MINISTRUL ÎNVĂȚĂMÂNTULUI

EMIL VERZA

PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ

Manual pentru clasa a XII – a, școli normale

EDITURA DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ R. A. – BUCUREȘTI, 1997

 Capitolul VIII
HANDICAPUL DE VEDERE

Tiflologia cu subramurile ei, tiflopsihologia, și tiflopedagogia, face parte

integrată din psihopedagogia speciala ( defectologia ) și studiază
handicapurile de vedere de la cele parțiale și până la cele totale.
Tiflopedagogia cuprinde și o parte specială, denumită tiflometodică, care
are în vedere metodologia predării disciplinelor de studiu cuprinse în
programa școlară, iar tiflopsihologia asimilează tiflotehnica cu problematica
teoretico-practică, a construirii și folosirii materialului didactic și a aparaturii
utilizate în instrucția hadicapaților de vedre.

1. PROBLEMATICA TIFLOPSIHOLOGIEI ȘI TIFOPEDAGOGIEI

Ca și alte ramuri ale psiopedagogiei speciale, tiflologia, a cunoscut, în
ultima perioadă de timp, o dezvoltare mai accentuată, marcând caracterul
interdisciplinar prin corelarea fenomenelor psihologice, psihopedagogice,
sociologice și medicale în abordarea handicapului vizual.
În timp, specialiștii din domenii diferite au subliniat existența unei “
psihologii a orbilor”, bazată pe comportamentul și structurile specific ale
acestei categorii de handicapați.
Cercetările modern de psihopedagogie specială au demonstrate că pierderea
vederii sau diminuarea ei are o serie de consecințe fiziologice și psihologice
în planul comportamentului și al structurii personalității handicapatului.
Dacă la handicapații din naștere, deși apar dificultăți de relaționare,
tensiunile interioare sunt ma reduse, în handicapul survenit dezechilibrele sunt
pregnantee, iar frământările, dramatice la nivel personal, îl marchează pe
individ toată viață.
2. ETIOLOGIA ȘI CLASIFICAREA HADICAPURILOR DE
VEDERE
Există cauze comune pentru toate tipurile de handicap, dar și unele speciale
care determină handicapul de vedere și la cre ne referim, în mod sintetic, în
continuare. Acestea trebuie raportate la gravitatea handicapului și la factorii
care favorizează apariția unor disfuncționalități într-o anumiă perioadă de
dezvoltare a ființei umane.
Etiologia cecității și ambliopiei, raportată la localizarea agentului patogen
în diferite segmente ale organului vizual sau a anexelor sale, se referă la:
 a. Tulburările refracției oculare ( ametropiile) care împiedică formarea
imaginii retiene normale și transparența adecvată a mediilor refringente..
Ametropiile: miopia, hipermetropia și astigmatismul.
Miopia - percepe obiectele corect din apropiere dar sunt văzute difuz la
distanță.
Hipermetropia –afecțiune de refracție care determină perceperea difuză a
obiectelori din apropiere.
Astigmatismul – are la bază o structură deficitară a cornnei.
b. Opacitățile mediilor refrigente sunt determinate de afecțiunile corneei
însoțite de traumatisme grave.
c. Tulburările retinei pot fi cogenitale sau dobândite. Ele diminuează
acuitatea vizuală centrală, vederea cromatică și diurnă.
d. Tulburările funcționalității nervului optic și a călior optice intracraniene
pot fi localizate în interiorul globului ocular, la nivelul paplei optice, înapoiul
ochiului.
e. Tulburările cecității corticale se referă la disfuncționalitatea centrilor
vizuali superiori, prin instalarea unor așa- numite pete oarbe în câmpul vizual
f. Glaucomul este o tulburare gravă ce apare, în principal, datorită creșterii
tensiunii intraoculare și constituie , o cauză a orbirii la vârsta adultă.
g. Traumatismele oculare se manifestă sub formă de contuzii, plăgi și
arsuri.
h. Strabismul se datorează dezechilibrului în cooedonarea lobilor oculari .

În handicapul congenital , nevăzătorii nu au reprezentări vizuale, apare

pană la 3-4 ani , iar experiența lor optică este nulă. În schimb handicapul
survenit apare după circa 4 ani.
3. CARACTERISTICILE FUNCȚIILOR ȘI PROCESELOR
PSIHICE.
Așa cum a rezultat, gravitatea handicapului de vedere, vârsta la care se
instalează acesta și la nivelul de dezvoltare psihică a persoanei influențează
evoluția psihică ulterioară a handicapatului. Hadicapul de vedere determină și
o serie de tulburări de ordin somatic.
Memoria handicapaților de vedere este deseori, invocată ca bucurându-se
de calități superioare celor ale văzătorului.
4. SPECIFICUL PROTEZĂRII ȘI COMPESĂRII
După cum se știe, în unele forme de ambliope acuitatea vizuală se
remediază parțial cu ochelari.
 Compensația se poate realiza prin regenerarea organică. În acest context
sistemul nervos central al omului adoptă programe specifice în raport de
dotare de care dispune, de experiența individului și de capacitatea de
antrenare. În timp ce în recuperarea biologică metodele medical-chirurgicale
au un rol predominant, în compensarea și în recuperarea socială a procesului
învățării, formarea unor stereotipuri acționale și exersarea unor funcții devin
fundamentale pentru adaptare.