimer atipică, sau cu debut mixt F00.9-
Demenţa în boala Alzheimer, nespecificată F01- Demenţa vasculară F01.0- Demenţa vasculară c
ebut acut F01.1- Demenţa multinfarct F01.2- Demenţa vasculară subcorticală F01.3- Demenţa
vasculară mixtă corticală şi subcorticală F01.8- Altă demenţă vasculară F01.9- Demenţa vasc
cificată F02- Demenţa în alte boli, clasificate în altă parte F02.0- Demenţa în boala Pick
.1- Demenţa în boala Creutzfeld-Jacob F02.2- Demenţa în boala Huntington F02.3- Demenţa în
oala Parkinson F02.4- Demenţa în boala cu virusul imunodeficienţei umane HIV-SIDA F02.
8- Demenţa în alte boli specificate, clasificate în altă parte F03- Demenţa nespecificată T
ebuie adăugat un al 5-lea caracter pentru a specifica demenţa la F00-F03 după cum urme
ază: X0- fără simptome adiţionale X1- alte simptome predominant delirante X2- alte simpt
ome predominant halucinatorii X3- alte simptome predominant depresive X4- alte s
imptome mixte F04- Sindromul amnestic organic neindus de alcool sau alte substanţe
psihoactive F05- Delirium neindus de alcool sau alte substanţe psihoactive F05.0-
Delirium nesuprapus pe demenţă, conform descrierii de mai sus F05.1- Delirium supra
pus pe demenţă F05.8- Alt delirium F05.9- Delirium nespecificat F06- Alte tulburări me
ntale datorate leziunii, disfuncţiei cerebrale şi boli somatice F06.0- Starea haluci
natorie organică F06.1- Tulburarea catatonă organică F06.2- Tulburarea delirantă organică
(schizofrenia-like) F06.3- Tulburări organice ale dispoziţiei (afective) .30 Tulbura
re organică maniacală .31 Tulburare organică bipolară 41
.32 Tulburare organică depresivă .33 Tulburare organică afectivă mixtă F06.4- Tulburare or
ganică anxioasă F06.5- Tulburare organică disociativă F06.6- Tulburare organică labil-emoţi
nală (astenică) F06.7- Tulburare organică cognitivă uşoară F06.8- Alte tulburări mentale sp
ficate datorate leziunii, disfuncţiei cerebrale şi bolii somatice somatice F07- Tulb
urări de personalitate şi comportament datorate bolii, leziunii şi disfuncţiei cerebrale
F07.0- Tulburare organică de personalitate F07.1- Sindromul postencefalitic F07.2
- Sindromul organic cerebral (posttraumatic) F07.8- Alte tulburări de personalitat
e şi comportament datorate bolii, leziunii şi disfuncţiei cerebrale F07.9- Tulburare o
rganică nespecificată de personalitate şi comportament, datorată bolii, leziunii şi disfun
cţiei cerebrale F09- Tulburare mentală organică sau simptomatică, nespecificată F10-F19 Tu
lburări mentale şi comportamentale datorate utilizării de substanţe psihoactive F10- Tul
burări mentale şi comportamentale datorate utilizării alcoolului F11- Tulburări mentale şi
comportamentale datorate utilizării opioizilor F12- Tulburări mentale şi comportament
ale datorate utilizării canabinoizilor F13- Tulburări mentale şi comportamentale dator
ate utilizării sedativelor şi hipnoticelor F14- Tulburări mentale şi comportamentale dat
orate utilizării cocainei F15- Tulburări mentale şi comportamentale datorate utilizării
altor stimulente inclusiv cafeina F16- Tulburări mentale şi comportamentale datorate
utilizării halucinogenelor F17- Tulburări mentale şi comportamentale datorate utilizări
i tutunului F18- Tulburări mentale şi comportamentale datorate utilizării solvenţilor vo
latili F19- Tulburări mentale şi comportamentale datorate utilizării mai multor drogur
i sau altor substanţe psihoactive Categoriile cu al 4-lea şi al 5-lea caracter pot f
i folosite pentru specificarea stării clinice, după cum urmează: F1X.0- Intoxicaţie acută
.00 Necomplicată 42 F06.9- Tulburare mentală nespecificată datorată leziunii, disfuncţiei
cerebrale şi bolii
.01 Cu traumatism sau altă leziune corporală .02 Cu altă complicaăie medicală .03 Cu delir
ium .04 Cu distorsiuni perceptuale .05 Cu comă .06 Cu convulsii .07 Intoxicaţie pato
logică F1X.1- Utilizare nocivă F1X.2- Sindrom de dependenţă .20 În prezent abstinent .21 În
prezent abstinent dar în ambianţă protectivă .22 În prezent în supraveghere clinică continu
regim de înlocuire (dependenţă controlată) .23 În prezent abstinent dar în tratament cu dr
guri aversive sau blocante .24 În prezent utilizând substanţa (dependenţă activă) .25 Utili
are continuă .26 Utilizare episodică (dipsomanie) F1X.3- Starea de sevraj .30 Necomp
licată .31 Cu convulsii F1X.4- Starea de sevraj cu delirium .40 Fără convulsii .41 Cu
convulsii F1X.5- Tulburarea psihotică .50 Schizofrenia-like .51 Predominant delira
ntă .52 Predominant halucinatorie .53 Predominant polimorfă .54 Predominant cu simpt
ome depresive .55 Predominant cu simptome maniacale .56 Cu simptome mixte F1X.6
Sindrom amnestic F1X.7 Tulburare psihotică reziduală şi cu debut tardiv .70 Flashback-
uri (rememorări paroxistice) .71 Tulburare de personalitate şi comportament .72 Tulb
urare afectivă reziduală .73 Demenţa .74 Altă deteriorare cognitivă persistentă .75 Tulbura
e psihotică cu debut tardiv F1X.8- Alte tulburări mentale şi comportamentale
43
F1X.9- Tulburare mentală şi comportamentală, nespecificată F20-F29 Schizofrenia, tulbura
rile schizotipale, si tulburarile delirante F20- Schizofrenie F20.0 Schizofrenie
paranoidă F20.1 Schizofrenie hebefrenă F20.2 Schizofrenie catatonă F20.3 Schizofrenie
nediferenţiată F20.4 Depresie postschizofrenă F20.5 Schizofrenie reziduală F20.6 Schizo
frenie simplă F20.8 Alta schizofrenie F20.9 Schizofrenie nespecificată Al 5-lea cara
cter poate fi folosit pentru a clasifica modalitatea evolutivă: F20.X0- Continuă F20
.X1- Episodică, cu deficit progresiv F20.X2- Episodică cu deficit stabil F20.X3- Epi
sodică, remitentă F20.X4- Remisiune incompletă F20.X5- Remisiune completă F20.X8- Alta F
20.X9- Perioada de observaţie sub 1 an F21- Tulburare schizotipală F22- Tulburări deli
rante persistente F22.0- Tulburare delirantă F22.8- Alte tulburări delirante persist
ente F22.9- Tulburare delirantă persistentă nespecificată F23- Tulburări psihotice acute
şi tranzitorii F23.0- Tulburare psihotică acută polimorfă fără simptome de schizofrenie F2
.1- Tulburare psihotică acută polimorfă cu simptome de schizofrenie F23.2- Tulburare p
sihotică acută schizofrenia-like F23.3- Alte tulburări psihotice acute, predominant de
lirante F23.8- Alte tulburări psihotice acute şi tranzitorii F23.9- Tulburări psihotic
e acute şi tranzitorii, nespecificate Se poate utiliza al 5-lea caracter pentru a
identifica prezenţa sau absenţa stresului acut asociat: .X0 Fără stres acut asociat .X1
Cu stres acut asociat F24- Tulburare delirantă indusă F25- Tulburări schizoafective F2
5.0- Tulburare schizoafectivă de tip maniacal F25.1- Tulburare schizoafectivă de tip
depresiv F25.2- Tulburare schizoafectivă de tip mixt F25.8- Alte tulburări schizoaf
ective 44
F25.9- Tulburare schizoafectivă nespecificată F28- Alte tulburări psihotice non-organi
ce F29- Psihoza non-organică, nespecificată F30-F39 Tulburări ale dispoziţiei afective F
30- Episod maniacal F30.0- Hipomanie F30.1- Manie fără simptome psihotice F30.2- Man
ie cu simptome psihotice F30.8- Alte episoade maniacale F30.9- Episod maniacal n
especificat F31- Tulburare afectivă bipolară F31.0- Tulburare afectivă bipolară cu episo
d actual hipomaniacal F31.1- Tulburare afectivă bipolară cu episod actual maniacal fără
simptome psihotice F31.2- Tulburare afectivă bipolară cu episod actual maniacal cu s
imptome psihotice F31.3- Tulburare afectivă bipolară cu episod actual depresiv uşor sa
u mediu .30 fără sindrom somatic .31 cu sindrom somatic F31.4- Tulburare afectivă bipo
lară cu episod actual depresiv sever fără simptome psihotice F31.5- Tulburare afectivă b
ipolară cu episod actual depresiv sever cu simptome psihotice F31.6- Tulburare afe
ctivă bipolară cu episod actual mixt F31.7- Tulburare afectivă bipolară actual în remisiun
e F31.8- Alte tulburări afective bipolare F31.9- Tulburare afectivă bipolară, fără preciza
re F32- Episodul depresiv F32.0- Episod depresiv usor .00 fără sindrom somatic .01 c
u sindrom somatic F32.1- Episod depresiv mediu .10 fără sindrom somatic .11 cu sindr
om somatic F32.2- Episod depresiv sever fără simptome psihotice F32.3- Episod depres
iv sever cu simptome psihotice F32.8- Alte episoade depresive F32.9- Episod depr
esiv, fără precizare F33- Tulburare depresivă recurentă F33.0- Tulburare depresivă recuren
tă, episod actual uşor .00 fără sindrom somatic .01 cu sindrom somatic F33.1- Tulburare
depresivă recurentă, episod actual mediu .10 fără sindrom somatic .11 cu sindrom somatic
F33.2- Tulburare depresivă recurentă, episod actual sever fără simptome psihotice 45
F33.3- Tulburare depresivă recurentă, episod actual sever cu simptome psihotice F33.
4- Tulburare depresivă recurentă, actual în remisie F33.8- Alte tulburări depresive recu
rente F33.9- Tulburare depresivă recurentă, fără precizare F34- Tulburări persistente ale
dispoziţiei (afective) F34.0- Ciclotimia F34.1- Distimia F34.8- Alte tulburări ale d
ispoziţiei (afective) persistente F34.9- Tulburări ale dispoziţiei (afective) persiste
nte, fără precizare F38- Alte tulburări ale dispoziţiei (afective) F38.0- Alte tulburări a
le dispoziţiei (afective) izolate .00 episod afectiv mixt F38.1- Alte tulburări ale
dispoziţiei (afective) recurente .10 tulburare depresivă recurentă scurtă F38.8- Alte tu
lburări ale dispoziţiei (afective) specificate F39- Alte tulburări ale dispoziţiei (afec
tive), fără precizare F40-F49 Tulburări nevrotice, tulburări legate de factori de stres şi
tulburări somatoforme F40- Tulburări anxios fobice F40.0- Agorafobia .00 fără tulburare
de panică .01 cu tulburare de panică F40.1- Fobii sociale F40.2- Fobii specifice (i
zolate) F40.8- Alte tulburări anxios fobice F40.9- Tulburări anxios fobice, fără preciza
re F41- Alte tulburări anxioase F41.0- Tulburarea de panică (anxietatea episodică paro
xistică) F41.1- Anxietatea generalizată F41.2- Tulburarea anxioasă şi depresivă mixtă F41.3
Alte tulburări anxioase mixte F41.8- Alte tulburări anxioase specificate F41.9- Tul
burare anxioasă, fara precizare F42- Tulburare obsesiv-compulsivă F42.0- Cu idei sau
ruminaţii obsesive în prim plan F42.1- Cu comportament compulsiv (ritualuri obsesio
nale) în prim plan F42.3- Forma mixtă, cu idei obsesive şi comportament compulsiv F42.
8- Alte tulburări obsesiv compulsive F42.9- Tulburare obsesiv compulsivă, fără precizare
F43- Reacţii la un factor de stres important şi tulburări de adaptare F43.0- Reacţie ac
ută la un factor de stres F43.1- Stare de stres posttraumatic F43.2- Tulburări de ad
aptare 46
.20 reacţie depresivă scurtă .21 reacţie depresivă prelungită .22 reacţie mixtă, anxioasă ş
vă .23 cu predominenţa unei perturbări a altor emoţii .24 cu predominenţa unei perturbări a
conduitei .25 cu perturbarea mixtă de emoţii şi conduite .28 cu predominenţa altor simpt
ome specifice F43.8- Alte reacţii la un factor de stres important F43.9- Reacţii la
un factor de stres important, fără precizare F44- Tulburări disociative (de conversie)
F44.0- Amnezia disociativă F44.1- Fuga disociativă F44.2- Stupoarea disociativă F44.3
- Stări de transă şi posesiune F44.4- Tulburări motorii disociative F44.5- Convulsii dis
ociative F44.6- Anestezie disociativă şi atingeri senzoriale F44.7- Tulburări disociat
ive (de conversie) mixte F44.8- Alte tulburări disociative (de conversie) .80 sind
romul Ganser .81 personalitatea multiplă .82 tulburări disociative (de conversie), s
pecificate F44.9- Tulburări disociative (de conversie), fără precizare F45- Tulburări so
matoforme F45.0- Somatizarea F45.1- Tulburarea somatoformă nediferenţiată F45.2- Tulbu
rarea hipocondriacă F45.3- Disfuncţia neurovegetativă somatoformă F45.4- Sindromul durer
os somatoform persistent F45.8- Alte tulburări somatoforme F45.9- Tulburări somatofo
rme, fără precizare F48- Alte tulburări nevrotice F48.0- Neurastenia F48.1- Sindromul
de depersonalizare-derealizare F48.8- Alte tulburări nevrotice specificate F48.9-
Tulburări nevrotice, fără precizare F50-F59 Sindroame comportamentale asociate cu pert
urbări fiziologice şi factori fizici F50- Tulburări de alimentaţie F50.0- Anorexia menta
lă F50.1- Anorexia mentală atipică F50.2- Bulimia (bulimia nervoasa) F50.3- Bulimia at
ipică F50.4- Hiperfagia asociată cu alte perturbări fiziologice F50.5- Vărsăturile asociat
e cu alte perturbări fiziologice F50.8- Alte tulburări de alimentaţie 47
F50.9- Tulburarea de alimentaţie, fără precizare F51- Tulburări ale somnului nonorganice
F51.0- Insomnia nonorganică F51.1- Hipersomnia nonorganică F51.2- Tulburări ale ritmu
lui veghe-somn nonorganice F51.3- Somnambulism F51.4- Teroare nocturnă F51.5- Coşmar
uri F51.8- Alte tulburări ale somnului nonorganice F51.9- Tulburări ale somnului non
organice, fără precizare F52- Disfuncţii sexuale nedatorate unei tulburări sau unei boli
organice F52.0- Absenţa sau pierderea dorinţei sexuale F52.1- Aversiunea sexuală şi lip
sa plăcerii sexuale F52.2- Eşecul răspunsului genital F52.3- Disfuncţia orgasmică F52.4- E
jacularea precoce F52.5- Vaginismul nonorganic F52.6- Dispareunia nonorganică F52.
7- Activitatea sexuală excesivă F52.8- Alte disfuncţii sexuale, nedatorate unei tulburăr
i sau unei boli organice F52.9- Disfuncţia sexuală nedatorată unei tulburări sau unei bo
li organice, fără precizare F53- Tulburări mentale şi comportamentale asociate puerperal
ităţii, neclasificate în altă parte F53.0- Tulburări mentale şi tulburări uşoare ale compor
tului asociate puerperalităţii, neclasificate în altă parte F53.1- Tulburări mentale şi tul
urări severe ale comportamentului asociate puerperalităţii, neclasificate în altă parte F5
3.8- Alte tulburări mentale şi tulburări ale comportamentului asociate puerperalităţii, ne
clasificate în altă parte F53.9- Tulburări mentale ale puerperalităţii, fără precizare F54-
ctorii psihologici sau comportamentali asociaţi bolilor sau tulburărilor clasificate
în altă parte F55- Abuzul de substanţe care nu antrenează dependenţa F55.0- Antidepresive
F55.1- Laxative F55.2- Analgezice F55.3- Antiacide F55.4- Vitamine F55.5- Stero
izi şi hormoni F55.6- Preparate specifice bazate pe plante şi remedii populare F55.8
- Alte substanţe care nu antrenează dependenţa F55.9- Fără precizare F56- Sindroame compor
tamentale nespecificate asociate cu perturbările psihologice sau ale factorilor fi
zici
48
F60 Tulburări specifice ale personalităţii F60.0- Personalitatea paranoidă F60.1- Person
alitatea schizoidă F60.2- Personalitatea disocială F60.3- Personalitatea emoţional-lab
ilă .30 tip impulsiv .31 tip borderline F60.4- Personalitatea histrionică F60.5- Per
sonalitatea anankastă F60.6- Personalitatea anxioasă (evitantă) F60.7- Personalitatea
dependentă F60.8- Alte tulburări specifice ale personalităţii F60.9- Tulburări ale persona
lităţii, fără precizare F61 Tulburări mixte ale personalităţii şi alte tulburări ale person
1.0- Tulburarea mixtă a personalităţii F61.1- Modificări jenante ale personalităţii, neclas
ficate în F60 sau F62 F62 Modificări durabile ale personalităţii neatribuite unei leziun
i sau unei boli cerebrale F62.0- Modificările durabile ale personalităţii după o experie
nţă catastrofică F62.1- Modificările durabile ale personalităţii după o boală psihiatrică F
lte modificări durabile ale personalităţii F62.9- Modificările durabile ale personalităţii,
fără precizare F63 Tulburări ale obiceiurilor si ale impulsurilor F63.0- Jocul patolog
ic F63.1- Tendinţa patologică de a da foc (piromania) F62.2- Tendinţa patologică de a co
mite furturi (cleptomania) F62.3- Tricotilomania F63.8- Alte tulburări ale obiceiu
rilor şi ale impulsurilor F63.9- Tulburări ale obiceiurilor şi ale impulsurilor, fără prec
izare F64 Tulburări ale identităţii sexuale F64.0- Transsexualismul F64.1- Transvestis
mul bivalent F64.2- Tulburări de identitate sexuală ale copilăriei F64.8- Alte tulburări
de identitate sexuală F64.9- Tulburarea de identitate sexuală, fără precizare F65 Tulbu
rări ale preferinţei sexuale F65.0- Fetişismul F65.1- Transvestismul fetişist F65.2- Exh
ibitionismul F65.3- Voyeurismul F65.4- Pedofilia F65.5- Sadomazochismul F65.6- T
ulburări multiple ale preferinţei sexuale F65.8- Alte tulburări ale preferinţei sexuale
F65.9- Tulburări ale preferinţei sexuale, fără precizare F66 Probleme psihologice şi compo
rtamentale asociate dezvoltării sexuale şi orientării sexuale 49
F66.0- Tulburări ale maturizării sexuale F66.1- Orientarea sexuală egodistonică F66.2- P
robleme relaţionale legate de orientarea sexuală F66.8- Alte tulburări ale dezvoltării p
sihosexuale F66.9- Tulburări ale dezvoltării psihosexuale, fără precizare F68 Alte tulbu
rări ale personalităţii şi comportamentului la adult F68.0- Accentuarea simptomelor fizi
ce din cauze psihologice F68.1- Producerea intenţionată sau simularea de simptome sa
u a unei incapacităţi fie fizică, fie psihologică (tulburări factice) F68.8- Alte tulburări
ale personalităţii şi comportamentului la adult F69 Tulburări ale personalităţii şi comport
ntului la adult, fără precizare F70-F79 Retardul mental F70 Retardul mental uşor F71 R
etardul mental mediu F72 Retardul mental grav F73 Retardul mental profund F78 Al
te forme de retard mental F79 Retardul mental, fără precizare F80-F89 Tulburări ale de
zvoltării psihologice F80 Tulburări specifice ale dezvoltării vorbirii şi limbajului F80
.0- Tulburări specifice ale articulării vorbirii F80.1- Tulburarea achiziţiei limbajul
ui de tip exprexiv F80.2- Tulburarea achiziţiei limbajului de tip receptiv F80.3-
Afazia dobândită cu epilepsie (sindromul Landau-Kleffner) F80.8- Alte tulburări ale de
zvoltării vorbirii şi limbajului F80.9- Tulburări ale dezvoltării vorbirii şi limbajului,
fără precizare F81 Tulburări specifice ale achiziţiilor şcolare F81.0- Tulburarea specifică
a lecturii F81.1- Tulburarea specifică a ortografiei F81.2- Tulburarea specifică a a
ritmeticii F81.3- Tulburarea mixtă a achiziţiilor şcolare F81.8- Alte tulburări ale achi
ziţiilor şcolare F81.9- Tulburări ale achiziţiilor şcolare, fără precizare F82 Tulburări sp
ce ale dezvoltării motorii F83 Tulburări specifice mixte ale dezvoltării F84 Tulburări g
lobale ale dezvoltării F84.0- Autismul infantil F84.1- Autismul atipic F84.2- Sind
romul Rett F84.3- Alte tulburări dezintegrative ale copilăriei F84.4- Tulburarea hip
erchinetică asociată cu retard mental şi mişcări stereotipe 50
F84.5- Sindromul Asperger F84.8- Alte tulburări globale ale dezvoltării F84.9- Tulbu
rări globale ale dezvoltării fără precizare F88 Alte tulburări ale dezvoltării psihologice
89 Tulburări ale dezvoltării psihologice, fără precizare F90-F98 Tulburări ale comportamen
tului şi tulburări emoţionale care apar în mod obişnuit în timpul copilăriei şi adolescenţe
ulburări hiperchinetice F90.0- Perturbarea activităţii şi a atenţiei F90.1- Tulburarea hip
erchinetică şi tulburarea conduitei F90.8- Alte tulburări hiperchinetice F90.9- Tulburăr
i hiperchinetice, fără precizare F91 Tulburări ale conduitei F91.0- Tulburări ale condui
tei limitate la mediul familial F91.1- Tulburări ale conduitei, tipul nesocializat
F91.2- Tulburări ale conduitei, tipul socializat F91.3- Tulburări opoziţionale, cu pr
ovocare F91.8- Alte tulburări ale conduitei F91.9- Tulburări ale conduitei, fără preciza
re F92 Tulburări mixte ale conduitei şi ale emoţiilor F92.0- Tulburarea conduitei cu d
epresie F92.8- Alte tulburări mixte ale conduitei şi emoţiilor F92.9- Tulburări mixte al
e conduitei şi ale emoţiilor, fără precizare F93 Tulburări emoţionale cu debut specific în
ilărie F93.0- Angoasa de separare a copilăriei F93.1- Tulburarea anxios fobică a copilăr
iei F93.2- Anxietatea socială a copilăriei F93.3- Rivalitatea între fraţi F93.8- Alte tu
lburări emoţionale cu debut în copilărie F93.9- Tulburări emoţionale ale copilăriei, nespec
cat F94 Tulburarea funcţionării sociale debutând în mod specific în copilărie şi adolescenţ
- Mutismul electiv F94.1- Tulburarea reacţională de ataşament a copilăriei F94.2- Tulbur
area de ataşament a copilăriei, cu dezinhibiţie F94.8- Alte tulburări ale funcţionalităţii
iale ale copilăriei F94.9- Tulburarea funcţionalităţii sociale a copilăriei, fără precizare
5 Ticuri F95.0- Ticul tranzitoriu F95.1- Ticul motor sau vocal cronic F95.2- For
me asociind ticurile vocale şi ticurile motorii multiple (sindromul Gilles de la T
ourette) F95.8- Alte ticuri 51
F95.9- Ticuri, nespecificat F96 Alte tulburări de comportament şi alte tulburări emoţion
ale care apar în mod obişnuit în timpul copilăriei şi adolescenţei F98.0- Enurezis nonorgan
c F98.1- Encopresis nonorganic F98.2- Tulburarea de alimentaţie din prima şi a doua
copilărie F98.3- Pica din prima şi a doua copilărie F98.4- Mişcări stereotipe F98.5- Balbi
smul F98.6- Vorbirea precipitată F98.8- Alte tulburări ale comportamentului şi emoţional
e specifice cu debut în mod obişnuit în timpul copilăriei şi adolescenţei F98.9- Tulburări
comportamentului şi emoţionale specifice cu debut în mod obişnuit în timpul copilăriei şi
lescenţei, nespecificate F99 Tulburare mentală nespecificată
52
CARACTERISTICILE TULBURĂRILOR PSIHICE În patologia psihiatrică întâlnim diferite intensităţ
le tulburărilor psihice. Fiecare dintre ele are câteva caracteristici pe care vom înce
rca ăa le trecem în revistă (G. Ionescu). Tulburările de intensitate nevrotică sunt afecţiu
i de slabă intensitate clinică, nu se asociază cu modificări de conştienţă. Sunt considerat
e sorginte exogenă, deoarece se consideră ca fiind favorizate de o cauză din afară. Din
punctul de vedere al pacienţilor aceştia se consideră bolnavi, uneori cred că au o afecţiu
ne foarte gravă motiv pentru care solicită ajutorul. Ei se investighează, urmează multip
le tratamente, solicită îngrijiri. În privinţa cauzei declanşatoare nu este important elem
entul traumatizant ci importantă este semnificaţia care i se atribuie de către persoan
a respectivă. Adepţii ipotezei psihanalitice consideră ca fiind importantă semnificaţia fa
ctorilor psihotraumatizanţi ce intervin de timpuriu în viaţa insului. Perioada de frus
trare din primii ani de viaţă creează o vulnerabilitate care rămâne pe toată perioada exist
nţei individului. La apariţia altor factori, individul reacţionează mai puternic şi există
iscul apariţiei tulburărilor nevrotice. Psihozele sunt considerate tulburări psihice m
ajore. Ele corespund denumirii populare de “nebunie”. De cele mai multe ori pacienţii
nu au conştiinţa bolii, de cele mai multe ori nu se consideră bolnavi sau în cazul preze
ntării la medic acuză nişte simptome mai puţin importante pentru patologia psihiatrică. De
exemplu acuză insomnii, dar nu reclamă prezenţa halucinaţiilor. V. Predescu susţinut mai
apoi de M.D. Gheorghe considera că aceste tulburări sunt de sorginte endogenă, susţinute
de modificări biochimice. Natura genetică face posibilă transmiterea ereditară. În cadrul
acestor afecţiuni întâlnim simptome psihotice în sfera senzorialităţii, gândirii, afectivi
Evoluţia în general episodică are o durată variabilă. Se consideră că această perioadă ar f
luni. Fiecare episod are o istorie naturală cu o perioadă de dezvoltare, una de mani
festare şi una de remisiune. Tulburarea sau episodul cu debut brusc, tablou zgomot
os are un prognostic mai bun. Din contra debutul lent, insidios cu tablou simpto
matologic şters va avea un prognostic rezervat, evoluţia se cronicizează. Remisiunile
se reduc ca durată şi/sau calitate iar episoadele de boală se lungesc. Periodele de bo
ală tratate se remit mai repede, cu o calitate mai bună a remisiunii. Caracterizarea
tulburărilor de personalitate. Tulburările de personalitate sunt determinate de dez
voltări dizarmonice ale personalităţii. Dacă la adulţi vorbim de tulburări ale personalităţ
a copii şi adolescenţi putem vorbi de dezvoltări dizarmonice ale personalităţii. Tulburăril
de personalitate se caracterizează prin trăsături de inadaptabilitate care sunt stabi
le, durabile, inflexibile şi care se menţin pe toată perioada vieţii. Persoanele nu încear
că să se schimbe, ci să adapteze societatea la nevoile lor. Nu consideră trăsăturile aceste
ca fiind anormale, ci transferă vina asupra celorlalţi. Valorile etice şi idealurile
morale ale persoanelor cu tulburări de personalitate sunt de multe ori în dezacord c
u cele ale societăţii. Au o instabilitate afectivă, cu schimbări rapide ale stării de disp
oziţie. Relaţiile interpersonale se iniţiază cu dificultate, iar menţinerea lor se face cu
greutate.
53
TULBURĂRILE DE PERSONALITATE (PSIHOPATIILE) O definiţie medicală a personalităţii ar fi ur
mătoarea: sistem de trăsături generale şi relativ stabile care definesc un anumit indivi
d, făcându-l să se deosebească de ceilalţi. Tulburările de personalitate au fost cunoscute
perioadă îndelungată de timp sub numele de psihopatii. Dicţionarul Larousse caracterize
ază tulburările de personalitate prin “iritabilitate, impulsivitate şi o mare varietate
de trăsături de caracter, manifestându-se prin conduite antisociale şi care nu asociază o
culpabilitate conştientă”. Modelele de comportament care persistă sunt inflexibile; indi
vizii nu se pot adapta la cerinţele vieţii şi la normele societăţii. În secolul al XIX-lea
rancezii le numeau dezordini; 30 de ani mai târziu în Anglia ele purtau numele de de
ranjamente mintale. Freud este cel care va elabora teoria personalităţii. Actualment
e ICD 10 defineşte tulburările de personalitate prin modele comportamentale persiste
nte, înrădăcinate adânc care se manifestă ca răspunsuri inflexibile la o gamă largă de situ
rsonale şi sociale. Trăsăturile de inadaptabilitate sunt stabile, durabile şi inflexibil
e. Aceste tulburări de personalitate apar în copilărie sau adolescenţă şi se continuă în vi
ltă. Modificările de comportament nu se datorează unei alte afecţiuni psihice sau boli o
rganice cerebrale. Persoanele cu tulburări de personalitate au simptome alloplasti
ce - încearcă să se adapteze la mediu pe care doresc să-l adapteze după dorinţa lor (D. Pre
ipceanu). Ei nu se consideră niciodată vinovaţi, nu îşi consideră comportamentul anormal. V
Predescu afirma despre persoanele cu tulburări de personalitate că „suferă din cauza so
cietăţii dar şi societatea suferă din cauza lor”. Adresabilitatea la medicul psihiatru e m
ică deoarece psihopaţii nu consideră ca au un defect de adaptare, îşi neagă simptomele şi r
ză ajutorul medical. În esenţă, mecanismele patogenice derivate din viaţa familială ar pute
fi: 1 carenţa afectivă – în special în timpul copilăriei şi dezechilibrul permanent al fam
ei; 2 “modele comportamentale” parentale alterate, tulburări de personalitate sau chia
r afectarea stării de sănătate mintală a părinţilor; 3 atitudini educative extreme, excesiv
permisive sau dimpotrivă, rigide, cu creşterea intensităţii sistemului punitiv (matratar
ea copilului). Atitudinile educative neadaptate particularităţilor temperamentale al
e copilului pot fi de asemeni nocive; 4 familii conflictuale, cu probleme existe
nţiale: sărăcie, rivalitate între soţi, alcoolism cronic, părinţi divorţaţi, etc. (V. Vladu
a). Prevalenţa în populaăia generală este situată între 11 şi 23% (D. Prelipceanu) fără a f
cat mai mult nici unul din cele 2 sexe. Etiologia nu este elucidată dar se pare că e
ste vorba despre modelul multifactorial (Lidia Nica Udangiu; R. Mihăilescu) în care
sunt incluşi factori genetici, factori biochimici la nivelul sistemelor de neurotr
ansmiţători cerebrali, factori psihologici îndeosebi la nivelul copilăriei, factori educ
aţionali. Modelul psihanalitic al tulburărilor de personalitate ar putea fi de luat
un considerare: -caracterele orale ar putea fi corelate cu pasivitatea şi dependenţa
; -caracterele anale ar putea fi corelate cu punctualitatea, exactitatea, obstin
aţia; -caracterele narcisiste ar putea fi corelate cu exagerarea autostimei; -cara
cterele obsesionale ar putea fi corelate cu rigiditatea şi indecizia. Descrierea a
cestor tulburări se suprapune peste clasificările ICD 10. Tulburarea de personalitat
e paranoidă Tabloul clinic se compune din următoarele trăsături: o sensibilitate excesivă
la eşecuri şi atitudini neprietenoase, tendinţa de a purta ranchiună permanent, refuzul
de a ierta insultele, loviturile, eventualele aprecieri negative venite din part
ea colegilor, prietenilor, cunoştinţelor.
54
Există suspiciunea şi tendinţa de a distorsiona trăirile, un grad de interpretativitate,
prin care consideră în mod eronat acţiunile neutre drept acte ostile. Se manifestă prin
combativitate şi tenacitate în susţinerea drepturilor personale, care nu sunt adecvat
e situaţiei prezente. În privinţa relaţiilor familiale există o suspiciune recurentă privin
fidelitatea partenerului chiar şi atunci când nu există motive care să susţină această imp
ie. Privitor la propria persoană are o tendinţă de stimă excesivă faţă de sine şi de calită
are le are. Peste tot în jur explică prin „conspiraţii” lipsite de substanţă evenimentele c
egătură la propria persoană. Alte trăsături asociate: dificultăţi în relaţionare, slabă tol
strare, tendinţa de autonomie, incapacitate de cooperare. Din aceaste cauze sunt p
ersoane solitare care rar se înconjoară de prieteni, sau îşi întemeiază cu dificultate o fa
ilie; sunt acceptaţi doar de familia de provenienţă. Prevalenţa este mai înaltă la bărbaţi.
urarea de personalitate schizoidă Se caracterizează prin răceală emoţională cu detaşare sau
ect tocit. Persoanele cu acest tip de tulberare de personalitate au puţine activităţi
care le produc plăcere, ei fiind adepţii unor activităţi solitare. Au o capacitate scăzută
e a exprima căldură sau sentimente tandre; din această cauză nu caută să stabilească relaţi
opiate cu persoane străine; au puţini prieteni. Sunt indiferenţi faţă de lauda sau critica
adresate de ceilalţi. Există un interes scăzut faţă de stabilirea relaţiilor sexuale cu un
partener şi implicit faţă de întemeierea unei familii, iar în cazul întemeierii ei implicar
a afectivă este minimă. Au preocupări excesive pentru introspecţie şi reverie, nu pun mare
preţ pe respectarea normelor sociale, pot fi conideraţi de anturaj sau familie ca f
iind nişte persoane mai ciudate. Este mai frecvent întâlnită la bărbaţi. Tulburarea de pers
nalitate disocială (antisocială) Trăsătura esenţială a acestui tip de tulburare de personal
tate este diferenţa dintre comportamentul individului şi normele sociale şi morale. Ap
are în copilărie sau adolescenţă când tabloul cuprinde următoarele aspecte: copiii sunt min
inoşi, fug de acasă, fură, iniţiază bătăi, la şcoală nu pot fi atenţi şi nu respectă discip
ulesc. Ei perturbă orele, sunt obraznici cu profesorii, iniţiază farse de prost gust a
tât profesorilor cât şi colegilor. Găsesc o plăcere deosebită în a chinui animalele, asocia
vârste mici fumatul, consumul de alcool dar şi consumul de droguri (în accepţia clasică).
Odată cu înaintarea în vârstă persoanele cu acest tip de tulburare de personalitate sunt î
conflict permanent cu societatea prin violarea legilor, au manifestări clastice (
spartul obiectelor, geamurilor, trântitul uşilor) sau agresive, în special heteroagres
ive. Pot lovi pe oricine la contrarieri minime. O altă trăsătură este incorectitudinea:
minţitul repetat şi manipularea celor din jur pentru profitul personal. Vin în contrad
icţie cu legea şi din această cauză sunt adesea persoanele care populează penitenciarele.
Au incapacitatea de a învăţa din experienţele negative; din această cauză pot repeta experi
nţele negative şi deveni recidivişti. Sunt incapabili de a menţine un comportament stabi
l şcolar, profesional, familial. Pentru ei importantă este plăcerea personală (plăcerea de
a consuma alcool, absentarea de la serviciu, şcoală) şi nu se gândesc la consecinţele pro
fesionale sau familiale. Deşi pot întemeia cu uşurinţă o familie o menţin cu mare greutate,
nu sunt interesaţi de responsabilităţile care le revin. Asociază frecvent consumul de al
cool sau droguri. Tulburarea de personalitate disocial pare a fi asociată cu mediu
l urban şi nivelul economic precar. Este mai frecvent întâlnită la bărbaţi: raportul este d
3/1 faţă de femei. Aproximativ 70-75% din persoanele întâlnite în penitenciare au tulbura
re de personalitate disocială. Tulburarea de personalitate emoţional-instabilă
55
Adest tip de tulburare de personalitate se caracterizează prin manifestări impulsive
, nondeliberative, fără a lua în considerare consecinţele. Există două forme în cadrul aces
tulburări: tipul impulsiv şi tipul borderline. Tipul impulsiv Această tulburare de pe
rsonalitate se caracterizează prin instabilitate emoţională, acte coleroase, violente,
manifestări clastice, “explozii comportamentale”. Au tendinţa de minimalizare a conseci
nţelor negative ale actelor impulsive cu regrete şi scuze retrospective. Menţin cu gre
u o activitate ce nu are o recompensă imediată. Dispoziţia este disforică şi capricioasă (L
dia Nica Udangiu, R Mihăilescu). Prevalenţa mai mare este întâlnită în ţările occidentale f
le orientale, în sud decât în nord, la popoarele latine decât cele slave. Evoluţia este re
lativ continuă. Se poate asocia consumul de substanţe. Tipul borderline Tulburarea d
e personalitate de tip borderline are următoarele caracteristici în care sunt inclus
e instabilitatea emoţională asociată cu imaginea de sine, preferinţele (chiar şi cele sexu
ale) neclare sau tulburate. Relaţiile interpersonale sunt rapid schimbătoare, iar re
acţiile impulsiv-agresive la incitaţii minime, asociate cu sentimentul de vid interi
or. Comportamentul este imprevizibil, iar acreditarea afectivă este exclusivă (univo
c pozitivă sau negativă). Fac eforturi excesive pentru a preveni un eventual abandon
din partea partenerului. De menţionat posibilitatea comiterii de tentative de sui
cid sau acte de autovătămare. Prevalenţa este de 2-3% din populaţia generală. Tulburarea d
e personalitate histrionică De-a lungul timpului acest tip de tulburare a purtat d
enumirea de isterică. S-a renunţat la el datorită conotaţiei peiorative a acestui termen
. Apare în copilărie sau adolescenţă cu emoţii intens trăite şi nevoia imperioasă de a fi î
ul atenţiei, auto-dramatizare, expresie teatrală: vorbesc tare şi mult, conţinutul discu
rsului este lipsit de substanţă, au labilitate dipoziţională, sugestibilitate, impresion
abilitate crescută. Sunt uşor de influenţat de către alte persoane. Au un comportament s
educător şi provocator, se folosesc de aspectul fizic pentru acest lucru, îmbrăcămintea et
e intens studiată pentru a atrage atenţia, pentru a fi în centrul grupului. Orice inci
tare sau refuz sunt considerate drame, iar reacţia persoanei este diproporţionată. Fac
tentative de suicid demonstrative, care apar după certuri, discuţii, contrarieri ia
r beneficiul este o ţintă obligatorie. Tulburarea de personalitate anancastă Tulburare
a de personalitate anancastă se caracterizează prin sentimente de îndoială şi prudenţă exce
cu înaltă valorizare a regulilor, regulamentelor, ordinelor. Sunt performeri ai deta
liilor, înclinaţi spre perfecţionism extrem, militanţi ai lucrului “bine făcut” (au răbdare
a despica firul în patru). Aceşti indivizi sunt voluntari ai muncii şi devotamentului,
dau dovadă de conştiinciozitate, scrupulozitate, inflexibilitate; merg până acolo încât el
mină plăcerea sau relaţiile interpersonale, sunt nişte persoane rigide. Au intoleranţă faţă
ompromis, corupţie; sunt adepţi ai standardelor înalte, autoimpuse. Manifestă exigenţă faţă
eilalţi; există tendinţa de a le impune propriile standarde care îi fac greu de suportat
pentru anturaj. Se tem de schimbare, de locuri de muncă noi, de colegi sau cunoştinţe
recente iar din această cauză au relaţii interpersonale reduse. Tulburarea de persona
litate evitantă (anxioasă) Elementul esenţial în tulburarea de personalitate evitantă sunt
sentimentele de teamă, de tensiune şi îngrijorare cu neîncredere în forţele proprii. Apare
convingerea că sunt inferiori din punct de vedere social, evită activităţile ce implică re
laţii interpersonale. Au sentimentul de 56
inferioritate indiferent de rezultatele obţinute şi au o preocupare deosebită privind
criticile sau rejecţia socială. Comportamentul este de autodevalorizare, preferă activ
ităţi solitare tocmai pentru a preveni eventualele respingeri. Nu doresc să se asociez
e cu persoane decât dacă sunt apreciaţi şi nu îşi exprimă părerile în public pentru a nu de
impun restricţii în stilul de viaţă din cauza nevoii de a avea securitate fizică. Ezită în
entul în care trebuie să-şi asume responsabilităţi, refuză orice activitate nouă care îi po
une în dificultate, intră în panică în orice context ce dă sentimentul insecurităţii, care
orice element de noutate. Tulburarea de personalitate dependentă Acest tip de tul
burare de personalitate se caracterizează prin dorinţa şi autorizarea altora de a lua
decizii importante pentru viaţa sa. Pacientul este de acord să subordoneze interesel
e personale faţă de nevoile celor de care este dependent. Are o stimă de sine redusă, îşi s
bestimează proriile calităţi. Orice acţiune intreprinsă are nevoie de aprobare şi suport. N
doreşte sş formuleze nicio dorinţă personală sau o cerere neimportantă. Are nevoie de ataş
nt, motiv pentru care se simte prost dispus când este singur de teama că nu îşi poate pu
rta singur de grijă. Are o teamă continuă de a nu fi abandonat de persoana cu care se
află în relaţii apropiate. Îşi limitează relaţiile sociale la cei de care este dependent. A
capacitate limitată de a lua decizii în viaţă dacă nu primeşte asigurări repetate din parte
elorlalţi; acordă altora girul propriilor responsabilităţi. Evoluţia este continuă. Există
sea situaţii când la un pacient întâlnim mai multe trăsături fără a fi specifice pentru o a
tulburare de personalitate, cu un set specific de simptome. În această situaţie se pun
e problema tulburărilor mixte de personalitate.
57
Bibliografie 1 Allport, G. (1980), Structura şi dezvoltarea personalităţii, Ed. Didact
ică şi Pedagogică, Bucureşti. 2 Ancel P., Gaussot L., (1998) Alcool et alcoolisme, Prati
ques et representations, L’Harmattan Paris 3 American Psychiatric Association, (20
03), Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, Fourth edition text
revision, (DSM- IV- TR), Washington. DC. 4 Andreasen, N.C,.Black,D.W., (1995), I
ntroductory textbook of psychiatry”, ed. 2 , American Psychiatric press, Washingto
n. DC. 5 Andreasen, N.C, Brown D., (2001), Introductory Textbook of Psychiatry 6
Athanasiu A. –(1998), Tratat de psihologie medicala, Ed. Oscar Print , Bucuresti
7 Beuran,M., (sub redactia), Nica, Udangiu, Lidia., Prelipceanu, D., Mihailescu,
R., ( 2000), Ghid de urgente in psihiatrie, Ed. Scripta, Bucuresti. 8 Chirita V
., Papari, A.,(coord), (2002), Tratat de psihiatrie, Vol I Ed. Fundatiei, „Andrei
Saguna” Constanta . 9 Chirita V., Papari, A.,(coord), (2002), Tratat de psihiatrie
, Vol II Ed. Fundatiei, „Andrei Saguna” Constanta . 10 Constantinescu, Doina, Manea,
Mirela, Ene, F.(2001) Incursiuni in problematica alcoolismului, Ed. Tehnica, Bu
curesti. 11 Cosman, Doina, (2006) Compendiu de suicidologie, Ed Casa cartii de s
tiinta , Cluj Napoca David D., (2006) Psihologie clinica si psihoterapie, Ed Pol
irom Bucuresti 12 Enachescu, C. (2000), Tratat de psihopatologie, Ed. Ştiinţifică, Buc
ureşti. 13 Freud S. –(1992), Introducere in psihanaliza. Prelegeri de psihanaliza. P
sihopatologia vietii cotidiene. Ed.Did.Ped. R.A., Bucuresti, 14Gath D., Celder M
., Mayou R. (1994)- Tratat de psihiatrie Oxford, ed. a II - a ,, Asociatia Psihi
atrilor Liberi din România, Geneva Initiative Publishers, Bucuresti, 15 Georgescu,
, M., (1998), Psihiatrie ghid practic, Ed. National, Bucuresti 16 Georgescu,, M.
, (2003), Psihiatrie, Ed. Medicala National, Bucuresti 17 Gheorghe MD, (1999) Ac
tualitati in psihiatria biologica, Ed. Intact Bucuresti 18 Golu, M., (2002), Baz
ele psihologiei generale, Ed. Universitară, Bucureşti. 19 Gorgos, C. (red.), (1988),
Vademecum in psihiatrie, Ed. Med., Bucureşti. 20 Gorgos, C. et al. (1987), Dicţiona
r enciclopedic de psihiatrie, vol. I, Ed. Medicală, Bucuresti. 21 Grecu,Gabos, Mar
ieta,(2006), Stiinte compotamentale notiuni introductive, Ed. University Press,
Tg. Mures. 22 Gabos Grecu I., Gabos Grecu Marieta, Raduly L., Szabo K.G., Varga
J.L(2007): Depresia – Metode de diagnostic şi tratament, Editura Farmamedia, Tg-Mureş,
. 23. Gabos Grecu I.,( 2006).: Managementul tulburărilor psihice, Editura Universi
ty Press, TgMureş, 24. Grecu Gh., Grecu Gabos Marieta(2006.): Anorexia nervoasă-conc
ept- date generale şi clinico terapeutice, Editura University Press, Tg-Mureş, 25. G
recu Gabos Marieta (2006.): Psihiatrie, Editura University Press, Tg-Mureş, 26 Gab
os Grecu I, Gabos Grecu Marieta, Pop Mihaela(2004): Actualităţi în terapia depresiilor
, Casa de Editură Mureş, Târgu-Mureş, pag 201, 27. Gabos Grecu I, Gabos Grecu Marieta(20
02.): Drogurile: aspecte istorice, epidemiologice clinico-terapeutice, Editura A
rdealul, Tg-Mureş,
58
28. Grecu Gh, Gabos Grecu I, Gabos Grecu Marieta (2000). Depresia: Aspecte istor
ice, etiopatogenetice, clinice şi terapeutico-profilactice”, Editura Ardealul, Târgu-M
ureş, 29 Hayes N., Orrell S. (1997) Introducere in psihologie, Ed. All, 30 Holdevi
ci Irina –(1998),Elemente de psihoterapie, Ed. All, 31 Iamandescu I.B. (1997)- Psi
hologie medicala, Ed. Infomedica, 32 Ionescu, G. (1975), Psihosomatica, Ed. Ştiinţif
ică şi Enciclopedică, Bucureşti. 33 Ionescu G. (coord.), Bejan M., Pavelcu V. (1985)- Ps
ihologie clinica - Ed. Academiei, R.S.R., 34 Ionescu G.(1990) - Psihoterapia - E
d. St. Enciclopedica, Bucuresti, 35 Ionescu, G., (2000), Psihiatrie clinica stan
dardizata si codificata, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti 36 Ionescu, G., (19
97), Tulburarile Personalitatii, Ed Asklepios, Bucuresti. 37 Jones, P., Buckley,
P., Kessler, D., (2006), Churchill Livingstone, Elsevier, London. 38 Larousse,
(1998), Dictionar de Psihiatrie, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti. 39 Lazares
cu M., (1994): Psihopatologie clinica Ed Helicon, Timisoara 40 Kaplan H.B., Sado
ck B.J., Sadock V.A,(2001) Manual de buzunar de psihiatrie clinica, Ed. Medicala
, 41 Kaplan H.B. (1983)- Psychosocial stress, Acad. Press, New York, London, 42
Kasper S., Zohar J., Stein D(2002) Decision making in Psychopharmacology, Martin
Dunitz Ltd, Taylor and Francis Group, London 43 Khouzam, H.R., Tiu Tan, Doris,
Gill, T.S., (2007), Handbook of emergency psychiatry, Mosby Elsevier, Philadelph
ia 44 Lovestone S., Howard R., (1997), Depression in elderly people, Martin Duni
tz, The Lvery House, London 45 Manea, Mirela, (2000), Psihologie medicala, Ed. T
ehnica, Bucuresti 46 Manea Mirela, Poalelungi, V. (2000) Alcoolismul cronic mani
festari psihice si neurologice “ Ed. Bren 47 Manea, Mirela, Manea,T, (2004) Psihol
ogie medicala, (Curs pentru studentii Facultatii de Medicina Dentara Ed. Tehnica
, Bucuresti. 48 Manea, Mirela., Manea, T., Poalelungi, V., (2003), Dimensiuni al
e procesului de somatizare, Rev. de Med. şi psihologie aeronautică, 3, 49 Marinescu
D., Mihaescu C., (1996), Medicatia psihotropa moderna, Ed. Acsa, Craiova 50 Mari
nescu D.,(1997) Tratamentul modern al schizofreniei si psihozelor afective, Ed A
ius, Craiova 51 Miclea M., (2003): Psihologie cognitiva. Modele teoretico-experi
mentale. Ed. a II-a revazuta. Ed. Polirom Bucuresti 52 Miclutia, Ioana,(2002), P
sihiatrie, Ed Medicala Universitara „Iuliu Hatieganu”, Cluj-Napoca 53 Miclutia, Ioan
a,(2000), Anxietatea, Ed Medicala Universitara „Iuliu Hatieganu”, Cluj-Napoca 54 Nic
a, Udangiu, Lidia., Mihailescu, R., (2003), Bazele clinice ale psihiatriei moder
ne, Curs pentru studenti, Ed Universitatii Titu Maiorescu, Bucuresti 55 Nutt D.,
Ballenger J (2005) Anxiety desorder: Panic disorder and Social anxiety disorder
,Blackwell Publishing Oxford 56 Nutt D., Argyropoulos S., Forshall S., (1998) Ge
neralized anxiety disorder: Diagnosis, Treatment and its Relationship to Other A
nxiety Disorder, Martin Dunitz, The Lvery House, London 57 Popescu Neveanu P., Z
late M., Cretu Tinca –(1990) Manual de psihologie, Ed. Did. Pedag., Bucuresti, 58
Predescu, V.,(sub redactia), (1989), Psihiatrie, Vol. I, Ed. Medicala, Bucuresti
. 59 Predescu, V., (sub redactia), (1998), Psihiatrie, Vol. II, Ed. Medicala, Bu
curesti. 60 Prelipceanu, D.,( 2003), Psihiatrie note de curs, Ed. Infomedica Buc
uresti 61 Prelipceanu D., (ed.),(2002): Ghid de tratament in abuzul de substante
psihoactive, ed. a Iia, Grupul Pompidou al Consiliului Europei- Strasbourg, Ed.
Infomedica Bucuresti 59
62 Sadock, B.J., Sadock, V.A. (2003) Behavioral sciences/ Clinical psychiatry, N
inth edition, Ed. Lippincott Williams & Wilkins 63 Sartorius N., Goldberg FD., d
e Girolamo G., etc, (eds), (1990): Psychological disorders in general medical se
ttings, Hogrefe& Huber Publ., Toronto 64 Salloum I., Daley D., Thase M., (2000)
Male depression alcoholism and violence, Martin Dunitz, The Lvery House, London
65 Selye, H. (1956), The stress of life, New York, McGraw-Hill. 66 Selye, H. (19
74), Stress without distress, Philadelphia, Lippincott. 67 Shepherd, M., Cooper,
R., Brown, A. C., Kalton, G. W. (1966), Psychiatric illness in general practice
. In: Oxford University Press, London. 68 Stein D., (2003) Serotoninergic Neuroc
ircuitry in mood and anxiety disorders, Martin Dunitz Ltd, Taylor and Francis Gr
oup, London 69 Sthal S., (2000) Psychopharmacology of antipsychotics, Martin Dun
itz Ltd, London 70 Teodorescu R.,ed., (1999),: Actualitati in tulburarile anxioa
se, Colegiul Noua Europa, Ed. Cris Cad. 71 Tudose C., (2001): Dementele- o provo
care pentru medicul de familie, Ed. Infomedica, Bucuresti 72 Tudose, F., Tudose,
Cătălina, Dobranici, Letiţia (2002), Psihopatologie şi psihiatrie pentru psihologi, Inf
omedica,Bucureşti. 73 Tudose, F., (2003), Orizonturile psihologiei medicale, Ed. I
nfomedica Bucuresti. 74 Udristoiu T., Marinescu D., Boisteanu P., (2001): Ghid t
erapeutic, Depresia majora, Ed. Med. Universitaria, Craiova 75 World Health Orga
nization, (1992), The ICD-10 Classification of Mental and Behavioural Disorders,
Clinical descriptions and diagnostic guidlines, World Health Organization, Gene
va 76 Zlate M. (1999), Eul si personalitatea, Ed. trei,
60
61