Sunteți pe pagina 1din 44

1

Tema: FORMAREA CRIMINOLOGIEI CA ȘTIINȚĂ


Istoricul şi originile criminologiei
De-a lungul mileniilor, societatea lupta continuu împotriva celui mai mare flagel al tuturor timpurilor – criminalitatea. În această luptă omenirea a cunoscut
atît succese, cît şi înfrîngeri. În anumite perioade istorice, unele state aveau realizări considerabile, reducînd fenomenul infracţionalităţii la minimum, astfel
încît oamenii încetau a se mai teme de criminali, deplasîndu-se liber pe teritoriul ţării, renunţînd la lacăte şi uşi bronate. Erau timpuri cînd cuvîntul de onoare
constituia o garanţie mult mai puternică decît represiunile judiciare. Omenirea cunoaşte chiar fenomene de lipsă totală a criminalităţii – în unele state existau
anumite zone, în care lipseau crima şi criminalul. De regulă, acestea erau centrele religioase, iar cultura acestora excludea comportamentul deviant de la
normele generale.
Dar niciodată, niciunui stat, niciunui sistem social nu i-a reuşit să se izbăvească completamente de fenomenul criminalităţii. Mai mult ca atît, la anumite
etape istorice acest fenomen era privit ca un satelit obligatoriu al dezvoltării sociale.
Criminologia pare să aibă origini la fel de îndepărtate ca şi celelalte ştiinţe sociale, deoarece criminalitatea, ca fenomen social, apare odată cu primele
comunităţi umane: „Acolo unde nu există norme şi morală, nu există nici crime”.
Mecanismul autoapărării este caracteristic tuturor fiinţelor vii. Iniţial el era întrebuinţat pentru apărarea de atacuri, care în societatea primitivă constituiau
o normă, ca mai tîrziu, la etapa de asociere să capete un caracter de interdicţie. Se consideră că primele preocupări pentru pedepsirea unor comportamente
individuale periculoase au fost determinate de necesitatea autoapărării speciei umane, ce se constituia în condiţii naturale vitrege care ameninţau în permanenţă
supraviețuirea.
O nouă etapă în dezvoltarea mecanismelor de reacţie împotriva încălcării normelor sociale stabilite a fost determinată de:
 apariția „răzbunării sîngelui”;
 întărirea şi centralizarea puterii conducătorului (clanului, hoardei, tribului etc.).
„Răzbunarea sîngelui” sporea puterea unui individ aparte, deoarece toţi membrii grupării sociale asigurau şi efectuau patronajul asupra confraţilor mai
slabi. Pe de altă parte, „răzbunarea sîngelui” capătă un caracter îndelungat, astfel conflictul evoluînd de-a lungul anilor. Perspectiva de a intra în conflict cu
întreaga grupare socială, şi nu cu un singur individ, a făcut posibilă preîntîmpinarea multor incidente.
Acest mecanism primitiv al apărării sociale a creat posibilitatea unor acţiuni mai efective asupra fenomenului criminalităţii: are loc lărgirea dimensional-
temporală a conflictului, implicarea unui număr considerabil de oameni, ceea ce, în ansamblu, duce la minimalizarea şi chiar stoparea exceselor.
Paralel cu „răzbunarea sîngelui”, are loc întărirea şi centralizarea puterii conducătorului. Iniţial, în rezolvarea conflictelor, el se baza pe propria forţă
fizică, mai tîrziu aceasta fiind înlocuită de detaşamentul militar. În asemenea mod, interdicțiile conducătorului deveneau cu mult mai eficiente, crescînd,
totodată, şi verosimilitatea aplicării pedepsei.
La etapa primară a dezvoltării comunităţilor umane, aceste două forme ale reacţiei sociale interacţionau şi se îmbinau reciproc. Răzbunarea era îndreptată,
în special, împotriva membrilor altor grupări umane, iar conducătorul acţiona în interiorul grupului.
Odată cu lărgirea și centralizarea puterii conducătorului, are loc alipirea grupărilor sociale mai slabe şi, ca rezultat, „răzbunarea sîngelui” este tot mai
frecvent întîlnită în interiorul grupării sociale date, ceea ce duce, în consecinţă, la slăbirea ei.
Pe parcursul dezvoltării civilizaţiei umane s-a constatat că, acolo unde există o puternică autoritate centrală, capabilă să rezolve orice conflict, „răzbunarea
sîngelui” trece treptat în nefiinţă şi viceversa – şi astăzi, la început de mileniu, la unele popoare „răzbunarea sîngelui” mai păstrează tradiţiile antice.
Pe măsură dezvoltării mijloacelor de prevenţie contra criminalităţii, apare veşnica invenţie a omenirii – închisoarea. Iniţial, în aceste scopuri erau folosite
gropile adînci (de ex., în America drept prima închisoare a fost folosită o mina părăsită din localitatea Simsberi).
Cauzele apariţiei închisorilor sînt:
1) faptul că pedeapsa capătă un caracter cu mult mai îndelungat, mai chinuitor şi, în consecinţă, are un efect educativ cu mult mai mare asupra celorlalţi
membri ai grupării sociale;
2) deţinuţii puteau fi folosiţi la executarea muncilor grele şi periculoase (astfel apar embrionii ocnelor şi lagărelor de corecţie şi reeducare prin muncă).
Pentru ca în sezonul rece deţinuţii sa nu moară de frig, se construiau încăperi speciale, bine îngrădite şi păzite. În Roma Antică şi în Grecia Antică,
închisorile erau asemănătoare cu cele din prezent.
În asemenea mod, conducătorul tribului, clanului, hoardei a pus începutul dezvoltării diverselor mijloace şi mecanisme ale reacţiei sociale împotriva
criminalității, accentul fiind pus pe modelul represiv. Şi ceea ce astăzi ni se pare o cruzime, la o anumită etapă istorică era o necesitate. Anume „răzbunarea
sîngelui” şi represiunea din partea conducătorului grupării sociale au permis scoaterea omenirii din lumea sălbătăciei şi a haosului, unde, după cum afirma
scriitorul american J.London, domina dreptul muşchilor puternici şi al colţilor ascuţiţi. Anume acest fapt a permis supraviețuirea oamenilor mai slabi lor în
acele condiţii.
De rînd cu formele menţionate de luptă împotriva criminalităţii, un rol deosebit revine religiei, care în scopul valorizării superioare a sentimentului religios
considera crima fie ca o manifestare diabolică, fie ca o expresie a păcatului. Astfel justiţia a căpătat aspectul unui dar divin. În acest sens se evidenţiază „Codul”
lui Hammurabi. Pe stela de diorit negru (ce se află în prezent la muzeul Louvre), unde sînt gravate articolele „Codului” său, Hammurabi este înfăţişat
închinîndu-se zeului Samaş, de la care primeşte textul legii. Aşa s-a conferit esenţa divină activităţii legislative, iar regele urma să le transmită oamenilor, care
trebuiau să respecte legile întocmai sub frica unor sancţiuni severe.
Pedepsele aplicate erau considerate ca o plată pentru răul provocat, ori ca o ispăşire a păcatului săvîrşit. La baza „Codului” lui Hammurabi se află „legea
talionului” — „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mînă pentru mînă, picior pentru picior, arsură pentru arsură, vînătaie pentru vînătaie”. Cu toate că, la prima
vedere, este declarată egalitatea tuturor membrilor societăţii, totuşi pedepsele aplicate se diferenţiau în funcţie de poziţia socială a vinovatului sau a părţii
lezate. Aşa, preoţii şi demnitarii se bucurau de privilegii cînd era vorba de delicte minore şi erau aspru pedepsiţi în cazul săvîrşirii unor crime grave. Sclavii
erau consideraţi ca fiind nişte fiinţe de mîna a doua: „Dacă sclavul cuiva a dat o palmă unui om liber, să i se taie o ureche”.
„Codul” lui Hammurabi a fost principalul izvor al reglementării penale la popoarele învecinate cu Babilonul. Multe norme din „Cod” se aplică în Egipt,
în timpul Regatului Nou (1650-1085 î.H.). Printre ele pedeapsa cu moartea pentru rebeliune şi conspiraţie contra statului, pentru omor premeditat, viol şi furt
din mormintele regale.
Se fac primele încercări de combatere a corupţiei. Judecătorii corupţi primeau pedeapsa capitală, care se executa prin sinuciderea impusă. În majoritatea
cazurilor, executarea pedepsei capitale era însă înfăptuită prin uciderea cu pietre – lapidare – care era încredinţată familiei pătimaşului sau întregii comunităţi.
Îmbinînd normele barbare ale cutumelor arhaice cu elemente inerente evoluției sociale, între care subtilităţile religioase au jucat un rol aparte, popoarele
antice au reuşit să dezvolte sisteme legislative şi instituţionale care răspundeau în bună măsură, mai ales prin asprimea lor, scopurilor pentru care fuseseră
create.

Sensul etimologic al cuvîntului „criminologie”


Termenul „criminologie” este compus din cuvîntul latinesc „crimen”, care înseamnă crimă (infracţiune) şi cuvîntul grecesc „logos” cu sens de cuvînt,
idee, știință.
În acest sens, criminologia ar fi ştiinţa care studiază fenomenul criminal (definiţia criminologiei rezultînd din sensul etimologic al cuvintelor).
Ca şi în cazul altor discipline sociale, data apariţiei criminologiei ca ştiintă nu poate fi stabilită cu exactitate.

Considerații introductive
Codul lui Eșnunna. În decursul istoriei sale omenirea a cunoscut etape şi codificări interesante în ceea ce priveşte evoluţia criminalităţii, precum şi a
măsurilor de protecţie socială pe care le-a adoptat pentru a diminua şi preveni acest fenomen.
Legiuirea cea mai veche, care conține norme de drept penal este cea cunoscută sub denumirea de Legile (Codul) din Eșnunna. La baza apariţiei acestei
codificări au stat sumerienii, care au trăit din cel de-al V-lea mileniu î.H. pe malurile Eufratului. Oraşul-stat Eșnunna, situat pe locul actualului oraş irakian
Tell-Asmar a apărut nu mai tîrziu de mileniul III î.H. Înseşi Legile din Eșnunna au fost elaborate în secolul al XX-lea î.H., anticipînd cu două secole Codul lui
Hammurabi.
2
Aceste legi, conţinînd 60 de articole, au fost săpate în 2 tăbliţe de lut, iar traducerea lor în limba akkadiană constituie primul document legislativ cunoscut.
Descoperite abia în anul 1948 la Tell-Abu-Harmal, Legile din Eşnunna, pînă la războiul din Irak, s-au păstrat la Muzeul de Antichităţi din Bagdad.
Această legislaţie se consideră a fi alcătuită de regele statului Eşnunna, Bilalama, de aceea mai este cunoscută şi sub denumirea de Legile lui Bilalama.
Avînd un conţinut foarte variat, ele cuprind norme de drept civil, drept penal, precum şi relaţii de altă natură.
Legile (Codul) din Eşnunna nu constituie un cod în înţelesul de azi, ci mai degrabă o culegere de norme juridice, care reglementează cele mai importante
şi uzuale instituţii judiciare: de la tarifele de remunerare a lucrătorilor angajaţi cu tocmeala, relaţiile privitoare la moştenire şi familie pînă la ocrotirea
proprietăţii oamenilor liberi – muşchenu.
Mai mult ca atît, unele norme au o compoziţie mixtă, deoarece reglementau relaţii atît de natură civilă, cît şi de natură penală, familială etc. Spre ex., art.30
din Legile din Eşnunna prevedea că bărbatul este proprietarul pămîntului şi, dacă el părăsea obştea sa, îşi pierdea şi dreptul de proprietate asupra pămîntului.
În acelaşi timp, dacă bărbatul părăsea obştea, soţia se considera eliberată de căsătoria cu fugarul. Ruperea relaţiilor cu obştea teritorială presupunea încetarea
tuturor relaţiilor de drept privat şi patrimoniale.
Legile din Eşnunna nu conţineau niciun fel de indiciu cu privire la proprietatea regelui, cu excepţia apei: regele era proprietarul suprem al apelor şi
al sistemelor de irigare, iar întreaga populaţie era obligată să participe la construirea digurilor şi repararea sistemelor de irigare. Neavînd posibilitatea de a
folosi apa, omul nu putea lucra pămîntul şi, în final, dreptul de proprietate asupra pămîntului exista doar „de jure”.
Interesante sînt unele reglementări cu caracter penal: în art. 40 al Legilor din Eşnunna se stipulează că „dacă omul va cumpăra un sclav, o sclavă, un
taur sau oarecare alt lucru, iar pe vînzător nu-1 va putea arăta, atunci el este hoţul”. Se regăsesc în această codificare antică şi primele elemente ale principiului
(legii) talionului. Din conţinutul art.49 rezultă: „Dacă un om va fi prins asupra unui sclav furat sau asupra unei sclave furate, atunci el trebuie să aducă sclav
pentru sclav, sclavă pentru sclavă”. Totuşi, principiul talionului se aplică aici extrem de rar, mult mai des se prevede compoziţia – un sistem de despăgubire
materială stabilit prin voinţa regelui şi nu prin învoirea părţilor.
Una din pedepsele penale des întîlnite în Legile din Eşnunna era amenda, avînd ca unitate de măsură mina – o monedă ce valora aproximativ 60 de sikli.
Conform art.54-57 ale Legilor din Eşnunna: „dacă este omorît un om liber (muşchenu), împuns cu coarnele de un taur sau muşcat de un cîine turbat, stăpînul
animalului plătea ⅔ de mine, iar pentru moartea unui sclav în aceleaşi împrejurări – 15 sikli”.
Pentru prima oară este reglementat conceptul de circumstanţă agravantă, care se referea la timpul comiterii infracţiunii: crima săvîrşită pe timp de noapte
se sancţiona cu mult mai aspru decît aceeaşi faptă săvîrşită ziua. De ex., potrivit art.12-13 ale Legilor din Eşnunna: „Dacă cineva este prins în casa muşchenului
sau pe cîmpul acestuia în timpul zilei, să plătească 10 sikli, iar dacă este prins în timpul nopţii, trebuie să moară”.
Astăzi această diferenţă de sancţionare pare anormală – de la o simplă amendă la pedeapsa capitală – dar în acele timpuri pedeapsa care trebuia să se afle
la mijloc (privaţiunea de libertate) încă nu era cunoscută. La fel, există o prea mare diferenţă de tratare a oamenilor, care rezulta din faptul că sclavul nu era
considerat persoană, ci bun aparţinînd stăpînului său. Acest fapt se poate uşor de explicat prin aceea că temelia relaţiilor de producţie în cadrul orînduirii
sclavagiste o constituia dreptul de proprietate al stăpînului de sclavi atît asupra mijloacelor de producţie, cît şi asupra sclavilor.
Codul lui Hammurabi. Cea mai cunoscută codificare antică rămîne a fi Codul lui Hammurabi, descoperit în anul 1901 de către cercetătorul francez
Morgan pe ruinele oraşului Susa, în sudul Iranului de astăzi.
Babilonul, aşezat pe fluviul Eufrat, era o foarte veche cetate sumeriană, cunoscută şi sub denumirea de Kadingir sau „Poarta lui Dumnezeu”. După cuceririle
semitice cetatea este numită Babilu, denumire care în limba akkadiană are acelaşi sens ca şi în sumeriană.
Codificarea poartă numele celui mai de seamă rege al Babilonului – Hammurabi (în unele izvoare Hammurapi), care a fost al şaselea suveran al dinastiei
amorrite întemeiate în 1894 î.H. de către Sumuabum. Domnind între anii 1792-1749 î.H., Hammurabi a creat un stat trainic, „ţara dintre ape”, unificată sub
sceptrul unui singur domnitor. Cunoscut în istorie ca un mare rege şi un remarcabil legiuitor, Hammurabi, încă din cel de-al doilea an de domnie, se arată
dornic de a instaura dreptul în ţara sa.
Textul codului său a fost săpat pe suprafaţa unui bloc de bazalt (diorit) negru. Pînă la noi au ajuns 282 de articole. Din punct de vedere al jurisprudenţei
zilelor noastre, opera legislativă a lui Hammurabi nu este un cod în adevăratul sens al cuvîntului, prin care se înţelege un act normativ care cuprinde o culegere
sistematică de reguli juridice referitoare la o singură ramură a dreptului.
Codul lui Hammurabi este o culegere de norme juridice, care reglementează instituţiile juridice existente în acea perioadă, deseori avîndu-se în vedere
cazuri concrete şi soluţia juridică corespunzătoare. Mai mult ca atît, în Codul lui Hammurabi pedeapsa pentru infracţiune este deja de competenţa statului,
şi nu a victimei. Aşa a trecut în istorie răzbunarea privată nelimitată.
În majoritatea cauzelor penale are loc nu numai compensarea intereselor încălcate ale victimei din partea făptuitorului, ci şi pedepsirea ultimului prin
autoritatea organelor statului. În asemenea mod, practic pentru prima dată în istoria civilizaţiei umane se întîlneşte scopul general al pedepsei penale:
prevenirea viitoarelor infracţiuni. Satisfacerea benevolă a pretențiilor victimei şi repararea prejudiciului cauzat nu mai constituie o piedică pentru puterea
judecătorească de a-1 persecuta şi pedepsi pe cel vinovat.
În Codul lui Hammurabi se disting cîteva tipuri de pedeapsă:
 talionul;
 pedepse corporale;
 pedepse pecuniare;
 pedepse capitale.
Talionul sau „legea talionului” avea înţelesul de „răzbunare a sîngelui”, cînd faţă de vinovat se aplica principiul: „Ce ai făcut tu să ţi se facă şi ţie”.
În varianta sa clasică „legea talionului” sună în felul următor: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mînă pentru mînă, picior pentru picior, arsură pentru
arsură, vînătaie pentru vînătaie”.
Totuşi, talionul în Codul lui Hammurabi se aplica într-un număr restrîns de cauze penale, de regulă pentru vătămările integrităţii corporale sau alte fapte
comise între persoane cu aceeaşi situaţie socială: „Dacă cineva a scos ochiul unui om liber, să i se scoată şi al lui. Dacă cineva a scos dintele unui om egal cu
el, să i se scoată şi dintele lui”.
Pedepsele corporale se divizau în bătaie şi schilodire, aplicate, de regulă, faţă de sclavi. „Dacă sclavul cuiva a dat o palmă unui om liber, să i se taie o
ureche”.
Cele mai dese pedepse prevăzute în Codul lui Hammurabi sînt pedepsele pecuniare, iar mărimea acestora depindea de valoarea bunului însuşit sau distrus.
Art.8 al Codului lui Hammurabi stabileşte cuantumul pedepsei pecuniare: „Dacă un om va fura fie un taur, fie o oaie, fie un asin, fie un porc, fie o luntre, şi
dacă acestea aparţin de patrimoniul regal sau al templelor, el poate să întoarcă de 30 de ori mai mult, iar dacă acestea aparţin unui muşchenu – el poate să
restituie valoarea înzecită, dacă însă hoţul nu are ce întoarce, el trebuie ucis”.
În sfîrşit, pedepsele capitale sînt prevăzute doar pentru 34 de cazuri, în majoritate absolută pentru infracţiunile contra proprietăţii: furtul din patrimoniul
regal sau al templelor (art.6); furtul de sclavi (art.15); vinderea lucrurilor furate (art.9); ştergerea semnelor cu care erau înfieraţi sclavii pentru a nu putea fi
recunoscuţi şi revendicaţi de stăpînii lor (art.227) ş.a. Acest tip de cauze penale erau considerate la acea epocă foarte periculoase, fiindcă avea loc consolidarea
proprietăţii sclavagiste.
Ca şi în Codul lui Bilalama, în Codul lui Hammurabi se întîlnesc circumstanţe ce agravează răspunderea penală: „Dacă în casa omului va izbucni
un incendiu şi omul, care a venit să-l stingă, îşi va îndrepta privirea spre lucrurile stăpînului casei şi va lua ceva din lucrurile stăpînului casei, acest om trebuie
aruncat în acest foc”.
Infracţiunea comisă în timpul unei calamităţi (incendiu) se consideră comisă cu circumstanţa agravantă şi, respectiv, pedeapsa atît de crudă pentru această
modalitate de furt este justificată de împrejurările comiterii infracţiunii.
În primele codificări antice justiţia penală are un caracter teocratic, accentul fiind pus pe „răzbunarea divină”. Nu este o excepţie în acest sens nici Codul
lui Hammurabi, unde în partea de sus a pietrei de bazalt (cu o înălţime de 2,25 m şi o lăţime de 1,90 m) se află sculptat Hammurabi, care primeşte legile de la
zeul Samaş.
La fel, două secole mai tîrziu, pe Muntele Sinai, Moise avea să primească „Tablele legii” de la Iehova. Prin aceasta justiţiei i se conferă o esenţă divină.
Regele Hammurabi urma să transmită normele juridice oamenilor, care trebuiau să le respecte cu strictețe, sub frica unor sancţiuni foarte severe. Crima a fost
3
considerată un păcat, o manifestare diabolică, iar pedeapsa ce urma era considerată drept o retribuţie pentru răul provocat ori o ispăşire a păcatului săvîrşit
(punitur quia peccatum est).
Un merit deosebit al Codului lui Hammurabi este încercarea de a asigura anumite drepturi persoanelor, chiar dacă acestea erau limitate şi nu se acordau
tuturor, dar ele erau mult mai mari decît în alte ţări ale antichităţii. Spre ex., chiar şi preoţii şi înalţii demnitari erau pedepsiţi aspru în cazul comiterii unor
infracţiuni grave. Totuşi, aceştia se bucurau de mari privilegii în cazul delictelor minore. Importantă este o primă încercare de egalare a oamenilor în drepturi,
fie şi pentru crime grave în faţa lui Dumnezeu. Indiferent de statutul social, pedeapsa aplicată era considerată ca o ispăşire a păcatului şi o iertare din partea lui
Dumnezeu.
Altă valoare al Codului lui Hammurabi constă în faptul că prin legea talionului a oprit dezmăţul răzbunării sîngelui. În raport cu perioada răzbunării
nelimitate acest lucru a reprezentat un progres, menţinînd răzbunarea în anumite limite, minime şi maxime. Legea talionului s-a afirmat drept una din cele mai
timpurii instituţii ale dreptului penal, fiind, concomitent, o măsură represivă şi o formă de limitare a răzbunării.
O altă calitate valoroasă a Codului lui Hammurabi rezidă în înlocuirea compoziţiei cu pedepsele penale aplicate în scopul prevenirii viitoarelor
infracţiuni. Anume aici se întîlnește miezul scopului pedepsei penale – prevenirea generală a infracţiunilor.
Încă un merit al acestui străvechi izvor juridic scris constă în încercarea de a introduce circumstanţele agravante, respectiv atenuante, în funcţie de
comportamentul infractorului sau victimei. De ex., introducerea circumstanţei agravante, aplicate în cazul comiterii infracţiunii în timpul unei calamităţi. În
alte cazuri Codul lui Hammurabi stabileşte pedepse mai mici (sau deloc), cînd se dovedește prezenţa circumstanţelor atenuante. Art.206 prevedea: „Dacă o
persoană loveşte într-o bătaie o altă persoană, cauzîndu-i o leziune corporală şi va dovedi că n-a făcut-o intenţionat, nu va fi pedepsită, dar va fi obligată să
plătească cheltuielile medicale”.
Este remarcabilă introducerea în Codul lui Hammurabi a unor fapte nepedepsite anterior. În calitate de infracţiuni apar: răpirea de persoane,
vrăjitoria, idolatria, adulterul, sodomia, incestul ş.a.
Legea celor XII Table. Printre cele mai cunoscute codificări antice se înscrie şi Legea celor XII Table, care a fost rodul creaţiei unor celebri jurişti,
politicieni şi filosofi romani. Legea celor XII Table a fost expusă în For, fiind săpată pe XII table şi adoptată în anul 449 î.H., nefiind abrogată nici chiar pe
timpul domniei lui Iustinian.
Această lege a supravieţuit mai mult de un mileniu (mai precis – 11 secole). Legea reprezintă un adevărat cod general, avînd în vedere varietatea
dispoziţiilor de drept public şi drept privat pe care le conţinea. Celebrul jurist roman Cicero s-a exprimat că aceasta este legea tuturor legilor. Ideile juridice
romane au ocupat un loc de frunte, punînd o puternică amprentă asupra gîndirii şi practicii sociale ulterioare.
Legea a exercitat o influenţă decisivă asupra dreptului de mai tîrziu. Multe din categoriile juridice, noţiunile şi conceptele actuale îşi au originea în dreptul
roman. Tot de la romani vine şi termenul frecvent utilizat în criminologie de delicte, prin care se desemnau infracţiunile.
În Roma Antică dreptul cunoaşte 3 perioade de dezvoltare (care, de altfel, corespund perioadelor de dezvoltare a Imperiului Roman):
1) veche,
2) clasică,
3) post-clasică.
Chiar din prima epocă – cea veche, romanii au clasificat imensa gamă de delicte în două mari categorii:
a) delicte publice;
b) delicte private.
Delictele publice se judecau de către senat conform procedurii penale, de asemenea, de către magistraţi, adunarea centuriară, împărat şi erau pedepsite cu
moartea, exilul sau amenda. La rîndul lor, delictele private se pedepseau potrivit procedurii civile de către judecători aleşi şi erau sancţionate prin amendă în
scopul despăgubirii victimei.
Printre delictele private se înscriau şi numeroase componenţe, în prezent clasificate drept delicte (infracţiuni) publice: furtul, tîlhăria, înşelătoria, cauzarea
pagubelor pe nedrept etc. Spre ex., „dacă cineva comite furt ziua şi este prins asupra faptului, să fie bătut şi să fie atribuit aceluia în paguba căruia a făcut
furtul” (tabla a II-a, art. 3). Aici furtul apare ca un delict privat ce dădea victimei dreptul să recurgă la răzbunarea individuală şi apoi la o recompensă bănească.
Cu mult mai tîrziu, în epoca clasică, furtul şi alte componenţe vor deveni delicte publice (aproximativ la hotarul sec.I î.H. și sec.I d.H.).
Pentru prima dată în istoria jurisprudenţei se întîlnește o paletă destul de largă a circumstanţelor agravante şi atenuante, de ex.:
 „Dacă hoţii (în timpul furtului) se vor apăra cu arme, victima furtului să strige şi să ceară ajutor şi apoi, dacă îi va omorî pe hoţi, să nu fie trasă la
răspundere ” (Tabla a II-a, art.3). Este o încercare plauzibilă a legiuitorului de a introduce legitima apărare ca o cauză ce înlătură caracterul penal al faptei;
 „Cel ce va fi scuturat sau luat noaptea pe furiş grînele produse cu plugul, de este vîrstnic, să fie spînzurat şi sacrificat zeiţei Ceres, dacă este nevîrstnic,
preotul să hotărască să fie bătut şi să plătească dublu despăgubirea” (Tabla a VII-a, art.4). La stabilirea pedepsei legiuitorul roman a luat în considerare vîrsta
infractorului, considerînd-o ca o circumstanţă atenuantă, în cazul infractorului minor;
 „Cel ce va fi dat foc cu ştiinţă şi viclenie la o casă să fie legat, bătut şi ucis prin ardere, dacă din imprudenţă şi fără viclenie va fi făcut pagubă, să o
plătească; dacă nu este apt să o plătească să fie pedepsit mai uşor” (Tabla a VII-a, art.5). Legiuitorul roman încearcă să dea primele explicaţiuni infracţiunilor
comise cu intenție şi din imprudenţă, clasificarea fiind făcută după latura subiectivă – vinovăţia persoanei; în cazul infracţiunii săvîrşite cu intenţie, persoana
îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al faptei sale – „cu ştiinţă şi viclenie”, şi invers;
 „Dacă cineva comite un furt noaptea şi este omorît, să fie pe drept omorît” (Tabla a IX-a, art.7). Ca o circumstanţă agravantă intervine timpul comiterii
infracțiunii (circumstanţe agravante similare am întîlnit şi la Bilalama, în legile din Eşnunna) etc.
Tot în dreptul roman are loc o primă încercare de a delimita etapele activităţii infracţionale. Romanii sînt cei care au formulat pentru prima dată
principiul unanim recunoscut şi declarat în dreptul penal contemporan: „Cogitationis poenam nemo patitur” (Gîndurile nu sînt pedepsite). Acest principiu este
confirmat în celebra operă a juriştilor clasici Salvius Iulianus şi Ulpius Marcellus, „Digeste”: „Furtul nu se comite nici verbal, nici în scris; dreptul consideră,
pe bună dreptate, că furt fără atingere nu există. De unul singur, gîndul de a săvîrşi furt nu-1 transformă pe cineva în hoţ”.
Totuşi, legiuitorul roman cunoaşte doar etapa finală a activităţii infracţionale – infracţiunea consumată, iar pregătirea de infracţiune şi tentativa de
infracţiune nu sînt încă pedepsite. Spre ex., dacă o persoană intră în casa cuiva cu intenţia de a fura, dar încă nu a pus mîna pe niciun obiect, atunci nu este
considerată furt (hoţ).
În pofida caracterului juridic avansat al legii, se întîlnește în ea şi existenţa talionului, pe lîngă compoziţia voluntară legală. „Dacă cineva rupe altuia vreun
membru şi nu s-a împăcat cu victima, să fie supus la pedeapsa talionului” (Tabla a VII-a, art.8).
Ordonanțele regale egiptene. Apariţia primelor elemente statale pe teritoriul Egiptului de azi are loc încă în mileniul V î.H. Către mijlocul mileniului IV
î.H. se formează Egiptul de Nord şi Egiptul de Sud. Încă din acea îndepărtată perioadă încep să se constituie unele norme şi legi, multe dintre care au fost
oglindite în numeroase ordonanţe regale ale faraonilor. Totuşi, executarea acestora era lăsată complet în mîna vizirului, mîna dreaptă a faraonului.
În una din ordonanţele sale, faraonul Tutmos III a stabilit chiar şi împuternicirile vizirului:
 acesta conducea administraţia statului;
 prezida toate instituţiile de judecată (inclusiv era preşedinte al Sfatului celor Zece – curte supremă de justiţie şi, în acelaşi timp, organ de conducere al
statului);
 dirija toate lucrările îndeplinite pentru faraon (de la construcţia sistemelor de irigare şi pînă la ridicarea piramidelor);
 deţinea funcţia de şef al tuturor depozitelor statale şi al trezoreriei;
 executa funcţia de comandant al armatei;
 era principalul notar cu dreptul de a confirma proprietatea cetăţenilor.
În această ordonanţă este descris în mod detaliat orarul de lucru al vizirului şi al aparatului său. Interesant este faptul că toate cererile, demersurile şi
plîngerile urmau să fie adresate în scris.
Izvoarele dreptului egiptean le-au constituit totuşi obiceiul şi legea. Istoricul grec Diodor considera că primele legi scrise au aparţinut faraonului Menes
(aproximativ în anii 3000 î.H.), fondatorul primei dinastii regale. Cu regret, confirmări ale acestei creaţii legislative nu au ajuns pînă în zilele noastre. Dar, în
literatura de specialitate se întîlnesc multiple dovezi despre alte activităţi legislative:
 elaborarea unei ample legislaţii pe probleme religioase de către faraonul Sasychis;
4
 elaborarea unui cod al finanţelor şi comerţului de către faraonul Bocoris (sec.VIII î.H.);
 reglementări juridice ale administraţiei publice locale – de către faraonul Amasis (sec. VI î.H.) etc.
Cea mai cunoscută dintre acestea a fost Legea Bocoris, care aducea şi unele elemente pozitive în privinţa oamenilor simpli:
 îngăduia ţăranilor amanetarea şi înstrăinarea loturilor de pămînt;
 interzicea transformarea debitorului în sclav;
 pedeapsa cu moartea este înlocuită cu sclavia etc. (în total, opera legislativă a lui Bocoris era formată din opt cărţi – 40 de suluri de papirus).
Deja în timpul Regatului Vechi (mil. III î.H.) erau cunoscute diferite forme ale ordonanţelor regale:
 unele aveau un caracter normativ general, îmbrăcînd haina legii;
 altele erau adresate unor persoane concrete cu misiuni sau împuterniciri speciale;
 erau numeroase ordonanţele ce asigurau imunitatea unor persoane concrete etc.
Un rol enorm în reglementările zilnice avea religia, mai ales pe timpul Regatului Vechi. Numeroşii zei, cărora li se închinau egiptenii personificau
forţele naturii, iar explicaţiile şi tălmăcirile le făceau preoţii. Principalii zei erau consideraţi a fi: zeul Soarelui – Ra, o zeitate de stat şi principalul protector
al regilor, apoi zeul morţii – Osiris. Puterea faraonilor a ajuns la cea mai înaltă treaptă de dezvoltare în timpul faraonului Kheops (în limba egipteană – Khufu),
fiul lui Snefru.
Una din marile minuni ale lumii este Piramida lui Kheops, situată în apropierea satului de azi Giseh, lîngă Cairo. Ea are înălţimea de 146,1 m; lăţimea
fiecărei laturi este de circa 230 m, iar suprafaţa bazei – de peste 52 900 m2. Pentru construcţia acesteia s-au întrebuinţat circa 2 milioane 300 mii de blocuri
şlefuite, fiecare avînd o greutate de 2,5 tone.
Pe timpul Regatului Nou a fost instituită judecătoria centrală (chenbet), formată din 30 de judecători aleşi din cetăţenii de onoare ai oraşelor din întregul
Regat. Pe treapta a doua se aflau judecătoriile regionale, iar pe a treia – judecătoriile orăşeneşti. Mai existau judecătorii religioase, alcătuite doar din
slujitori ai cultului. Totuşi, instanţa superioară şi ultimă era faraonul. Teoretic, orice egiptean liber avea dreptul să se adreseze direct faraonului.
Pentru activitatea judecătoriilor au fost instituite legile sălii de judecată – instrucţiuni legislative pentru judecători. Pedepsele aplicate erau în majoritatea
lor conforme prevederilor din Codul lui Hammurabi, însă se întîlnesc şi unele elemente noi. Talionul se aplica în două forme:
1) simbolică – vinovatului i se vătăma organul cu care a comis crima;
2) materială – era vătămat acelaşi organ, care a fost lezat victimei.
În dreptul egiptean, proprietarul principal al pămîntului şi al apelor era faraonul, care le distribuia spre folosinţă preoţilor, funcţionarilor sau comunităţilor
de ţărani.
În relaţiile de familie, poziţia femeii egiptene era cu mult superioară celei a femeii romane sau elene. Căsătoria se încheia simplu, fără formalităţi şi se
desfăcea la fel. Erau cunoscute căsătorii de probă, pe un timp anumit. Soţia putea iniţia divorțul, menţinîndu-şi averea şi după căsătorie. Copiii purtau numele
mamei, ceea ce se explica prin persistenţa unor elemente de matriarhat.
În relaţiile de drept penal se pedepseau toate abaterile de la ordinea socială existentă, fiind sancţionat nu doar vinovatul, ci şi întreaga lui familie.
Sancţiunile erau numeroase: tăierea membrelor, mutilări, moartea prin înecare, tragere în ţeapă etc. De ex., falsificatorului i se tăiau mîinile, violatorului –
organul genital, spionului – limba. Părintele care îşi ucidea copilul era osîndit să poarte cadavrul atîrnat de gît 3 zile şi 3 nopţi etc.
Surprinzător, furtul făcea parte dintre profesiile a căror exercitare era permisă. Cei care doreau să practice această veche profesie trebuiau să se înscrie pe
lista publică a hoţilor profesionişti. Proprietarii lucrurilor furate aveau posibilitatea răscumpărării acestora cu bani, lucrurile furate fiind depuse spre păstrare
într-o cameră specială. Este o primă experienţă criminologică, prin care se urmărea sancţionarea proprietarilor neglijenţi în păstrarea bunurilor.
Legile Manu. Religia hindusă, numită şi Sanatana Dharma sau „Ordinea eternă şi permanentă a lucrurilor”, îşi pune amprenta pe întreaga viaţă a
hindusului. Spre deosebire de alte religii, etica hindusă este legată de castă şi situaţia concretă de viaţă în care a nimerit omul.
În acelaşi timp, hinduismul este foarte strîns legat de cel mai important cod de legi al Indiei antice: Legile lui Manu sau Manava-Dharma-Sastra, ce
datează aproximativ din secolul al XIII-lea î.H. Această culegere de legi reprezintă apogeul modelului represiv de reacţie socială împotriva criminalității, dar
în acelaşi timp este şi un izvor al dreptului penal contemporan.
Pentru prima oară în istoria omenirii, Legile lui Manu introduc un şir de cauze care înlătură caracterul penal al faptei, cum ar fi:
 legitima apărare,
 reţinerea infractorului,
 riscul întemeiat ş.a.
De ex., „cel care a omorît apărîndu-se pe sine însuşi, protejînd darurile jertfite, apărînd o femeie sau un brahman, conform legii el nu comite un păcat”.
Legea lui Manu cuprinde norme civile, penale, comerciale, principii de teologie, de metafizică şi cosmogonie, norme de etică şi morală, de pedagogie şi
îndeplinirea actelor cultului, de strategie şi tactică, de administrare şi politică etc. Importanţa acestei legi este enormă, ea şi astăzi formează baza dreptului
indian public şi privat. Această Lege constă din 2 684 de strofe a cîte două versuri, grupate în 12 cărţi.
Legea lui Manu nu a apărut pe un loc gol, avînd drept fundament vedantele – şcoli filosofice răspîndite în India antică. Denumirea şcolilor provenea de la
Vede, iar Vedele, la rîndul lor, reprezintă culegeri de imnuri religioase cu o vechime de 5 mii de ani. Anume Vedele au stabilit pentru fiecare clasă şi pentru
fiecare om în parte, legea modului de viaţă sau dharma, care trebuie urmată.
Şi astăzi, în epoca modernă, viaţa hindusului este strîns legată de această lege a modului de viaţă, care începe cu iniţierea, la vîrsta de 10-12 ani, a băieţilor
în comunitatea adulţilor. În ziua iniţierii (în sanscrită „upanayana”) băiatul din primele 3 clase sociale este învăţat de tatăl său cum să aducă jertfe zeilor şi să
practice rugăciunile zilnice.
Din acel moment tînărul îşi schimbă statutul social, devine membru cu drepturi depline al societăţii hinduse. Iată de ce hindusul este înainte de toate un
om care aparţine unei caste şi care primeşte de la ea lista obligaţiilor sale morale, sociale şi religioase. Aceasta este dharma sa pe care trebuie s-o ducă pînă
la sfîrşitul vieţii. Nimeni nu poate deveni hindus cu adevărat dacă nu trece prin această ceremonie; nimeni nu poate însă trece prin această ceremonie dacă nu
s-a născut într-o familie hindusă.
Păstrarea obiceiurilor, tradiţiilor şi riturilor este cea mai bună garanţie a unei îndepliniri a obligaţiunilor. Esenţa hinduismului constă în venerarea zeilor
deja venerați în familii din generaţie în generaţie. Este o religie trăită şi practicată, hinduşii rugîndu-se şi oferind mici ofrande sau daruri în natură: bani sau
fructe – chipurilor de zeităţi păstrate în case sau în temple.
Cu toate că la prima vedere s-ar crede că fiecare face ce vrea, lucrurile nu stau chiar aşa. Nu face oricine ce vrea, ci tradiţia face legea. Fiecare poate să
creadă ce vrea, cu condiţia să facă numai ceea ce dictează tradiţia: „Trebuie urmată calea celor virtuoşi, străbătută de părinţi şi strămoşi, căci cel ce urmează
această cale nu va pieri”. Orice abatere de la „calea celor virtuoşi” atrage răsplata, iar prosperarea în această lume a celui lipsit de morală doar agravează
infracţiunile lui şi atrage o pedeapsă mai aspră.
Modul de viaţă imoral sau adharma, săvîrşită pe această lume, doar agravează situaţia: dacă pedeapsa nu cade pe infractor, atunci cade pe feciorii lui,
dacă nici pe feciori, apoi asupra nepoţilor; adharma comisă nu va rămîne fără urmări pentru făptaş, adharma pierind, în cele din urmă, împreună cu rădăcina.
Judecata lumească şi pedeapsa aplicată infractorului nu este lucrul cel mai grav care-1 aşteaptă pe cel ce urmează adharma.
Principalul rol în etica Vedantei îl deţine karma sau legea răsplăţii, care determină soarta omului în strictă corespundere cu comportamentul lui. Cel care
caută plăcerea, dar nu binele, se îndepărtează de adevăr şi virtute. Care este intenţia omului în această lume, în aceea el se şi transformă cînd pleacă din viaţă.
Sansara sau concepţia despre lanţul de naşteri succesive în roata vieţii constă în faptul că fiecare naştere ulterioară este determinată de faptele săvîrşite în
viaţa anterioară.
În Cartea a 12-a, Transmigrarea sufletelor. Fericirea finală, a Legilor lui Manu este descris detaliat întregul mecanism al karmei, iar pedeapsa ulterioară
depinde de tipul păcatului comis. Ca urmare a păcatului acţiunilor corporale, omul se va renaşte sub formă de plantă, a celor verbale – spre starea de pasăre
sau animal, a celor mintale – spre starea de om de provenienţă inferioară. De ex., dacă brahmanul a furat aur – va trece de o mie de ori prin corpuri de păianjeni,
de şerpi, de cameleoni, de animale care trăiesc în apă şi de vampiri răufăcători; dacă un om a furat din lăcomie pietre preţioase, mărgăritare – se va naşte din
nou în breasla argintarilor sau în corpul păsării hemakara; dacă a furat grîu, se va face şoarece la o a doua naştere, alamă – lebădă, apă – scufundar, miere –
tăun, lapte – cioară, suc de plante – cîine; dacă a furat carne, se face vultur, sare – greier, lapte bătut – barză; dacă a furat un cerb sau un elefant, se va renaşte
5
lup, un cal tigru, fructe sau rădăcini – maimuţă, o femeie – urs, trăsuri – cămilă, vite – ţap; omul care ia cu sila vreun lucru al altuia, va coborî fără înconjur la
starea de dobitoc prost; femeile care au comis aceleaşi furturi vor avea aceeaşi soartă, adică vor fi condamnate să se unească cu aceste fiinţe, ca femelele lor.
Exista o singură posibilitate de a omite aceste transmigrări ale sufletului: cel vinovat trebuia să se prezinte regelui şi să recunoască fapta comisă, iar
după aplicarea pedepsei se considera curăţat de orice pată. Pedeapsa cu moartea aplicată de rege îl elibera pe criminal de riscul de a transmigra într-o vietate
de rang inferior sau chiar într-o plantă. Şi invers, pedeapsa primită pe cealaltă lume era considerată, potrivit karmei, de o însemnătate şi o gravitate mult mai
mare decît pedeapsa primită din mîinile regelui pe această lume.
În Legea lui Manu sînt prevăzute cîteva tipuri de pedepse:
 amenda;
 pedeapsa corporală;
 pedeapsa capitală.
Pentru majoritatea crimelor de sustragere se aplica amenda în unităţi de măsură ca maşa, crişnalas sau panaş de aur sau argint. În toate cazurile mărimea
amenzii este mai mare decît valoarea obiectelor sau bunurilor sustrase; în unele cazuri amenda poate depăşi de 11 ori valoarea bunului sustras: „Cel care a
furat pînă la 10 kumbhas de grîu (aproximativ 1 000 de kilograme) trebuie condamnat la amendă ce depăşeşte de 11 ori valoarea furtului şi la înapoierea către
proprietar a lucrului furat”.
Interesante sînt unele principii din Legea lui Manu, ca de ex.: legătura de rudenie între criminal şi victimă constituie, în unele împrejurări, circumstanţa
care agravează de 10 ori pedeapsa pecuniară. Apoi, unele articole din Legea lui Manu, după dispoziţie, corespund aproape întru totul articolelor corespunzătoare
din legislaţiile penale contemporane. „Fapta de a lua un lucru cu de-a sila sub ochii proprietarului este tîlhărie; în lipsa acestuia, este furt”.
Totuşi, cel mai important aspect pentru determinarea cuantumului pedepsei era casta la care aparţinea criminalul, respectiv victima. Paradoxul constă
în aceea că, cu cît mai înaltă este funcţia şi poziţia socială a celui vinovat, cu atît este pedeapsa mai mare. De ex., „amenda unui shudras trebuie să fie de 8 ori
mai mare decît pedeapsa obişnuită, a unui vaishyas – de 16 ori, a unui kshatriya – de 32 de ori, iar a unui brahman – de 64 de ori sau de 100 de ori, sau chiar
de 120 de ori mai mare, cînd fiecare din ei cunoaşte răul faptei lor”.
Upanishadele. Un rol deosebit în gîndirea hindusă îl joacă tratatele-învăţături, care au fost transmise pe cale orală timp de secole şi încredinţate scrisului
abia recent – upanishadele. În India, din cele mai vechi timpuri, pentru a primi o învăţătură, solicitantul trebuie să se adreseze unui maestru, să-i dovedească
obîrşia sa nobilă şi să ceară cu smerenie privilegiul de a deveni discipolul lui. După ce maestrul îl va socoti vrednic de a primi învăţătura sa, solicitantul va fi
admis ca discipol. În învăţătura lor, maeștrii îi făceau să înţeleagă pe discipoli că totul se va petrece chiar în om, în interiorul lui. Omul devenea astfel stăpîn
pe propriul destin.
Astăzi sînt cunoscute 108 upanishade create începînd cu secolul al VII-lea î.H. pînă în secolul al XVI-lea d.H. Se găsește în toate aceeaşi doctrină: omul,
prin ceea ce are mai profund în el însuşi, nu este diferit de absolut.

Premisele obiective şi subiective ale apariţiei criminologiei


Secolele XVIII-XIX au fost dominate de legile mersului firesc al omenirii pe calea progresului civilizator. Apărute în secolele anterioare, preocupările
cunoașterii domeniului criminalităţii în scopuri profilactice de apărare socială se amplifică continuu, în condiţiile în care cercetările marilor universităţi din
Bologna, Padova, Paris şi Oxford pun bazele ştiinţelor experimentale; sistem în care omul şi lumea înconjurătoare se află în centru. Apare postulatul, potrivit
căruia „omul este o fiinţă socială, iar acţiunile lui bune sau rele sînt determinate cauzal”.
Pe de altă parte, se observă o creştere a forţelor de producţie şi dezvoltarea proprietăţii, iar ca rezultat are loc, obiectiv, o creştere accentuată a
fenomenului criminal. Ca urmare a acestor împrejurări, s-a simţit nevoia organizării pe baze științifice a luptei împotriva criminalităţii.
Premisele subiective sînt date de ideile unor savanţi, jurişti, oameni de știință etc. în perioada revoluţiilor burghezo-democratice. Printre aceştia se înscriu
socialiştii utopiei primitive, iluminiştii, democraţii revoluţionari şi socialiştii utopiei tîrzii.
Socialiştii utopiei primitive sînt reprezentaţi de Thomas Morus şi Thomaso Campanella.
Thomas Morus (1478-1535), gînditor umanist şi om de stat englez, închis şi executat de Henric VIII pentru reformele sale progresiste, în renumita sa
lucrare despre insula imaginară „Utopia” (loc care nu există), pune în lumină cauzele criminalității orînduirii feudale şi protestează contra pedepsei cu moartea
şi pedepselor corporale prevăzute de legile medievale ca remedii necesare apărării ordinii sociale. Referindu-se la criminalitate, Thomas Morus arată că acest
fenomen îşi are originea în proprietatea privată. El:
 şi-a imaginat o societate bazată pe proprietatea comună;
 a preconizat o serie de măsuri cu caracter social-economic pentru prevenirea criminalității;
 şi-a pus speranţa în crearea unei societăţi fără criminalitate, relevînd caracterul trecător al acesteia.
Morus a arătat că la originea criminalităţii medievale se află contradicţiile acestei epoci istorice şi a condamnat represiunea folosită de autorităţi în temeiul
legilor celor puternici în perioada acumulării primitive a capitalului. Condamnînd represiunea, Th.Morus a evidenţiat importanţa măsurilor educative aplicate
condamnaţilor, în scopul reintegrării lor sociale.
La rîndul său, Thomaso Campanella în lucrarea „Civitas solis” – „Cetatea soarelui” – şi-a imaginat o societate care să aibă la bază proprietatea comună,
munca şi repartizarea veniturilor după nevoie.
Iluminiştii. Sub influenţa iluminiştilor, criminologia a început să se constituie ca o preocupare distinctă a spiritului uman. Evenimentul s-a petrecut în cea
de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cunoscut sub denumirea de „secolul luminilor”, iar criminologia îşi datorează acest impuls unor gînditori celebri
ca: Hugo Grotius, Spinoza, F.Bacon, J.Looke, Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Diderot, Lamartine, Helvetius, Cesare Beccaria ş.a.
Majoritatea acestor gînditori au promovat în diverse sectoare ale culturii teza potrivit căreia infracţionalitatea îşi are originea în mizerie, ignoranţă şi
nedreptate socială.
F.Bacon (1561-1626), în lucrarea sa „Novumorganonum” arată că, „știința este putere”; „oamenii nu pot stăpîni natura decît supunîndu-se legilor ei”; „a
cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaşte prin cauze”.
Olandezul Baruch Spinoza (1632-1677), în lucrarea sa fundamentală intitulată „Etica”, demonstra contemporanilor săi că universul are un număr infinit
de atribute, de însuşiri esenţiale, dintre care omul cunoaşte numai două: întinderea şi gîndirea. Potrivit acestui postulat, lucrurile singulare, categoria în care se
află şi oamenii cu faptele lor „bune sau rele”, sînt moduri sau manifestări ale lumii înconjurătoare. Cu alte cuvinte, criminalitatea ca ansamblu al „faptelor
rele”, neconvenabile societății face parte din acele „moduri” de manifestare a lumii universale şi are un număr infinit de însuşiri principale.
Unul din genialii jurişti ai acelor vremuri a fost Charles-Louis de Secondat-Montesquieu, născut în anul 1689, în localitatea La Brede, lîngă Bordeaux. A
ocupat înalte posturi în stat fiind consilier al Parlamentului din Bordeaux şi apoi preşedinte al acestuia, devenind, totodată, o personalitate de seamă a ştiinţei
universale, și publicînd scrieri valoroase în domeniul istoriei, fizicii, moralei, politicii şi dreptului. Cea mai fundamentală este opera intitulată „De l’Esprit des
Lois” (Geneva, 1748, în 2 volume) şi este consacrată criticii feudale în condiţiile afirmării orînduirii capitaliste.
În viziunea lui Montesquieu, sarcina principală a omului de ştiinţă este să determine principiile generale obiective pe care se situează pentru a studia
raţional evenimentele, oamenii şi lucrurile. Acest studiu raţional presupune că realitatea înconjurătoare este supusă unor legi şi, în acest sens, conchide
Montesquieu, tot ce există are legile sale: „Divinitatea are legile sale, lumea materială are legile sale, animalele au legile lor, omul e dominat de legile sale”.
Sarcina pe care şi-o ia Montesquieu în opera sa fundamentală este de a cunoaşte spiritul legilor şi a răspunde la întrebarea extrem de dificilă: „ce sînt şi cum
sînt legile după legea lor”.
Un prim principiu definitoriu „nullum crimen nulla poena sine lege” se găsește în doctrina lui Montesquieu în prelungirea teoriei separaţiunii puterilor
în stat, puterea judecătorească fiind chemată să aplice legea, nu s-o creeze.
Un al doilea principiu constă în aceea că legile penale speciale nu sînt eterne sau absolute, ci relative, acestea fiind limitate în acţiunea lor asupra
criminalităţii în timp şi spaţiu geografic.
„Fiecărei categorii de crime trebuie să-i corespundă penalităţi pe măsura gradului de pericol social” – spunea Montesquieu, de unde derivă al treilea
principiu, şi anume diversitatea măsurilor profilactice corespunzătoare criminogenezei societăţii.
Al patrulea principiu formulat de Montesquieu ar trebui să domine securitatea societăţii contra criminalităţii şi anume: „legea statului nu trebuie să
provoace înfricoşarea oamenilor, ba chiar să admită din partea cetăţenilor o iertare faţă de infractori”.
6
Montesquieu afirma că un legislator bun este acela care nu urmăreşte să pedepsească infracţiunea, ci s-o prevină. E nevoie a îmbunătăţi moravurile şi nu a
aplica pedepsele. Prin aceasta autorul a anticipat o idee avansată în criminologie, care constituie unul dintre principiile fundamentale ale luptei împotriva
criminalităţii.
Înlăturînd explicaţiile de ordin mistic şi fatalist, iluminismul a adus raţiunea la cîrma tuturor lucrurilor şi fenomenelor.
Democraţii revoluţionari au fost acei care au luptat pe baricadele revoluțiilor burghezo-democratice, avînd drept scop răsturnarea vechiului sistem feudal.
Printre cele mai de vază curente a fost cel al Iacobinilor, cu reprezentanţi eminenţi ca Robespierre, Danton, Sant-Juste şi Marat. Ultimul, om politic deosebit,
a sesizat legătura dintre criminalitate şi orînduirea existentă, precum şi caracterul de clasă al criminalităţii.
O contribuţie deosebită şi-au adus şi democraţii revoluţionari ruşi: Dobroliubov, Cernîşevski, Herţen, Belinski, Radişcev. Părintele statisticii judiciare,
Radişcev, s-a ocupat de determinanţii criminalităţii sub aspecte fenomenologice cu referire la cauzele şi condiţiile acestui fenomen, precum şi la personalitatea
infractorului, utilizînd pentru prima dată metoda statistică.
Comun pentru toţi democraţii revoluţionari a fost faptul că ei au sesizat că sursa criminalităţii rezidă în existenţa proprietăţii private.
Socialiştii utopiei tîrzii – reprezentaţi de Saint-Simon, Charles Fourier şi Robert Owen.
Saint-Simion accentua influenţa factorilor economici asupra comportamentului uman, ca factori criminogeni decisivi. În asemenea mod el relevă caracterul
de clasă al criminalităţii, iar cauza principală a fenomenului infracţional se află în forma proprietăţii private.
Charles Fourier la cauzele criminalităţii mai relevă:
 diferenţa dintre sat şi oraş;
 dintre munca fizică şi cea intelectuală;
 diferenţierea de venituri între oameni şi, ca rezultat, creşterea fenomenului criminalităţii.
Robert Owen este şi el de părere că izvorul criminalităţii se află în proprietatea privată. Criminalitatea ar putea fi lichidată doar într-o societate care să aibă
la bază proprietatea comună, o muncă comună şi o repartiţie a bunurilor după necesităţi. El este considerat ca fiind precursor al „socialismului ştiinţific”.

Evoluția criminologiei
Pentru prima dată termenul de „criminologie” a fost utilizat în anul 1879 de către antropologul francez Paul Topinard.
Majoritatea autorilor sînt însă de părerea că utilizarea corespunzătoare a acestui termen nu putea avea loc decît odată cu constituirea
criminologiei ca ştiintă iar acest lucru s-a produs în 3 etape decisive:
1) Prima etapă e marcată de activitatea celebrului medic militar italian Cesare Lombroso (1835 – 1909), care în baza unei sinteze creatoare, îmbogăţită
de propriile sale cercetări, a publicat în anul 1876 lucrarea intitulată „Omul delincvent” („L’Uomo delinquente”), în care susţine că ar fi găsit imaginea – model
a infractorului, descriindu-1 ca pe o fiinţă predestinată să comită crime datorită unor stigmate fizice şi psihice înnăscute. C.Lombroso a fost supranumit şi
creatorul antropologiei criminale (unu autori îl definesc şi ca părinte al criminologiei antropologice).
2) A doua etapă este legată de activitatea profesorului de drept şi sociologie Enrico Ferri (1856 – 1929), care în lucrarea sa „Sociologia criminală”,
apărută în 1881, analizează rolul factorilor sociali în geneza criminalităţii, motiv pentru care a fost considerat întemeietorul criminologiei sociologice.
3) A treia etapă, care aduce, de fapt, şi consacrarea termenului în cercetarea fenomenului criminalității este marcată de activitatea magistratului Raffaello
Garofalo (1851 – 1934), a cărui celebră lucrare intitulată „Criminologia”, apare la Napoli în anul 1885. Autorul încearcă să depăşească graniţele cu care se
confruntă criminologia în secolul al XIX-lea. Anume anul 1885 a fost considerat de către majoritatea criminologilor ca reprezentînd momentul naşterii
criminologiei ca ştiinţă.

Evoluția criminologiei științifice


Criminologia este preocupată să cerceteze cu precădere cauzalitatea criminalității, ca fenomen social. Ea este chemată să examineze sursele socio-umane
ale crimei şi criminalităţii, ale fiecărei infracţiuni în parte, ale diverselor categorii şi grupe de infracţiuni, precum şi criminalitatea în ansamblu.
Ca ştiinţă, criminologia examinează:
 reacţia socială contra criminalităţii;
 cercetarea problematicii profilaxiei şi terapeuticii sociale a criminalităţii;
 investigarea metodelor şi procedeelor de prevenire şi combatere a crimei şi criminalităţii;
 apărarea socială împotriva crimei.
Criminologia este unica ştiinţă socială, extrajuridică, care oglindeşte societatea, oferă o imagine globală, esenţială şi multilaterală a realităţilor socio-
umane. Criminologia este ştiinţa fenomenului infracţionalităţii în ansamblul său şi nu doar a unei părţi a acestuia.
Este relevantă şi o definiţie dată în documentele celui de-al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea infracţiunii şi tratamentul delincvenţilor
(Havana, 27 august – 7 septembrie 1990): „Criminologia este o disciplină ce analizează cauzele infracţiunilor şi factorii care influenţează apariţia fenomenului
infracțional”, propunînd, totodată şi „realizarea unei strategii globale pentru obţinerea unui mecanism de protecţie şi intervenţie preventivă, corespunzător
realităţilor şi nevoilor sociale”.
Cu toate diferenţele de formulare, există un consens deplin asupra faptului că disciplina criminologiei studiază criminalitatea – în primul rînd ca etiologie,
fenomenologie şi mijloace de combatere.
Din acest punct de vedere, formularea cea mai largă a definiţiei criminologiei este aceea de a fi disciplina care se ocupă cu „studiul ştiinţific al
criminalităţii şi al profilaxiei acesteia”, iar cea mai exigentă ar fi aceea de a o considera ca „un sistem ştiinţific de cunoştinţe, idei, teorii, metode şi tehnici cu
privire la cercetarea criminalității şi delincventului şi la elaborarea mijloacelor de prevenire şi combatere a comportamentelor criminale”.
Criminologia nu este singura ştiinţă care se ocupă de acest fenomen. Şi alte științe au drept obiect de studiu fenomenul infracţionalităţii, dar nu în ansamblu,
ci doar o parte a acestuia cum ar fi: dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul execuţional etc. În studiul infracţionalităţii, criminologia utilizează cunoştinţe
şi metode de cercetare din domeniile altor ştiinţe, care studiază aspecte separate ale acestui fenomen.
Criminologia are un caracter multi- şi interdisciplinar.
Criminologia poate fi definită ca fiind ştiinţa socială, extrajuridică, ce studiază fenomenul criminalităţii în ansamblul său sub aspectul stării, structurii şi
dinamicii sale, al cauzelor şi condiţiilor care-1 determină şi/sau favorizează, precum şi modalităţile de profilaxie şi combatere a acestui fenomen.
Conceptul de criminalitate nu a fost niciodată absolut determinat. Codul penal în vigoare nu face o delimitare în crime şi delicte, consacrînd pentru toate
faptele antisociale sancţionate de legea penală denumirea unică de infracţiune. Cu alte cuvinte, criminalitatea este echivalentă din punct de vedere criminologic
cu infracţionalitatea sau delincvenţa.
În acest sens, devine importantă însăşi definiţia dată infracţiunii ca faptă cu caracter antisocial: „Infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune)
prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsa penală” (art.14 CP RM). Aici, trăsăturile caracterului antisocial şi
de vinovăţie sînt punctele de contact esenţiale dintre cele două planuri – criminologie şi penal – de luptă împotriva infracţionismului, iar trăsătura prevederii
formale reprezintă delimitarea zonei de contact.
În literatura de specialitate există părerea că conceptul de criminalitate ar include nu numai infracţiunile, ci şi toate celelalte compartimente umane interzise
de legea penală, chiar dacă la concret nu pot fi considerate şi sancţionate ca infracţiuni. Din această categorie ar face parte toate faptele care, deşi sînt prevăzute
de legea penală, sînt săvîrşite în prezenţa unor cauze care înlătură caracterul social-periculos al lor, cum ar fi faptele comise în legitimă apărare (art.36 CP).
În aceeaşi categorie intră şi faptele care, deşi formal conţin trăsăturile unei infracţiuni, prevăzute de legea penală, însă, fiind lipsite de importanţă, nu
prezintă un pericol social (alin.(2) art.14 CP RM).
O faptă comisă în legitimă apărare sau în extremă necesitate înlătură nu numai ideea de vinovăţie penală, dar şi periculozitatea socială inerentă infracțiunii,
pentru că acolo unde nu există animus nocendi, nu există nici pericol social şi nici legal. Dreptul la apărare legitimă nu numai că nu este socialmente periculos,
dar este chiar socialmente util, deoarece anihilează agresiunea, prin afirmarea dreptului propriu la o existenţă demnă şi liberă.
Noţiunea de criminalitate prezintă două accepţiuni:
 una restrînsă (stricto sensu) ce desemnează acele categorii de fapte care potrivit legii penale constituie infracţiuni (conform art.14 CP al RM);
 una largă (lato sensu) care desemnează orice manifestare deviantă, derogatorie de la regulile de comportare în societate.
7
Congresele internaționale ale ONU vizînd prevenirea crimei și tratamentul delincvenților
Locul, data şi subiectele discutate la congresele ONU pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor:
1) Geneva, Elveţia, 22 august – 3 septembrie 1955. La acest congres s-a pus în discuţie:
 ansamblul de reguli minimale pentru tratamentul deţinuţilor;
 recrutarea, formarea şi statutul personalului penitenciarelor;
 unităţi penitenciare şi corecţionale de tip deschis;
 activitatea penitenciară;
 prevenirea delincvenţei juvenile.
2) Londra, Anglia, 8 – 20 august 1960. Congresul a discutat:
 noi forme de delincvenţă juvenilă: origine, prevenire, tratament;
 servicii speciale ale poliţiei pentru prevenirea delincvenţei juvenile;
 prevenirea formelor de criminalitate ce rezultă din schimbările sociale care însoţesc progresul economic în ţările puţin dezvoltate;
 reţinerea de scurtă durată;
 integrarea muncii în penitenciar în economia internaţională, în special remunerarea deţinuţilor;
 tratamentul anterior punerii în libertate, ajutor şi asistenţă post-penitenciară.
3) Stockholm, Suedia, 9 – 10 august 1965. Subiectele puse în dezbatere au vizat:
 evoluţia socială şi criminalitatea;
 forţele sociale şi prevenirea criminalităţii (în special rolul publicului, familiei, mijloacelor de educaţie şi al posibilităţilor de încadrare în muncă);
 acţiunea preventivă a colectivităţii (în special elaborarea şi executarea programelor medicale, de poliţie şi sociale);
 măsuri pentru combaterea recidivei (în special din punctul de vedere al condiţiilor defavorabile ale deţinerii preventive şi al inegalității în administrarea
justiţiei);
 probaţiune şi alte măsuri neprivative de libertate;
 măsuri speciale de prevenire şi de tratament privind tinerii.
4) Kyoto, Japonia, 17 – 26 august 1970. Reuniunea a examinat:
 politica de apărare socială în relaţiile cu planificarea dezvoltării;
 participarea publicului la prevenirea crimei şi la lupta contra delincvenţei;
 ansamblul de reguli minimale pentru tratamentul deţinuţilor ţinînd cont de schimbările survenite în materia corecţională;
 organizarea lucrărilor de cercetare consacrate punerii la punct a politicilor de apărare socială.
5) Geneva, Elveţia, 1 – 12 septembrie 1975. Obiectivele principale ale acestei întruniri au fost:
 formare şi dimensiunile noi, naţionale şi transnaţionale ale criminalităţii;
 legislaţia penală, proceduri juridice şi alte forme de control social în prevenirea crimei;
 rolul nou pe care şi-l asumă poliţia şi alte servicii împuternicite cu aplicarea legilor;
 tratamentul delincvenţilor în închisori şi în colectivitate ţinînd cont de aplicarea Ansamblului de reguli minimale pentru tratamentul deţinuţilor adoptat
de ONU;
 consecinţele economice şi sociale ale criminalităţii: noile obiective ale cercetării şi planificării.
6) Caracas, Venezuela, 25 august – 5 septembrie 1980. Discuţiile la acest congres s-au axat pe următoarele obiective:
 tendinţe ale criminalităţii şi strategii în domeniul prevenirii crimei;
 justiţia pentru minori: înainte şi după trecerea la delincvenţă;
 criminalitatea prin abuz de putere: delicte şi delincvenţi deasupra legii;
 tratamentul în afara instituţiilor penitenciare şi consecinţe pentru deţinuţi;
 norme şi principii directoare ale ONU în materie de justiţie penală: de la elaborarea normelor şi aplicarea lor pînă la pedeapsa capitală;
 noi perspective privind prevenirea crimei, justiţia penală şi dezvoltarea: rolul cooperării internaţionale.
7) Milano, Italia, 26 august – 6 septembrie 1985. Dezbaterile în plen au avut ca obiect de examinare:
 dimensiuni noi ale criminalităţii şi ale prevenirii crimei în contextul dezvoltării: probleme pentru viitor;
 progrese şi perspective ale justiţiei penale într-o lume în evoluţie. Echitatea tratamentului rezervat femeilor în aparatul de justiţie penală;
 victimele criminalităţii. Situaţia femeilor victime ale delincvenţilor;
 tinerii, criminalitatea şi justiţia;
 formularea şi aplicarea de norme ale ONU în materie de justiţie penală.
8) Havana, Cuba, 27 august – 7 septembrie 1990. Subiectele analizate la acest congres s-au axat pe următoarele obiective:
 prevenirea crimei şi justiţia penală în contextul dezvoltării; realităţi şi perspective ale cooperării internaţionale;
 politicile de justiţie penală şi problemele încarcerării, celelalte sancţiuni penale şi măsurile de substituire;
 acţiuni naţionale şi internaţionale eficace contra: a) crimei organizate; b) activităţii teroriste criminale;
 prevenirea delincvenței, justiţia pentru minori şi protecţia tinerilor, concepţii şi orientări;
 norme și principii directoare ale ONU în materie de prevenire a crimei şi de justiţie penală; aplicări şi priorităţi în vederea definirii de noi forme.
9) Cairo, Egipt, 29 aprilie – 8 mai 1995, Congresul al IX-lea al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor:
a) Rezumat al lucrărilor
Congresul a examinat în şedinţe plenare două importante teme şi a tinut două şedinţe speciale.
Prima temă a vizat Cooperarea internaţională şi asistenţa tehnică practică în vederea întăririi primatului dreptului: promovarea Programului Naţiunilor
Unite pentru prevenirea crimei şi justiţie penală. Toţi reprezentanţii au insistat asupra dezvoltării şi complexităţii în creştere a criminalităţii transnaţionale
organizate, precizînd că niciun stat nu poate să pretindă că este la adăpost de aceste manifestări, ceea ce subliniază şi mai mult necesitatea de a se întări
cooperarea internaţională. Unii participanţi au solicitat o creştere a resurselor organismelor Naţiunilor Unite însărcinate să lupte contra criminalităţii. Alţi
reprezentanţi au arătat că ar fi de dorit să se concentreze activităţile acestor organisme asupra proiectelor prioritare.
Numeroase ţări au accentuat necesitatea existenţei unui anumit echilibru între acţiunile preventive şi măsurile represive. În ceea ce priveşte prevenirea,
congresul s-a interesat în mod deosebit de problema delincvenţei juvenile. În această privinţă, unele delegaţii au invocat rolul educaţiei şi al valorilor morale.
Importanţa cooperării judiciare şi a tratatelor de extrădare a făcut de asemenea obiectul unor discuţii. Mai multe state au deplîns dificultăţile actuale în
materie de extrădare, inclusiv definirea delictelor pasibile de extrădare. Cel mai bun mijloc de a acoperi lacunele în materie de drept ar fi, după părerea mai
multora, elaborarea de instrumente juridice în materie de extrădare.
Ce-a de-a doua temă examinată de congres s-a referit la lupta contra delincvenței economice şi a criminalităţii organizate, naţionale şi transnaţionale şi la
rolul dreptului penal în protecţia mediului înconjurător. Numeroşi intervenienţi au pus accentul pe corelarea între economia puternică şi lupta eficace contra
crimei organizate şi au susţinut că instituţiile financiare ţin cont de această realitate în politicile lor de acordare de credite.
Reprezentanţii ţărilor dezvoltate s-au referit la crearea unor servicii naţionale centralizate, specializate şi dotate cu mijloace performante. Mai mulţi delegaţi
ai statelor din Europa Centrală şi de Răsăriteană au explicat că ţările lor suferă atît de forme de criminalitate economică legate de vechile economii, cît şi de
cele care se leagă de economia de piaţă, adăugînd că nu dispun de mijloace tehnice pentru a le face faţă.
De asemenea, s-a remarcat că trebuie să se ţină cont de consecinţele politicilor de ajustare structurală şi să se acorde ajutoare ţărilor care sînt constrînse de
către instituțiile financiare internaţionale. Participanţii au discutat despre aspectele sofisticate ale criminalităţii economice şi au cerut să se întărească cooperarea
internaţională în materie.
8
Rolul dreptului penal în protecţia mediului înconjurător a făcut obiectul unor aprecieri diverse. Reprezentanţii unor ţări au recunoscut că în acest domeniu
ei preferă să dea prioritate procedurilor civile sau amenzilor administrative. În alte ţări, există numeroase dispoziţii penale pentru infracţiuni referitoare la
protecţia mediului înconjurător, însă reglementările sînt fragmentate şi nu există o incriminare generală a atingerilor aduse mediului.
Două forme de delict contra mediului au fost considerate deosebit de grave:
 traficul de specii de faună şi de floră pe cale de dispariţie;
 depozitarea în ţările aflate în curs de dezvoltare a deşeurilor toxice provenite din ţările dezvoltate.
Congresul a organizat o şedinţă specială despre experiența privitoare la măsurile practice vizînd lupta contra corupţiei care implică funcţionari. La acest
subiect s-au exprimat 5 experţi:
 Cherif Bassiouni, preşedintele Asociaţiei internaționale de justiţie penală a Institutului de Înalte Studii Criminologice din Syracusa;
 Antonio Di Pietro, fost judecător şi procuror al Republicii la Milano;
 Shinichi Tsuchiyaţ director al Fundaţiei pentru prevenirea criminalităţii în Asia şi fost procuror al Japoniei;
 Romul Vonica, senator şi preşedinte al Comisiei Senatului României pentru lupta contra corupţiei;
 Nelson Azevedo Jobim, ministru al Justiţiei din Brazilia.
Experţii şi delegaţii au subliniat în mod constant:
 complexitatea acestei forme de criminalitate şi efectele sale devastatoare asupra societăţii;
 jefuirea unor resurse;
 evaziunea de capitaluri;
 pierderea încrederii populaţiei în instituţiile statului;
 temerile investitorilor străini.
S-a sugerat în special să se creeze o jurisdicţie internațională însărcinată să judece cazurile de corupţie ce implică mai multe state. De asemenea, s-a propus
să se solicite Naţiunilor Unite să decreteze un An Internaţional al luptei contra criminalităţii şi corupţiei sub toate formele sale. Numeroşi raportori au descris
starea corupţiei în ţările lor şi măsurile luate pentru a-i face faţă. S-a notat multitudinea măsurilor recente destinate întăririi prevenirii şi extinderea lor asupra
unor noi sectoare de activitate şi a unor noi categorii de personal, unde s-au agravat sancţiunile în caz de corupţie dovedită.
Necesitatea unei etici a funcţionarilor a fost de asemenea evidenţiată pentru că nu există corupt fără corupător. Unii experţi au denunţat în schimb, ca un
paravan, codurile de bună conduită în întreprinderi, afirmînd că un angajat dintr-o firmă privată nu ar întreprinde un act de corupere a unui funcţionar fără
ştirea patronului său. S-a apreciat că problemele de etică nu privesc doar administraţia publică ci, de asemenea, raporturile economice între state. În această
privinţă, s-a sugerat să fie create norme antitrust internaţionale severe şi să fie convinse întreprinderile să accepte norme cu o veritabilă funcţie socială, în
scopul de a lupta contra structurilor bolnave care permit intermediarilor pasivi să prolifereze.
În cadrul unei şedinţe speciale consacrate proiectelor de cooperare tehnică, Congresul a audiat declaraţiile a 4 consilieri sau foşti consilieri interregionali
ai Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD). Ei au împărtăşit din experienţa lor şi au argumentat necesitatea coordonării pentru punerea în
aplicare a diferitor proiecte legate între ele în aceeaşi ţară sau aceeaşi regiune.
În plenul acestei şedinţe reprezentanţii ţărilor din America Latină au pus accentul pe asistenţa necesară pentru renovarea sistemelor lor penitenciare, în
timp ce mai multe state africane au reclamat un ajutor orientat îndeosebi spre formarea sau îmbunătăţirea echipamentul poliţiei lor, uneori lipsită de mijloace
elementare de deplasare sau transmisiuni.
b) Rapoarte ale comisiilor
Congresul a luat notă de rapoartele a două comisii.
 Raportul primei comisii consacrat „sistemelor de justiţie penală şi de poliție: gestiune şi ameliorare a poliţiei şi altor servicii de represiune, a parchetului,
tribunalelor şi sistemelor penitenciare şi rolul avocaţilor”, a fost prezentat de Emmanuel Jean Leung Shing (Mauritius). În cadrul lucrărilor, a fost subliniată
importanța gestiunii informaţiei pentru îmbunătăţirea sistemelor de justiţie penală în ansamblul lor şi pentru ameliorarea raportului cost-eficienţă. Atenţia
delegaţilor a fost atrasă asupra informaticii ca mijloc performant pentru difuzarea informaţiilor în domeniul luptei contra criminalităţii. Participanţii au avut
ocazia să confrunte experiențele lor în materie de utilizare a informaticii în administrarea justiţiei penale, întrucît infractorii folosesc tehnologii noi, poliţia şi
serviciile de menţinere a ordinii trebuie să procedeze la fel.
S-a menţionat de asemenea că păstrarea ordinii publice înglobează astăzi nu numai represiunea şi problemele de securitate, ci diverse modalităţi de
rezolvare a conflictelor sociale. Menţinerea ordinii comunitare a fost definită ca o strategie, cheie într-un şir de ţări pentru întărirea obligaţiei poliţiei de a
informa populaţia şi de a atrage mai mult participarea comunităţii la activităţile poliţiei.
Cooperarea tehnică în domeniul represiunii a fost apreciată ca importantă pentru îmbunătăţirea rezultatelor şi favorizarea punerii în aplicare a unor strategii
moderne de menţinere a ordinii publice. S-a subliniat necesitatea de a consolida sistemele de justiţie penală existente prin reforme legislative şi administrative
adecvate.
Mai multe ţări au afirmat că sistemul lor de justiţie penală garantează independența magistraţilor, parchetului, atît pe plan politic, cît şi în ceea ce priveşte
libertatea de a pomi sau nu anchete.
Problemele referitoare la administraţia penitenciară au fost de asemenea abordate, în special eforturile depuse pentru recrutarea şi formarea personalului
în scopul îmbunătăţirii tratamentului deţinuţilor. Mai mulţi delegaţi s-au declarat preocupaţi de relele condiţii din penitenciare şi de costul ridicat al întreţinerii
închisorilor şi al administrării lor. S-a insistat de asemenea asupra necesităţii transparenţei funcționării justiţiei penale.
 Raportul celei de-a doua comisii dedicat „strategiilor de prevenire a crimei, în special criminalitatea în zonele urbane, delincventa juvenilă şi crimele
violente, inclusiv problema victimelor: evaluarea şi perspective noi”, a fost prezentat de Amena Lazoughli (Tunisia). În timpul lucrărilor Comisiei, s-a constatat
că violența devine o realitate zguduitoare nu numai în domeniile conflictului etnic, ci şi în ceea ce se cheamă zonele conflictului urban, problemele oraşului,
ale cartierelor marginalizate ale oraşelor şi altor zone unde sărăcia şi stresul reduc perspectivele legitime şi pun un număr crescînd de tineri şomeri în situaţia
de a se deda la activităţi ilicite.
S-a precizat că urbanizarea rapidă, în special în ţările în dezvoltare, accentuează problemele legate de criminalitate, mai ales din raţiuni de constrîngeri
economice grave, care limitează, oferta de servicii şi resurse de bază. Aceste schimbări însoţesc, de regulă, slăbirea legăturilor tradiţionale şi valorile morale,
ceea ce are tendinţa să antreneze dispariţia punctelor de reper ale societăţii.
Delegaţi ai mai multor state, preocupaţi de violenţa datorată armelor de foc, au susţinut în mod special reglementarea posesiei unor astfel de arme. Alţi
experţi au insistat asupra potenţialului oferit prin proiecte comunitare de prevenire a criminalității, care pot aduce o contribuţie importantă la menţinerea ordinii
publice, de ex., prin aplanarea diferendelor.
Participanţii au insistat şi asupra necesităţii de a se pune capăt violenţei faţă de femei. S-a remarcat că este necesar să fie atacate cauzele subsecvente
comportamentului criminal şi, în consecinţă, să crească interesul faţă de instituţiile de bază cum sînt familia sau şcoala. Protecţia calităţii vieţii persoanelor a
fost considerată drept obiectiv fundamental al sistemului de justiţie şi al guvernelor.
c) Concluzii ale atelierelor
În timpul Congresului s-au ţinut ateliere consacrate aspectelor practice ale luptei contra criminalităţii şi justiţiei penale.
 Un Atelier consacrat cooperării internaţionale şi extrădării a examinat diferite abordări ale problemei extrădării între state. Valoarea tratatelor
multilaterale universale sau regionale a fost recunoscută, dar există unele limitări impuse prin numeroase rezerve, în afara cazului în care statele semnatare au
tradiţii şi sisteme juridice naţionale comparabile.
S-a relevat evoluția de atitudine a țărilor ce tind să înlesnească extrădarea în afacerile de delicte financiare. Unii vorbitori au optat pentru o mai mare
flexibilitate în aplicarea principiilor ce guvernează extrădarea în scopul de a evita obstacolele inutile. Pentru a asigura continuarea acestor discuții, Asociația
Internațională de Drept Penal a propus să organizeze la Siracusa o reuniune interguvernamentală de experți sub egida Serviciului Națiunilor Unite pentru
prevenirea crimei și justiția penală, în scopul de a examina recomandări practice în vederea întăririi și promovării mecanismelor de cooperare internațională,
care va constitui ocazia pentru punerea în aplicare a rezoluției adoptate de Congres referitoare la cooperarea internațională și la asistența practică în vederea
întăririi prevenirii criminalității.
9
 Atelierul dedicat posibilităților și limitelor justiției penale în protecția mediului înconjurător la scară națională și internațională a propus mai multe
proiecte și a invitat statele-membre să-și aducă aportul la susținerea lui. Este vorba, mai întîi, de rolul justiției penale în protecția mediului înconjurător, de
sensibilizare a conducătorilor prin organizarea unei conferințe internaționale, eventual la nivel parlamentar, și de elaborare a unui manual care să conțină
directive pentru a înlesni respectarea legii, în special prin accesul la informație, și de a evalua riscurile.
Astfel s-ar putea demara proiecte de cercetare și de documentare, de ex., un studiu comparativ privind gravitatea delincvenței ecologice, dreptul penal în
convențiile internaționale asupra mediului, aportul unei asistențe la revizuirea sau la reforma legislației și punerea în aplicare a unor legi eficace, precum și
elaborarea unui manual normativ destinat practicienilor. De asemenea, s-a subliniat necesitatea imperativă de a se accentua cooperarea tehnică și formarea
profesională cu aportul unei asistențe tehnice sub formă de evaluare a nevoilor și a unor servicii consultative, prin organizarea unor stagii de formare pentru
personalul organelor justiției penale și administrației.
 În cadrul Atelierului consacrat informatizării activităţilor de justiţie penală şi elaborării, analizei şi utilizării informaționale asupra justiţiei penale s-
a reamintit că potenţialul Reţelei de informaţii a Naţiunilor Unite asupra criminalităţii și justiţiei care în curînd va fi transferată la Viena, a fost demonstrat.
Participanţii au menţionat existenţa unei expertize considerabile asupra a ceea ce se doreşte să facă sau să nu se facă în materie de folosire a tehnologiilor de
informare pentru gestionarea justiţiei penale. De altfel, ţările sînt din ce în ce mai mult dispuse să efectueze schimb de experienţă. Concluzia acestui atelier a
fost următoarea: este necesar să se crească capacitatea instituţională internaţională pentru a face în aşa fel ca asistenţa să parvină efectiv celor care sînt
susceptibili de a utiliza rezultatele ei.
d) Rezoluţii adoptate
Congresul a adoptat, prin consens, 10 rezoluţii:
1. „Cooperarea internaţională şi asistenţă tehnică practică în vederea întăririi primatului dreptului: promovarea Programului Națiunilor Unite pentru
prevenirea crimei și justiția penală”.
La acest subiect, Congresul a adoptat o rezoluţie referitoare la cooperarea internaţională şi asistenţa tehnică practică în vederea întăririi primatului dreptului,
care a fost prezentată de Finlanda în numele unui grup de ţări. Rezoluţia cuprinde rugămintea insistentă către Comisia pentru prevenirea crimei şi justiţie penală
să avizeze, sub rezerva disponibilităţii de fonduri extrabugetare, reuniunea unui grup interguvernamental de experţi pentru a examina recomandări practice în
vederea elaborării şi promovării unor mecanisme de cooperare internaţională în materie penală ca şi a unei legislaţii-tip asupra extrădării şi formelor conexe
de cooperare în materie penală.
Se recomandă ca grupul de experţi să examineze mijloacele pentru a spori eficacitatea procedurilor de extrădare şi a formelor conexe de cooperare
internaţională în materie penală, luînd în considerare astfel de măsuri cum sînt: furnizarea de asistenţă tehnică pentru elaborarea de acorduri bilaterale şi
multilaterale bazate pe aceste tratate-tip şi redactarea unei legislaţii sau a unor acorduri-tip asupra cooperării internaţionale în domeniul penal.
2. „Lupta contra crimelor economice şi a criminalităţii organizate, naţionale sau transnaţionale şi rolul dreptului penal în protecţia mediului
înconjurător: experiențe naţionale şi cooperare”.
La acest subiect, Congresul a adoptat două rezoluții.
 Prin Rezoluţia asupra Convenţiei internaţionale contra criminalităţii transnaționale organizate, prezentată de Argentina şi un grup de ţări, Congresul,
recunoştea în mod deosebit că este prioritar ca elaborarea de instrumente internaţionale (cum ar fi o convorbire sau mai multe care ar putea permite
coordonarea activităţilor de luptă împotriva criminalităţii organizate, ceea ce ar creşte considerabil şansele de succes), invită Comisia pentru prevenirea
crimei şi justiţie penală să ia în discuţie, cu prioritate, recomandările Conferinţei ministeriale mondiale asupra criminalităţii transnaţionale organizate prin
Declaraţia politică de la Neapole şi Planul mondial de acţiune contra criminalităţii transnaţionale organizate, solicitînd punctele de vedere ale guvernelor
asupra oportunităţii de a elabora noi instrumente internaţionale, astfel cum ar fi una sau mai multe convenţii, precum şi asupra problemelor sau elementelor
care ar putea figura în acestea.
 Rezoluţia privind legăturile între terorism şi crima organizată, prezentată de Egipt şi Turcia în numele unui grup de ţări, condamnă fără echivoc crima
organizată şi crimele teroriste, oricare ar fi for-mele lor, aspectele şi practicile, oricare ar fi autorii lor, considerîndu-le ca acte ce au ca scop să aducă
atingere drepturilor omului, libertăţilor fundamentale şi democrației, acte ce ameninţă integritatea teritorială şi securitatea statelor, destabilizează guvernele
legal constituite şi pun în pericol societatea civilă pluralistă şi dezvoltarea economică şi socială a statelor.
Congresul invită Comisia pentru prevenirea crimei şi justiţie penală să creeze, în cadrul său, un grup de lucru interguvernamental cu număr nelimitat,
însărcinat să studieze măsurile de luptă contra criminalităţii transnaţionale organizate, ţinînd cont de pericolul în creştere, de legăturile acestei criminalităţi cu
terorismul, în vederea elaborării unui cod de conduită sau a oricărui instrument juridic. Acest grup urma să facă un raport despre lucrările sale pe care să-l
depună Comisiei.
Reprezentanţii Iranului, Irakului, Sudanului şi Siriei au exprimat rezerve asupra acestei rezoluţii, susţinînd că trebuie să se facă distincţie între terorism şi
dreptul legitim al popoarelor la autoapărare.
3. „Sistemele de justiţie penală şi de poliţie: gestiunea şi perfecţionarea poliției şi a altor servicii de represiune, a parchetului, a tribunalelor şi a
sistemului penitenciar şi rolul avocaţilor”.
Privitor la acest punct Congresul a adoptat două rezoluţii:
 Prima, prezentată de Olanda, amendată oral de Anglia, relativă la aplicarea Ansamblului de reguli minimale pentru tratamentul deţinuţilor, Congresul
invită în special statele-membre să procedeze la un schimb de opinii asupra condiţiilor de deţinere, să întărească cooperarea lor în materie, la întărirea
transparenței sistemelor penitenciare şi a funcţionării lor, dînd organismelor naţionale in ependente cum sînt organismele de supervizare judiciară sau de
control parlamentar – mijloacele de a le supraveghea. Rezoluţia solicită Comisiei pentru prevenirea crimei şi justiţie penală să avizeze difuzarea manualului
realizat de Penal Reform International în state-membre ale Naţiunilor Unite şi să ceară părerea lor în vederea stabilirii unei versiuni ulterioare a acestui
manual pentru a fi examinat de comisie.
 Prin cea de-a doua rezoluție privind gestiunea justiţiei penale în contextul responsabilităţii administraţiei publice şi a dezvoltării durabile, prezentată
de Polonia şi amendată oral, Congresul susţine proiectele care tratează tendinţele mondiale în domeniul criminalităţii şi al justiţiei clasice şi transnaționale
inclusiv crearea Reţelei de informaţii a Naţiunilor Unite asupra criminalităţii şi justiţiei. Congresul cere insistent statelor-membre şi organizaţiilor
interguvernamentale şi neguvernamentale pertinente să devină membre active ale acestei Reţele.
Totodată, Congresul roagă ţările dezvoltate să promoveze prin asistența lor participarea țărilor în dezvoltare şi a ţărilor în tranziţie la Reţea, prin finanţarea
în special în formarea personalului justiţiei penale şi a serviciilor tehnice însărcinate să adune, să furnizeze şi să difuzeze statistici naţionale referitoare la
justiţia penală. De asemenea, Congresul a rugat Comisia pentru prevenirea crimei şi justiţie penală să solicite Secretarului General să elaboreze un plan de
acţiuni-tip asupra gestiunii justiţiei penale în scopul ca ea să-l poată examina.
4. „Strategii de prevenire a crimei, în special criminalitatea în zonele urbane, delincvența juvenilă şi crimele violente, inclusiv problema victimelor:
evaluare și perspective noi”.
La acest subiect, Congresul a adoptat 3 rezoluţii:
 În rezoluţia referitoare la reglementarea armelor de foc în scopul prevenirii criminalităţii şi al siguranţei publice, amendată oral se declară că este
urgent să se stabilească strategii eficace pentru o reglementare adecvată a deţinerii armelor de foc la scară naţională şi transnaţională.
Congresul roagă Comisia pentru prevenirea crimei şi justiţie penală să examineze de urgență măsurile de reglementare a armelor de foc în mod curent
aplicabile în statele-membre. Congresul invită statele-membre să ia măsuri eficace contra traficului ilicit de arme de foc prin cooperarea mutuală, schimbul
de informaţii şi coordonarea activităţilor respective şi le invită să acorde atenţia necesară promovării campaniilor de sensibilizare cu privire la reglementarea
armelor de foc.
 Prin rezoluţia intitulată „Copiii, atît ca victime, cît şi ca autori de crimă, în cadrul programului Naţiunilor Unite în materie de justiţie penală: de la
adoptarea de norme la aplicarea lor şi la acţiune”, amendată oral, Congresul a reafirmat că este important să se pună pe deplin în aplicare toate instrumentele
pertinente ale Naţiunilor Unite referitoare la drepturile omului în administrarea justiţiei, în special în ceea ce priveşte copiii, de a utiliza şi a aplica eficient
regulile şi normele Naţiunilor Unite referitoare la justiţia pentru minori.
Congresul recomandă Comisiei pentru prevenirea crimei şi justiţie penală să-l invite pe Secretarul General să examineze mijloacele pentru elaborarea
unui program de acţiune vizînd promovarea utilizării şi aplicării efective a acestor instrumente, reguli şi norme, ţinînd riguros cont de lucrările efectuate
10
în cadrul Comisiei pentru drepturile omului şi în cooperare cu Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite pentru drepturile omului, Fondul Naţiunilor Unite pentru
Copilărie şi alte instituţii şi organizaţii vizate, în limita resurselor disponibile.
Congresul face apel la state să nu precupeţească niciun efort pentru a pune în aplicare mecanisme şi proceduri legislative eficace, precum şi resurse
suficiente în scopul de a asigura folosirea şi aplicarea efectivă la scară internaţională a acestor instrumente, reguli şi norme.
 Prin rezoluţia referitoare la eliminarea violenţei contra femeilor, Congresul roagă insistent statele să adopte, dacă nu există legi în acest sens, anumite
măsuri şi, în special, legi vizînd interzicerea actelor de violență contra persoanei umane, în special atunci cînd femeile riscă să devină victime şi să dea
ripostă unor asemenea acte, precum şi legi, măsuri de represiune, practici şi politici care să ţină seama de realităţile diferite ale femeilor în scopul de a
împiedica victimizarea femeilor, de a garanta securitatea şi tratamentul echitabil al acestora.
La fel, Congresul a adoptat Rezoluţia sistematizată în 4 capitole, care conţine recomandări ale celui de-al IX-lea Congres al Națiunilor Unite pentru
prevenirea crimei şi justiţie penală.
În termenii acestei rezoluţii, Congresul cere în special ca statele-membre să-şi intensifice eforturile în vederea intensificării cooperării şi coordonării în
materie de prevenire a crimei şi de justiţie penală, în perspectiva instituirii unor politici, programe, planuri şi mecanisme regionale integrate, ţinînd riguros
cont de tradiţii, valorile sociale şi religioase comune, inclusiv de reguli şi norme ale ONU în materie de prevenire a crimei şi de justiţie penală.
Congresul cere statelor-membre să exploreze mijloacele de a promova o întrajutorare promptă în procedurile penale şi de a pronunţa pedepse în raport cu
posesia produsului delincvenţei economice. Totodată, Congresul recomandă statelor-membre să avizeze punerea în aplicare a unor servicii multidisciplinare
specializate în materie de delincvență economică sau financiară și sprijinirea principalelor rețele comerciale influențate de organismele criminale transnaționale
în scopul de a spori eficacitatea prevenirii și supravegherii în acest domeniu.
De asemenea, Congresul a invitat statele-membre să garanteze independența și imparțialitatea magistraturii, adoptate de al VII-lea Congres al ONU pentru
Prevenirea Crimei și Tratamentul Delincvenților, ca și de Principiile directoare aplicabile rolului magistraților și de Principiile de bază referitoare la rolul
baroului, adoptate la al VIII-lea Congres al ONU. S-a recomandat statelor-membre să întărească rolul parchetului, în special autonomia sa. La fel, statele-
membre au fost rugate să facă totul pentru a adopta măsuri eficiente pentru combaterea tuturor formelor de rasism, de discriminare rasială, de xenofobie și de
intoleranță în materie.
În fine, Congresul a adoptat o rezoluție ce conține mulțumiri poporului și Guvernului Republicii Arabe Egipt, amendată oral, prin care se exprimă profunda
gratitudine față de Președintele, poporul și Guvernul Republicii Arabe Egipt pentru călduroasa și generoasa lor ospitalitate și pentru calitatea echipamentului
pus la dispoziție. Congresul susține propunerea Guvernului egiptean privind crearea unui centru regional de formare și de cercetare în domeniul prevenirii
crimei și justiției penale destinat statelor mediteraneene, care să aibă sediul la Cairo.
e) Raportul Congresului
În raportul său expus în documente, Congresul a retrasat istoricul congreselor consacrate prevenirii crimei. Un capitol a fost consacrat participării la al IX-
lea Congres și la organizarea sa. Este prezentat, de asemenea, un rezumat al lucrărilor efectuate în cadrul examinării subiectelor înscrise pe ordinea de zi,
precum și în cadrul ședinței speciale consacrate corupției și cooperării tehnice.
f) Istoricul și pregătirile pentru Congresul al IX-lea al ONU pentru Prevenirea Crimei și Tratamentul Delincvenților
Congresul ONU pentru Prevenirea Crimei și Tratamentul Delincvenților se reunește, din anul 1950, o dată la 5 ani, în aplicarea unei decizii luate în acel
an de Adunarea Generală pentru a perpetua tradiția stabilită de fosta Comisie internațională penală și penitenciară (CIPP). CIPP întrunea experți și profesioniști
și a ținut congrese cincinale de la 1855 pînă la 1910 și din 1925 pînă în anul 1935.
După 1955, aceste congrese au fost principalele întruniri mondiale pentru studierea și elaborarea politicilor de justiție penală și coordonarea acțiunii
internaționale în acest domeniu. La congrese au fost propuse importante instrumente internaționale, directive și norme referitoare la lupta contra criminalității
și tratamentului delincvenților.
Cel de-al IX-lea Congres al Națiunilor Unite, al cărui secretar general a fost Giorgia Giacomeli, director general al Oficiului Națiunilor Unite de la Viena
și director executiv al Programului Națiunilor Unite pentru controlul internațional al drogurilor (PNUCID), iar secretar executiv – Eduardo Vetere, șef al
Serviciului pentru prevenirea crimei și justiția penală al Națiunilor Unite, este primul care a avut loc pe continentul african.
Pregătirile pentru al IX-lea Congres au fost încredinţate Comisiei Naţiunilor Unite pentru crime şi justiţie penală (organizaţie interguvernamentală compusă
din 40 de state-membre). Cinci reuniuni pregătitoare au fost ţinute în 1994:
 pentru Africa, la Kampala;
 pentru Asia şi Pacific, la Bangkok;
 pentru Europa, la Viena;
 pentru America Latină şi Caraibe, la San Jose – Costa Rica;
 pentru Asia Occidentală, la Amman.
Congresul a beneficiat de aportul a două alte reuniuni consacrate luptei contra criminalităţii organizate, care de asemenea s-au ţinut în 1994:
 Conferinţa internaţională asupra spălării banilor şi controlul produselor crimei, la Cortemagiore,
 Conferinţa ministerială mondială asupra criminalităţii transnaţionale organizate, la Neapole.
La Congres au participat delegaţi din partea a peste 140 de guverne şi reprezentanți a numeroase organizaţii interguvernamentale şi neguvernamentale,
inclusiv jurişti, înalţi funcţionari de poliţie, criminologi, criminalişti şi alţi experţi din lumea întreagă. Este primul congres de acest fel care a avut loc după
întîlnirea ministerială interguvernamentală de la Versailles, din 1991, în urma căruia orientarea Congresului a fost întrucîtva modificată.
În timp ce congresele precedente au fost caracterizate printr-o importantă ordine de zi, în principal axată pe mijloacele tehnice care să permită ameliorarea
tratamentului delincvenţilor, Adunarea Generală, convocînd al IX-lea Congres, a cerut ca el să fie mai întîi orientat spre problemele de fond care preocupă
comunitatea mondială şi constituie priorităţile sale în materie de luptă contra criminalităţii.
Din aceste considerente, paralel cu lucrările Adunării plenare şi cele ale comisiilor au avut loc mai multe ateliere de lucru. Acestea au vizat:
 rolul mass-media în prevenirea criminalităţii;
 informatizarea şi accesul la reţelele de baza de date;
 extrădarea şi dificultățile sale;
 potenţialul şi limitele justiţiei penale în protecţia mediului înconjurător;
 strategiile de prevenire şi de reducere a criminalităţii violente.
Reprezentanţii a numeroase ţări au anrobat această inovaţie care aduce o orientare mai practică, prin schimbul de informaţii in ateliere, o activitate care
este mai eficace decît adoptarea de rezoluţii a căror punere în aplicare de către toate statele este încă departe de a fi asigurată.
Recomandările formulate de cel de-al IX-lea Congres asupra problemelor închise la ordinea de zi urmează a fi supuse atenţiei unor organisme competente
din sistemul Naţiunilor Unite pentru a li se da urmare. Raportul Congresului a fost prezentat la a IV-a sesiune a Comisiei, care a avut loc la Viena, 30 mai 9
iunie 1996.
g) Participanți
La acest Congres au participat 138 de state, un observator din partea Palestinei, observatori din partea a 13 servicii şi organisme ale Naţiunilor Unite, 6
instituții regionale afiliate şi instituţii asociate, 2 instituţii specializate, 16 organizaţii interguvernamentale şi 69 organizaţii neguvernamentale. De asemenea,
au asistat ca observatori aproximativ 190 de experţi independenţi.

Criminologia generală
Criminologie – partea generală
Criminologia este o ştiinţă, alcătuită dintr-o totalitate de idei, concepţii, reguli şi procedee despre cunoaşterea criminalităţii şi a consecinţelor sale. Aceste
idei nu apar în mod întîmplător, ci constituie rezultatul cercetării întreprinse asupra domeniului criminalităţii cu ajutorul unor metode şi tehnici adecvate.
Totalitatea acestor idei sau concepţii despre criminalitate şi consecinţele sale, necesare înfăptuirii reacţiei sociale contra criminalităţii, formează ştiinţa
criminologiei generale. Criminologia generală abordează probleme fundamentale, cum sînt:
1) premisele criminologiei moderne;
11
2) criminologia şi domeniul său de cercetare;
3) criminalitatea şi consecinţele sale;
4) victimologia;
5) metodologia cercetării criminalităţii;
6) reacţia socială faţă de criminalitate.
Datorită caracterului lor general, comun, categoriile din partea generală au o importanţă deosebită, ele completînd, în mod necesar, toate categoriile din
partea specială, care capătă eficienţă practică doar atunci cînd sînt întrunite atît cerinţele criminologiei generale, cît şi cele ce aparţin criminologiei speciale.
Criminologia generală reprezintă o ştiinţă care studiază etiologia criminalităţii, natura şi formele ei de manifestare, dinamica şi consecinţele sale materiale,
morale şi politice, în scopul apărării societăţii contra criminalităţii prin metode şi mijloace profilactice eficiente, civilizate şi moderne.
În concluzie, criminologia generală este o ştiinţă a genezei şi profilaxiei criminalităţii, în scopul apărării societăţii contra acestui fenomen social şi
consecinţelor sale victimizatoare.
Denumirea acestei ştiinţe nu este depăşită din punct de vedere istoric, cu toate că obiectul criminologiei cunoaşte modificări în raport cu noile elemente ce
apar în societate şi care se impun a fi cercetate şi puse în lumină pe baze ştiinţifice. Această orientare trebuie însă înţeleasă, în sensul că ştiinţa criminologiei
nu poate totuşi să-şi extindă cercetările în afara ariei fenomenologiei criminalităţii, strict delimitată de către legiuitorul penal.
A include toate faptele de devianţă în obiectul criminologiei generale ar însemna a transforma această disciplină într-o ştiinţă a devianţei umane şi a o
suprapune altor ştiinţe despre om ca, psihiatria, psihologia, sociologia, medicina etc. Obiectul criminologiei generale este tot atît de simplu şi complex, ca şi
domeniul criminalităţii într-un spaţiu geografic, teritorial.

Criminologie – partea specială


Aici obiectul principal de studiu îl reprezintă criminalitatea în particular, aşa încît în partea specială nu-şi găseşte loc nimic din ceea ce formează domeniul
părţii generale, evitîndu-se astfel orice repetare inutilă. Ele sînt două părţi componente ale disciplinei criminologia, între care există o perfectă concordanţă,
ştiinţific realizată.
Prin structurarea părţii speciale a criminologiei se ajunge la studiul infracţiunii concrete şi, apoi, la cercetarea infracţionalităţii existente în domenii restrînse
sau largi de activitate.
Sistematizarea părţii speciale foloseşte ca unic criteriu de grupare a infracţiunilor în particular, a categoriilor faptelor generic incriminate în Codul Penal
al RM.
Faptul că sectoarele în care se impun investigaţii criminologice sînt numeroase, sfera părţii speciale a criminologiei se restrînge numai la acele categorii
de infracţiuni care ocupă un loc mai important în fenomenul criminalităţii societăţii.

Unitatea şi deosebirea între criminologia generală şi specială


Unitatea şi corelaţia indiscutabilă dintre cele două părţi ale criminologiei constă în aceea că principiile criminologiei generale în ansamblul lor servesc
la definirea fenomenului criminalităţii şi a consecinţelor sale, cu atît mai mult că aceste principii se constituie în baza criminologiei speciale.
Partea specială, pornind de la principiile şi regulile generale, individualizează şi diversifică conceptul etiologiei şi profilaxiei criminalităţii. Ea cuprinde
un fel de indicator al dimensiunii criminalităţii în societate, punînd în evidenţă situaţia frecvenței în cadrul categoriilor (grupelor) de infracţiuni.
Deosebiri între cele două părţi ale criminologiei există, acestea fiind determinate de obiectul lor specific. Pe cînd partea generală studiază etiologia şi
profilaxia fenomenului criminalităţii în general, partea specială studiază etiologia şi profilaxia infracţiunii, în particular, pe categorii şi tipuri de infracţiuni
(infractori).

Ramurile criminologie
În prezent, criminologia cunoaşte o mare dezvoltare încît se poate vorbi de mai multe ramuri sau subramuri ale ei.
Această dezvoltare se explică prin faptul că, pe de o parte, fenomenul criminal însuşi s-a amplificat şi diversificat, că unele forme ale acestuia au devenit,
în unele ţări, de-a dreptul îngrijorătoare – de ex. infracţionalitatea juvenilă, recidivismul etc.
Pe de altă parte, necesităţile practice ale combaterii criminalităţii contemporane au impus cercetarea mai atentă a cauzelor şi condiţiilor acestui fenomen
antisocial, precum şi cercetarea mai asiduă a mijloacelor de combatere.
În sfîrşit, criminologia s-a amplificat, fiindcă, între timp, au progresat mult ştiinţele sociale (demografia, economia politică, sociologia) şi ştiinţele umane
(biologia, psihologia, medicina etc.), ceea ce a determinat şi dezvoltarea ştiinţei criminologiei.
1) Criminologia generală
Este o ramură cu caracter general, ramură ce îmbrățișează studiul întregului fenomen al criminalităţii, începînd cu criminalitatea – fenomen social sau de
masă (volum, stare, întindere, dinamică), continuînd cu criminalul, crima, mijloacele de luptă, cauzele generale şi mijloacele principale de combatere etc. Ea
cuprinde, de asemenea, date generale despre criminali, cum este criminalitatea după vîrstă (criminalitatea minorilor, criminalitatea majorilor), criminalitatea
după sex (criminalitatea bărbaţilor, a femeilor).
Privită în felul acesta, criminologia generală este o ramură de sinteză a criminologiei. Pentru aceasta, criminologia generală ţine seama şi de cercetările
şi concluziile celorlalte ştiinţe despre criminalitate, cum este statistica penală, sociologia criminală, psihologia criminală, antropologia sau biologia criminală.
2) Criminologia specială (sectorială)
Teoretic, această ramură a criminologiei se ocupă cu studiul unor părţi din criminalitate, bunăoară:
 criminalitate contra persoanei – infracţiuni de omor, de vătămare corporală, viol etc.;
 criminalitate contra proprietăţii publice ori private (infracțiuni de furt, tîlhărie, distrugere, delapidare, înşelăciune etc.).
Tot de criminologia specială aparţin studiile privind pe criminali, mai exact cele referitoare la studiul unor anumite categorii de criminali, bunăoară:
 criminalitatea minorilor,
 criminalitatea majorilor,
 criminalitatea femeilor,
 criminalitatea recidiviştilor (recidivismul),
 criminalitatea de violenţă,
 criminalitatea organizată.
Cercetările de criminologie specială sînt deosebit de importante, fiindcă privesc părţi mai restrînse din criminalitate, dar părţi mai unitare atît prin faptele
– infracțiunile ce-o compun, cît şi persoanele antrenate în aceste fapte, precum şi locul ce-1 deţine o anumită criminalitate în cadrul general al criminalităţii.
De asemenea, cauzele care determină un asemenea sector de criminalitate sînt asemănătoare, de ex., cauzele infracţiunilor contra persoanei – omor,
vătămări. Concluziile şi rezultatele cercetătorilor privind grupuri de infracţiuni pot fi preluate de criminologia generală în vederea generalizărilor necesare.
Cînd în criminologia generală se va aborda problema cauzelor şi condiţiilor infracţiunii în general, se va ţine seama de aceste rezultate parţiale, rezultate
obţinute pe baza unor cercetări privind infracţiuni speciale – adică criminologia specială.
Criminologia teoretică este o ramură a criminologiei care nu se confundă cu criminologia generală; ea se caracterizează prin aceea că studiază teoretic şi
mai puţin aplicativ probleme de bază ale criminologiei. În literatura de specialitate există două lucrări de mare ţinută de materiale, anume „Criminologia
teoretică” a americanului George Vold şi „Criminologia comparativă” a englezului Hermann Mannheim.
În criminologia teoretică se studiază anumite teorii criminologice ori anumite curente sau şcoli criminologice, cărora li se acordă o analiză şi aprofundare
deosebite.
3) Criminologia clinică (aplicativă)
Dacă criminologia teoretică şi criminologia generală sînt ramuri predominant teoretice, criminologia clinică este o ramură predominant aplicativă.
Cercetările ei au la bază o anumită concepţie despre criminal, bunăoară că acesta este o personalitate criminală ori un inadaptat social. Criminologia generală
analizează fenomenul criminal ca fenomen social (criminalitatea).
12
De ex., problemele cercetate de Vold în lucrarea sa:
 şcolile tradiţionale de criminologie (şcoala clasică, şcoala neclasică, şcoala pozitivă);
 teorii referitoare la particularităţile şi anormalitățile unor indivizi-criminali (testele şi teoriile deficienţelor mintale);
 teorii referitoare la influenţele de grup ori cele culturale, crime cu aspect de conflicte de cultură, condiţii economice şi criminalitate, crima ca şi
comportament normal învăţat, criminalitatea „gulerelor albe”.
Criminologia clinică examinează fenomenul criminal ca fenomen individual, izolat şi se preocupă cu precădere de acesta. Criminologia clinică,
asemănătoare cu medicina clinică, are misiunea de a efectua studii complexe ale criminalului, în urma cărora se pune un diagnostic privind cauzele comiterii
unei infracţiuni şi apoi se face un pronostic asupra condiţiei viitoare a criminalului respectiv.
Examenul care se efectuează este unul complex, în sensul că se face o anchetă socială (condiţiile de familie şi de mediu în care aceasta a crescut şi s-a
dezvoltat), un examen psihologic (trăsături de temperament şi caracter, nivel de inteligenţă), un examen medical (sănătate fizică şi psihică), antecedente penale
etc.
După acest examen, se conturează un diagnostic al delincventului, prin care se explică condiţiile şi cauzele personale şi sociale care au condus la săvîrşirea
crimei, delictului şi, în acelaşi timp, se face o apreciere, pe baza diagnosticului, asupra evoluţiei următoare şi viitoare a criminalului, un pronostic asupra
probabilității săvîrşirii de noi infracţiuni sau asupra îndreptării şi reintegrării sociale a acestuia.
Contribuţia criminologiei clinice constă în explicarea conduitei delincvenţiale a unui om şi a conduitei viitoare a acestuia, în sensul că se va arăta dacă
acesta va săvîrşi noi infracţiuni, devenind un recidivist, sau se va abţine de la aceasta şi se va conforma normelor de conduită socială şi morală. Tot pe baza
examenului şi a diagnosticului făcut, se va trasa, în cazul infractorului aflat în executarea pedepsei aplicate (în penitenciar sau executarea pedepsei în libertate),
şi prescrie tratamentul cel mai potrivit.
În multe ţări (Franţa, Belgia, Italia, Germania) s-au deschis clinici şi laboratoare de criminologie clinică, care desfăşoară o activitate practică, dar şi
ştiinţifică, aceasta fiind dedusă din studiile practice desfăşurate.
4) Alte ramuri
Alături de ramurile criminologiei sus-menționate, de criminalitate se preocupă şi alte ştiinţe, care nu fac parte şi nu sînt ramuri ale criminologiei; aceste
științe sînt:
 antropologia criminală – s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea, un impuls şi o contribuție mare avînd C. Lombroso. Prima lui lucrare despre omul criminal
(„L’uomo delinquente”), pe baza unor cercetări făcute cu criminali din penitenciare, despre tipurile de criminali (criminalul înnăscut, criminalul nebun,
criminalul degenerat) a pus începutul formării unei discipline aparte, antropologia criminală. Ea a deschis drumul studiilor despre criminali şi a avut o mare
influenţă în stimularea cercetărilor criminale. Antropologia criminală, asociată de multe ori cu biologia criminală, se dezvoltă în continuare. Realizările ei sînt
remarcabile şi contribuie în continuare la cunoaşterea crimei, dar, mai ales, a criminalului;
 biologia criminală – dezvoltată ulterior antropologiei criminale, elucidează multiple probleme privind pe criminal. Cercetările ei se axează pe problema
eredităţii şi a contribuţiei acesteia la cunoaşterea cauzelor personale ale crimei;
 psihologia criminală – este una din disciplinele criminale care a avut şi are o contribuţie de primă mînă în aprofundarea cauzelor personale ale crimei.
Folosind metodele specifice, de la observaţie ştiinţifică pînă la metode experimentale (teste şi aparate adecvate), psihologia criminală a dezvăluit rolul
determinant al factorilor psihici (impulsuri, tendinţe), factorilor de cunoaştere (memorie, imaginație, inteligenţă, nivel de inteligenţă), emoţiilor, sentimentelor
şi pasiunilor, temperamentului şi caracterului psihologic, caracterului moral, violenţei şi puterii de stăpînire de sine în jocul şi lupta pentru comiterea crimei,
precum şi rolul acestor factori în reţinerea de la comitere. Psihologia criminală a mai dezvăluit rolul motivelor – mobilelor psihice în acţiunile criminale şi
tipurile de criminali – criminalul agresiv, criminalul pervers, criminalul lipsit de voinţă etc. Astăzi, în criminologia clinică, conceptul de personalitate criminală,
adică persoană înclinată psihic spre crimă, este un concept de origine psihologică şi constituie un mare pas înainte în diagnosticarea şi prognosticarea criminală;
 psihopatie criminală şi psihiatrie criminală, stări nevrotice şi psihotice – cercetările de psihopatie vizează tulburările emoţionale şi caracteriale,
tulburări ce contribuie la modificarea comportamentului unor persoane. Este vorba de stări psihice şi nervoase care nu ridică responsabilitatea penală a acestor
persoane, dar de care trebuie să se ocupe şi criminologia;
 psihiatria criminală – ramură a ştiinţei care se ocupă de bolile psihice grave – paranoia, mania, demența. Este vorba de persoane bolnave psihic, unele
cu stări de criză (epilepsie) care înlătură responsabilitatea penală a persoanei; în asemenea stări, unele persoane comit crime. Această ramură ştiinţifică
cercetează stările generatoare de crimă şi mijloacele de apărare împotriva acestor criminali de fapt;
 sociologia criminală – începînd cu sociologia franceză şi belgiană, dar, mai ales, cu sociologia criminală a lui E. Ferri, continuînd cu sociologia
germană, engleză şi terminînd cu sociologia criminală americană – Sutherland, Cressei şi alţii, a avut o mare contribuţie la cunoaşterea criminalităţii, a crimei
şi a criminalului. Contribuţia sociologiei criminale s-a făcut în mai multe direcţii, şi anume: factorii sociali – cauze, condiţii sociale – au fost ridicaţi la rolul
de factori principali, alături de factorii personali – psihici. Aceşti factori sînt prezenţi atît în trecerea la săvîrşirea crimei, ca faptă individuală, cît şi în variaţiile
criminalităţii ca faptă socială, ca fenomen de masă.
Sociologia criminală a dezvăluit rolul influenţelor sociale – familie, grup local, stradă, oraş etc. – în comiterea crimei, şi rolul crizelor sociale şi economice
în variaţiile criminalităţii – creştere, descreştere – ca fenomen social;
 caracterologia criminală.
Ştiinţele acestea sînt vechi şi s-au dezvoltat în cadrul altor ştiinţe, anume în cadrul biologiei, psihologiei, sociologiei ş.a. Aportul lor la cunoaşterea
criminalităţii, a criminalului şi a crimei este deosebit de important. Aceste ştiinţe continuă să sintetizeze criminalitatea şi aduc, în continuare, contribuția lor la
cunoaşterea şi combaterea acesteia.
În literatura de specialitate se apreciază mult contribuţia acestor ştiinţe la cunoaşterea criminalităţii, a crimei şi a criminalului. Ca urmare, s-a pus problema
considerării acestor discipline ca ramuri ale criminologiei, fiindcă ea a adoptat multe idei, cunoştinţe şi date din psihologia criminală, din sociologia criminală
etc., bunăoară, rolul proceselor şi funcţiilor psihice – stări emotive active, acte de voinţă, nivel de inteligenţă, temperament, caracter.
În tratatul de criminologie al lui Van Bemmelen, mare criminolog olandez, se analizează rolul temperamentului – impulsivitate etc., în comiterea crimei.
Acelaşi lucru se realizează cu date despre rolul mediului social în etiologia criminală, oferite de sociologia criminală.
Pe baza unor asemenea strînse legături cu criminologia, J.Pinatel, în lucrarea sa, a propus ca psihologia criminală să devină criminologie psihologică,
sociologia criminală să devină criminologie sociologică, psihiatria criminală – criminologie psihiatrică etc. În raport cu criminologia generală, care se ocupă
de întregul domeniu al criminalităţii, aceste noi ramuri ale criminologiei ar deveni nişte ramuri speciale („specializate”).
Ideea extinderii criminologiei cu noi ramuri este interesantă şi atrăgătoare. Cu toate acestea, un asemenea transfer de discipline nu este posibil şi
realizabil, deoarece noile ştiinţe au apărut în cadrul unor ramuri de ştiinţe fireşti, „organice” şi asemănătoare în multe privinţe:
 sociologia criminală a apărut în cadrul sociologiei generale, cu probleme şi metode asemănătoare (probleme sociale);
 psihologia criminală a apărut în cadrul psihologiei generale, cu probleme asemănătoare (probleme psihice) şi cu metode asemănătoare (metode
psihologice) etc., specialiştii activînd în aceste ramuri de bază.
Un asemenea transfer de ştiinţe n-ar fi nici productiv, iar noile ramuri, mutate în criminologie, s-ar ofili şi s-ar usca.

Tema: OBIECTUL, SCOPUL, FUNCȚIILE, LEGĂTURILE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII CRIMINOLOGICE


Obiectul criminologiei
Problema obiectului criminologiei a fost îndelung discutată şi mai continuă să fie încă discutată şi în prezent. O lungă perioadă de timp, obiectul de
cercetare a fost infractorul (Lombroso, Ferri etc.), formulîndu-se tezele privind tipurile de criminali, rolul eredităţii şi al maladiilor etc. Odată cu dezvoltarea
psihologiei criminale, analizele şi cercetările infractorului s-au multiplicat, evidenţiindu-se rolul factorilor psihici în cauzalitatea crimelor.
Mai tîrziu, s-au început cercetări cu privire la rolul factorilor sociali, obţinînd chiar rezultate ştiinţifice evidente pe linia sociologiei criminale (Ferri,
Sutherland).
Astfel au apărut mai multe puncte de vedere asupra obiectului de studiu al criminologiei, cel mai adesea controversate: de la viziuni pesimiste, precum
celebra afirmaţie a lui Thorsten Sellin că „criminologia este o regină fără regat” – făcută în anul 1950, în Raportul general cu privire la „Aspectele sociologice
13
ale criminalității”, prezentat la cel de-al II-lea Congres Internaţional de Criminologie, care s-a desfășurat la Paris – pînă la viziuni optimiste, cum ar fi cele ale
lui Laignel-Lavastine şi V.Stanciu, care consideră criminologia ca fiind o superştiinţă.
Concepţiile cu privire la obiectul de studiu reflectă, în mod firesc, particularitățile istorice ale procesului de formare a criminologiei. Faptul că a apărut şi
s-a dezvoltat, o perioadă de timp, în cadrul altor discipline ştiinţifice, a dus la o dominare a sistemului conceptual propriu altor discipline.
Criminologia modernă poate fi divizată în două părţi componente şi anume:
1) criminologie – partea generală;
2) criminologie – partea specială.
Domeniul său de dezvoltare, cercetare şi studiu fiind destul de vast, impune, pentru o mai bună cunoaştere şi aplicare practică o diviziune în două părţi
(cuvîntul „diviziune” provine de la latinescul „divisionis” şi în vorbirea curentă înseamnă fragmentare, divizare a întregului în părţi, secţiuni şi elemente
componente).
Îmbinarea dintre aceste diviziuni principale dă o imagine cuprinzătoare a însuşi domeniului criminologiei moderne, în care apare, pe de o parte, autonomia
fiecărei părţi, iar, pe de altă parte, legătura organică dintre criminologia generală şi criminologia specială; fiecare parte, avînd o denumire proprie de natură să
servească nu numai ca un indicativ teoretic, ci şi ca un cadru adecvat de studiu al problematicii criminologiei moderne.

Obiectul criminologiei – subiect al controverselor teoretice


Unul din punctele sensibile ale controverselor ştiinţifice din domeniul criminologiei îl reprezintă obiectul său de studiu.
Orientarea cercetării ştiinţifice către subiectul actului infracţional – infractorul a constituit o constantă a poziţiilor teoretice care consideră personalitatea
individuală drept cauză prioritară în săvîrşirea faptelor antisociale. Aici există o arie foarte largă de modele explicative ce aparţin diverselor teorii, de la cele
de tip ereditar, predispozant delincvenţiale, psihologice, psihiatrice, pînă la teoriile „personalităţii criminale” moderne. De aici şi mulţimea conceptelor
utilizate: infractor, delincvent, criminal, deviant etc.
La fel, specialiştii care abordează criminalitatea de pe poziţiile sociologiei şi psihologiei sociale consideră că obiectul criminologiei îl constituie fapta
antisocială.
Ei i se oferă, uneori, accepţiuni care depăşesc sfera legii. Thorsten Sellin înţelege prin crimă orice încălcare a normelor de conduită în societate, iar
criminologul german Hans Goppinger susţine că infracţiunea, ca obiect al criminologiei, trebuie să fie privită în strînsă legătură cu religia, morala şi cultura.
Perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial a marcat o puternică afirmare a criminologiei. Mulţimea reuniunilor internaţionale la acest capitol a
constituit un bun prilej de a analiza problematica obiectului criminologiei.
Criminologii deceniilor 6 şi 7 ai secolului trecut au reuşit o unificare, în planul obiectului de studiu, a problematicii referitoare la fenomenul de „3K”:
crimă, criminal şi criminalitate.
Printre cei mai de vază exponenţi ai criminologiei din această perioadă sînt evidențiate Hermann Mannheim şi Jean Pinatel.
Hermann Mannheim – avocat şi specialist în ştiinţe politice, cu o largă experiență juridică în Germania prenazistă, unde a fost judecător la Curtea de Apel
din Berlin şi profesor de drept penal şi procedură penală la Universitatea din Berlin.
În 1934 s-a stabilit cu traiul în Marea Britanie, unde timp de două decenii a fost profesor de criminologie la Universitatea din Londra. Mai mulţi ani a
deţinut funcţia de Preşedinte al Comisiei Ştiinţifice a Societăţii Internaţionale de Criminologie şi a fost membru al Consiliului de Conducere al Societăţii.
A publicat numeroase lucrări de referinţă în criminologie, printre care:
 Dilema reformei penale (1939);
 Război şi criminalitate (1941);
 Tineri infractori (1942);
 Pionierii criminologiei (1955);
 Criminologia comparată (1965).
H.Mannheim susţine că prin criminologie, în sens restrîns, se înţelege studiul crimei, iar în sens larg, se includ penologia, metodele de prevenire a
criminalităţii, de tratament şi resocializare a infractorilor. Autorul consideră că este absolut necesară descoperirea cauzelor criminalităţii, în scopul identificării
măsurilor de luptă împotriva acestui fenomen.
Jean Pinatel – jurist şi magistrat, inspector general în administraţia franceză, preşedinte al Societăţii Internaţionale de Criminologie, a publicat un şir de
lucrări ştiinţifice, printre care:
 Tratat de drept penal şi criminologie (1963);
 Societatea criminogenă (1971);
 Criminologia şi administrarea justiţiei penale (1979);
 Criminologia şi societatea represivă (1981).
J.Pinatel concepe obiectul de studiu al criminologiei în 3 planuri:
 cel al crimei – care se ocupă de studiul actului criminal;
 cel al criminalului – care studiază caracteristicile infractorilor şi factorii care au influenţat formarea şi evoluţia acestora;
 cel al criminalităţii – care studiază ansamblul faptelor criminale, săvîrşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă determinată de timp.
De rînd cu criminologii germani, francezi, americani ş.a., o contribuţie deosebită au adus-o şi criminologii români. Dr. Rodica Mihaela Stănoiu consideră
că obiectul generic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen social global.
Acest concept se deosebeşte de acela de totalitate a infracţiunilor săvîrşite pe un anumit teritoriu, într-o anumită perioadă de timp. Ţinînd seama de măsura
în care criminalitatea este cunoscută, precum şi de măsura în care se reacţionează prin mijloacele dreptului penal împotriva acesteia, se face distincţie între
criminalitatea reală, aparentă şi cea ocultă.
Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea ştiinţifică încercînd, prin metode şi tehnici din ce în ce mai perfecţionate, să surprindă
dimensiunile reale ale fenomenului.
În ultimele decenii s-a ridicat problema, dacă în obiectul criminologiei nu ar trebui inclusă şi victima infracţiunii. Unele studii de criminologie au
evidenţiat, în special în cazul grupului de infracţiuni contra persoanei şi contra proprietăţii, o anumită relaţie între infractor şi victimă, relaţie ce nu poate fi
neglijată în cadrul unui model cauzal complex. Şi cu toată existenţa unei discipline autonome, denumită „victimologie”, studiul raporturilor dintre autorul
infracţiunii şi victimă ocupă astăzi un spaţiu foarte important în cercetarea criminologică. În concluzie, în obiectul criminologiei se include şi victima
infracţiunii.
Gh. Nistoreanu şi C.Păun, făcînd o analiză teoretică, consideră că obiectul de studiu al criminologiei include:
 criminalitatea ca fenomen social,
 infracţiunea,
 infractorul,
 victima,
 reacţia socială împotriva criminalităţii.
La rîndul său, Ion Oancea consideră că obiectul criminologiei este criminalitatea, care are un şir de trăsături specifice:
a) Ca primă trăsătură a criminalităţii este considerat faptul că ea constituie un fenomen social care constă într-un ansamblu de crime săvîrşite într-un
anumit teritoriu şi într-o perioadă determinată de timp. Criminalitatea devine obiectul de studiu al unei discipline speciale, fiind un fenomen social real care
cuprinde o totalitate de fapte săvîrșite, iar această totalitate de fapte reprezintă o realitate obiectivă şi observabilă.
b) Criminalitatea este şi un fenomen juridic, faptele săvîrşite fiind în prealabil incriminate şi pedepsite de legea penală: crimele, prevăzute de legea penală,
ce reprezintă un plus, în sensul că ele sînt consacrate prin lege şi cetăţenii pot cunoaşte dinainte faptele interzise, astfel putîndu-se abţine de la săvîrşirea lor.
14
c) Criminalitatea este un fenomen antisocial, o faptă oprită în conştiinţa socială, fapta fiind prin conţinutul ei antisocială (de ex. omorul, vătămarea
integrităţii corporale, deteriorarea sau distrugerea bunurilor etc.). O faptă este crimă, spunea sociologul Durkheim, fiindcă, în prealabil, este antisocială şi apoi
este sancţionată cu o pedeapsă. Crima este actul care atrage o pedeapsă. Aceasta este o trăsătură obiectivă şi comună tuturor infracţiunilor.
d) O altă trăsătură a criminalităţii constă în aceea că este un fenomen unitar. La prima vedere, criminalitatea este alcătuită dintr-o mare diversitate de
fapte, de la crime contra normelor de convieţuire socială (parazitismul social etc.) şi pînă la omoruri premeditate. Cu toate acestea, criminalitatea este un
fenomen unitar, fiindcă toate infracţiunile au o trăsătură comună, anume toate prezintă un pericol social grav. Aceasta dă unitate întregului fenomen criminal
şi face posibil ca el să devină obiect al ştiinţei criminologice. Cu toate că criminalitatea este compusă dintr-o masă eterogenă de infracţiuni, ea este un fenomen
social omogen: infracţiunile care alcătuiesc criminalitatea sînt fapte asemănătoare, au trăsături comune, produc o reacţie socială puternică, reacţie de protest.
e) Criminalitatea este relativă şi schimbătoare, în sensul că unele fapte îşi pierd caracterul infracţional şi apar altele. În acest fel criminalitatea este un
fenomen repetabil şi persistent. Unii criminologi au observat că orice fapt social se caracterizează prin aceea că „prezintă o anumită repetare, o anumită
frecvenţă în decursul timpului”. Acest lucru este evident în special cînd este vorba de infracţiuni contra bunurilor. În toate ţările, în codurile penale respective
există acest volum de fapte infracţionale care se repetă, care persistă şi se schimbă ori dispar mai greu.
f) După cum scria A.Cuvillier: „Orice fapt social este şi un fapt numeric şi statistic; orice problemă socială este şi o problemă statistică”. La concret,
criminalitatea, fiind o totalitate de fapte penale săvîrşite, devine un fenomen social cantitativ, ce se exprimă prin cifre, indici, reprezentînd criminalitatea unei
zone, regiuni, ţări, dintr-o anumită perioadă de timp. Ca fenomen cantitativ, criminalitatea exprimă şi o anumită calitate, aceea de fenomen social negativ şi
periculos.
Criminalitatea întruneşte toate condiţiile necesare unui fenomen supus studiului, iar criminologia devine o ştiinţă, care, ca orice știință, trebuie să descrie
şi să analizeze acest fenomen şi să îl explice, să îi descifreze cauzele şi să descopere regularităţile, corelaţiile şi legităţile după care apare, se desfășoară, se
modifică ori dispare.

Criminalitatea — obiect de studiu al criminologiei


Criminalitatea desemnează ansamblul comportamentelor umane considerate infracţiuni, incriminate şi sancţionate de legea penală.
Conţinutul conceptului de criminalitate cuprinde ansamblul infracţiunilor săvîrșite într-o perioadă determinată, în cadrul unui teritoriu național-statal.
Ca ştiinţă, criminologia abordează prioritar problemele stării, structurii, dinamicii şi, mai ales, ale cauzalităţii criminalităţii ca fenomen socio-uman, precum
şi problemele apărării sociale a valorilor ocrotite de legea penală contra criminalităţii.
Conţinutul conceptului de criminalitate include nu numai infracţiunile, ci şi toate faptele prevăzute de legea penală, chiar dacă, în consecinţă, acestea
nu întrunesc condiţiile înaintate de lege pentru a fi calificate ca infracţiuni. Din această categorie fac parte toate faptele care, deşi incriminate de legea penală
din pricina unor situaţii, înlătură caracterul penal al faptei şi exclud răspunderea penală cu aplicarea unei sancţiuni penale, cum sînt faptele săvîrşite în legitimă
apărare, extremă necesitate, din cauza unei constrîngeri etc.
Ca ştiinţă, criminologia abordează şi examinează sistemul de măsuri de prevenire şi de apărare socială contra criminalităţii. Cercetarea şi explicarea
etiologică a crimei şi criminalităţii contribuie la cunoaşterea reală, veridică, esenţială a fenomenului criminalităţii şi foloseşte la elaborarea metodelor şi
mijloacelor de intervenţie preventivă şi de apărare socială contra criminalităţii.
Criminalitatea este un „lux” pe care societatea îl suportă cu greu. De aceea, apariția criminologiei ca ştiinţă a cauzelor fenomenului criminalităţii nu este
întîmplătoare. Consecinţele sociale din ce în ce mai grave ale criminalităţii ameninţau puternic structurile statale, solicitînd soluţii cît mai urgente. Cursul
ascendent al criminalităţii, dimensiunile şi formele noi ale acestui fenomen au creat nevoile cercetării sistematice a criminalităţii, au stat la originea apariţiei
criminologiei ca ştiinţă.
Escaladarea fără precedent a criminalităţii are ca urmare creşterea tributului pe care societatea contemporană îl plăteşte pentru combaterea acestui flagel
şi, în consecință, suferă calitatea vieţii în diferite state.
Criminalitatea face să crească preţurile la aproape toate bunurile de consum, fie direct, fie indirect, ea încarcă lista impozitelor.
Într-un raport publicat în Statele Unite se arată: „Impactul economic al infracțiunii nu scuteşte pe nimeni, în toate grupurile societăţii şi în toate regiunile
ţării”. În termenii acestui raport, criminalitatea costă în SUA aproximativ 420 de dolari pe an/locuitor. Proporţia cheltuielilor înscrise în buget pentru lupta
împotriva criminalității varia între 2 şi 16%; în medie reprezentînd 3% din bugetele ţărilor bogate faţă de 9% din bugetele ţărilor sărace.
Criminologia, de la apariţia ei şi pînă astăzi, a fost şi este preocupată de dezvăluirea cauzelor criminalităţii, găsirea soluţiilor sau remediilor pentru a evita
sau a diminua consecinţele economice şi sociale apărute ca urmare a expansiunii criminalității, de elaborarea modelelor de luptă pentru prevenirea şi combaterea
criminalității şi pentru tratamentul delincvenţilor.

Aspectele fenomenologice ale criminalităţii


În cadrul obiectului de studiu al criminologiei, se disting mai multe diviziuni. Printre ele – aspectele fenomenologice ale criminalităţii, personalitatea
infractorului, precum şi metodologia de prevenire şi combatere a criminalităţii.
1) Aspectele fenomenologice ale criminalităţii pot fi:
 generale – se referă la fenomenul criminalităţii în ansamblul său, incluzînd toate manifestările antisociale, indiferent de genurile sau tipurile de
infracţiuni;
 individuale – cuprind diverse genuri, tipuri, categorii şi specii de infracţiuni (de ex.: furt, jaf, tîlhărie sau infracţiuni de sustragere etc.).
Tot sub acest aspect se studiază structura cantitativă a infracţiunii, numărul şi felul infracţiunilor, cauzele şi condiţiile care generează sau favorizează
săvîrşirea infracţiunilor, dinamica acestora, aspectul calitativ etc. Tot în acest context se studiază şi faptele care nu sînt infracţiuni, dar preced, determină sau
însoţesc fenomenul criminalităţii, avînd o vocaţie criminogenă recunoscută: şomajul, alcoolismul, prostituția, sărăcia, incultura etc.
2) Un alt aspect fenomenologic îl reprezintă personalitatea infractorului, şi anume particularităţile bio-psiho-sociale ale individului, aptitudinile,
caracterul şi temperamentul său, care pot influenţa comportamentul deviant.
Personalitatea infractorului poate fi studiată atît la general, cît şi pe categorii de infractori:
 delincvenţa juvenilă,
 delincvenţa feminină,
 infractori primari,
 recidiviști etc.
3) Unul din cele mai importante aspecte fenomenologice îl reprezintă elaborarea metodelor de profilaxie şi combatere a fenomenului criminalităţii.
Scopul acestor metode constă în diminuarea fenomenului criminalităţii, în prevenirea prin diferite mijloace a săvîrşirii de noi crime.
Criminologia studiază criminalitatea în toată complexitatea ei bio-psiho-socială, ocupîndu-se şi de profilaxia şi combaterea ei. Studiind criminalitatea ca
fenomen al realităţii umane, criminologia urmăreşte să surprindă anume constantele, procesele ori conexiunile de ordin intern sau extern, care sînt de natură a
exprima principalii factori de geneză a criminalităţii.
În ultimele decenii preocupările criminologilor pentru investigarea personalităţii criminale au sporit foarte mult.
Ştiinţa comportamentului uman, ca o ştiinţă în formare, a acumulat o bogată experienţă din psihologie, psihiatrie, medicină etc. Tendinţa este absolut
firească, pentru că, pînă la urmă, infracţiunea reprezintă produsul unor manifestări de conştiinţă, forma de exprimare a unei personalităţi care prelucrează şi
reflectă într-un mod cu totul personal factorii negativi de influenţare.
Pentru a descoperi şi a înţelege cauzele comportamentului deviant criminologia manifestă un viu interes pentru studierea factorilor care pot
contribui la formarea şi influenţarea personalităţii infractorului, cum ar fi:
 particularităţile de micro- şi macromediu şi posibilităţile lor de influenţare negativă a comportamentului,
 modul de trai,
 nivelul de instruire şi educaţie,
 profesiunea sau ocupaţia,
15
 cercul de prieteni etc.

Definițiile criminologiei
În decursul dezvoltării, criminologia a avut mai multe definiţii, deseori determinate de concepţia şi viziunea autorilor, sau în funcţie de momentul istoric
şi de gradul de dezvoltare al ştiinţelor sociale şi umane.
La ora actuală, criminologia ar putea fi definită ca o ştiinţă socială, relativ autonomă, auxiliară ştiinţelor penale, cu caracter pluridisciplinar, care studiază
starea, structura, dinamica, legităţile cauzale şi condiţiile socio-umane ale criminalității, inclusiv de tratament al delincvenţilor, elaborînd şi fundamentînd
modele cauzale şi soluţii de intervenţie preventivă şi de apărare socială contra crimei şi criminalităţii, conform realităţii existente, în interesul dezvoltării
societăţii, al progresului şi civilizaţiei.
Criminologul francez J. Leaute susţine că „ştiinţa criminologiei este ştiinţa care se ocupă cu studiul ansamblului fenomenului criminal”.
Părintele criminologiei americane Edwin H. Sutherland afirmă că criminologia este ştiinţa care studiază „procesele elaborării legilor, ale încălcării acestora
şi ale reacţiei sociale împotriva acelora care încalcă legile”.
În general, autorii moderni pleacă de la definiţia dată de J.Pinatel, după care „criminologia este studiul ştiinţific al omului delincvent şi al delictului”, astfel
autorul, preluînd definiţia lui Garofalo, consideră criminologia ca o „ştiinţă completă despre om”, ce studiază „cauzele şi remediile comportării sale
antisociale”.

Importanța criminologiei ca știință


Problema locului criminologiei în sistemul ştiinţelor a reprezentat un subiect de discuţie între specialiştii din acest domeniu. Unii autori consideră că
criminologia este auxiliară sociologiei, definind-o ca o ştiinţă socială nejuridică. Alţii consideră că criminologia este disciplina care a invadat toate ştiinţele.
Constituirea ei ca disciplină autonomă nu are semnificaţia unei rupturi definitive, cu disciplinele care au găzduit-o. Cercetările criminologice nu se pot
realiza decît printr-o conlucrare continuă a criminologiei cu domeniile respective. Şi este foarte important, ca aceste raporturi să fie corect stabilite şi înţelese.
Locul criminologiei în sistemul ştiinţelor este dat, în primul rînd, de obiectivul său de studiu, care determină caracterul interdisciplinar al disciplinei.
Criminologia contemporană nu este auxiliară în raport cu ştiinţele juridice, sociologice sau alte ştiinţe sociale. După cum relatează O.Trăsnea, procesul
contemporan de diferenţiere şi integrare a ştiinţei determină apariţia unor noi discipline, astfel:
1) prin crearea unor ştiinţe noi, ce apar la hotarele a două sau mai multe ştiinţe deja constituite;
2) prin transformarea unor capitole sau ramuri ale unei ştiinţe în discipline relativ autonome;
3) prin construirea unor ştiinţe sociale noi, cu statut propriu.
Criminologia s-a impus ca o disciplină care utilizează, ca multe alte discipline moderne, unele din cuceririle realizate în alte domenii ale cercetării ştiinţifice.
Ea reprezintă actualmente o ştiinţă autonomă care, deşi are legături strînse cu alte ştiinţe, nu are un caracter auxiliar, nici în raport cu ştiinţele penale şi nici în
raport cu alte ştiinţe sociale.
Principiile şi regulile criminologiei (a părţii generale şi a celei părţii speciale) se exprimă şi sînt indisolubil legate de concepţii şi idei criminologice realiste,
de existenţa criminologiei ca ştiinţă unitară modernă. După cum instituţiile juridice penale se sprijină pe concepţiile şi ideile ştiinţei dreptului penal, tot aşa şi
criminalitatea sub aspect etiologic şi profilactic se sprijină pe ansamblul principiilor, regulilor şi ideilor criminologiei.
Cadrul ştiinţei criminologiei cuprinde 3 capitole principale:
a) etiologia (cauzele criminalităţii),
b) profilaxia (remediile de prevenire a criminalității),
c) terapia (tratamentul acesteia).
Știinţa criminologiei poate fi definită ca fiind o ramură autonomă a științelor penale1 moderne, care constă într-o totalitate de idei, concepţii, reguli şi
principii referitoare la domeniul său de cercetare şi anume criminalitatea şi profilaxia ei.
Criminologia este o ştiinţă autonomă, acest fapt fiind o realitate de necontestat:
 are un domeniu propriu de cercetare;
 are un caracter de ştiinţă penală autonomă, interdisciplinară;
 este o ştiinţă socială (penală), avînd un caracter profilactic;
 are funcţii proprii specifice, ce o fac să se deosebească de celelalte ştiinţe.
Criminologia reuneşte în sistemul său idei, principii, metode şi tehnici din cele mai variate ştiinţe moderne: drept penal, criminalistică, psihiatrie,
psihologie, sociologie, penologie, victimologie etc., pe care le adaptează specificului său.
În acelaşi timp, criminologia îşi creează şi elaborează reguli şi principii, metode şi tehnici proprii, necesare domeniului său de cercetare. Criminologia nu
este o „ştiinţă a ştiinţelor”, care să se limiteze la simpla absorbire a funcţiilor altor ştiinţe, ci este o ştiinţă unitară, omogenă, autonomă în sistemul ştiinţelor
moderne.
Criminologia se studiază, ca disciplină, la facultăţile de drept (în Occident – şi la alte facultăţi) şi are un rol deosebit în pregătirea generală a juristului.
Juristul nu are dreptul să se transforme, în procesul învăţămîntului, într-un simplu executor tehnic al legilor. El trebuie să aprecieze şi să prelucreze informaţia
acumulată. Iată de ce, studiind criminologia, tînărul jurist nu numai acumulează cunoştinţe, dar şi se învaţă a ocupa o poziţie socială umană faţă de criminal şi
victima infracţiunii, de a-şi controla şi stăpîni emoţiile. Juristul, ca şi medicul, nu are dreptul moral la greşeală; de el depinde soarta Omului.
Caracterul complex al criminologiei îi permite, datorită obiectului, scopului şi funcţiilor sale, şi o interacţiune activă a aspectelor teoretic şi practic. Operînd
cu concepte ce implică judecăţi de valoare – crimă, criminal, vinovăţie, răspundere penală, pedeapsă penală, se observă că ele nu au semnificaţie decît în cadrul
aplicării în practică.
Scopul criminologiei
O importantă contribuţie la examinarea scopului criminologiei l-au avut criminologii E. Sutherland, Olof Kinberg, Jean Pinatel.
Scopul criminologiei nu se limitează numai la cunoaşterea etiologiei (izvoarelor) criminalităţii, ci se răsfrînge şi asupra consideraţiei că studierea
criminalității se face, mai ales, în scopuri profilactice (preventive).
Ca ştiinţă, criminologia are drept scop verificarea ipotezelor privind cauzele criminalităţii şi reacţia socială faţă de aceasta, urmărind în sens practic
prevenirea criminalităţii, umanizarea formelor de reacţie socială şi tratamentul delincvenţilor.
Înfăptuirea acestui scop general al criminologiei se realizează prin cercetări proprii, precum şi prin cercetări interdisciplinare, care sînt necesare profilaxiei
criminalităţii existente în societate. Definirea unei politici de apărare socială trebuie să fie bazată pe datele stabilite de criminologie, ştiinţă complexă ce se
bazează pe biologie, psihologie, sociologie şi ştiinţele juridice.
Rezultă că scopul general al criminologiei îl constituie fundamentarea unei politici eficiente, în măsură să determine prevenirea şi combaterea
fenomenului infracţional.
Fiind identic cu scopul ştiinţelor penale, scopul general al criminologiei se deosebeşte prin modurile diferite de concretizare, criminologia fiind o disciplină
a fenomenologiei penale, iar dreptul penal – o ştiinţă normativă. Şi fiind ştiinţa etiologiei şi profilaxiei criminalităţii, criminologia îşi efectuează cercetările în
domeniul conferit de obiectul său şi nu se poate rezuma doar la elaborarea unor reţete juridice şi de politică penală necesare luptei contra criminalităţii.
Totodată, criminologia nu exclude raporturile permanente cu alte ştiinţe penale, ele susţinîndu-se reciproc şi conlucrînd la elaborarea doctrinelor preventive şi
represive care se aplică în practica activităţii de combatere a criminalităţii.
La rîndul său, de scopul general se distanţează scopul imediat al celor două discipline. În timp ce dreptul penal are ca scop apărarea valorilor sociale
fundamentale, criminologia urmăreşte stabilirea cauzelor care determină producerea criminalităţii.
Atît atingerea scopului imediat, cît şi a scopului general este condiţionată de progresul general al cercetării ştiinţifice, de dezvăluirea noilor aspecte
referitoare la specificul legilor în societatea noastră.

Funcţiile criminologiei
16
Corespunzător direcţiilor activităţii criminologiei moderne, funcţiile ei sînt legate de obiectul şi scopul acestei discipline. În această problemă există opinii
contradictorii şi autorii moderni pleacă de la două funcţii – descriptivă şi explicativă (Gh.Nistoreanu, C.Păun); alţii, la aceste două, adaugă şi funcţia
previzională (I.Oancea). Această funcţie – previzională – este înlocuită de unii autori prin funcțiile predictivă şi profilactică (R.M.Stănoiu, G.Politic;
I.Gheorghiu-Brădet).
La rîndul său, A.Dincu defineşte funcţia aplicativă şi prospectivă.
1) Funcția descriptivă
Aici părerile autorilor sunt unanime în a considera fenomenologia criminalității ca o etapă obligatorie în cunoașterea obiectului de cercetare al
criminologiei. Descrierea fenomenului criminalității a constituit, de-a lungul timpului, o preocupare constantă în criminologie, avînd în vedere atît continuitatea
istorică (școala cartografică și derivatele sale ulterioare), cît și interesul deosebit pe care îl acordă cercetărilor de ordin cantitativ.
Utilizînd metode și tehnici de prelucrare a datelor simple sau complicate, vechi sau noi, promotorii acestei funcții au încercat să demonstreze existența
unor diferențe semnificative între infractori, precum și evoluția stării infracționale pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp dată.
Principalele concepte operaționale de ordin descriptiv, pe care criminologia le utilizează sînt:
 mediul;
 terenul;
 personalitatea;
 actul.
Mediul este un concept operațional care are mai multe sensuri:
 mediul fizic (geografic) ce reprezintă mediul natural, înconjurător, în care locuiesc oamenii;
 mediul social (la nivel macrosocial sau microsocial) ce poate lua formele de mediu ecologic, economic, cultural etc.
La rîndul său, mediul social se divizează în mediu social global şi mediu personal:
 mediul social global cuprinde totalitatea factorilor de natură istorică, culturală etc., care determină influenţele comune asupra tuturor membrilor societăţii;
 mediul personal (numit şi psihosocial) cuprinde scopurile şi acţiunile colective ale oamenilor, diferite modele de comportament, scheme de valori şi
norme. Această varietate de mediu este privită de belgianul E. de Greff în următoarea formulă:

mediul familial
mediul ocazional (școlar, profesional)
mediul personal mediul ales sau acceptat (anturajul)
(psihosocial) mediul impus (militar, penitenciar)

Terenul se foloseşte pentru desemnarea trăsăturilor de ordin bioconstituţional ale individului. În scopul determinării sferei acestui concept, J.Pinatel face
următoarele precizări:
 la baza acestor trăsături se află ereditatea (moştenirea genetică);
 dacă la ereditate se adaugă mutaţiile genetice, se obţine nativul;
 adăugînd la nativ anumite modificări intervenite asupra fătului, se obţine congenitalul;
 la congenital, dacă se adaugă modificările somatice ce intervin odată cu creșterea, se obţine constituţionalul;
 dacă, la final, se adăugă la constituţional modificările determinate de influențele fizice şi psihice de-a lungul existenţei umane – se obţine terenul.
Personalitatea. Psihologia defineşte personalitatea ca un subiect uman ce posedă o unitate bio-psiho-socială, ce poartă funcţii epistemice, pragmatice şi
axiologice.
Personalitatea, ca un concept criminologie, cuprinde noţiunea psihosocială şi noţiunea juridico-penală a infractorului. Ea poate fi definită ca reprezentînd
ansamblul trăsăturilor, bio-psihologice specifice şi stabile ale unui om care cu vinovăţie a săvîrşit o faptă, prevăzută de legea penală ca infracţiune.
Situaţia – ansamblul de împrejurări obiective şi subiective ce precede actul criminal în care se implică personalitatea.
Criminologul Olof Kinberg a acordat o importanţă deosebită acestui concept operațional şi, mai ales, situaţiei premisă şi actului infracţional, care în
viziunea sa constituie răspunsul prin care personalitatea îl dă unei anumite situaţii premisă. Se disting:
 situaţii specifice sau periculoase (ocazia de a săvîrşi crima nu trebuie căutată de infractor);
 situaţii nespecifice sau amorfe (ocazia trebuie căutată de infractor);
 situaţii mixte sau intermediare (pe de o parte, situaţia este căutată, iar, pe de altă parte, există un stimul specific, o presiune exercitată asupra individului
pentru a comite fapta).
Actul infracţional constituie răspunsul pe care personalitatea îl dă unei situaţii anumite. În criminologia clinică, complexul „personalitate – situaţia
premisă”, şi „situaţie premisă – personalitate”, constituie schema fundamentală a funcţiei descriptive, denumită şi „drumul omului criminal”.
În acelaşi timp, funcţia descriptivă implică explicarea caracterelor definitorii ale fenomenului criminalităţii, precum şi corelaţia dintre criminalitate şi
factorii politici, economici, culturali, demografici etc.
În realizarea acestei funcţii complexe se folosesc metode şi tehnici adecvate, între care cel mai frecvent este utilizată statistica judiciară penală.
Criminologia nu dispune însă de un sistem statistic propriu, fiind nevoită să apeleze la datele statistice întocmite în alte domenii de activitate: judiciar,
economic, cultural, demografic etc.
În concluzie, funcţia descriptivă constă în studierea şi consemnarea datelor privind volumul criminalității într-o unitate dimensional-temporală. Tot prin
funcția descriptivă se realizează cunoaşterea structurii criminalităţii. De asemenea, prin cercetarea descriptivă se obţin cunoştinţe privind felurile criminalităţii
după vîrsta autorilor (criminalitate minoră – majoră), după locul săvîrşirii (criminalitate urbană rurală). În sfîrşit, se obţin date necesare privind corelaţia
criminalităţii cu alte fenomene sociale (crize economice etc.).
Fiind de acord cu importanţa cercetărilor de ordin descriptiv, majoritatea criminologilor consideră însă că ştiinţa criminologiei nu se poate limita doar la
latura cantitativă a fenomenului criminalităţii.
2) Funcția explicativă
Cunoașterea reală a fenomenului criminalității, în special cunoașterea cauzelor, se realizează prin funcția explicativă a criminologiei, care conduce la o
analiză mai adîncă a crimei, la o explicare mai largă a naturii, esenţei, cauzelor care determină sau favorizează fenomenul infracţional.
Cercetarea etiologică a preocupat majoritatea criminologilor, deoarece omul şi mediul sînt cei doi factori ai unei crime.
Funcţia explicativă este bazată pe următoarele concepte operaţionale:
 cauză – este un element care determină producerea fenomenului;
 condiţie – este elementul favorizator;
 efect;
 factor – este elementul care, într-o măsură mai mare sau mai mică, are legătură cu crima; factorul criminogen poate fi orice element obiectiv care intervine
în producerea infracţiunii;
 mobil;
 indice – este un simptom care permite un diagnostic criminologie pus societăţii sau grupului studiat.
În cazul funcţiei explicative, au apărut concepte noi ale fenomenului criminal, care se exprimă în anumite idei sau concepte ştiinţifice necesare. Astfel sînt:
 conceptul de persoană care comite infracţiunea (conceptul de personalitate);
 conceptul de criminogeneză (cauzele producerii crimei);
 conceptul de criminodinamică (cursul, mişcarea, dezvoltarea criminalităţii);
 factor criminogen (cauză criminogenă).
3) Funcția predictivă
17
Apariţia noilor forme de criminalitate preocupă tot mai mult forurile statale şi suprastatale. În lucrarea „Societatea criminogenă”, J.Pinatel afirmă: „Dacă
pînă în ultima vreme criminalitatea se afla sub dependenţa variabilelor geografice, economice, culturale şi politice naturale sau regionale, în prezent ea este
guvernată de un factor comun care este factorul științific şi tehnic. Acest factor tinde să unifice eforturile şi evoluţia generală a criminalităţii şi să reducă
influenţa variabilelor naţionale sau regionale”.
Pentru alcătuirea modelelor predictive, criminologia apelează la modele științifice din alte domenii ale cunoaşterii, de la modele matematice pînă la cele
informatice şi euristice.
Funcţia predictivă a criminologiei recunoaşte că evoluţia unui fenomen cu o determinare atît de complexă cum este criminalitatea poate fi anticipată.
Conceptele operaţionale de ordin predictiv sînt şi ele foarte variate. Printre acestea sînt şi:
 prezentul,
 viitorul,
 probabilitatea,
 similitudinea,
 extrapolarea,
 hazardul,
 riscul,
 prognosticul (sau prognoza).
Predicţia urmăreşte cel puţin două obiective:
a) anticiparea unor schimbări ale fenomenului criminalităţii (volum, intensitate, structură, frecvenţă, consecinţe etc.), în perioade determinate de timp
(ore, zile, săptămîni, luni, ani);
b) evaluarea probabilităţii producerii infracţiunilor (aici se încearcă să se evalueze posibilitatea producerii evenimentului la o vîrstă timpurie, precum şi
posibilitatea repetării evenimentului (posibilitatea recidivei).
4) Funcția profilactică (mai este numită preventivă).
Asemănător medicinii, criminologia clinică are meritul de a fi adus în prim plan cerinţa studierii problematicii profilaxiei criminalităţii, a problemelor
studierii unor mijloace de tratament menite a contribui la prevenirea criminalităţii.
Funcţia profilactică a criminologiei se materializează în sintetizarea rezultatelor privind etiologia criminalităţii, în îmbinarea lor logică şi transpunerea
acestora într-un sistem de măsuri de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.
Valoarea profilactică şi, mai ales, eficienţa profilactică a criminologiei generale şi speciale depind de măsura în care sînt realizate şi celelalte funcţii ale
criminologiei moderne.
Conceptele operaționale pe care criminologia le utilizează în domeniul preventiv – profilaxie generală, reacţie socială generală, tratament criminogen
general etc., sînt corespunzătoare obiectului criminologiei generale, iar conceptele: profilaxie specială, reintegrare socială a infractorului, tratamentul victimei
etc., se află în perimetrul criminologie – partea specială.
Funcţia profilactică a criminologiei se materializează în sintetizarea rezultatelor privind etiologia criminalităţii, iar conceptele de ordin profilactic, pe care
criminologia le utilizează, sînt: tratamentul, reintegrarea, resocializarea etc.

Legăturile criminologiei
Raportul criminologiei cu științele juridice
În sens larg, ştiinţele penale ar cuprinde:
 dreptul penal (partea generală şi partea specială),
 procedura penală,
 dreptul penitenciar,
 penologia,
 dreptul penal internațional,
 dreptul penal al afacerilor,
 dreptul penal ecologic,
 politica penală,
 sociologia penală,
 criminologia,
 criminalistica (poliţia ştiinţifică),
 medicina legală.
Într-o accepţiune restrînsă, în cadrul ştiinţelor penale ar intra numai ştiinţele penale normative:
 dreptul penal cu subramurile sale;
 procedura penală.
Criminologia – dreptul penal
Unitatea:
1) Filiaţia istorică. Cele două ştiinţe criminologia şi dreptul penal – au apărut în aceleaşi împrejurări, criminologia dezvoltîndu-se în cadrul disciplinei
dreptului penal.
2) Obiectul de studiu al celor două ştiinţe este comun – criminalitatea (cu specificul că dreptul penal are un obiect de studiu mult mai restrîns ca al
criminologiei).
3) Scopul urmărit. Atît criminologia, cît şi dreptul penal au ca scop prevenirea şi combaterea infracţiunilor, adică slujesc acelaşi scop practic şi anume
cel al înțelegerii şi înfăptuirii politicii penale de prevenire a manifestărilor infracţionale.
Distincţia: Criminologia a luat naştere din ştiinţa dreptului penal, ultimul manifestîndu-se ca o disciplină de intersecţie.
Distincţia dintre criminologie şi dreptul penal este atît de evidentă, încît a apărut necesitatea creării a două mari societăţi ştiinţifice internaţionale:
 Asociaţia Internaţională de Drept Penal;
 Societatea Internaţională de Criminologie.
Dreptul penal, ca disciplină normativă (criminologia nu este o disciplină normativă), studiază conţinutul abstract al normei penale, spre deosebire de
criminologie care studiază infracţiunea ca fenomen natural şi social. Criminologia vede în crimă nu entitatea juridică elaborată de dreptul penal, ci fenomenul
uman şi social pe care îl exprimă.
Criminologia socialistă nu acceptă o asemenea deosebire, considerînd că între conţinutul normativ şi conţinutul social al dreptului penal există o unitate
dialectică. Aceasta i-a făcut pe o serie de specialişti să considere criminologia o disciplină auxiliară a ştiinţelor juridice.
Delimitarea dintre criminologie şi dreptul penal trebuie să aibă în vedere criteriile examinate şi anume:
 obiectul de studiu,
 scopul,
 funcţia,
 metoda celor două discipline.
În timp ce dreptul penal studiază conţinutul abstract al normei penale pentru a-i asigura concordanţa faţă de relaţiile sociale care trebuie apărate,
criminologia abordează criminalitatea în complexitatea sa, precum şi modalităţile prin care acest fenomen poate fi prevenit.
O opinie interesantă în legătură cu raportul dintre criminologie şi dreptul penal aparţine criminologului V.V.Kudreavţev, care delimitează cele
două ştiinţe în funcţie de următoarele criterii:
18
a) criteriul modalităţii de abordare a obiectului de cercetare. Dreptul penal şi criminologia abordează fenomenul infracţional în momente şi etape diferite.
Formarea concepţiei antisociale a personalităţii, apariţia situaţiilor conflictuale, motivaţia comiterii actului, condiţiile ce favorizează comiterea crimei aparţin
criminologiei, pe cînd manifestarea obiectivă a actului infracţional – dreptului penal;
b) criteriul scopului imediat. Criminologia urmăreşte stabilirea cauzelor şi condiţiilor care determină sau favorizează săvîrşirea infracţiunilor, pe cînd
dreptul penal are ca scop apărarea valorilor sociale fundamentale împotriva infracționalismului;
c) criteriul sferei măsurilor de intersecţie. Măsurile de prevenţie elaborate de criminologie vizează o sferă mult mai largă de sectoare ale vieţii sociale, pe
cînd dreptul penal urmăreşte doar perfecţionarea sistemului sancţionator.
Kudreavţev plasează una din principalele diferenţe dintre cele două discipline în sfera raportului de cauzalitate, care este cu mult mai largă în criminologie.
În lucrările de criminologie mai recente au fost evidenţiate şi alte elemente de diferenţiere, aşa încît dreptul penal studiază concepte teoretice fixate în legea
penală în urma unui proces de generalizare a unui ansamblu de fapte socialmente periculoase.
O importanţă deosebită prezintă determinarea raportului dintre criminologie şi politică penală. Precizarea unui atare raport impune exprimarea unei
opţiuni teoretice cu privire la statutul epistemologic al politicii penale.
Ştiinţa politicii penale:
 evaluează concluziile privind mecanismul socio-juridic al luptei împotriva criminalităţii;
 integrează întreaga activitate de prevenire şi combatere a criminalităţii şi de resocializare a infractorilor;
 elaborează principii, metode, măsuri şi orientări noi în vederea înfăptuirii eficace a strategiei prevenirii criminalităţii şi resocializării infractorilor.
La nivelul la care se realizează politica penală, datele şi concluziile criminologiei, se vor regăsi în măsuri politice şi legislativ-penale.
Nu există încă un consens cu privire la însuşi conceptul de politică penală. Cel mai desăvîrşit este punctul de vedere care consideră că politica penală are
ca obiect de studiu organizarea ştiinţifică a activităţii de prevenire şi combatere a criminalităţii, prin elaborarea unor strategii globale de luptă împotriva
acesteia.
Alegerea acestor obiective implică o cunoaştere profundă a fenomenului infracţional, în măsură să permită o evaluare a posibilităţilor de acţiune, în vederea
alegerii soluţiei optime de intervenţie, atît în planul reglementării juridice, cît şi acela al aplicării practice.
În concluzie, politica penală, alături de dreptul penal, definesc axa în jurul căreia criminologia îşi desfăşoară cercetările.
Criminologia – dreptul procesual penal
Există o corelaţie directă între dreptul procesual penal, ca ştiinţă, şi criminologie.
Criminologia aduce contribuţii reale la înfăptuirea justiţiei penale, prin aceea că datele şi concluziile despre criminalitate, crimă, criminal etc. sînt într-o
strînsă legătură cu procesul penal în faza aplicării legii penale. Şi invers, procesul penal are un aport important la progresul criminologiei.
Dreptul procesual penal studiază principiile, categoriile, instituţiile şi normele care reglementează procesul penal în întreaga sa complexitate.
Întregul proces penal, în cele două faze de bază ale sale: ancheta şi judecata, este interesat în cunoaşterea modului de acţionare a diferitor grupe de
infractori, a împrejurărilor care determină ori favorizează săvîrşirea faptelor penale. La rîndul ei, criminologia este interesată direct în dobîndirea şi prelucrarea
statisticilor deținute de organele judiciare, de culegerea celor mai variate date de interes criminologic obţinute din activitatea de anchetă şi judecată.
Criminologia – dreptul penitenciar
Ştiinţa criminologiei şi ştiinţa dreptului penitenciar (în România denumită știința dreptului execuţional penal) se află în raporturi directe, avînd un
domeniu vast de cercetare, cum e cel al criminalităţii.
Între criminologie şi ştiinţa penitenciară există evidente deosebiri, în special, din amploarea obiectului de studiu al criminologiei. Cele două ştiinţe se
întîlnesc doar pe terenul preocupărilor comune cu privire la infractor, la tratamentul şi resocializarea acestuia. Dar această zonă de contact este foarte profitabilă
pentru ambele discipline. Importante studii au fost efectuate de criminologi la locurile de detenţie a infractorilor, iar rezultatele obţinute au constituit un
important rezervor de date utile aprofundării cunoaşterii criminologice.

Raportul criminologiei cu științele sociale


Dintre ştiinţele sociale cu care criminologia are relaţii strînse fac parte sociologia, psihologia, statistica, psihiatria. Unii autori consideră că ştiinţa
criminologiei în raportul cu ştiinţele enumerate se limitează la „aspectele delincvenţei legale” şi la „studiul statistic al factorilor cu rol criminogen”, ceea ce în
realitate nu corespunde adevărului. Criminologia este o ştiinţă generală despre criminalitate, pe cînd sociologia, psihologia, statistica etc. studiază raporturile
dintre procesele, fenomenele, instituţiile şi relaţiile sociale, psihologice, statistice etc. şi criminalitate.
Criminologia – sociologia
Sociologia este o ştiinţă a ansamblului fenomenelor şi realităţii lor sociale, care a devenit astăzi o ştiinţă complexă, diversificată în numeroase specialităţi
– sociologii de ramură: economică, politică, juridică etc.
Sociologia juridică (numită de unii autori şi sociologie penală) studiază condiţionarea şi implicaţiile sociale ale criminalităţii, cîmpul şi structura relațiilor
sociale în care dreptul penal intervine, problemele cunoştinţei populaţiei cu privire la fenomenul criminalităţii şi la reacţia socială de apărare împotriva acestuia
etc.
Sociologia juridică, se poate spune, cercetează procesul de elaborare şi aplicare a dreptului, eficacitatea reglementărilor juridice, corelaţia dintre conţinut
şi forma dreptului, problematica conflictelor interumane etc.
Pe arena vieţii ştiinţifice, cercetarea sociologică şi cea criminologică răspund unui țel comun, şi anume sporirea eficacităţii activităţilor de prevenire a
faptelor antisociale şi de apărare socială a valorilor ocrotite de legea penală, inclusiv resocializarea pe calea reeducării delincvenţilor.
Sociologia oferă principii, metode şi tehnici care contribuie într-un mod hotărîtor la abordarea şi analiza ştiinţifică a criminalităţii şi a activităţilor de
prevenire şi combatere a fenomenului infracţional, şi aceasta reprezintă o trăsătură comună cu criminologia.
Criminologia – psihologia
Termenul „psihologie” este format din cuvintele „psiche” care înseamnă „suflet” şi „logos” cu sens de idee, cuvînt, ştiinţă.
Psihologia oferă criminologiei date şi informaţii necesare studiului psihicului, legităţilor proceselor psihice etc.
Studiul obiectiv al vieţii psihice umane, în ansamblul ei, pe care-1 întreprinde psihologia conduitei, oferă largi posibilităţi de aplicare în domeniul
criminologiei.
Deşi psihicul delincvenţilor nu este, în esenţă, deosebit de cel al non-delincvenţilor, totuşi cercetarea comportamentelor infracţionale este de natură să
ofere informaţii asupra motivaţiilor comportamentelor infracţionale.
Este o perspectivă prin care cercetările comune psihologice şi criminologice confirmă că psihicul uman este susceptibil a se dezvolta şi a se maturiza;
structurile psihice negative pot fi transformate şi reciclate spre bine.
Psihologia este una dintre ştiinţele de bază ale viitorului, care studiază nemijlocit nu numai procesele psihice, ci şi este intim legată de problemele devianţei.
Poate fi stăpînită cu adevărat devianţa doar atunci cînd psihologia va cunoaşte şi stăpîni efectiv mecanismele comportamentului, putîndu-le influenţa spre
bine.
Posibil, numai psihologia va reuşi pînă la urmă să explice de ce în prezenţa unor factori de mediu, cultură şi de viaţă, aproape identic, personalităţi
asemănătoare după modul de exprimare, aspiraţii, nivel de cultură reacţionează uneori diferit: unii alegînd devianţa, alţii rămînînd indiferenţi faţă de crimă.
Criminologia – statistica
Statistica generală este ştiinţa care studiază fenomenele de masă, legile care guvernează starea, structura şi dinamica fenomenelor de masă, influenţîndu-
le şi elaborînd posibilitatea prevederii evoluţiei viitoare a acestora.
Pentru criminologie o importanţă deosebită o are statistica judiciară (numită la fel – penală sau criminală), denumită de I.Tanoviceanu „făclia legiuitorului
penal modern”.
Primii oameni de ştiinţă care s-au preocupat de fenomenul infracţional au fost matematicienii, care au utilizat noţiunea de „Statistici criminale”.
Cunoaşterea laturii cantitative – fără a neglija nici specificul calitativ – are o importanţă deosebită în cunoaşterea fenomenologiei sociale.
Statistica, ca ştiinţă socială, studiază latura globală, cantitativă a fenomenelor de masă, legităţile evoluţiei sociale în condiţii concrete de loc, timp, spaţiu
geografic, expresia lor numerică, matematică.
19
Statistica se dezvoltă şi astăzi ca o ştiinţă cu concepte, principii şi metode de cercetare şi, totodată, cu metode utilizabile şi în alte ştiinţe.
Statistica judiciară oferă o viziune largă cantitativă a criminalităţii:
 mărimea,
 volumul,
 ritmul,
 rata,
 distribuţia teritorială,
 intensitatea etc.
Anume elaborarea programelor de cercetare criminologică, în analiza şi evaluarea stării, structurii şi dinamicii criminalităţii, ca şi în prognoza
criminologică, statistica este ştiinţa cu contribuţia majoră. Ea este şi un puternic instrument de control al ipotezelor criminologice.
Criminologia preia din statistică nu numai datele brute privind evenimentele statistice – observate şi analizate, ci şi modele probabilistice cu o integrare în
ele adecvată a datelor statistice.
Oricît de completă ar fi cercetarea statistică a criminalităţii, ea nu poate furniza date privind „cifra neagră”. Există metode statistice de calcul care pot doar
arunca o lumină aproximativă asupra acestei laturi a criminalităţii.
În concluzie, criminologia nu poate fi concepută fără statistică. La nivel de procuratură, instanţe de judecată etc., se culeg date statistice ce se centralizează
pentru a observa dinamica criminalităţii în ansamblu şi pe categorii şi genuri de infractori şi infracţiuni.

Direcții noi în criminologie


Penologia
Penologia este o disciplină a dreptului a cărei denumire provine din latinescul „poena” și care se ocupă cu cercetarea rolului, funcţiilor, esenţei, scopului
pedepsei, cu clasificarea pedepselor, cu normele de executare a acestora şi cu căile de sporire a eficienţei lor în combaterea infracţiunilor.
Sistemul pedepselor în legea penală se elaborează luîndu-se în consideraţie nivelul de dezvoltare social, economic, politic şi cultural al societăţii într-o
perioadă istorică concretă. El trebuie să reflecte concepţia politică juridico-penală cu privire la ansamblul mijloacelor şi procedeelor folosite în lupta împotriva
criminalității.
În diferite perioade istorice, sistemul pedepselor a fost diferit, dar întotdeauna s-au căutat soluţii din cele mai variate pentru diversificarea, nuanţarea şi
eficacitatea mijloacelor respective. Anume instituţia pedepsei este cea care a evidenţiat principiile fundamentale ale egalităţii, umanismului, democratismului,
legalităţii, reprezentînd limitele de aplicare ale pedepsei. Prin lege sînt stabilite cuantumul şi modalităţile, categoriile pedepselor, acestea fiind condiţii
obligatorii ce necesită a fi îndeplinite pentru ca pedeapsa să poată fi aplicată legal.
Teorii bazate pe fundamentul dreptului de a pedepsi (Istoricul şi evoluţia acestora). Este foarte probabil că primele preocupări pentru pedepsirea unor
comportamente individuale, considerate periculoase, au fost determinate de necesitatea autoprotejării comunităţilor umane, constituite în condiţii naturale
vitrege, care le ameninţau permanent supravieţuirea. În mod firesc, reacţia grupului aflat în pericol a fost severă la adresa celora care, prin acţiunile lor,
amplificau starea de risc.
Pedepsele erau considerate ca o veritabilă retribuţie pentru răul provocat, ori ca ispăşire a păcatului săvîrşit. Deşi modelate după „legea talionului”, ele se
diferențiază şi în funcţie de poziţia socială a inculpatului sau a părţii lezate.
Îmbinînd normele barbare ale cutumelor arhaice cu elemente inerente evoluției sociale, dintre care rafinamentul religios a jucat un rol aparte, popoarele
antice au dovedit să dezvolte sisteme „legislative şi instituţionale”, care răspundeau, în bună măsură, mai ales prin asprimea lor, scopurilor pentru care fuseseră
create – stăpînirea fenomenului criminalităţii.
Din cele mai vechi timpuri apare întrebarea-cheie, şi anume, dacă societatea are dreptul de a pedepsi. Dacă da, atunci care este fundamentul dreptului de a
pedepsi; prin ce se justifică şi se legitimează aceste temeiuri; ce îndreptăţeşte societatea ca să pedepsească etc.
În special, se evidenţiază problemele ce ţin de:
 responsabilitate şi iresponsabilitate;
 natura, funcţiile şi scopul pedepsei;
 modul de executare al pedepselor;
 condiţiile şi limitele de aplicare a pedepselor;
 concepţia despre criminal, criminalitate şi despre organizarea luptei contra acesteia;
 orientarea antisocială a personalităţii infractorului etc.
Una din primele clasificări ale teoriilor bazate pe fundamentul dreptului de a pedepsi se întîlneşte la părintele criminologiei române T. Pop, care
le repartizează în 3 grupuri:
1) teoriile absolute;
2) teoriile relative;
3) teoriile eclectice.
Teoriile absolute au la bază ideea că pentru fapta comisă se cuvine o răsplată. Este just ca cel ce a făcut o faptă rea să-şi ia răsplata pentru aceasta. Această
răsplată se concepe şi se aplică pe măsura evoluţiei, întîi în formă de răzbunare, apoi în formă de ispăşire a păcatului şi, în fine, în formă de pedeapsă.
Primind aspectul unui dar divin, pedepsele erau considerate ca o veritabilă retribuție pentru răul provocat, ori ca o ispăşire a păcatului săvîrşit. Pedeapsa
se aplică pentru a provoca suferinţa, prin care se curăţa fapta rea.
Nu este om, care bucurîndu-se de bunul său simţ, să cuteze a susţine, că nu e just ca crima să fie pedepsită şi virtutea recompensată. Sentimentul justiţiei,
care cere recompensa celor buni şi pedeapsa celor răi, este universal. El este proclamat de toate religiile, de toţi filosofii şi în toate timpurile. Necesitatea de
justiţie care nu este satisfăcută în această lume ne face să credem într-o altă viaţă unde în fine se va face dreptate fiecăruia după faptele sale.
Dintre cele mai cunoscute teorii absolute se evidenţiază:
 teoria răzbunării;
 teoria justiţiei absolute.
Teoria răzbunării este cunoscută din cele mai vechi timpuri, forma cea mai rudimentară întîlnind-o în răzbunarea din partea familiei sau rudelor victimei.
Lipsind o puternică autoritate centrală, victima este în drept să se răzbune asupra agresorului său, ca să-şi facă singură dreptate.
La început, răzbunarea purta un caracter privat. Ca formă mai avansată, apare răzbunarea socială şi cea religioasă.
Teoria răzbunării a fost mult timp teoria dominantă, avînd la bază principiul că răul trebuie răsplătit cu rău. Cea mai echitabilă şi perfectă formă a răzbunării
– talionul – a dominat secole în şir legislaţiile penale.
Răzbunarea religioasă, ca o concepţie teoretică, atribuie dreptului de a pedepsi o origine divină. Statul în persoana autorităţilor (rege, împărat, faraon etc.)
este delegat al divinităţii, reprezentanţi vizibili ai acesteia, iar dreptul şi legile apără ordinea divină. Dreptul de a pedepsi capătă un caracter mistic ce emanează
din ceruri. Prin infracţiune se lezează divinitatea şi ordinea instaurată de aceasta, iar infractorul trebuie să-şi ispăşească păcatul (crima) pentru a da satisfacţie
divinităţii.
Acest principiu al justiţiei absolute a fost propovăduit de şcolile catolice. În ele punctul de plecare este suveranitatea dreptului divin:
 reprezentantul puterii sociale deţine puterea prin voinţa lui Dumnezeu, fiind delegatul acestuia pe pămînt;
 ceilalţi reprezentanţi ai puterii divine sînt miniştri ai acesteia, exercitînd justiţia pe pămînt şi pedepsindu-i pe cei ce fac rău, obligîndu-i astfel să-şi
ispăşească păcatele pentru greşelile comise.
Justiţia absolută şi infinită are ca lege fundamentală principiul:
 binele trebuie răsplătit cu bine, iar răul cu rău;
 cel bun şi cel just trebuie să fie recompensat şi fericit, iar ticălosul şi perversul trebuie să fie pedepsit;
 cel de încalcă legile divine trebuie să-şi ispăşească păcatele prin suferinţă.
20
Această teorie, numită şi teoria expiațiunii divine, a avut numeroşi reprezentanţi: Tertulian, Sfîntul Augustin, Selden, Jozef de Maistre ş.a. În operele lor,
expiaţiunea (ispăşirea păcatului) este legea supremă, fără de care lumea nu poate exista. Această lege este absolută şi ea trebuie să se îndeplinească, fie prin
mîna oamenilor, fie prin mîna lui Dumnezeu. Niciun rău nu rămîne şi nu trebuie să rămînă nepedepsit.
Este cert că astăzi teoria răzbunării nu poate fi acceptată, fiindcă conferă pedepsei un fundament mistic. Ea confundă ordinea socială cu cea divină, viaţa
fizică cu cea spirituală, legea pozitivă cu religia. Impunînd cu forţa cerinţe religioase, ea desfiinţează orice libertate individuală, fiind favorabilă pentru
întronarea tiraniei, abuzului şi pentru excesivitatea pedepsei.
Alături de teoria răzbunării, s-a situat şi teoria justiţiei absolute, avîndu-i ca reprezentanţi pe E. Kant, Hegel, V. Cousin şi I. Kohler.
Emanuel Kant (1724-1804) pune la fundamentul pedepsei dreptatea absolută, care cere răsplătirea binelui şi pedepsirea răului. Pedeapsa trebuie să se
aplice, fiindcă s-a comis o infracţiune şi aceasta, în baza legii dreptăţii absolute, trebuie ispăşită. Prin infracţiune se violează dreptatea, de aceea pedeapsa (şi
legea penală) este un imperativ categoric al raţiunii, neavînd necesitatea altei justificări. Pedeapsa trebuie să fie aplicată, fiindcă aşa o cere în mod imperios
raţiunea, deoarece s-a comis un rău, o infracţiune.
Pedeapsa este scopul final şi nu mijlocul sau instrumentul util pentru societate. Ea nu poate fi aplicată ca un simplu mijloc pentru obţinerea unui alt bine,
fiindcă aceasta ar însemna a-1 trata pe om ca pe un lucru, a te servi de el ca de un instrument, ceea ce ar fi incompatibil cu personalitatea şi demnitatea morală
a lui. Infractorul trebuie pedepsit înainte de a gîndi la utilitate pentru el, pentru concetăţenii lui sau pentru societate.
Un om condamnat la moarte pe o insulă, care va fi curînd părăsită de concetăţenii săi, trebuie să-şi execute pedeapsa înainte de dizolvarea societăţii, pentru
ca crima să nu rămînă nepedepsită, iar poporul să nu se acopere de ruşinea de a fi complicele criminalului. „Mai bine să piară un singur om, decît un popor,
căci, cînd dreptatea este nesocotită, oamenii nu au raţiune de a trăi”.
Aici raportul între infracţiune şi pedeapsă este de o perfectă egalitate. Prin pedeapsă, infractorului i se provoacă un rău egal sau echivalent, sub raport
material şi moral, cu răul cauzat prin infracţiune.
Teoria lui E. Kant a fost aspru criticată, fiindcă se îndepărtează prea mult de exigenţele şi posibilităţile realităţii. Egalitatea absolută între infracţiune şi
pedeapsă este irealizabilă, iar excluderea principiului utilităţii pedepsei este contra realităţii obiective şi a logicii.
La rîndul său, Hegel formulează teoria dialectică, după care dreptul este o noţiune absolută. Infracțiunea este negarea dreptului absolut şi inviolabil, iar
pedeapsa consistă în acest proces de anulare. Prin pedeapsă se anulează negarea dreptului; astfel pedeapsa este negarea negaţiei dreptului. Pe cît de puternică
este negaţia injustă, pe atît de puternică trebuie să fie negaţia justă, adică afirmaţia cuprinsă în pedeapsă.
La fel şi ceilalţi reprezentanţi ai teoriei justiţiei absolute consideră că fundamentul dreptului de a pedepsi este dreptatea. Nu se poate căuta fundamentul
pedepsei în utilitatea sa.
Ea poate fi însă unul din efectele posibile ale pedepsei, dar nu fundament, căci pentru ca pedeapsa să-l corijeze pe infractor, ea trebuie acceptată ca justă.
Pedeapsa apare ca un antidot al otrăvii strecurate în societate prin infracţiune.
Teoriile relative şi utilitare justifică pedeapsa cu totul din alt unghi de vedere. Aici pedeapsa nu se aplică pentru că s-a comis o infracţiune, care este o
faptă trecută, ci în vederea viitorului, ca infractorul pe viitor să nu mai comită infracţiuni.
Dreptul de a pedepsi are la bază utilitatea sau necesitatea sa. Dacă pedeapsa nu ar fi utilă şi necesară pentru individ şi societate, nu ar fi legitimă. Societatea
are dreptul de a pedepsi, fiindcă pedeapsa este o măsură utilă şi necesară pentru apărarea şi conservarea ei.
Primele menţiuni ale necesităţii şi utilităţii, ca fundament al dreptului de a pedepsi, se întîlnesc în Legea lui Manu, în Legile lui Moise, iar într-o formă
mai avansată la Platon, Seneca, Cicerone etc.
Teoriile relative sau utilitare au numeroase varietăţi şi forme ce provin din diversitatea punctelor de vedere, sub care se cercetează funcţiile şi
scopul pedepsei:
 intimidare,
 utilitate,
 necesitate,
 constrîngere,
 prevenţie,
 retribuţie,
 apărare socială etc.
Printre cele mai cunoscute teorii, care au la bază ideea utilităţii sau necesităţii, se evidenţiază:
 teoria contractului social;
 teoria prevenţiei generale;
 teoria prevenţiei speciale;
 teoriile tutelei, satisfacţiei şi comandamentului;
 teoriile utilităţii;
 teoriile apărării.
Teoria contractului social apare în sec.XVII, fiind reprezentată de Hugo Grotius, Tomas Hobbes, Pufendorf, Jean-Jaques Rousseau, Cesare Beccaria,
Montesquieu etc.
Fundamentul dreptului de a pedepsi îşi găseşte expresia în convenţia socială, numită contract social. Anume din acest contract şi derivă dreptul societăţii
de a pedepsi.
Iniţial, omul a trăit în decurs de secole fără a cunoaşte legile şi instituţiile societății. Aceasta a fost o stare naturală de libertate fără limite, de egalitate
absolută între oameni. La o anumită perioadă istorică a apărut, însă, necesitatea înlocuirii stării naturale cu starea socială. Societatea, în aşa fel, se constituie
printr-o convenţie, contract social al oamenilor.
La baza contractului social se află 3 forme sau drepturi principale:
1) dreptul la apărare, care aparţine individului şi pe care acesta l-a cedat societății;
2) dreptul de a pedepsi, pe care îl obţine societatea;
3) dreptul de a sancţiona legile, îndreptat împotriva celora care ar viola legile asocierii.
Pornind de la conţinutul acestor drepturi, temelia statului o reprezintă voinţa liberă, iar nu forţa. Dar în cazul cînd criminalul atacă dreptul social, el se
declară trădător al comunităţii şi încetează de a-i mai fi membru. Din acea clipă existenţa statului nu poate fi compatibilă cu existenţa criminalului, unul din
cei doi trebuind să moară. Prin judecată se declară că criminalul a încălcat tratatul social şi nu mai este membru al statului, fiind îndepărtat ca infractor al
pactului, prin exilare, ori prin moarte, ca duşman public.
Teoria contractului social a fost criticată, pentru că se bazează pe o ipoteză ce intră în contradicţie cu natura socială a omului, care nu poate trăi fără
societate şi în afara societăţii. Aşa-zisa stare naturală în care ar fi trăit omul este imposibilă, pentru că chiar omul primitiv ne oferă un început de ordine socială.
Teoriile prevenției generale. Din cadrul acestora se evidenţiază:
 teoria intimidării;
 teoria constrîngerii psihologice.
Teoria intimidării are la baza fundamentului dreptului de a pedepsi intimidarea persoanelor predispuse spre criminalitate. Printre reprezentanţi se numără
Filangieri, Gmelin şi Mittelstadt, care consideră că, cu cît pedeapsa va fi mai severă, cu atît va fi mai intimidantă, mai înfricoşătoare, descurajîndu-i pe cei
înclinaţi spre crimă. Infracţiunea atrage după sine în mod inevitabil pedeapsa, iar aceasta, fiind extrem de severă, va înfrîna înclinaţiile şi tentativele criminale.
Secole de-a rîndul a dominat ideea intimidării, care şi-a găsit reflecţie în cele mai odioase pedepse, însoţite de mutilări, moarte cu terori etc. Astăzi este
absolut anormal de a-i provoca infractorului suferințe nemeritate, exagerate, doar în scopul de a produce un efect cît mai intimidant în faţa altor persoane.
Teoria constrîngerii psihologice, care este cunoscută şi sub numele de teoria lui Feuerbach, are la bază ideea că criminalul comite crima pentru a-şi satisface
unele plăceri. În această situaţie, pedeapsa are un efect de constrîngere psihologică asupra individului, paralizîndu-i pornirile criminale. Pentru ca această
constrîngere să se producă, este necesar ca răul ce derivă din pedeapsa lui să fie mai mare decît binele ce derivă din infracţiune.
21
Totuşi criminalul adeseori nu cunoaşte, sau cunoaşte vag, consecinţele legale ale faptei sale, neavînd posibilitatea de a compara binele ce derivă din
infracţiune şi răul pe care-1 aduce pedeapsa. Dimpotrivă, imaginea răului nu reţine persoana de la comiterea crimei, ci o stimulează la o mai mare precauţiune,
pregătire, ascundere a urmelor şi bunurilor etc.
Teoriile prevenţiei speciale, printre care se enumeră teoria îndreptării (corijării), teoria reţinerii, au la bază reformarea morală a criminalului. Pedeapsa
este justificată, utilă şi necesară, fiindcă prin ea se face adaptarea socială a persoanei care a comis o crimă. Pedeapsa tinde să-l reţină pe criminal de la o viitoare
infracţiune, pe de o parte, prin intimidare, iar, pe de altă parte, prin înlăturarea condiţiilor şi capacităților proprii comiterii.
Acest grup de teorii au avut o mare importanţă pentru evoluţia sistemului penitenciar şi, în general, pentru politica penală. Prin ideile lor s-a ajuns la
necesitatea reformării morale, la adaptarea socială a infractorilor.
Teoriile tutelei, satisfacției şi comandamentului. Din acest grup fac parte:
 teoria tutelei sau protecţiei;
 teoria garanţiei juridice;
 teoria carităţii, prevederii şi vindecării;
 teoria satisfacţiei sau reparaţiei;
 teoria comandamentului.
Teoria tutelei sau protecţiei, avîndu-1 ca reprezentant pe Vargha, consideră că pedeapsa este necesară, pentru a da satisfacţie dreptului lezat. Dar această
satisfacţie poate fi numai o măsură de tutelă, de protecţie asupra criminalului şi nicidecum un mijloc de suferinţă, care este în contradicţie cu principiul
umanismului.
Teoria garanţiei juridice, susţinută de Silvio Ranieri, constată că dreptul de a pedepsi îşi exercită funcţia de tutelă nu pentru a se răzbuna pe criminal, nici
pentru a compensa ofensa sau culpa adusă, ci pentru conservarea drepturilor individuale şi colective, pentru conservarea ordinii juridice. Pedeapsa este garanţia
juridică, invocată în cazul săvîrşirii unei infracţiuni.
Teoria carităţii, prevederii şi vindecării consideră criminalul drept un bolnav, iar pedeapsa este justificată prin necesitatea de a-1 vindeca. În cazul acestei
teorii, dreptul este o măsură de caritate şi în cazul aplicării lui îl pune pe criminal în imposibilitatea de a mai comite crime. Pedeapsa se aplică doar persoanelor
responsabile. Faţă de criminalii bolnavi, iresponsabili se aplică măsuri de constrîngere cu caracter medical.
Teoria satisfacţiei sau reparaţiei, expusă de Welcker, pedeapsa se justifică prin necesitatea satisfacţiei sau reparaţiei. Infracţiunea provoacă pagube
materiale şi morale. Pagubele materiale pot fi reparate prin mijloace de drept civil, pe cînd pagubele morale afectează individul şi societatea, diminuează
respectul faţă de lege, încurajează răul prin exemplul negativ dat. De aceea pedeapsa este necesară pentru a repara această pagubă, pentru a da o satisfacţie,
restabilind respectul faţă de lege şi reintegrînd dreptul lezat.
Teoria comandamentului, formulată de Bertauld, găseşte justificarea pedepsei în dreptul de a comanda, de a da ordine, care aparţin puterii sociale şi care
implică dreptul de a lua măsuri necesare pentru a asigura respectul faţă de lege. Dreptul de a comanda implică dreptul de a face să se respecte ordinul, iar în
caz de nerespectare – de a sancţiona. Sancţiunea ordinului este pedeapsa. Dreptul de comandament implică dreptul de a pedepsi pe cel ce a violat ordinul. Cine
are dreptul de a comanda, are şi dreptul de a pedepsi. Această teorie indică numai autoritatea, căreia aparţine dreptul de a pedepsi, dar nu furnizează informaţii
despre fundamentul şi scopul pedepsei. Ea poate conduce, în mod arbitrar, la despotism şi exces de penalitate.
Din grupul teoriilor relative fac parte şi teoriile utilităţii, promovate de E. Bentham, Jhering, F. von Liszt.
E. Benthan (1748-1832) așază fundamentul dreptului de a pedepsi pe utilitatea publică, interesul sau folosul public. Acest fundament reiese din principiul
dreptului de a servi societatea, statul, iar această servire şi realizare se face în interesul public. Pentru a asigura utilitatea în interesul public, este necesară
aplicarea pedepsei pentru infracţiune, care tulbură ordinea publică. Pedeapsa are scopul de a înlătura de la totalitatea cetăţenilor un rău mai mare, decît suferinţa
cauzată infractorului.
Dar după ce criterii se distinge interesul public de interesul privat, particular al unei persoane, al unei clase, al unui partid etc. Doar anume interesul public
a servit ca pretext al exceselor şi crimelor, care se întîlnesc în istorie. Interesul public a fost invocat pentru a justifica moartea a zeci de milioane de oameni în
lagărele staliniste etc.
Franz von Liszt de asemeni pune la baza dreptului de a pedepsi ideea utilitară. Dreptul este creat pentru om şi are drept scop apărarea intereselor sale vitale.
Anume apărarea intereselor reprezintă esenţa dreptului. Pedeapsa este scopul, iar fundamentul pedepsei trebuie căutat în însuşi scopul ei.
Baza juridică a pedepsei se găseşte în necesitatea acestuia şi nu în oportunitatea sa. Sau baza juridică a pedepsei se găseşte în necesitatea menţinerii ordinii
publice.
În sfîrşit, din grupul teoriilor relative fac parte şi teoriile apărării:
 teoria apărării sociale;
 teoria noii apărări sociale;
 teoria legitimei apărări.
Teoria legitimei apărări consideră crima ca o agresiune contra societăţii, care tulbură liniştea acesteia. De aici apare dreptul şi chiar obligaţia de apărare
contra agresiunii, iar instrumentul acestei apărări este pedeapsa. Dreptul la legitima apărare a societăţii justifică pedeapsa.
Infracţiunea este un atac la condiţiile naturale de existenţă a societăţii, iar pedeapsa este reacţia defensivă la acest atac. Dreptul de a pedepsi este
manifestarea acelei legi naturale, în virtutea căreia orice organism viu, şi-n special organismul social, reacţionează împotriva a tot ce tulbură condiţiile sale de
existenţă.
Din îmbinarea şi concilierea teoriilor absolute şi relative s-au născut teoriile eclectice care reprezintă o combinaţie a ideilor şi elementelor de bază din
cadrul acestor teorii opuse. Teoriile eclectice încearcă să satisfacă atît exigenţele justiţiei, cît şi interesele societăţii. Astfel s-a conciliat cerinţa moralei, de a
pedepsi pentru fapta rea comisă, cu necesitatea şi utilitatea societăţii de a pedepsi pentru ca fapta să nu se repete în viitor.
Teoriile eclectice reunesc în pedeapsă represia şi prevenţia, avînd în vedere atît trecutul, cît şi viitorul. Fundamentul dreptului de a pedepsi este dreptatea
şi utilitatea socială.
Dreptatea cere ca pedeapsa să fie meritată, iar societatea în care se aplică această pedeapsă – să fie necesară şi utilă acesteia. Această doctrină au adoptat-
o încă legislaţiile penale din sec. XIX, unele idei menţinîndu-se şi astăzi în legislaţiile penale naţionale. De ex., conform art.61 CP RM: „Pedeapsa penală este
o măsură de constrîngere statală şi un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului. Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea
condamnatului, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor, cît şi a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze
suferinţe fizice şi nici şă înjosească demnitatea persoanei condamnate”.
Bazele teoriilor eclectice au fost puse de către Broglie, prin publicaţia unui articol despre sistemul eclectic în septembrie 1828 şi dezvoltat de către Rossi
în tratatul de drept penal (1829).
Teoria lui Rossi consideră că fundamentul dreptului de a pedepsi este dreptatea, dar nu cea absolută, căci aceasta nu se poate realiza, ci dreptatea şi
necesitatea conservării ordinii de drept. Dreptatea este cea care cere pedeapsă, dar măsura şi limitele acesteia se află în utilitate. Dreptul de a pedepsi derivă
din justiţie, fiind limitat doar de utilitatea socială.
Interesante concepţii se întîlnesc şi în teoria lui Carrara, care menţionează că pentru conducerea şi administrarea societăţii este necesară prezenţa unei
autorităţi superioare. Această autoritate trebuie investită cu o putere, capabilă să oprească anumite fapte şi să exercite represiuni faţă de cei care le-au comis.
Autoritatea superioară este puterea sau autoritatea publică, care are la baza dreptului de a pedepsi legea eternă a armoniei generale. Unica bază şi măsură a
recompensei celui bun şi a pedepsirii celui rău este dreptatea, care în final duce la apărarea omenirii.
Anume necesitatea apărării sociale şi reprezintă fundamentul dreptului de a pedepsi în cadrul teoriilor eclectice, iar drept baze fundamentale apar dreptatea
şi apărarea.
Noţiunea, scopul, funcţiile şi sistemul pedepselor. Fundamentul dreptului de a pedepsi a evoluat de la o societate la alta. Au evoluat şi noţiunea, scopul,
funcţiile şi sistemul pedepselor.
În dreptul penal din ţările străine nu se găsesc definiţii şi noţiuni juridice ale pedepsei, întîlnind doar tratări doctrinale, lucru caracteristic şi pentru RM.
Una din cele mai reuşite noţiuni este cea a criminologului Bujor V., după care pedeapsa este o categorie ştiinţifică utilizată pentru a releva un fenomen social
distinct ce constă într-o negare şi dezaprobare a samavolniciei individului şi care se manifestă prin aplicarea, în numele legii, a măsurilor de constrîngere a
22
persoanelor vinovate de săvîrşirea unei fapte interzise de legea penală şi care are drept scop apărarea societăţii de atentate infracţionale, prevenirea de noi
infracţiuni, restabilirea ordinii de drept şi a echităţii în societate.
Deşi în doctrina penală nu există o unitate de opinii pe marginea noţiunii de pedeapsă, există repere care ne permit să soluţionăm corect chestiuni particulare
ce apar în procesul de calificare a faptelor şi stabilire a pedepselor, cunoaşterea semnelor individuale ale infracţiunii comise şi verificarea conformităţii lor cu
prevederile legii.
Scopul pedepsei este diferit în legislaţiile penale naţionale. În sistemul de drept continental, scopul pedepsei ţine de:
 intimidare,
 răsplată,
 preîntîmpinare,
 corectare a vinovatului.
În sistemul dreptului anglo-saxon, accentul se pune pe:
 elementul represiv,
 restabilirea echităţii sociale,
 intimidarea,
 apărarea societăţii de atentate criminale.
Pedeapsa este principalul mijloc de realizare a scopului legii penale, de aceea scopul pedepsei coincide cu scopul legii penale. Conform art.2 CP RM,
„Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul înconjurător, orînduirea constituţională,
suveranitatea, independența şi integritatea teritorială a RM, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept. Legea penală are, de asemenea,
drept scop prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni”.
Pentru realizarea scopului propus, Codul Penal al RM determină care fapte prejudiciabile constituie infracţiuni, prevăzute de legea penală şi pasibile de
pedeapsa penală, aplicată persoanelor care le-au săvîrşit.
La fel, scopul pedepsei penale reiese şi din alin.(2) art.61 CP RM, unde „Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului,
precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor, cît şi a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice
şi nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate”.
Totuşi, adevăratul scop al pedepsei penale nu poate fi regăsit decît în finalitatea legii penale însăşi care, prin instituirea şi aplicarea ei, urmăreşte apărarea
valorilor sociale ocrotite de legea penală împotriva infracţiunilor, prin prevenirea şi combaterea acestora, prin corectarea şi reeducarea condamnaţilor, prin
restabilirea ordinii de drept.
Funcţiile pedepsei reies din Codul penal, care este unica lege penală, ce cuprinde norme de drept ce stabilesc principiile şi dispoziţiile generale şi speciale
ale dreptului penal, precum şi determină faptele ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor.
De aici, se disting următoarele funcţii ale pedepsei penale:
 funcţia de constrîngere;
 funcţia de corectare;
 funcţia de reeducare;
 funcţia de restabilire a echităţii sociale;
 funcţia de prevenţie generală;
 funcţia de prevenţie specială.
De ex., funcţia de constrîngere este o măsură statală, aplicată de instanțele de judecată, în numele legii, persoanelor care au săvîrşit infracţiuni, cauzîndu-
le anumite lipsuri şi restricţii drepturilor lor.
Pedeapsa poate prevedea şi izolarea temporară sau definitivă a condamnatului din societate prin: închisoare sau detenţiune pe viaţă. Această izolare poate
fi foarte dureroasă, dar absolut necesară pentru schimbarea unei mentalităţi antisociale şi pentru apărarea, protejarea societăţii împotriva periculozităţii
infractorului, care, de altfel, urmează a fi corectat şi reeducat în condiţiile acestei izolări.
Funcţia de corectare şi reeducare constă în influenţarea asupra mentalităţii şi deprinderilor condamnatului, în sensul înlăturării poziţiilor antisociale şi
formării altora corespunzătoare exigenţelor societăţii. Acest proces depinde de persoana celui condamnat, de metodele şi procedeele ce i se aplică în funcţie
de împrejura-rea că este infractor primar, minor sau recidivist. În toate cazurile, prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de
ordinea de drept şi de regulile de convieţuire socială, precum şi formarea unor deprinderi conforme cu morala majorităţii membrilor societăţii.
Funcţia de restabilire a echităţii sociale îmbracă haina unui rău cu care se răspunde răului produs prin săvîrşirea infracţiunii. Răul, suferinţa, pe care o
implică pedeapsa, decurg din lipsurile şi restricţiile, precum şi constrîngerile prevăzute de lege: restricţia de libertate, restricţia drepturilor civile etc. Totodată,
în cazul infracţiunilor ce cauzează prejudicii materiale victimei, pedeapsa este şi un mijloc de reparare a prejudiciului.
Funcţia de prevenţie generală are un scop mediat, îndepărtat, atenţionînd toţi cetăţenii despre posibilitatea pedepsei penale, în cazul cînd ar fi tentaţi să
comită infracţiuni. Este o dispoziţie de preîntîmpinare, ce implică teama sau frica de pedeapsă, ultima avînd un rol preventiv general antiinfracţional.
În sfîrşit, funcţia de prevenţie specială, ca scop al pedepsei, este definită prin faptul că pedeapsa are un scop imediat, de a preveni săvîrşirea de noi
infracţiuni din partea condamnaţilor, adică a persoanelor care deja au săvîrşit infracţiuni. Prevenţia specială se realizează prin funcţia de corectare şi reeducare,
care depinde de personalitatea infractorului, categoria pedepsei aplicate, durata sau cuantumul ei concret, precum şi de modul de executare a acesteia.

Victimologia
Termenul de „victimologie” provine de la cuvîntul de origine latină „victima” şi grecescul „logos” care înseamnă cuvînt, idee, ştiinţă. De aici, victimologia
este studiul sau ştiinţa despre victimă.
Dicţionarul Oxford explică termenul de victimă prin:
a) „fiinţa vie sacrificată unei zeităţi ori o performanţă de sacrificare în cadrul unui rit religios”;
b) „o persoană sau un obiect lezat sau distrus ca urmare a satisfacerii unei pasiuni”;
c) „o persoană care suferă din pricina unui eveniment, circumstanţe, boli, accident”
Conform legislaţiei în vigoare „se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau
materiale”. Actualmente, criminologia operează cu termenul de „victimă” în sens restrîns, ca fiind orice persoană fizică.
În clasificarea acestui termen există mai multe explicaţii:
 „numai o fiinţă umană poate fi considerată victimă; dar, omul care se sacrifică pentru o idee nu intră în categoria logică a victimelor” (Lemell Leszek);
 „o persoană care pune în acţiune un fapt criminal nu poate fi considerată drept victimă nici măcar în cazul în care şi ea are de suferit de pe urma acţiunii
întreprinse” (J.H. Reiman).
Istoricul victimologiei. Nevoia de a studia victima unui act criminal a scăpat atenţiei criminologilor secolelor trecute. Mai întîi în centrul interesului a stat
gravitatea actului comis, iar apoi s-a accentuat prezența fizică şi psihică a criminalului. Şi doar următoarea etapă a constituit-o transferarea atenţiei specialiştilor
asupra victimei. De-abia la sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a înţeles că studiul fenomenului criminal ar fi incomplet dacă s-ar neglija conceptul
de „victimă”. Anume acest fapt a constituit punctul de plecare pentru o nouă disciplină ştiinţifică: victimologia.
Primul eseu de victimologie ştiinţifică a fost publicat în 1948 de către Hans von Hentig sub titlul de „Criminalul şi victima sa”, unde se arată că, studiind
provenienţa situaţiei infracţionale, poate fi identificată victima care ori cedează, ori contribuie, ori provoacă etc., devenind unul dintre factorii determinanţi ai
săvîrşirii infracţiunii. Anume anul 1948 şi se consideră ca an al naşterii victimologiei. De la apariţia lucrării lui von Hentig, această nouă ramură a ştiinţei
criminologice a captat interesul criminologilor, psihologilor şi psihiatrilor, care nu au încetat de atunci să sublinieze necesitatea de a include victima in orice
model şi schemă explicativă a criminalităţii. Însăşi Hans von Hentig, cel care a contribuit la schimbarea fundamentală asupra felului în care era văzută victima,
a fost impulsionat în studierea aprofundată a victimei de impresiile din beletristica interbelică.
23
Pentru prima dată, noţiunea de victimologie a fost utilizată de B. Mendelsohn la Conferinţa psihiatrilor care avut loc în 1947 la Bucureşti. El a prezentat
un raport „Orizonturi biopsihosociale noi: victimologia”, în care menţionează necesitatea afirmării unei ştiinţe noi despre victima infracţiunii. Totuşi, lucrarea
lui von Hentig a fost cea care a deschis drumul către tratarea din mai multe unghiuri de vedere a aceluiaşi subiect – victimologia. Doi ani mai tîrziu, în 1949,
psihiatrul american W. Werthau, în lucrarea sa „The show of violence” („Imaginea violenţei”), în care evidenţiază necesitatea studierii victimologiei, scria că
nu se poate înţelege psihologia criminalului fără să se cunoască sociologia victimei, de aceea este nevoie de ştiinţa victimologiei.
Printre alte studii importante în constituirea victimologiei ca ştiinţă se înscriu:
 studiul criminologului belgian P. Cornel, „Contribution de la victimologie aux science criminologiques”, din 1959;
 lucrarea canadianului H. Ellenberger, „Relations psychologiques entre le crimine et la victime”;
 lucrarea lui S. Schafer, „Victimology: The victim and his Criminal”;
 studiul lui M. Wolfgang, care subliniază ideea că şi infractorul poate fi considerat ca victimă, devenind victima felului său de a fi sau a ambianţei
sociale;
 în 1976, B. Stephen propune studierea amănunţită a obligaţiilor victimei etc.
Toate aceste cercetări arată că sfera conceptului de „victimă” se lărgeşte din ce în ce mai mult. Deşi apariţia şi constituirea victimologiei s-a produs în
cadrul criminologiei, căci iniţial erau supuse investigaţiilor doar victimele infracţiunii şi cercetările erau realizate de criminologi, în prezent se asistă la o lărgire
a intereselor victimologilor.
Unii specialişti încearcă să definească victimologia drept o ştiinţă socială de sine stătătoare şi nu doar o ramură a criminologiei. Legătura indisolubilă
dintre victimologie şi criminologie va persista. Mai mult, problemele victimologice vor rămîne o componentă a problemelor generale criminologice, iar obiectul
de studiu al victimologiei va fi dependent de domeniul criminologiei.
Criminologia studiază vinovăţia victimei, ca una din verigile sistemului cauzal al infracţiunii, care se manifestă atît prin comportamentul ei provocator –
circumstanţă ce influenţează asupra inovaţiei şi răspunderii subiectului infracţiunii, cît şi prin comportamentul uşuratic, neatent, riscant sau neprevăzător al
persoanei vătămate. Cercetarea victimologică a vinovăţiei reprezintă cheia soluţionării cauzalității criminalităţii şi clarificării mecanismului, comportamentului
infracţional.
Cercetarea victimologică se impune prin actualitate, contribuind la rezolvarea unui şir de probleme:
 la calificarea corectă a infracţiunii,
 investigaţia amplă a cauzelor şi condiţiilor ce au determinat comiterea ei,
 realizarea unei anchete penale calificate etc.
Scopul şi sarcinile victimologiei. Cercetarea criminologică are un caracter mai mult sociologic, stabilind circumstanţe în care s-a produs infracţiunea şi
calităţile victimei, care într-o anumită măsură au oferit condiţii pentru declanşarea unor acţiuni criminale şi aducînd „multiple informaţii în sprijinul evaluării
şi explicaţiei motivelor săvîrşirii anumitor categorii de infracţiuni care se produc cu anumită frecvenţă”. Investigaţia victimologico-psihologică îşi pune scopuri
oarecum tangenţiale cu cele ale criminologiei, determinate de interesul pentru personalitatea victimei infracţiunii.
Unul din scopurile principale constă totuşi în reabilitarea victimelor, deoarece acestea suportă daune psihice profunde, pierderea încrederii în lumea
înconjurătoare şi în forţele proprii etc.
În sfîrşit, scopul principal al victimologiei este preîntîmpinarea săvîrşirii infracţiunilor.
Printre sarcinile victimologiei se înscriu:
 studierea procesului de victimizare şi a rolului victimei în mecanismul actului infracţional;
 stabilirea pronosticului victimologic, deoarece cunoscînd mecanismul de victimizare, metodele şi tipurile de victimizare, caracteristicile victimelor, locul
şi perioada de timp ce corelează cu procesul de victimizare, este posibil a preciza nivelul victimizării în plan statistic;
 sarcina informativ-practică, de informare a potenţialelor victime despre metodele de comitere a infracţiunilor;
 recuperarea pagubei şi înlăturarea consecinţelor infracţiunii; aceste principii sînt garantate prin faptul că Consiliul Europei, în 1983, a adoptat Convenţia
Europeană despre restituirea pagubei victimelor infracţiunilor de violenţă;
 victimoterapia, ce ar include elaborări metodologice de comportare cu victima, de audiere a acesteia, precum şi de creare a unui sistem de reabilitare a
victimei.
Importanţa victimologiei constă în faptul că:
 studiază victima şi condiţiile care au înlesnit transformarea persoanei în victimă;
 propune soluţii pentru înlăturarea acestor consecinţe;
 studiază procesul de transformare a persoanei în victimă;
 studiază numărul de victime existente la un moment dat pe un anumit teritoriu;
 studiază personalitatea victimei şi propune măsuri de protecţie socială, precum şi autoprotecţie împotriva victimizării.
Noţiuni şi concepte ale victimei infracţiunii. Recurgînd atît la definițiile oferite de legislator, cît şi la cele propuse de criminologi, victimologi, noţiunea
de „victimă” poate fi tratată în sensul de orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecinţele fizice, morale sau materiale ale unei acţiuni sau
inacţiuni criminale.
Victima este persoana lezată fără vreo asumare conştientă a calităţii sale şi a riscului. Totuşi, în ultimii ani s-a introdus noţiunea de „victimă activantă”,
prin care s-a ajuns la concluzia că, direct sau indirect, victima poartă o parte de vină în desfăşurarea acţiunilor infracţionale.
Cercetarea victimologică este o preocupare relativ nouă şi studiază caracteristicile persoanei sau grupului care a suferit un prejudiciu sau i s-a adus o
vătămare a intereselor ori a integrităţii corporale. Nu pot fi considerate drept victime obiectele distruse de infractori sau instituţiile (persoanele juridice)
prejudiciate de activităţile acestora.
Victima se diferenţiază de alte persoane, care, de asemenea, pot fi lezate în urma unor acţiuni infracţionale. Prin victimă se înţelege persoana care suportă
consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei infracţiuni. Dacă nu există daună ca rezultat al unei fapte ilicite, nu există nici victimă.
Există şi infracțiuni fără victime. De ex., consumul de substanţe narcotice sau psihotrope presupune o autovictimizare (art.217 CP RM).
Printre conceptele victimologice se regăsesc:
1) victimitatea;
2) victimizarea.
Victimitatea reprezintă ansamblul însuşirilor, trăsăturilor, capacităţilor etc., care predispun persoana de a deveni victimă. Sau, victimitatea este:
 capacitatea înaltă a unui individ de a deveni „ţinta” atentatelor criminale;
 investigarea cauzelor şi condiţiilor ce favorizează pe unele persoane să devină victime ale infracţiunilor;
 caracteristica individuală a persoanei, care constă în predispoziţia ei de a deveni victimă;
 caracteristica comportamentului persoanei care, în anumite împrejurări, prin acţiunile sale, riscă să devină victimă a infracţiunii.
Gradul de predispoziţie a persoanei de a deveni victimă se numeşte vulnerabilitate victimală. Există speranţa că în viitorul apropiat se va putea calcula
indicele vulnerabilităţii victimale, ceea ce înseamnă prezicerea posibilităţii ca un individ concret să devină victima unei anumite categorii de infracţiuni.
Vulnerabilitatea victimală poate fi influenţată de factori personali (vîrsta, sexul, deficienţe psihice, experienţa şcolară sau de viaţă redusă etc.) şi situaţionali
(anumite situaţii care îi fac pe indivizi în mai mare măsură susceptibili de a deveni victime; de ex., turişti într-o ţară străină, vizitatorii cluburilor de noapte
etc.).
Victimizarea este procesul de transformare a persoanei în victimă. Studierea multilaterală a criminalităţii implică stabilirea gradului de afectare a societăţii
de victimizare. În acest scop se utilizează nivelul de victimizare sau rata victimizării, adică totalitatea victimelor existente la un moment dat pe un anumit
teritoriu, raportat la numărul general al populaţiei şi calculat la un număr concret de persoane. Nivelul de victimizare poate fi calculat pentru fiecare categorie
de infracţiuni sau fiecare grup social: minori, femei etc.
O ultimă menţiune este unitatea (sau deosebirea) dintre victimă şi partea vătămată.
24
Conform art.58 CPP RM „se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale”.
În acelaşi sens, art.59 CPP RM arată că „parte vătămată este considerată persoana fizică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau
material, recunoscută în această calitate, conform legii, cu acordul victimei”.
Noţiunea de victimă este cu mult mai vastă decît cea de parte vătămată, fiindcă ultima îmbracă această haină doar în sensul juridico-penal şi procesual
penal, datorită recunoaşterii ca parte vătămată prin ordonanţa organului de urmărire penală, imediat după stabilirea temeiurilor de atribuire a unei asemenea
calităţi procesuale (alin.(2) art.59 CPP RM).
Majoritatea victimelor nu ajung să fie recunoscute ca parte vătămată. Dar, riscurile de a deveni victimă nu sînt repartizate într-o măsură egală în populaţie,
rolurile delincventului şi al victimei nu sînt antagoniste, ci inversabile. Acest fapt presupune o trecere continuă de la un rol la altul. Cu alte cuvinte, victimele
de ieri sînt adesea criminalii de azi, iar criminalii de azi sînt victimele de mîine.

Metode de investigare în criminologie


Metodologie, metodă, tehnică
Delimitarea obiectului criminologiei de cel al altor discipline care au tangenţă cu fenomenul criminalităţii a fost urmată de un proces de integrare a
criminologiei în ansamblul disciplinelor care studiază omul şi comportamentul acestuia în mediul social. Această integrare s-a produs mai ales în aria
metodologiei.
Majoritatea criminologilor ultimelor decenii au fost preocupaţi de necesitatea conturării unei metodologii a cercetării criminologice, pentru stabilirea
locului acesteia în cadrul metodologiilor de ramură şi a raportului ei cu metodologia generală. Problemele de ordin metodologic ale criminologiei sînt analizate,
de regulă, în paginile revistelor de specialitate.
Un rol important pentru stimularea cercetărilor în domeniul metodologiei criminologice i-a revenit celui de al VI-lea Congres Internațional de Criminologie,
care a avut loc în luna septembrie 1970 la Madrid. Problemele de ordin metodologic s-au aflat în centrul dezbaterilor, iar oamenii de ştiinţă au fost de acord
că a venit momentul ca acestei laturi a criminologiei să i se acorde o atenţie mult mai mare în cadrul programelor de cercetare.
Definiţia metodologiei cercetării criminologice rezultă din complexitatea fenomenului infracţional, din necesitatea investigaţiilor cu caracter sociologic,
psihologic, biologic, psihiatric, juridic etc., datele obţinute fiind integrate şi corelate teoretic într-o manieră metodologică proprie criminologiei.
După o conlucrare interdisciplinară efectivă, care va conduce la sintetizarea tuturor datelor obţinute se atestă faptul că metodologia criminologică este
acea parte din criminologie care se ocupă cu studiul metodelor şi tehnicilor de investigare a fenomenului infracţional, urmărind integrarea acestora într-un
sistem logic, care să permită îndeplinirea scopurilor acestei ştiinţe.
O definiţie mai laconică ar fi: metodologia este teoria ştiinţifică despre căile şi metodele sporirii eficacităţii cunoaşterii umane (pe cît de laconică, pe atît
de generală).
Calea pe care gîndirea umană o parcurge către cunoaşterea obiectului supus cercetării ştiinţifice devine o latură o oricărei discipline ştiinţifice.
În consecinţă, conceptul de metodologie nu poate fi utilizat în sensul de procedeu de realizare a unor acţiuni practice.
Metoda este ordinea ce se pune în învăţarea unei ştiinţe, urmînd condiţiile şi particularitățile acelei ştiinţe. Metoda este o modalitate prin care cunoaşterea
spontană se transformă în cunoaştere critică, iar gîndirea devine un instrument de cercetare.
Metodele de cercetare trebuie să pornească de la anumite premize şi să respecte anumite condiţii: „Metoda în criminologia generală – scria J.Pinatel
– se supune unor reguli precise, care sînt 4 la număr şi anume: regula nivelurilor de interpretare, regula priorităţii descripţiei, regula eliminării tipurilor
„definite” şi regula abordării diferenţiale”.
Metoda este o creaţie a minţii umane care se diversifică într-o mulţime de metode particulare, fiecare dintre acestea dînd naştere la tehnici diferite de
cercetare.
Procedura, felul practic în care se utilizează o metodă sau alta de cercetare se numeşte tehnică.
Zis altfel, tehnica este o metodă în acţiune. De aici şi folosirea frecventă a acelorași denumiri atît cu privire la metodă, cît şi pentru a desemna tehnica de
realizare a acesteia.
Metoda se relevă a fi „dăruirea completă vieţii obiectului” după expresia lui Hegel din „Ştiinţa logicii”.
Metodele şi tehnicile specifice altor discipline se folosesc în studiul fenomenului infracţional nu la întîmplare, ci într-o viziune criminologică absolut nouă.
Aceasta este posibil, în primul rînd, datorită obiectului specific al criminologiei. Folosirea unor metode din alte ramuri ale ştiinţei la studiul criminalităţii face
ca acestea să dobîndească, în procesul aplicării lor concrete, trăsături şi particularităţi deosebite, în funcţie de obiectul cercetat.
Dacă există metode comune pe ansamblul ştiinţelor sociale, nimeni nu poate nega că fiecare ştiinţă socială utilizează în mod specific aceste metode,
conform principiului său obiectiv.
În concluzie, criminologia este interesată, în primul rînd, de relaţia cauzală, de particularităţile pe care acest tip de relaţie le îmbracă la nivelul fenomenului
infracţional, ca şi al infracţiunii concrete. Rolul metodologic al conceptului de cauzalitate în criminologie nu poate fi înţeles decît în raport cu rolul pe care
necesitatea şi întîmplarea îl joacă în cazul conduitelor delincvente, cu rolul pe care factorul subiectiv îl are în transformarea posibilităţii în realitate.

Metode de cercetare criminologică


Criminologia utilizează în abordarea obiectului său de studiu o serie de metode de cercetare, care îi permit obţinerea rezultatelor ştiinţifice urmărite.
Majoritatea criminologilor au adoptat pentru toate aceste metode denumirea comună de metode particulare.
Unele sînt generale, fiind utilizate în măsură egală de o serie întreagă de științe, altele sînt proprii numai unei (unor) ştiinţe.
Din categoria metodelor particulare cu un grad maxim de generalitate, fac parte metoda observării, metoda experimentală, metoda istorică ş.a.
Întrebuinţarea acestor metode la studiul criminologic este impusă de existenţa unor aspecte şi fenomene similare în diferite domenii ale realităţii. De ex.,
aplicarea metodei istorice în analiza unor fenomene concrete este justificată de faptul că orice fenomen se naşte, evoluează, ca apoi să dispară, zis altfel, orice
fenomen are o evoluţie în timp.
Din cea de-a doua categorie fac parte acele metode, cu un grad mai redus de generalitate, la care apelează numai anumite discipline, aşa cum este metoda
clinică, sau metode proprii numai unei ştiinţe anumite.
Criminologia apelează în egală măsură la metode apte să permită studierea fenomenului în ansamblul său, dar şi la metode de cunoaştere a personalităţii
infractorului, la metode susceptibile să dezvăluie atît latura cantitativă, cît şi pe cea calitativă a obiectului supus cercetării.
Cea mai simplă clasificare ar consta în divizarea metodelor în:
 cantitative;
 calitative.
În acest sens, M.Grawitz arată că metodele studierii cazului particular, aspectelor calitative, aduc o bogăţie de date capabile de a fi generalizate, de a sugera
ipoteze de cercetare veritabile prin metode cantitative. În acest sens, cercetarea cantitativă este aproape întotdeauna precedată de o cercetare calitativă.
Metodele cu un înalt grad de dificultate presupun o pregătire specială, cum ar fi metodele genetice sau matematice (de ex., metodele informatice şi
cibernetice asupra evoluţiei criminalității), ce sînt elaborate şi testate cu ajutorul teoriei probabilităţilor, prin aplicarea grupului teoremelor ce definesc
probabilistic legea numerelor mari şi anume: teorema lui Cerbîşev şi teorema lui Bemulli, colaborate cu teorema limită centrală a lui A.M.Leapunov.
Dintre metodele de cercetare mai frecvent utilizate se evidenţiază:
1) Metoda observației sau observarea – reprezintă una din principalele căi de cunoaştere a fenomenului infracţional. Niciuna dintre metodele particulare
nu se poate delimita de observare, aceasta reprezentînd momentul contactului iniţial între cercetător şi obiectul său de studiu.
Trebuie făcută o distincţie între observarea empirică şi observarea ştiinţifică.
O observare empirică este la îndemîna oricărei persoane; ea apare spontan în contactul zilnic dintre individ şi realitatea înconjurătoare, fiind limitat la sfera
de interese ale individului, la grupul social din care face parte. Cel mai adesea persoana reţine aspectele spectaculoase ale evenimentului sau situaţiei observate.
Ea are un caracter subiectiv, observatorul fiind influenţat de propriile sale opinii. Observarea empirică este incapabilă să ofere o imagine completă a obiectului
sau fenomenului observat, fiind redusă la fragmente, aspecte, laturi ale acestuia.
25
Cu toate acestea, este evidentă contribuţia pe care observarea empirică o poate aduce în cercetarea ştiinţifică, o mare parte din bagajul de cunoştinţe de
care dispune în prezent criminologia datorîndu-se acumulărilor realizate pe baza observărilor de acest tip.
Observarea ştiinţifică are un şir de reguli generale. Cunoaşterea şi respectarea lor constituie premisa fundamentală a trecerii la etapa investigării
fenomenelor prin tehnicile particulare ale observaţiei şi de aici la obţinerea unor rezultate semnificative pe plan ştiinţific.
Observarea ştiinţifică este orientată către un scop bine determinat. Ea presupune o contemplare intenţionată şi metodică a realităţii, iar calitatea sa va
depinde de nivelul cunoştinţelor teoretice ale criminologului.
Observarea, în criminologie, va avea ca obiect domeniul:
 comportamentului delincvent, individual şi de grup;
 acțiunile în care şi prin care acesta se manifestă;
 reacțiile pe care faptele antisociale le provoacă în rîndul societăţii.
2) Metoda experimentală sau experimentul – este o metodă aplicată în cele mai felurite domenii ale ştiinţei. Anume pe cale experimentală cercetătorul
sesizează legăturile dintre diferite fenomene, dar, mai ales, – raportul de cauzalitate dintre acestea.
Experimentul reprezintă o observaţie provocată în condiţii determinate sau alese de însuşi experimentatorul. După cum arăta Eduard Claperede: „Această
metodă este succeptibilă de a ne ajuta să constatăm fenomene care, după cursul natural al lucrurilor, ar urma să se manifeste şi care sînt totuşi importante
pentru soluționarea problemei puse”.
Experimentul, ca metodă criminologică, reprezintă o observare provocată în condiţii alese de experimentator.
Principalele particularități ale metodei experimentale sînt:
 provocarea;
 varierea;
 repetarea fenomenului studiat.
Există mai multe tipuri de experiment. Specialiştii în domeniu folosesc drept criterii de clasificare:
 locul de desfăşurare a experimentului,
 natura variabilei independente,
 procedeele de manipulare şi verificare utilizate.
Potrivit cu locul de desfăşurare, se face distincţie între experimentul de laborator şi cel de teren.
Experimentul de laborator presupune provocarea în mod artificial, în laborator, a unei situaţii asemănătoare celei reale.
Experimentul de teren se realizează prin considerarea unei situaţii naturale ca experimentale. El are avantajul de a permite studierea fenomenului în condiţii
naturale.
În raport cu natura variabilei independente, experimentul poate fi provocat sau invocat. Experimentul provocat presupune ca experimentatorul să acţioneze
variabila independentă. În experimentul invocat, variabila independentă nu este influențată de experimentator, ci face parte din condiţiile preexistente,
experimentatorul limitîndu-se numai la a nota influenţa acesteia asupra fenomenului studiat.
În funcţie de modalităţile concrete de manipulare a variabilelor, există tipul de experiment „înainte” şi „după”. De ex., pentru a cunoaşte influenţa unor
filme de violenţă asupra unui grup de elevi, grupul este examinat atît înainte de vizionare, cît şi ulterior.
Unii specialişti consideră astfel, că sistemul penal, în totalitatea sa, constituie un adevărat experiment. Prevederile legale cu privire la suspendarea executării
pedepsei, la probaţiune, la eliberarea condiţionată pot fi considerate variabile experimente.
La dispoziţia experimentului rămîne acea zonă a cercetării criminologice destinată examinării acţiunii factorului care contribuie la prevenirea fenomenului
criminalității. Aplicarea acestei metode îndeosebi la domeniul profilaxiei crimei şi la examinarea influenţei factorilor pozitivi nu-i micşorează importanţa,
întrucît răspunsul la întrebările de ce unii oameni săvîrşesc infracţiuni, iar alţii se abţin de la săvîrşire reprezintă două laturi ale aceleiaşi probleme.
3) Metoda clinică cercetează cazul individual în scopul formulării unui diagnostic şi prescrierii unui tratament. Ea cercetează cazul individual într-un
scop precis determinat.
În cadrul cercetării criminologice, studiul personalităţii infractorului are o importanță deosebită, motiv pentru care metoda clinică este utilizată destul de
frecvent. De altfel, în literatura de specialitate mulţi autori denumesc metoda clinică şi istoria cazului (studiu de caz) sau anamneză.
Metoda clinică reprezintă calea prin care se tinde către o cunoaştere multilaterală a personalităţii infractorului. Şi criminologia clinică, în ansamblul său,
are ca suport metodologic această metodă. Fiind organizată conform principiilor clinicii medicale, ea îşi propune formularea unui diagnostic pe baza căruia
urmează să se evalueze viitoarea conduită a subiectului şi să se formuleze un prognostic social.
La fine, se va elabora un program adecvat de tratament. Metoda clinică nu-şi propune să compare un infractor cu un noninfractor, ci îşi concentrează atenţia
asupra unui caz determinat, urmărind o reconstruire a carierei antisociale a individului pe parcursul unei perioade de timp. Este vorba de o recompunere a unei
realităţi, iar această recompunere implică studierea parcursului social al individului, a experienţelor sale, o examinare a anturajului acestuia.
Metoda clinică se realizează în practică printr-un complex de tehnici de investigare, cum sînt:
 observarea,
 studierea documentelor,
 testele psihologice,
 examenele de laborator etc.
4) Metoda statistică. Statisticile criminalităţii nu constituie o cercetare criminologică, ci înregistrări de date „de facto”.
Criminalitatea este un fenomen social de masă, iar aici metoda cea mai potrivită este metoda statistică, care se foloseşte frecvent în criminologie. Cu
ajutorul ei este posibil de a cunoaşte mărimea şi volumul criminalităţii, dinamica şi desfăşurarea criminalității în timp, întinderea în spaţiu etc.
Statistica – privită în sensul modern al termenului ca ştiinţa interpretării faptelor prin raportare la modelele probabiliste – constituie un puternic instrument
de cercetare a problemelor criminalităţii. Ca ştiinţă a repartițiilor, statistica întrebuinţează metode şi procedee moderne, matematice, cum sînt teoria
probabilităţilor, sondajul statistic, analiza factorială ş.a. pentru observarea, prelucrarea şi analiza statistică a fenomenelor sociale, inclusiv a criminalităţii.
Există statisticile internaţionale şi statisticile naţionale.
Statisticile internaţionale au fost realizate iniţial de Interpol şi ulterior de institutele ONU specializate în prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor.
Ele realizează o analiză comparată a stării şi dinamicii fenomenului infracţional în diferite ţări.
Statisticile naţionale aparţin diverselor instituţii implicate în lupta împotriva criminalităţii. Dintre statisticile naţionale se evidenţiază statisticile elaborate
de Ministerul Justiţiei, MAI, Procuratura Generală etc.
În realitate, statisticile judiciare nu înregistrează criminalitatea reală, ci, mai degrabă, reacţia socială formală împotriva criminalităţii, înţelegînd prin aceasta
că o parte foarte importantă a fenomenului infracţional – cifra neagră – rămîne în afara tabloului statistic.
O altă problemă a statisticilor judiciare este aceea că ele produc o anumită deformare a imaginii asupra fenomenului infracţional, întrucît nu dispun de un
sistem de evaluare a criminalităţii în funcţie de gravitatea faptelor penale consemnate. Pentru a corecta această deformare, s-a propus aplicarea unui indice al
gravităţii, numit „indicele criminalităţii”.
Sistemul cel mai cunoscut este acela care are o bază social-logică de calcul. Crima nu mai este considerată ca o noţiune juridică, ci ca un „eveniment
sociologic” şi este descompusă în mai multe „subevenimente” cărora li se atribuie o valoare în funcţie de gravitate.
În concluzie, metoda statistică permite a studia nu numai volumul, densitatea şi ritmul criminalităţii, ci şi forma de dezvoltare a legităţilor care guvernează
criminalitatea în cadrul unei anumite structuri social-economice.
5) Metoda tipologică, ca una din cele mai vechi metode de cercetare criminologică, a servit în principal la:
 descrierea unui așa-numit tip criminal în opoziţie cu tipul noncriminal;
 descrierea unor tipuri particulare de criminali (profesionist, violent, escroc etc.);
 stabilirea unei tipologii criminologice a actului infracțional.
26
Metoda tipologică este prezentată în criminologia de orientare sociologică şi în cea de orientare psihologică, dar cea mai mare frecvenţă se observă în
tendinţa bioantropologică în criminologie. Autorii acestei ultime tendinţe au fost serios preocupaţi să argumenteze existenţa unui tip constituţional de infractor.
Metoda tipologică are la bază noţiunea de tip. Tipul reprezintă o combinaţie a mai multor trăsături caracteristice pentru fenomenul studiat. O grupare de
tipuri între care se repartizează diferitele trăsături caracteristice ale fenomenului studiat constituie o tipologie. Orice tipologie operează o selecţie, oprindu-se
asupra acelor trăsături care prezintă o asemenea importanţă pentru descrierea fenomenului, încît permite eliminarea tuturor celorlalte elemente ca fiind de ordin
secundar.
Tipologiile se pot clasifica în:
 tipologii specifice (printre primii creatori se numără C.Lombroso şi E.Ferri, care au încercat să demonstreze existenţa unui tip unic de criminal, prin
evidenţierea unor trăsături, considerate stigmate ale crimei);
 tipologii de împrumut;
 tipologii constituţionale;
 tipologii psihologice;
 tipologii sociale.
Rezultatele cercetărilor realizate pe baza metodei tipologice arată că nu s-au putut stabili pînă în prezent corelaţii semnificative între o anumită tipologie
şi delincvenţă, iată de ce cu ocazia celui de al VII-lea Congres Internaţional de Criminologie (Belgrad, 1973), s-au ridicat numeroase semne de întrebare şi
obiecţii cu privire la valoarea metodei tipologice în criminologie şi s-a atras atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă interpretarea extremistă a unor
cercetări pe această bază.
6) Metoda comparativă se întîlneşte în toate fazele procesului de cercetare criminologică. Se afirmă că, prin vocaţie, ca şi prin utilizare, metoda
comparativă reprezintă metoda cu cel mai larg cîmp de aplicare în ştiinţele sociale.
E. Durkheim arată referitor la metoda comparativă că: „Nu avem decît un anumit mod de a demonstra că între două fapte există o relaţie logică, un raport
de cauzalitate, acela de a compara cazurile în care ele sînt prezente sau absente simultan şi de a cerceta dacă variaţiile pe care le prezintă în aceste combinaţii
diferite de impurităţi dovedesc că unul depinde de celălalt”.
O comparaţie presupune cel puţin două elemente care urmează a fi comparate.
Printre procedeele de comparare se evidenţiază:
 procedeul concordanţei – pentru a putea determina cauza, este necesar ca prin analiza fenomenelor anterioare să determinăm elementul comun existent
în cuprinsul lor;
 procedeul diferenţelor. Ori de cîte ori un fenomen se produce în cazul în care sînt întrunite anumite condiţii, dar el nu se mai produce cînd una dintre
aceste condiţii lipseşte, atunci această presupusă condiţie constituie cauza fenomenului;
 procedeul variaţiilor concomitente – în măsura în care mai multe fenomene precedă un alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente care variază
în acelaşi fel cu fenomenul care succede, constituie cauza.
Este totuşi, o metodă care suferă de o anumită lipsă de rigoare, de aceea se recomandă ca rezultatele obţinute pe această cale să fie aprofundate şi verificate
prin intermediul altor metode de cercetare.

Tehnici de cercetare criminologică


Practica tehnicilor şi anchetelor sociale este, probabil, tot aşa de veche ca şi societatea. În istoria cunoaşterii, Herodot este, posibil, cel care semnalează
prima anchetă socială – cea referitoare la recensămîntul populaţiei şi a veniturilor populației egiptene, efectuată cu 3 milenii î.e.n.
Una din tehnicile fundamentale de percepere sistematică este observarea.
Observarea este recomandată în studierea colectivităţilor sau grupurilor cu activităţi determinate, uşor de perceput, urmărit şi studiat.
Se pot distinge mai multe tipuri de observare, cum ar fi:
1) în raport cu fenomenul studiat, relaţia observatorului cu realitatea supusă observaţiei poate fi directă sau nemijlocită şi indirectă, mijlocită (de ex.
observarea documentelor);
2) în funcţie de etapa cercetării, observarea poate fi globală şi parţială;
3) în raport cu obiectivele şi scopurile urmărite, observarea poate fi sistematizată şi nesistematizată. M.Grawitz arată că operaţia de sistematizare se poate
realiza pe două căi: fie prin clasificarea comportamentelor în categorii, fie prin notarea comportamentelor şi clasarea pe o scală de apreciere; observarea
nesistematizată este mai greu de realizat, deoarece cercetătorul nu participă la viaţa grupului studiat;
4) în raport cu poziţia observatorului faţă de sistemul studiat, observarea poate fi externă (observatorul se află în afara sistemului studiat), internă
(observatorul – în interiorul sistemului).
Observarea internă mai poartă numele de observaţie participativă și ea poate fi:
 pasivă;
 activă;
 parţială;
 totală.
Cercetarea criminologică oferă numeroase exemple de utilizare a mai tuturor tipurilor de observaţie. F.M.Thraser, pentru a observa manifestările de
comportament ale unui grup de delincvenţi, a apelat la tehnica observaţiei directe de tip participativ, anonim, activ, introducîndu-se în interiorul grupului şi
comportîndu-se ca un membru al acestuia.
Alegerea tipului de observare este determinată de un şir de factori, dintre care cei mai importanţi sînt:
 nivelul de cunoştinţe criminologice;
 natura cercetării;
 scopul cercetării;
 condiţiile concrete de cercetare etc.
Observarea se realizează de către observatori şi aici se disting cîteva categorii frecvent utilizate:
a) Cercetătorul individual realizează, de regulă, observaţia nesistematizată de tip participativ;
b) Echipa de cercetători activează în cadrul observaţiei cantitative sistematizate, se presupune colaborarea unui număr mare de specialişti;
c) Observatorul anonim poate pătrunde mai profund în intimitatea grupului, dar va fi mai limitat în posibilitatea de mişcare;
d) Observatorul cunoscut se va putea mişca şi integra fără restricţii, dar între el şi membrii grupului va exista întotdeauna un „perete” psihologic.
Principala caracteristică a acestei tehnici constă în faptul că instrumentul de bază în culegerea şi evaluarea datelor este instrumentul uman, cercetătorul
însuşi.
Unii autori fac şi alte delimitări. De ex., A.Brimo delimitează observatorul participant de participantul observator. Ultimul nu este un observator propriu-
zis, ci un membru al grupului în care el se comportă ca observator. Infracţiunea, ca faptă criminală pedepsită de lege, nu se petrece de obicei „la lumina zilei”,
în văzul tuturor.
Cunoaşterea unor astfel de fapte este în mod obişnuit ascunsă cu mare grijă, iar mediul infracţional este un mediu în care un „străin” poate pătrunde cu
greu. Cel mai adesea, criminologul poate lua contact cu infractorii numai după ce aceştia sînt descoperiţi de către organele competente.
O altă tehnică fundamentală este chestionarul, la care criminologii apelează foarte des, întrucît el poate fi utilizat în cele mai diferite scopuri. Nu este de
neglijat nici latura economică, chestionarul fiind considerat o tehnică mai puţin costisitoare în raport cu alte tehnici de investigare.
În literatura de specialitate, chestionarul nu este în mod unitar definit, unii autori considerîndu-1 ca o variantă a interviului, caracterizat prin aceea că
întrebările sînt redactate dinainte, în scris.
O definiţie vastă este cea dată de Septimiu Chelcea, după a cărui opinie, chestionarul reprezintă o „succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau
imagini grafice, cu funcţia de stimul, în raport cu ipotezele cercetării, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină
din partea celui anchetat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris”.
27
Se deosebesc următoarele tipuri de chestionar:
1) După natura informaţiei cerute. Aici se distinge chestionarul de date factuale cu întrebări ce se referă la fapte, evenimente, împrejurări şi au drept scop
identificarea persoanei sau determinarea nivelului de cunoştinţe al acesteia.
Tot aici se situează şi chestionarul de opinie, ce vizează investigarea unor factori de natură subiectivă, fiind, pentru acest motiv, mult mai dificil de realizat.
Subiecţii interogaţi pot avea opinii cu mai multe laturi asupra fiecărei probleme. De aceea, în cazul chestionarelor de opinie, formularea întrebărilor prezintă
o importanță deosebită. Orice schimbare în formulare, în succesiunea logică sau psihologică a acestora poate determina modificări importante în darea
răspunsurilor.
2) După întinderea informaţiei se disting chestionare speciale, care abordează o singură temă, şi chestionare omnibus, cu mai multe teme.
3) După momentul codificării informaţiei, chestionarele pot fi precodficate sau închise (subiectul are o singură variantă concretă de răspuns: da, nu, nu
ştiu); postcodificate sau deschise (lasă subiectului libertatea formulării răspunsului) şi mixte.
4) După modul de recoltare a informaţiei, chestionarele se împart în chestionare autoadministrate (prin poştă, prin publicare, prin extemporal) şi
chestionare administrate prin operatorii de anchetă (obţinerea datelor direct de la sursă, neinfluenţate şi nefiltrate, de către un personal specializat şi instruit
în acest scop, care în orice moment poate da explicaţiile necesare şi chiar îmbogăţi chestionarul cu observaţiile proprii).
Alcătuirea chestionarelor. Fiecare chestionar urmează să posede un şir de cerinţe privind forma de prezentare, dimensiunile, formularea întrebărilor şi
ordinea de prezentare a acestora.
Forma de prezentare: chestionarul trebuie să fie atrăgător, eficient, comod, politicos şi simplu.
Dimensiunile chestionarului trebuie să fie echilibrate, evitînd atît supradimensionarea, cît şi subdimensionarea. Limitele sale urmează a fi fixate în raport
cu tematica abordată.
Problema-cheie a oricărui chestionar o constituie formularea întrebărilor. Formulări diferite vor antrena întotdeauna răspunsuri diferite. Limbajul trebuie
să fie simplu, precis, clar, accesibil, evitînd neologisme, arhaisme, jargonul etc. O cale foarte atractivă de formulare a întrebărilor este cea sub forma unor
scurte povestiri.
În structura chestionarului, întrebările se prezintă într-o anumită succesiune. În construirea întrebărilor se foloseşte, în majoritatea cazurilor, fie tehnica
pîlniei (de la general la concret), fie tehnica pîlniei răsturnate (de la concret la general).
O altă tehnică fundamentală de explorare ştiinţifică utilizată frecvent în criminologie este interviul. Între interviu şi chestionar există multe asemănări, dar
şi multe deosebiri, ceea ce face ca ele să rămînă tehnici independente de investigare.
Interviul este o tehnică de cooperare verbală între două persoane – anchetator şi anchetat – ce permite anchetatorului să culeagă de la anchetat anumite
date cu privire la o anumită temă.
Se deosebesc următoarele tipuri de interviu:
1) în funcţie de gradul de formalism, există interviul formal (întrebările, numărul, ordinea etc. sînt prestabilite); interviul flexibil (se precizează doar tema
generală, persoana intervievată este lăsată să vorbească în legătură cu tema); interviul conversaţie sau cazual (convorbire bilaterală în scopul schimbului de
păreri) şi interviul ghidat sau concentric (se stabilesc tema şi o listă de control cu punctele esenţiale în jurul cărora se organizează interviul);
2) în raport cu modalitatea prin care sînt culese şi interpretate datele, se deosebește interviul direct (modalitatea directă de a pune întrebările şi a interpreta
rezultatele) şi interviul indirect (se utilizează o cale ocolită de culegere a datelor);
3) în dependenţă de particularităţile psihice ale persoanei, se desprinde interviul clinic. El este utilizat, cu precădere, în psihiatrie, folosit în criminologia
clinică. Examenul psihiatric al infractorului se bazează pe interviul clinic, prin intermediul căruia specialistul analizează personalitatea infractorului, începînd
a-i reconstitui trecutul pe baza mărturiilor sale;
4) în raport cu natura relaţiei, ce se stabileşte între operatorul de interviu şi persoana intervievată, se deosebește interviul sensibil (simpatia faţă de subiectul
intervievat); interviul neutru (la bază – o relaţie indiferentă faţă de subiectul intervievat) şi interviul sever (se aseamănă cu un interogatoriu în sens penal), care
se recomandă a fi evitat.
E.Sutherland a fost primul care, împreună cu un hoţ profesionist, a urmărit cariera criminală a acestuia, şi în asemenea mod a văzut diferite scheme de
comportament ale subiectului intervievat, precum şi gîndirea criminală a membrilor grupurilor din care subiectul făcea parte.
Realizarea interviului. E.Sutherland a pregătit pentru respondentul său în vîrstă de 50 de ani (care mai bine de 20 de ani a fost hoţ profesionist şi de 3 ori
a fost pedepsit la diferite termene de privațiune de libertate) un şir de întrebări criminologice, primind răspunsuri scrise. După aceasta, E.Sutherland a preparat
materialele şi a scris o lucrare, păstrînd ideile principale, precum şi, după posibilităţi, limbajul hoţului profesionist. În aşa fel a apărut un raport specific al unui
criminal profesionist. Acest raport a fost înmînat la 4 hoţi profesionişti şi 2 foşti colaboratori ai poliţiei criminale.
În consecinţă, Sutherland a ajuns la următoarele concluzii:
 Ca şi oricare alt reprezentant al unei profesii – medic, jurist, lăcătuş – hoţul profesional posedă un şir de deprinderi şi cunoştinţe, folosite pentru
planificarea şi înfăptuirea operaţiilor criminale, realizarea obiectelor furate etc.;
 Particularităţile caracteristice ale personalităţii hoţului depind de inteligența sa, de poziţia socială pe care o ocupă în interiorul grupării sale criminale;
 Criminalii se simt izgoniţi din societate şi de aceea îşi creează un subsistem de valori (în care predomină subcultura criminală).
Petro David, în anii 1974, 1975, a cercetat pe baza metodei interviului un grup format din 5 hoţi profesionişti, în vîrstă de la 20 la 35 de ani, recent eliberaţi
din locurile de detenţie.
Studiind activitatea persoanelor din lumea criminală, argumentele aduse la săvîrşirea crimelor, particularităţile individuale şi psihice etc.,
P.David a ajuns la următoarele concluzii:
 Fiecare din aceşti 5 criminali a avut o copilărie foarte grea, provenind din familii negative;
 Şcoala nu a participat la procesul de formare şi educare (de regulă, din cauza nefrecventării ei);
 Fiecare dintre ei, de mici copii, contactau intens cu grupe deviante, fiind atraşi în activităţi antisociale, furturi din magazine, consum de alcool şi
stupefiante.
 Fiecare hoţ profesionist săvîrşeşte în medie pe an 300 de furturi cu pătrundere, fiind depistat şi deferit justiţiei doar după „primele” 200-300 de crime.
Pînă la arestare, ei aveau un venit mijlociu de 500-550 de dolari americani pe săptămînă.
S-a scris mult în literatura de specialitate pe această temă, existînd şi manuale destinate operatorilor de interviuri. S-au analizat o mulţime de factori de
natură obiectivă şi subiectivă, internă sau externă, care influenţează pozitiv sau negativ desfăşurarea interviului.
De rînd cu tehnicile de mai sus, cercetarea criminologică cunoaşte şi multe alte tehnici printre care şi tehnica documentară sau tehnicile secundare.

Investigarea fenomenului criminalității


Criminologii deceniilor 6 şi 7 ai secolului trecut au reuşit o unificare, în planul obiectului de studiu, a problematicii referitoare la fenomenul de „3K”:
crimă, criminal şi criminalitate. Printre cei mai de vază exponenţi ai criminologiei din această perioadă sînt evidențiate Hermann Mannheim şi Jean Pinatel.
H.Mannheim susţine că prin criminologie, în sens restrîns, se înţelege studiul crimei, iar în sens larg, se includ penologia, metodele de prevenire a
criminalităţii, de tratament şi resocializare a infractorilor. Autorul consideră că este absolut necesară descoperirea cauzelor criminalităţii, în scopul identificării
măsurilor de luptă împotriva acestui fenomen.
J.Pinatel concepe obiectul de studiu al criminologiei în 3 planuri:
a) cel al crimei – care se ocupă de studiul actului criminal;
b) cel al criminalului – care studiază caracteristicile infractorilor şi factorii care au influenţat formarea şi evoluţia acestora;
c) cel al criminalităţii – care studiază ansamblul faptelor criminale, săvîrşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă determinată de timp.
Din punctul de vedere al raportului criminalităţii cu activitatea juridică, se disting:
1) criminalitatea relevată sau aparentă înţeleasă în sensul de criminalitate descoperită şi înregistrată în statisticile organelor penale din sistemul judiciar.
De regulă, cifra criminalităţii relevate este cu mult inferioară celei reale, întrucît nu toate delictele sînt descoperite şi nu toţi delincvenţii sînt identificaţi; de
asemenea, unele delicte nu sînt reclamate, altele nu sînt înregistrate, altele sînt retrase de către victimă etc.;
28
2) criminalitatea neagră sau ocultă, înţeleasă în sensul de criminalitate neînregistrată şi nedescoperită. Acestea sînt crimele care n-au ajuns la cunoștința
organelor și autorităților competente. Numărul acestora este cu mult mai mare față de crimele înregistrate, descoperite și judecate. În celebra sa lucrare,
„Criminalitatea gulerelor albe”, E.Sutherland demonstra existenţa unui volum de ilegalitate în anumite afaceri comerciale şi profesiuni din societatea
americană. După părerea lui, costul economic al delapidărilor, fraudei asupra consumatorului, afacerilor politice necinstite, comise de înalţi funcţionari,
depăşeşte, probabil, costul economic al delictelor obişnuite.
La un loc cele două nivele ale criminalităţii constituie criminalitatea reală. Ea reprezintă adevărata dimensiune a fenomenului de criminalitate, întrucît
grupează ansamblul abaterilor şi încălcărilor penale săvîrşite într-o anumită comunitate socială şi într-o anumită perioadă. Chiar dacă unele delicte şi crime nu
sînt descoperite din diferite motive, totuşi ele au fost comise în realitate, producînd o serie de prejudicii valorilor şi relaţiilor sociale, drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor.
În criminalitatea reală se include şi criminalitatea judecată, ce reprezintă acea parte a delincvenţei care este sancţionată, judecată de instanţele penale care
au pronunțat o hotărîre penală definitivă. Volumul ei este mult diminuat, întrucît nu toate delictele înregistrate şi descoperite ajung să fie judecate. Unele delicte
sînt graţiate şi amnistiate, altele nu se sancţionează datorită împlinirii termenelor legale de prescripţie etc.
Toţi autorii sînt de acord că eforturile criminologiei nu se pot limita numai la investigarea criminalităţii cunoscute. Posibilităţile actuale de investigare şi
prognoză pot oferi date şi mijloace de luptă eficiente împotriva fenomenului infracţional în întregul său.
Considerînd criminalitatea ca un fenomen complex, cu multiple determinări, aflat în continuă evoluţie, criminologia contemporană tinde spre o orientare
realistă şi pragmatică.
Cu toate că ea nu a reuşit să descopere legităţi pe deplin controlabile ale apariţiei şi evoluţiei criminalităţii, totuşi este singura disciplină socială care
studiază criminalitatea în totalitatea sa şi este singura în măsură să sintetizeze instrumentajul profilactic şi de combatere necesar.

Tema: CONCEPȚII ȘI TEORII CLASICE ASUPRA CRIMINALITĂȚII


Instituția privată și formele de limitare ale răzbunării

Gîndirea lumii antice: Grecia Antică

Gîndirea lumii antice: Roma Antică

Gîndirea lumii antice: China Antică

Rolul religiei în lupta împotriva criminalității

Criminalitatea în Moldova medievală și Țara Românească

Școala clasică sau beccariană


29

Premisele apariției școlii pozitiviste italiene

Principiile școlii pozitiviste italiene

Școala pozitivistă italiană

Școala sociologică a lui Emile Durkheim

Școala mediului social. Școala lioneză

Școala interpsihologică

Școala cartografică (geografică)

Curentul psihologic clasic


30

Freudismul

Secţiunea IV
RAPORTURILE CRIMINOLOGIEI CU ALTE DISCIPLINE
(JURIDICE ŞI NEJURIDICE)
1.4.4. Criminologia în învăţămîntul universitar
Vom încerca aici să oferim o imagine a modului în care este organizată preda¬rea criminologiei în diferite cicluri din învăţămîntul universitar.1
Printre ţările europene cu o puternică tradiţie în criminologie evidenţiem Ita-lia, Franţa şi Belgia.
Italia. Adesea se afirmă că ştiinţa criminologiei s-a născut în Italia cu şcoala pozitivistă reprezentată de C.Lombroso, R.Garofalo şi E.Ferri.
Predată iniţial la facultăţile de drept şi medicină, în ultimele decenii se înre-gistrează o sporire considerabilă a numărului de catedre de criminologie şi la
alte facultăţi ca sociologia, psihologia, ştiinţele politice şi ştiinţele economice. Există, de asemenea, organizat un doctorat în criminologie. Un rol esenţial în
formarea pro¬fesională a criminologilor îl au şcolile de specializare în criminologie clinică de pe lîngă facultăţile de medicină din Genova, Milano, Modena,
Bari, Chieti. Avînd o durată de trei ani, specializarea se adresează celor ce au o licenţă în drept, medicină, sociologie, psihologie, pedagogie, ştiinţe politice,
litere şi filosofie. Absolvenţilor li se asigură o calificare superioară pentru a lucra în acele activităţi al căror scop îl constituie prevenirea şi tratamentul
delincvenţei.
Franţa. în Franţa criminologia este predată cu precădere la facultăţile de drept. Există însă şi „filiere specializate” în cadrul programelor de diplomă pentru
studii aprofundate, de diplome de studii superioare specializate, unele universităţi orga¬nizînd şi seminare speciale de doctorat. Principalele universităţi care
posedă filiere specializate sînt: Aix - Marseille, Bordeaux, Grenoble, Montpellier, Nancy, Pau, Poitiers. Studenţii sînt, în cea mai mare parte, viitori jurişti,
psihologi sau medici.
Belgia. Criminologia belgiană, născută din uniunea dintre drept şi medicină, a dobîndit de foarte timpuriu dimensiunea unei ştiinţe interdisciplinare. încă
în 1890, Henri Jaspar a înfiinţat un cerc de criminologie la Universitatea Liberă din Bruxelles. Cercul era condus de renumitul jurist Adolphe Prins şi de
psihiatrul Paul Heger.
în anul 1921 se înfiinţează o şcoală de criminologie şi poliţie tehnică pe lîngă Mi¬nisterul de Justiţie. Acest moment este considerat ca naşterea
criminologiei ca o discipli¬nă de învăţămînt pentru magistraţi ca şi pentru cei ce lucrează în poliţie şi penitenciare.
în 1929 la Louvain, în 1936 la Bruxelles, în 1977 la Gînd şi Liege, în cadrul fa¬cultăţilor de drept sînt înfiinţate şcoli de criminologie. Aceste şcoli erau
considerate ca centre de specializare a juriştilor şi a altor specialişti - medici, psihologi, psihiatri etc. Licenţa specială în criminologie pe care aceste şcoli o
acordau, se adăuga celei de bază, asigurînd o pregătire superioară celor interesaţi în studiul delincvenţei şi justiţiei penale.
începînd cu anul universitar 1968-1969, Universitatea Catolică din Louvain a introdus un program academic complet în criminologie. Astfel, criminologia
a deve¬nit o ştiinţă de bază, cu un program de studiu de patru ani, finalizat cu o diplomă de licenţă în criminologie. în următorul deceniu, numărul studenţilor
la criminologie a crescut foarte mult. Cercetările recente destinate acestui aspect relevă că solicitarea criminologilor pe piaţa forţei de muncă este foarte mare.
Statele Unite ale Americii. în SUA de la începutul secolului şi pînă în pre-zent domeniul criminologiei se divizează în două părţi: acela al criminologiei,
ca disciplină ştiinţifică, şi acela al justiţiei şi educaţiei specializate (ca profesie). Ca re¬zultat, colegiile, universităţile şi organizaţiile profesionale menţin aceste
distincţii, criminologia ca ştiinţă şi profesie de specialist în justiţie penală, dezvoltîndu-se în paralel, dar în strînsă interdependenţă.
Aşa, programele universitare destinate formării specialiştilor injustiţie penală cuprindeau cursuri de drept, administrare şi criminologie.
Canada. în Canada (în special în provincia Quebec), criminologia ca discipli¬nă universitară şi ca profesiune ocupă un loc deosebit. în 1960, în cadrul
departa¬mentului de sociologie al Universităţii din Montreal, s-a creat o secţie de învăţămînt criminologie. în 1961, aceasta se transformă în departament
autonom în cadrul fa¬cultăţii de ştiinţe sociale, iar mai tîrziu s-a schimbat în şcoala de criminologie.
Şcoala de criminologie de la Montreal a organizat un ciclu complet de învăţă¬mînt - licenţă, masterat, doctorat -, devenind principala furnizoare de
profesionişti în criminologie. Ulterior, prin iniţierea unor programe de specializare, prin invita¬rea ca profesori a celor mai reputate personalităţi ale
criminologiei mondiale, prin organizarea de conferinţe şi seminare, a căpătat renume internaţional, fiind consi¬derată în prezent una dintre cele mai prestigioase
instituţii de învăţămînt superior în criminologie. O contribuţie importantă la progresul ştiinţific al criminologiei în Canada îşi aduc Societatea Canadiană de
Criminologie şi Centrul de Criminologie Comparată de la Montreal.
Cu regret, în Republica Moldova nu există un învăţămînt criminologie auto-nom şi niciun institut de cercetare în acest domeniu. Criminologia a fost
introdusă abia în anii ’70 ai secolului trecut, în facultăţile de drept, ca disciplină de un semes¬tru. Progresul disciplinei este mult frînat şi din cauza că, spre
deosebire de alte ţări est-europene, care, odată cu introducerea criminologiei în învăţămîntul universitar, au înfiinţat şi unele unităţi specializate de cercetare
în acest domeniu (centre, insti¬tute, consilii), în Republica Moldova nu s-a produs o asemenea schimbare.

Capitolul II
CONCEPŢII ŞI TEORII CLASICE ASUPRA CRIMINALITĂŢII
31
Secţiunea I
ISTORICUL GÎNDIRII ASUPRA CRIMEI ŞI CRIMINALITĂŢII
PÎNĂ LA APARIŢIA CRIMINOLOGIEI
2.1.1. Originile criminologiei
Cercetînd obiectiv şi lucid criminalitatea, nu putem ignora constatarea că acest fenomen are caracter istoric, că el apare pe o anumită treaptă a dezvoltării
sociale.1 Oamenii de ştiinţă care au studiat societatea primitivă constată că cinstea, corec¬titudinea, solidaritatea umană, respectul faţă de valorile colectivităţii
umane erau definitorii pentru moravurile acelei orînduiri sociale.2 Darwin, notînd impresiile din călătoriile sale în jurul lumii, arată că unul din locuitorii Ţării
de Foc, primind în dar o pătură de lînă, a rupt-o în bucăţi egale, ca fiecare membru al colectivităţii să primească o fîşie.3 Disciplina şi ordinea se întemeiau pe
regulile de convieţuire socială ale colectivităţii umane.
Primele preocupări pentru pedepsirea unor comportamente individuale con-siderate periculoase au fost determinate de necesitatea autoprotejării
comunităţi¬lor umane constituite în condiţii naturale vitrege care le ameninţau supravieţuirea. Atunci cînd un membru al unei grupări sociale (familie, clan,
trib) facea un rău de orice natură unui membru al unei alte grupări sociale, familia, clanul, tribul din care facea parte agresorul, suferea răzbunarea exercitată
de gruparea socială din care facea parte victima. în asemenea condiţii, în mod firesc, reacţia grupului aflat în pericol a fost severă la adresa celor care, prin
acţiunile lor, sporeau starea de risc.
Răzbunarea, avînd un caracter colectiv, se baza pe responsabilitatea colec-tivă, ceea ce însemna că gruparea socială din care facea parte „infractorul” răs-
pundea pentru acţiunea acestuia. Totodată, răzbunarea avea un caracter nelimitat. Aceasta a făcut să se agraveze conflictele ce apăreau între grupările sociale,
care aveau drept consecinţă slăbirea forţelor beligerante. Din această cauză, în vederea conservării speciei umane, a apărut necesitatea limitării într-un fel a
acestei răz-bunări.
Formele cele mai răspîndite de limitare a răzbunării private au fost:
1) Abandonul noxal. Gruparea socială (familia, clanul, tribul) îl preda pe cri-minal grupării adverse.
2) Talionul reprezenta dozarea pedepsei în raport cu gravitatea faptei1 şi este exprimată în „legea talionului” care răzbate prin negura timpului pînă în
Babilonul civilizat al regelui Hammurabi (1728-1686 î.e.n.).2
3) învoirea pecuniară. Răzbunarea privată era tarifată în valori materiale. Această formă de limitare a răzbunării private o întîlnim, mai tîrziu, în Grecia
An-tică şi Roma Antică. în acest sens, îl amintim pe Homer care a arătat că pe scutul lui Achile era gravată o figură desemnînd modul de rezolvare a conflictului
dintre doi tineri prin darea unei sume de bani.3
Totuşi, munca în comun a făcut să se nască între oameni relaţii de convie-ţuire bazate pe încredere, cinste, dreptate şi echitate socială. De aici rezultă că
nu se poate pune problema întîilor origini ale criminologiei în societatea primitivă. Criminalitatea, ca fenomen social, nu apare decît mult mai tîrziu, odată cu
des-compunerea societăţii primitive şi cu statornicirea în comportamentul oamenilor a relelor din cutia Pandorei, cum sînt: minciuna, dispreţul, egoismul, ura,
răuta¬tea etc.
Acest fenomen - criminalitatea - apare în societatea antică, în care s-au în-temeiat statul şi dreptul, autoritatea statului avînd capacitatea instituirii normelor
juridice penale, specifice incriminării actelor antisociale.
Unii autori arată că nu există o singură criminologie, ci mai multe, şi anume criminologia fiecărei epoci istorice şi a orînduirilor sociale respective.4

2.1.2. Gîndirea lumii antice


Problematica crimei şi a autorului ei a preocupat gîndirea umană cu mult în-aintea apariţiei criminologiei ca ştiinţă. „Preocupările şi cercetările
criminologice sînt concomitente cu apariţia omului în societate” - afirma Petre Pandrea.5
Deşi criminologia s-a constituit ca ştiinţă destul de tîrziu (sec. XIX), preo-cupări, idei sau diverse explicaţii pe marginea criminalităţii s-au exprimat în
toate sectoarele gîndirii umane: filosofie, politică, literatură etc.
Mărturie stau, în acest sens, operele filosofice şi literare ale antichităţii, unde tema crimei a constituit, din totdeauna, izvor de genială inspiraţie.
Grecia Antică. în operele literare şi filosofice din Grecia Antică, crima şi con¬secinţele ei periculoase au constituit obiectul unor judecăţi demne de
începuturile ştiinţei „criminologiei clasice empirice”.6
Primele explicaţii ce s-au dat fenomenelor, proprietăţilor, obiectelor din lumea înconjurătoare au avut un pronunţat caracter mistic, creîndu-se în acest fel
marile mituri privind geneza lumii.
Dovezi, în acest sens, reprezintă lucrările lui Sofocle - Antigona şi Oedip. în Oedip, autorul prezintă complexul generat de împrejurarea în care Oedip îşi
ucide tatăl şi se căsătoreşte cu mama sa. Tragedia lui Oedip a fascinat generaţii de creatori din cele mai diferite domenii.
Sofocle este acela care a arătat că sursa crimei o reprezintă soarta omului, destinul.
Poetul Hesiot (sec. VIII-VII î.e.n.) în poemul „Munci şi zile” are preocupări criminologice, arătînd că sursa tuturor relelor o constituie nedreptatea socială.
Anaximandru (sec. VI î.e.n.), Xenofon (sec. VI î.e.n.), Heraclit (sf. sec. VI î.e.n./ înc. sec. V î.e.n.), Parmenide (sec. VI î.e.n.), Anaxagora ş.a. manifestă o
atitudine dezaprobatoare faţă de crimă şi consecinţele sale, dar nu reuşesc să-şi explice originile criminogenezei.
Pitagora arată că numărul este esenţa tuturor lucrurilor. El a elaborat o ştiinţă a numerelor şi o doctrină a sufletului. în concepţia sa, sufletul este format
din spiri¬tul raţional (ce are legătură cu manifestările exterioare şi are rolul de a le înţelege), şi spiritul intelectual (independent de voinţă, spirit în stare pură).
Sufletul este for¬mat din cinci trepte:
- nonconştientul;
- inconştientul;
- subconştientul;
- conştientul şi
- supraconştientul.1
Parcurgerea celor cinci trepte are loc prin tehnica educaţiei şi prin ea se ajunge la cunoaşterea de sine („Cunoaşte-te pe tine însuţi”).
Pitagora a fost preocupat şi de fenomenul criminalităţii, afirmînd referitor la noţiunile de crimă şi criminal: „Veneraţi ştiinţa numerelor, pentru că viciile
şi cri-mele nu sînt altceva decît greşeli de calcul”.2
Democrit (sf. sec. V/încep. sec. IV î.e.n.) a susţinut că atomul este esenţa tutu¬ror lucrurilor. Pornind de la atom, de la materie şi impulsuri, autorul ajunge
pe calea mişcării la bazele biologiei şi la antropologie pozitivă.
Democrit a dezvoltat ideile influenţei educaţiei asupra criminalităţii, fiind unul dintre iniţiatorii profilacticii victimologice, efectuate cu ajutorul măsurilor
educa¬tive. El declara că educaţia corectă poate asigura omul şi averea sa de la atentate criminale.3
Socrate (sec. V î.e.n.) pune omul în centrul dialogurilor sale, considerînd că crima este rezultatul ignoranţei; ignoranţa este sursa crimei, iar criminalul
ignoră că este ignorat. Socrate face legătura între moralitate şi raţiune, considerînd că ră-dăcinile criminalităţii se află în proasta educaţie a tineretului şi în
imperfecţiunea societăţii.1
In unul din izvoarele acelei epoci — Sparta —, s-a format un sistem original de influenţare asupra relaţiilor obşteşti. Căsătoria era considerată o instituţie
ce avea un unic scop: „producerea” cetăţenilor sănătoşi din punct de vedere fizic şi moral. Statul controla foarte activ procesul de educaţie al generaţiei în
creştere; alegea perechile ce urmau a se căsători; anula căsătoriile în care timp de cîţiva ani nu se năşteau copii; numărul copiilor în familie era strict reglementat;
copiii născuţi cu defecte fizice erau lipsiţi de viaţă şi aceasta nu se considera infracţiune.2
Sparta a demonstrat întregii lumi că relaţiile familiale şi procesul educativ al copiilor poate fi controlat destul de efectiv de către stat în diferite scopuri,
inclusiv cel al preîntîmpinării criminalităţii. Investigaţiile criminologice ale cercetătorilor americani au confirmat că familia are rezerve puternice de influenţă
asupra crimi-nalităţii. Desigur, astăzi statul nu poate impune pe nimeni să se căsătorească, dar să asigure cetăţenilor săi un învăţămînt profesionist şi să-i
asigure cu locuri de muncă este o problemă de competenţa statului.3
Platou (427-347 î.e.n.) este primul gînditor al antichităţii care sesizează faptul că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăşi, ca reacţie la răul provocat
prin fap¬ta antisocială, ci trebuie orientată către un scop care să constituie temeiul juridic şi filosofic al aplicării acesteia. Scopul identificat de marele filosof
antic este şi astăzi modern - prevenirea săvîrşirii altor crime în viitor.4
32
In dialogul consacrat lui Protagoras, Platon arată „... căci nimeni nu pedepseşte pe cei care săvîrşesc nedreptatea numai şi numai pentru acest lucru, anume
pentru că au greşit, cel puţin în cazul că cineva nu se răzbună ca un animal Iară judecată; cel care însă încearcă să pedepsească cu judecată nu pedepseşte pentru
greşeala comisă - căci lucrul săvîrşit nu se poate îndrepta - ci pentm viitor ca să nu mai repete greşeala nici el, nici altul, văzînd că acesta este pedepsit”.5
Această idee a fost reluată şi dezvoltată de filosoful şi scriitorul latin Seneca (sec. IV î.e.n. - 65 e.n.): „Căci, după cum spunea Platon, niciun om înţelept nu
pedepseşte pentm că s-a săvîrşit o faptă rea, ci pentm că ea să nu fie repetată”.6
în opera sa asupra legilor, Platon consideră că „oricine va face rău altuia prin furt sau violenţă, va plăti persoanei lezate, în orice caz o amendă întotdeauna
egală cu prejudiciul pînă la indemnizarea completă. El va plăti de asemenea, pentru acest delict, o penalitate suplimentară în scopul îndreptării sale”.1
Aceste idei constituie esenţa prevenirii generale şi prevenirii speciale.
în lucrarea „Statul”, Platon are preocupări privind organizarea instituţiilor sta¬tale, sistemele juridice, valorile morale, arătînd că acestea urmează să fie
organi¬zate în asemenea mod, încît dreptul penal să nu mai existe. Platon a fost printre primii care a efectuat investigaţii sociologice asupra fenomenului
criminal, arătînd că legile statului se încalcă atunci cînd ultimul este bolnav. Principala cauză a bolii statului este prăpastia dintre bogaţi şi săraci. în scopul
evitării conflictelor sociale şi stopării fenomenului criminalităţii, Platon a propus ca legislatorul să stabilească limitele sărăciei şi bogăţiei. Aşa, averea celor
mai bogaţi şi înstăriţi trebuie să de¬păşească doar de patru ori averea celor mîi săraci. După trecerea a două milenii, cercetările economice ale profesorului
L.Abalkin au confirmat justeţea presupune¬rilor lui Platon.2
Unul din discipolii lui Platon, Aristotel (384-322 î.e.n.) a reflectat asupra problemei criminalităţii, arătînd că una din cauzele principale este sărăcia şi mi-
zeria socială. „După cum omul în perfecţiunea sa este cea mai nobilă dintre fiinţe, în aceeaşi măsură, lipsit de lege şi dreptate, este cea mai rea dintre toate”,
spu¬nea Aristotel.3 El condamnă cultul îmbogăţirii, arătînd că cele mai mari crime se săvîrşesc din tendinţa spre lux şi bogăţie, şi nu din lipsa obiectelor de
prima necesitate.
Printre măsurile de influenţă asupra criminalităţii Aristotel menţiona, în mod deosebit, următorii factori sociali:
- organizarea corectă a instituţiilor statale;
- stabilirea legilor;
- supremaţia legilor asupra persoanelor cu funcţii de răspundere;
- lupta cu corupţia (o măsură foarte efectivă şi astăzi, propusă de el, ar fi inter¬zicerea de a ocupa mai multe funcţii de către o singură persoană);
- dezvoltarea economiei, ce ar asigura un nivel înalt de viaţă şi trai al membri¬lor societăţii. Sărăcia individului poate influenţa comportamentul deviant
al acestu¬ia. Sărăcia îngrozitoare a individului poate duce la distrugerea societăţii.
Aristotel evaluează importanţa rolului preventiv al pedepsei, formulînd o ade¬vărată teorie explicativă a crimei, considerînd că aceasta se va comite atunci
cînd făptuitorul nu va risca să fie pedepsit sau pedeapsa va fi inferioară avantajelor pe
care crima le aduce; totodată, cele mai bune legi vor fi fără de folos, dacă cetăţenii nu vor fi educaţi în spiritul respectului faţă de lege.
Roma Antică, activitatea filosofică a căreia s-a născut prin importul filosofiei greceşti pe un teren ocupat deja de drept, retorică şi religie, a dat un ex. clasic
de educaţie a cetăţenilor.
Roma Antică a preluat experienţa Spartei, unde arta militară şi pregătirea per¬manentă de război au devenit o normă a vieţii sociale. Ca rezultat, toate
sferele vieţii serveau unui scop unic - întărirea statului. Această perioadă a fost numită de către istorici drept „secolul de aur” al marii civilizaţii. Anume despre
această perioadă Ti- tus Livius scria: „Niciodată nu a existat un stat, în care lăcomia şi luxul să pătrundă atît de tîrziu, iar sărăcia şi cumpătarea să fie o onoare”.1
Roma, sub aspectul gîndirii, era dominată de o înţelepciune practică, con-cretă, avînd foarte puţine înclinaţii spre abstract. In acest sens, un ex. viu îl
reprezintă educaţia religioasă a cetăţenilor, educaţie foarte pragmatică. Cel mai mare filosof al Romei Antice - Cicero, arată că credinţa în dumnezei aduce cu-
minţenie, ceea ce este de folos statului.2 El, Marcus Tullius Cicero (sec. V î.e.n.), a creat o operă filosofică de mari proporţii, ajungînd la concluzia că
înţelepciunea imobilizează activităţile omeneşti datorită ataşamentului faţă de ea, conducînd la filosofie. Ca jurist, Cicero a studiat legile, sesizînd caracterul
de autoritate ra-ţională a autorităţii legilor şi a arătat că legile trebuie făcute în aşa fel, încît în cazul în care se comite o crimă să se poată crea posibilitatea
aplicării unei pedepse corespunzătoare.
Inegalitatea socială avea privilegiile ei în viaţa statului. Cu cît cetăţeanul era mai bogat, cu atît el exercita funcţii mai complicate. Aşa, pătura cea mai
înstărită purta denumirea de „călăreţi”. Avuţia le permitea procurarea amuniţiei destul de costisitoare (cal de luptă, arme de atac, mijloace de apărare) şi în
legiunea romană ei ocupau locurile de frunte. Păturile foarte sărace nici nu erau admise în serviciul militar şi în aceasta exista o echitate, doar ei prestau cele
mai grele munci. Cu regret, în zilele noastre tabloul este diametral opus.
în perioada guvernării lui Pompei, în Roma Antică a fost efectuat unul din primele experimente criminologice, cînd piraţii prinşi în Marea Mediterană nu
au fost omorîţi, ci împrăştiaţi prin întreaga ţară şi împroprietăriţi cu pămînt. Cu timpul, ei au devenit slujitori fideli ai statului. Despre această experienţă Plutarh
scria: „Pompei a reieşit din aceea că omul, după natura sa, nu este săl¬batic. Chiar şi cele mai crude fiare, văzînd că cu ele se comportă bine, îşi pierd
cruzimea...”3
Iulius Cezar a realizat, la fel ca şi Pompei, cîteva idei criminologice, prin înăsprirea pedepselor faţă de cei bogaţi. După mărturiile unui contemporan, Cezar
a introdus confiscarea completă a averii în cazul săvîrşirii omuciderii, iar pentru alte categorii de crime - jumătate din avere.1 Intuiţia nu l-a înşelat pe
Cezar: anume abuzurile şi luxul au devenit, mai tîrziu, una din cauzele căderii marelui imperiu.
Urmaşul cui Cezar — August — a introdus în practică o metodă utilizată şi as¬tăzi: folosirea armatei în scopuri poliţieneşti, prin patrularea străzilor
oraşului de către gărzi de legionari, ceea ce a devenit un mijloc efectiv de luptă împotriva fur¬turilor, jafurilor şi tîlharilor.
Gîndirea Romei Antice a fost puternic influenţată de platonism şi aristote- lism. Acest lucru se observă în esenţa lui Lucreţiu (anii 50 î.e.n.), Horaţiu
(ultimii ani î.e.n.), Ovidiu, Seneca (sec. I e.n.), Vitruviu, Marc Aureliu ş.a. De ex., Seneca, care era considerat cel mai mare moralist al Romei antice, puternic
in-fluenţat de Platon, a fost printre cei ce s-au preocupat de dreptul de a pedepsi şi a fundamentat acest drept, susţinînd posibilitatea dispariţiei totale a
fenomenului criminal.
India
Gînditorii indieni au arătat prezenţa pretutindeni a unei realităţi unice, întregi, dominante asupra tuturor fenomenelor, proprietăţilor şi obiectelor cu caracter
trecător. Ei predicau o detaşare completă a omului de lumea exterioară, de pasiuni, de vicii, de dorinţe, pentru a obţine, în acest fel, starea de armonie interioară,
de libertate sufle¬tească.
Ducînd un mod de viaţă ascetic, gînditorii afirmau posibilitatea descoperirii divinităţii în centrul actului de abstracţie. Primele izvoare, în acest sens, au
fost Upanisadele, care cu 2.500 de ani în urmă au confirmat principiul universului în fiecare suflet omenesc.
Concepţia hindusă a fost printre primele ce s-a preocupat de aplicarea inevi¬tabilă a pedepselor. In cadrul ciclului reîncarnărilor succesive ale omului,
stăpînul morţii îl obligă pe criminal să petreacă o perioadă lungă de timp în suferinţe, dureri, după care acesta este transformat într-un animal inferior.
Născut mai tîrziu, budismul s-a preocupat, în special, de suferinţele oame-nilor. Accentul era pus pe meditaţiile lungi asupra durerii care pornea de la ideea
negării dorinţei de a trăi.
Comparativ cu aceasta, gîndirea din China privind crima, criminalul şi pe-deapsa este puternic influenţată de concepţia filosofică ce stabileşte legătura
dintre organizarea socială şi organizarea raţională. Unul dintre cei mai mari gînditori chi¬nezi - Confucius - spunea că „Ceea ce nu îţi doreşti pentru tine, să
nu doreşti să faci altuia”.
înţelepciunea chineză era o înţelepciune concretă şi practică, avînd la bază simbolurile Yang şi Yin, ce reprezintă cuplul opoziţiei şi al comunicării supreme.
Gînditorii chinezi au avut preocupări criminologice privind eficacitatea pe-depselor, imaginîndu-şi căinţa. Aşa, la intrarea în locurile de judecată era aşezată
o piatră de o frumuseţe rară. Criminalul era lăsat să stea un timp în faţa acestei pietre pentru a-i examina formele, frumuseţea culorilor, respectiv armonia
naturii. După aceea, criminalul facea comparaţie între urîţenia faptei sale şi frumuseţea obiectului sfînt, moment în care îşi dădea seama de caracterul negativ
al faptei comise şi începea să se căiască. în aşa mod, prin actul de căinţă, criminalul putea fi recuperat şi folosit la diferite lucrări de interes public, putînd fi
reintegrat în societate.1
Evul Mediu. Perioada ce a urmat după căderea Imperiului Roman în istorie a primit denumirea de „Evul Mediu”. în această perioadă, gîndirea era
predominată de cruzimea fără margini în aplicarea pedepselor şi de dogmatismul religios.
Un număr mare de temple adăposteau gînditori, aplecaţi asupra scrierilor creş¬tine, în care se acceptă pedeapsa cu moartea. De ex., „Exodul” arată că,
dacă un om, acţionînd cu premeditate, comitea un omor, aveai dreptul să-l scoţi din alta¬rul său pentru a-1 omorî.
33
Unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai gîndirii criminologice creştine din acea perioadă a fost Sfîntul Augustin (Avreliu Augustin - 354-430 e.n.). El
s-a preocupat, în primul rînd, de ideea ordinii şi a totalităţii, sesizînd că oamenii se împart în oameni buni şi oameni răi. Avînd în vedere aceste premise, el
ajunge la concluzia că oamenii răi nu pot să afecteze şi nu vor afecta perfecţiunea ordinii, întrucît, la fel ca oamenii buni, şi ei nu sînt altceva decît creaturi ale
lui Dumnezeu, care coexistă cu ceilalţi pentru că aşa vrea Dumnezeu.
Sfîntul Augustin a încercat să pătrundă în esenţa „răului”: „De unde provine răul, dacă tot ce a creat Dumnezeu este bazat pe binefacere”.2
Sfîntului Augustin îi aparţin idei criminologice de o importanţă deosebită, ca rolul coparticipanţilor în geneza criminalităţii, motivaţia infracţiunilor etc.
Un rol deosebit este atribuit caracterului educativ al pedepselor. în concepţia sa o pedeapsă nu poate urmări distrugerea vinovatului, ci îndreptarea lui. Critica
sa asupra luptelor de gladiatori, cînd mii de oameni se bucură de durerea şi suferinţele luptătorilor, este şi astăzi actuală, în special în cinematografie.
Un rol deosebit îi revine inchiziţiei, care pentru confirmarea activităţii sale a întreprins un şir de cercetări privind natura crimelor. Teoreticienii inchiziţiei
au dat noţiunea de criminal, definindu-1 ca slujitor al diavolului, arătînd că fi¬ecare criminal este marcat cu anumite semne: piele albă şi fină, diferite semne
pe corp etc.
în anul 1486, călugării-inchizitori Ia. Sprengher şi G.Institoris au publicat o directivă, un îndreptar de luptă împotriva criminalităţii — „Ciocanul
vrăjitoarelor”3,
în care au fost analizate aspectele teoretice ale comportamentului diavolicesc în acţiunile oamenilor, elaborate diferite aspecte ale procesului inchizitoriu,
inclusiv torturile, măsurile de pedeapsă etc.
Cel mai uman tip de pedeapsă era considerată arderea pe rug, care în cazuri excepţionale după cum erau considerate circumstanţele atenuante (vîrsta
fragedă, căinţa sinceră, divulgarea complicilor), era înlocuită prin sugrumare şi apoi ardere pe rug. în cîteva secole, inchiziţia spaniolă a omorît mai bine de
300 mii de oameni, dintre care 30 de mii au fost arşi pe rug.1
Sfîntul Toma D’Aquino (1225-1274) a arătat că geneza crimei se află în pă-cat, respectiv în păcatul originar care este cauza şi expresia tuturor manifestărilor
antisociale. El a preconizat pentru suprimarea criminalilor aplicarea pedepsei cu moartea, susţinînd că aceştia nu pot fi reeducaţi, ci trebuie stîrpiţi pur şi
simplu. Sînt interesante şi concepţiile lui Toma D’Aquino referitoare la un tip de infrac-ţiuni deosebit - infracţiunea puterii. Reacţia la aceste infracţiuni
săvîrşite de cei mai bogaţi în baza legilor este insuficienţa aplicării legii, fiindcă ea reprezenta voinţa clasei dominante economic. în asemenea mod rămîneau
doar măsurile ra-dicale: „dacă conducătorul statului îşi încălca obligaţiunile sale sfinte în faţa po-porului şi a lui Dumnezeu, atunci el poate fi înlăturat de la
conducerea statului pe cale violentă. Oamenii nu au altă ieşire, doar conducătorul se află deasupra legilor şi nu se supune lor.”2 .
Trebuie remarcat că biserica s-a preocupat îndeaproape de studiul criminalită¬ţii în general, referindu-se atît la cauzele şi condiţiile generatoare sau
favorizatoare, precum şi la personalitatea infractorului şi la natura pedepselor.3 în această perioadă criminalitatea a crescut în mod îngrijorător, multe crime
fiind comise din rîndul feţelor bisericeşti, lucru recunoscut chiar de ei.
Acesta ar fi unul din motivele pentru care reprezentanţii bisericeşti s-au preo¬cupat de aceste probleme, prin adoptarea de măsuri şi mijloace de drept
bisericesc. De ex., la cel de al doilea Conciliu de la Luteran s-a hotărît că sînt interzise crimele pe o perioadă cuprinsă între ziua de miercuri seara şi luni
dimineaţa, sub sancţiunea unei pedepse mai aspre decît cea obişnuită. La cel de al treilea Conciliu de la Luteran unul dintre inventatorii inchiziţiei - Papa
Inocenţiu - a recunoscut că instituţia clerului este cea care se face răspunzătoare de toate crimele, influenţînd întregul comportament criminal.
Fenomenul criminal atingînd proporţii cu adevărat spectaculoase, biserica, în¬grijorată, a luat măsuri în vederea limitării lui. Astfel, prin Edictul dat de
Papa Paul IV s-a hotărît distrugerea unei localităţi în întregime - Montefortino de lîngă Roma, considerată a fi un cuib de hoţi, tîlhari şi asasini. Edictul a permis
ca orice persoană să poată ucide nepedepsit pe oricare membru al acestei localităţi.
Idei valoroase pentru criminologie a avut şi Siger Brabant, care a fost pre-ocupat de definirea acţiunii de libertate a omului, idee prin care anticipa teza „li-
berului arbitru” a lui Cesare Beccaria. Brabant arăta că omul are un drept de op-ţiune între a urma drumul săvîrşirii infracţiunilor, devenind astfel criminal, şi,
respectiv, drumul spre un comportament adecvat regulilor din societate, a unui comportament licit.

2.1.3. Criminalitatea în Moldova şi Ţara Românească


în uniunile triburilor patriarhale s-au constituit primele premise ale întemeierii statului şi dreptului geto-dac. Aceştia sînt primii germeni ai criminologiei
societăţii
antice în Moldova şi Ţara Romînească.
Societatea organizată în statul întemeiat de regele Burebista începe a re¬curge la incriminarea faptelor care constituie infracţiuni şi astfel apare domeniul
criminalităţii format din ansamblul faptelor ilicite, numite „belagines”. Legile „belagines” au fost instituite de statul geto-dac pe baza poruncilor regilor şi ma-
rilor preoţi geto-daci şi reprezentau cadrul necesar apărării societăţii contra cri-minalităţii.
Textele vechilor autori, între care şi cele ale lui Iordanes, Herodot, Strabo, Tucidide şi altele, oferă date concludente privind criminalitatea agresorilor
străini, mai ales a sciţilor, macedonenilor, bastamilor şi cehilor, atraşi de bogăţiile imense ale geto-dacilor.1
Criminalitatea acelei epoci este puternic marcată de agresiunea militară contra poporului geto-dac, soldată cu ocuparea unei părţi importante a teritoriului
Daciei şi înlocuirea în mod samavolnic a organizării politice autohtone cu organele şi legile Romei. Ca rezultat al acestei agresiuni militare, au fost distruse
oraşele şi cetăţile militare, între care şi Sarmizegetusa, decapitat regele Decebal, care a preferat sinu¬ciderea în schimbul prizonieratului.
Potrivit dreptului penal din acea epocă, guvernatorul Daciei era investit cu jus gladii, adică cu dreptul de a pronunţa condamnări la moarte pentru crime.2
După retragerea autorităţilor romane, în anii 271-275 (e.n.), poporul daco-ro- man din fosta provincie imperială şi-a continuat dezvoltarea în spaţiul său
geografic etnic alături de populaţia liberă, existentă pe teritoriul vechii Dacii, în condiţii isto¬rice noi.
Exista sau nu criminalitatea în epoca feudalismului timpuriu (anii 271/275 - secolul VIII) - iată o problemă care o pun unii autori.3
De ex., ei consideră că sistemul normativ elementar propriu obştilor
săteşti şi Uniunii sau Federaţiei de obşti săteşti,1 nu are conţinutul şi funcţiile caracteristice suprastructurii juridice a societăţii şi, în consecinţă, în epoca
feuda-lismului timpuriu pe teritoriul geto-dac nu a existat criminalitatea. Nerespectarea normelor este considerată de aceşti autori simple abateri ale relaţiilor
de convie-ţuire socială.
Nu putem fi de acord cu o astfel de opinie, considerînd că criminalitatea, totuşi, a existat. Obştea teritorială existentă constituia un organism social, căruia
nu-i erau străine elementele democratice de instruire şi funcţionare. Conducerea obştii funcţiona pe baze elective, iar obştea se autoadministra. Aceste elemente
erau următoarele: adunarea megieşilor, oameni buni şi bătrîni, juzii. Originea latină a denumirii judelui ne demonstrează vechimea ei şi continuitatea tradiţiilor
elective în obşte.
Prin secolul X apar formaţiuni politice pe tot teritoriul locuit de romîni. Ele se numesc „ţări”, „ cnezate ”, „ voievodate ”, „ cîmpulung”. Pe teritoriul
viitoarei Mol¬dove sînt pomenite Ţara Bolohovenilor, Cîmpulung, Vrancea, Cîmpul lui Dragoş. Pe teritoriul viitoarei Valahii sînt semnalizate Vlaşca cu codrul
Vlaşiei, cnezatele lui loan Farcaş, voievodatele lui Litovoi şi Sanaeslau în regiunea Jui-Olt-Argeş. Pe teritoriul Transilvaniei sînt menţionate în sec.X Ţara
Crişanei, a voievodului Me- numorut, Ţara voievodului Glad (ducele Banatului), Ţara Voievodului Gelu etc.2 Toate aceste ţări întemeiază un sistem de drept
corespunzător şi anume sistemul dreptului cutumiar denumit „legea ţăriF.
în sec. XIII-XIV are loc unificarea ţărilor apărute în epoca feudalismului mij¬lociu şi întemeierea statelor feudale romîne de sine stătătoare, suverane şi
indepen¬dente:
- Ţara Romînească (Muntenia)
- Ţara Romînească Moldova şi
- Voievodatul Romîn Transilvania.
Sistemul de drept aparţinea Ţării Romîneşti şi Moldovei şi continua să se întemeieze pe obiceiul pămîntului şi pînă la apariţia dreptului scris sub forma
Pra¬vilelor de legi, poartă numele de legea ţării.
Criminalitatea acelei societăţi poartă amprenta contradicţiilor interne şi exter¬ne agravate de expansiunea Imperiului Otoman în Ţara Romînească şi
Moldova şi de dominaţia Ungariei şi Imperiului Habsburgic asupra Transilvaniei.
Problematica criminalităţii epocii şi a remediilor ei preocupa conştiinţa indivi¬duală şi colectivă a populaţiei celor trei state feudale.
De ex., trădarea domnului (hiclenia) în Ţara Romînească şi Moldova, în cadrul criminalităţii societăţii feudale era osluhul şi consta în neascultarea şi neres-
34
pectarea poruncilor domului. Potrivit legii ţării, fiind săvîrşită de boieri şi nobili era pedepsită cu moartea. Osluh se considera şi neascultarea de către
ţăranii aserviţi a poruncilor boierilor feudali, faptă care era pedepsită în Ţara Romînească şi Moldo¬va cu amendă sau bătaie.
La fel, omuciderile, care cunosc o frecvenţă ridicată în cadrul criminalităţii societăţii feudale, erau pedepsite cu moartea (de regulă executată prin tragerea
în ţeapă).
Furturile şi tîlhăriile cunosc, de asemenea, o frecvenţă mare, aducînd preju¬dicii însemnate proprietăţii publice şi private. Prins asupra „furtului pe faţă”,
hoţul era pedepsit la moarte prin spînzurare. în cazuri de tîlhărie („vină mare”), vinovaţii se pedepseau cu moartea prin spînzurare la locul faptei.
Totuşi, sistemul normelor procesuale penale din „legea ţării” îngăduia răs-cumpărarea „vinilor mari” şi astfel, chiar cei pedepsiţi la moarte prin spînzurare
sau decapitare puteau să-şi răscumpere „capul sau gîtul”.1
La originea criminologiei contemporane se află şi unele texte de legi scrise apărute în Ţara Romînească, Moldova şi Transilvania, şi anume: Codul de legi
Ştefan Verboczi2 din 1517 aplicat în Transilvania pînă la 1848; Cartea romîneas-că de învăţătură din 1646, aplicată în Ţara Romînească Moldova;
Pravilniceasca Condică Alexandru Ipsilante; intrată în vigoare în 1890; Legiuirea Caragea din 1818 etc.
Curmarea vieţii unei alte persoane constituia, potrivit acestor norme scrise, o faptă din categoria „păcatelor grave”, sancţionîndu-se cu toată asprimea. „Nu-
i nicio milă, ci crimă să ierţi pe ucigaşi” - scria W.Shakespeare în tragediile sale din anii 1601-1608.3
Majoritatea dregătorilor regimului turco-fanariot (1711-1821) erau corupţi, înflorea mituirea, aşa că Legiuirea Caragea din 1818a introdus sistemul
salarizării funcţionarilor publici, iar celor corupţi, vinovaţi de luare de mită le-a rezervat pe-depse aspre, de regulă termene îndelungate de detenţie.
Foarte aspru erau pedepsiţi, mai tîrziu, în perioada Regidamentelor organice (anul 1831 în Ţara Romînească şi anul 1832 în Moldova), magistraţii care
jude-cau strîmb în schimbul banilor primiţi. „Nu trebuie să primeşti daruri - spunea A.D.Xenopol - nici pentru lucrurile bune, nici pentru cele rele”.4
Noi, cetăţenii de astăzi, sîntem beneficiarii unui vechi drept romînesc, prin-cipiile criminologiei fiind întîlnite în operele savanţilor Miron Costin,
D.Cantemir, Andronache Donici, B.P.Hasdeu, Vasile Conta, C.P.Dumitru Moroiu, D.Bojincă, E.Murgu, Avram Iancu, precum şi la criminologii cu renume
ca loan Tanoviceanu, Traian Pop, Vintilă Dongoroz şi Petre Pandrea.

2.2.2. Şcolile criminologice clasice - bază a apariţiei criminologiei ca ştiinţă


în dezvoltarea criminologiei putem evidenţia trei mari perioade. Prima perioa¬dă, numită şi clasică, a durat de la mijlocul sec. XVIII pînă în a doua jumătate
a sec. XIX; a doua perioadă-pozitivistă - din a doua jumătate a sec. XIX pînă în anii ’20 ai secolului XX şi cea de-a treia perioadă, numită contemporană sau
pluralistă, din anii ’20-’30 ai sec. XX pînă în prezent.2
Unii autori mai evidenţiază şi epoca umanitară3 (jumătatea a doua a sec. XVI¬II - prima jumătate a sec. XIX) ca fiind o epocă a umanizării dreptului penal,
o epocă a renaşterii acestuia.
Epoca renaşterii a fost precedată de trecerea de la feudalism la capitalism (se¬colele XVII-XVIII), precum şi de un şir de concepţii ca: noua concepţie
despre uni¬vers, determinată de descoperirea lui Copemic, Kepler şi Galilei; influenţa mişcării filosofice care se semnalează în a doua jumătate a sec. XVIII
şi se întemeiază pe principiile raţiunii şi umanităţii ş.a. Toate acestea au produs acel accent, care a adus o lume nouă şi o civilizaţie modernă opusă ferocităţii
pedepselor oribile.
Drept explozie a revoltei contra cruzimii pedepselor au servit două cazuri de execuţie sălbatică, care au avut loc în Franţa în anii 1757 şi 1762, prin care
feroci¬tatea şi-a atins culmea, iar „tensiunea reacţiunii a atins punctul erupţiunii”.4 Aşa, cazul lui Robert-Franqois Damiens, care a comis un atentat la viaţa
regelui Lu¬dovic XV, rănindu-1 cu un cuţit. în baza acestei fapte, el a fost condamnat, pentru crima de les-majiestate divină de gradul întîi şi pentru crima de
paricid săvîrşită asupra persoanei Regelui, la moarte, precedată de cele mai înfiorătoare torturi: ju¬puirea pielii de pe piept, braţe, coapse şi pulpele picioarelor,
arderea mîinii drepte
cu foc de pucioasă, opărirea părţilor jupuite de piele cu plumb topit, undelemn fiert, răşină arzătoare, ceară şi pucioasă topite împreună, apoi dezmembrarea
cor-pului prin tragere de doi cai în direcţii opuse, arderea membrelor şi corpului pînă ce devin, cenuşă şi apoi aruncarea acesteia în vînt. înainte de începerea
execuţiei, Damiens a fost groaznic torturat prin „tortura brodechinelor” (tortura încălţămin- telor de lemn, în care sînt strînse picioarele condamnatului,
aplicîndu-se, la mici intervale, colţuri de fier).
Pe lîngă pedeapsa aplicată, s-a mai pronunţat confiscarea completă a averii lui Damiens, dărîmarea casei în care s-a născut şi interzicerea de a se ridica în
viitor pe acel loc o nouă clădire. Pedeapsa s-a răsfrînt asupra rudelor condamna-tului, pronunţîndu-se expulzarea tatălui, soţiei şi fiicei sale din Franţa, precum
şi obligarea fraţilor şi surorilor sale de a-şi schimba numele sub frica pedepsei cu moartea.1
Această cruzime monstruoasă s-a petrecut înjumătăţea a doua a sec. XVIII în Franţa, ţara luminii şi a civilizaţiei. Astăzi ne cutremurăm doar citind această
orgie de sălbătăcie, iar atunci ea a fost dictată de Justiţie şi a fost executată, pe lîngă asis¬tenţa oficială, în cea mai largă publicitate, constituind un spectacol,
care a pasionat publicul timp de cîteva ore.2
Iniţiativa mişcării nemijlocite de reformare a dreptului penal şi criminologiei o are Italia, căreia îi revine gloria de a fi fruntea acelei mişcări epocale.
„Italienii au adus cel mai preţios aport la progresul dreptului penal”; Italia este „ţara clasică a dreptului penal” sau „patria justiţiei penale”, scrie Traian Pop în
concluzie.
a) Şcoala clasică sau beccariană
Un rol determinant în apariţia acestei şcoli l-a avut iluminismul, reprezentat de Voltaire, Montesquieu, Rousseau, Diderot, Kant, Ferguson ş.a. Anume sub
influenţa iluminiştilor, au apărut, în a doua jumătate a sec. XVIII, lucrări ce vor juca un rol hotărîtor în evoluţia ştiinţelor penale. La loc de frunte se situează
lucrările lui Cesa- re Bonesana Beccaria şi Jeremy Bentham.
Cesare Bonesana Beccaria (1738-1794) s-a născut la Milano, Italia. A absol¬vit colegiul din Parma, apoi Universitatea din Pavia, devenind la vîrsta de 20
de ani doctor în drept canonic şi drept roman. A scris o serie de poeme, eseuri, articole, studii. C.Beccaria a fost un om de cultură, un cititor pasionat şi
cunoscător a mai multor limbi străine.3
Principala sa lucrare, apărută în anul 1764, este „Despre infracţiuni şi pedep¬se” („Dei delitti e de le pene”), operă ce a revoluţionat gîndirea juridică,
deschizînd noi orizonturi în problematica crimei şi a justiţiei penale.
Drept dovadă serveşte faptul că opera lui Beccaria a fost tradusă în limbile franceză, engleză, germană, olandeză, poloneză, spaniolă, greacă, rusă şi romînă,
fiind de mai bine de 60 de ori reeditată.1
Deşi şcoala este denumită numai a dreptului penal, iar Beccaria s-a conturat ca unul din cei mai mari penalişti ai tuturor timpurilor, concepţiile sale
întemeiate pe ideea centrală a liberului arbitru de voinţă şi acţiune a individului, conţin teze importante referitoare la fenomenul criminalităţii, fiind astfel
justificată extinderea şcolii la domeniul criminologiei.2 Aşa, lucrarea lui Beccaria este compusă din 46 de capitole, printre care:
- originile pedepsei;
- dreptul pedepsei;
- interpretarea legilor;
- corelaţia dintre infracţiune şi pedeapsă;
- scopul pedepselor;
- obligativitatea aplicării pedepselor;
- pedeapsa capitală; preîntîmpinarea infracţiunilor etc.3
In această lucrare, Beccaria a abordat instituţiile de: infracţiune, infractor, pe¬deapsă penală - dintr-o perspectivă filosofică nouă, sistematizînd ideile
precursori¬lor săi şi „îmbrăcîndu-le” în următoarele principii juridice:
„Este mai uşor a preîntîmpina infracţiunile, decît a-i pedepsi pe infractori”.4
„Vreţi să preîntîmpinaţi infracţiunea? Faceţi ca legile să fie clare, simple şi accesibile tuturor”.5
„Trebuie să existe o echitate între infracţiune şi pedeapsă”6 ş.a.
C.Beccaria pledează pentru ridicarea omului împotriva violenţei şi a sistemu-lui inchizitorial, subliniind importanţa deosebită a prevenirii delictelor.7 Cel
con-damnat rămîne o fiinţă umană ca şi judecătorii săi, iar pedeapsa menită să conducă condamnatul pe o cale onestă, trebuie să fie raportată la vinovăţia
acestuia.8 Aseme¬nea idei constituie punctul de plecare al unora dintre cele mai importante capitole ale criminologiei.
35
Preocupările lui C.Beccaria referitoare la interesul general al societăţii ca bază a dreptului de a pedepsi, raportarea pedepsei la pericolul social al faptei şi
la vi¬novăţia făptuitorului, precum şi opiniile referitoare la prevenirea criminalităţii, la
considerarea infracţiunii prin prisma daunelor cauzate societăţii,1 constituie atît idei esenţiale ale şcolii clasice de drept penal, cît şi importante puncte de
plecare pentru criminologie.2
Abordînd infracţiunea, infractorul şi pedeapsa într-o viziune filosofică, soci¬ologică, etică etc., Beccaria a pătruns în domenii care au depăşit tot ce se
spusese pînă la el.
Aşa, în paragraful referitor la furt, autorul recunoaşte că aceasta este, de obi¬cei, infracţiunea mizeriei şi a disperării, săvîrşită de acea parte nenorocită a
ome¬nirii căreia dreptul de proprietate nu i-a lăsat decît simpla existenţă.3 în aseme¬nea mod el observă că situaţia economică joacă un rol foarte important.
Totodată, C.Beccaria sugerează că unele din infracţiuni pun în evidenţă factori criminogeni proprii. El a impus în conştiinţa epocii principii fundamentale
pentru dreptul penal modern, cum ar fi:
- legalitatea incriminării şi a pedepsei;
- necesitatea individualizării pedepsei;
- caracterul personal al pedepsei.
Referindu-se la pedeapsa cu moartea, Beccaria evidenţiază caracterul de clasă al criminalităţii, precum şi deosebirile de tratament juridic dintre bogaţi şi
săraci.4 Referitor la alte tipuri de pedepse, autorul susţine că pedeapsa trebuie să fie cores¬punzătoare nu numai faptei comise, dar şi personalităţii infractorului,
acceptînd că acesta din urmă poate fi influenţat de anumiţi factori externi, factori de mediu fizic şi social. De asemenea la aplicarea pedepsei urmează să se
ţină cont şi de particula¬rităţile individuale fizice şi morale ale infractorului.
în planul criminologiei, Beccaria a propus cîteva soluţii care şi-au păstrat va¬labilitatea pînă în zilele noastre:
- luminarea oraşelor pe timpul nopţii;
- organizarea unor gărzi de cartier;
- combaterea parazitismului social;
- elaborarea unei legislaţii simple, clare şi accesibile tuturor membrilor societăţii;
- perfecţionarea procesului educativ al infractorului.5
Englezul Jeremy Bentham (1748-1833) este, alături de C.Beccaria, un alt re-prezentant de vază al şcolii clasice. A scris mai multe lucrări în materia
dreptului penal, penalogiei şi criminologiei ca: Teoria legislaţiei (The theory of Legislation; Limitele jurisprudenţei definite (The Limits of Jurisprudence
Defined); Analiza ra¬ţională a pedepsei (Raţionale of Punishment) ş.a.
Prin lucrările sale, J.Bentham a dat curs dezvoltării problematicii penalogiei, făcînd o serie de propuneri, în sensul reformării sistemului de legi şi pedepse,
pro¬puneri care au avut un impact social şi politic real. De ex., în lucrarea „Intro¬ducere în principiile morale şi ale legislaţiei” (An Introduction to the
Principles of Morals and Legislation”), apărută în anul 1825, Bentham a propus aplicarea unor pedepse certe, prescrise pentru infracţiuni specifice.
în anii 1786-1787, Bentham a activat în Rusia, unde la rugămintea lui Po- tiomkin a făcut o încercare de a construi o închisoare „raţională”, pe care a
numit-o „Panopticum”. Bentham a publicat în Rusia şi un tratat referitor la repartizarea de¬ţinuţilor în această „închisoare-raţională”, prezenţa atelierelor,
şcolilor, spitalelor pe terenul închisorii - toate îndreptate spre corectarea şi reeducarea deţinuţilor.1 Cu regret, în Rusia (şi nici în Anglia) Bentham nu şi-a putut
realiza ideile.
J.Bentham considera că natura a plasat umanitatea între doi stîlpi suverani: durerea şi plăcerea. în acest context, crima, ca orice comportare umană obişnuită,
reprezintă un efort în obţinerea plăcerii, care, de regulă, este maximizată în raport cu durerea.2 De aici, pedeapsa trebuie să fie pe măsura crimei, ca durerea să
fie egală cu plăcerea.
Beccaria şi Bentham nu sînt numai iluştri reprezentanţi ai şcolii clasice de drept penal, dar şi întemeietorii criminologiei clasice. Aceasta se caracterizează
prin următoarele trăsături: centrarea studiului criminologie asupra faptei comise; liberul arbitru al oricărei acţiuni umane; proporţionalizarea pedepsei în raport
cu gravitatea faptei.
Pe drumul deschis de Beccaria şi Bentham păşeşte următoarea perioadă isto-rică: curentul pozitivist. Filosofia penală îşi regîndeşte postulatele, abordînd
treptat concepţiile cu privire la liberul arbitru, la responsabilitatea morală.
b) Şcoala cartografică sau geografică
Studiile cu privire la starea şi dinamica delincvenţei au condus la acumularea unui volum important de date statistice, care au determinat, îndeosebi în
Belgia şi Franţa, apariţia unui domeniu nou de cercetare.3
în acest sens, îi evidenţiem pe reprezentanţii acestei şcoli -Andre Michel Gu- erry (1802-1866) şi Adolphe Quetelet (1796-1874). Unii autori îl atribuie la
şcoala cartografică şi pe englezul Henry Maythew.4 Autorii şi adepţii acestei şcoli au pus în centrul preocupărilor analiza statistică a criminalităţii, începînd
să surprindă o anumită regularitate în dinamica acesteia.
în general, denumirea şcolii i-a fost acordată pentru că adepţii ei evidenţi- au rolul factorilor de mediu şi geografici asupra comportamentului criminal,
rolul
aşa-ziselor hărţi ale criminalităţii. Deci crimele, în acest context, depind de: climă, temperatură, altitudine, latitudine, erupţii solare etc. Cu această denumire
- şcoala cartografică sau geografică, nu sînt de acord unii criminologi, considerînd că de-numirea este prea restrînsă, adepţii şcolii studiind nu numai dependenţa
geografică a criminalităţii.1 Totuşi ei au fost acei care au acreditat termenii utilizaţi destul de frecvent în epoca contemporană ca „factor geografic”, „geografia
crimei”, „zona criminogenă” şi „hartă a criminalităţii”.
în anul 1827, A.M.Guerry, ministru al Justiţiei, a publicat în Franţa primul anuar statistico-penal. El a stabilit unele legităţi ale răspîndirii infracţiunilor pe
categorii de vîrstă (25-30 de ani). Guerry a descoperit un paradox: în cele mai sărace departamente ale Franţei nivelul criminalităţii era cel mai scăzut. Aşa, el
a făcut concluzia că între sărăcie şi criminalitate nu există nicio legătură. în acelaşi timp, Guerry a stabilit şi a accentuat legătura colosală între criminalitate şi
lipsa de educaţie.
în principala sa lucrare: „Eseu asupra statisticii morale în Franţa”, apărută în 1833, A.M.Guerry a cercetat legătura între anotimpuri şi criminalitate, prin
metoda geografică şi a considerat că există anumite corelaţii între harta criminalităţii şi une¬le variabile de ordin economic, social sau cultural.
Şi mai importante sînt cercetările matematicianului, astronomului şi statisticia- nului belgian Adolphe Quetelet. La 9 iulie anul 1813, la şedinţa Academiei
Regale de Ştiinţe din Bruxelles, el a susţinut un raport, în care a declarat: „Noi putem din timp să cunoaştem cîţi oameni vor deveni ucigaşi, cîţi escroci, cîţi
hoţi etc.... tot aşa cum putem aprecia rata natalităţii şi a mortalităţii. Acesta este un cont stabil, pe care noi îl achităm cu regularitate, plătind cu închisorile,
lanţurile şi spînzurătorile”.2
Această concluzie impresionantă a apărut ca rezultat al dezvoltării în sec. XVIII a statisticii demografice, ca o legitate a dezvoltării umane şi doar în a doua
jumătate a sec. XIX au apărut primele statistici referitoare la fenomenul criminalităţii. E drept că, încă în anul 1778, J.Bentham a expus presupunerea conform
căreia criminalitatea trebuie să cunoască nişte legităţi fixe în planul statisticii. „O astfel de statistică poa¬te deveni cea mai desăvîrşită metodă de asigurare a
legislatorului, cu date necesare pentru a lucra. Aceste date ar putea fi o varietate a barometrului politic, cu ajutorul căruia putem aprecia eficacitatea legislaţiei
corespunzătoare... Exact aşa, după cum cota mortalităţii vorbeşte despre sănătatea fizică a ţării, tot aşa şi statistica judiciară vorbeşte despre sănătatea morală
a ei”.3
Quetelet considera că omul este un produs al mediului fizic şi social, iar fiecare infracţiune este pregătită de însăşi societatea, criminalul fiind doar
instrumentul de executare.
La rîndul său, criminalitatea, fiind o sumă de infracţiuni concrete, se deosebeş¬te de o infracţiune concretă. Prin ce? Esenţa constă în faptul că fiecare
infracţiune lu¬ată în parte putea să nu se întîmple sau să se întîmple: criminalitatea ca un tot întreg este o legitate firească pentru condiţiile concrete ale unei
societăţi determinate. Zis altfel, criminalitatea nu numai că putea, ci şi trebuia să se provoace (săvîrşească).
Principalele teze ale şcolii cartografice converg spre ideea de bază că crimi-nalitatea este, în esenţă, un fenomen social, natural, care se repetă de la an la
an, cu aceeaşi regularitate şi constanţă, ceea ce permite previzibilitatea producerii sale în viitor.
Datorită acestei legi - „legea dezvoltării cu constanţă şi regularitate a crimi-nalităţii'”, se poate aprecia cîte crime vor fi comise în viitor. La această lege s-
a ajuns în special pe baza datelor statistice.
36
O altă teză principală formulată de Guerry şi Quetelet este faimoasa lege ter-mică a criminalităţii, potrivit căreia criminalitatea se repetă cu constanţă şi
regu-laritate de la an la an, iar aceasta se face sub influenţa unor factori fizici cum sînt latitudinea, susţinînd, de ex., că infracţiunile de violenţă predomină în
sezonul cald sau în sud, iar infracţiunile împotriva proprietăţii predomină în nord sau în se¬zonul rece.
în lucrările sale „Omul şi calităţile sale - eseu al fizicii sociale” (1835) şi „Antropometria sau măsurile facultăţilor umane” (1871), A.Quetelet a efectuat o
serie de cercetări statistice pentru stabilirea particularităţilor umane şi comporta-mentului, căutînd să descopere legile natalităţii, ale creşterii fizice şi
intelectuale a individului.
Cercetările lui Quetelet au arătat că crimele nu sînt o sumă mecanică a unor acţiuni independente. Acolo unde, la prima vedere, totul depinde de decizia
unui singur om, apar nişte forţe necunoscute. Doar în unul şi acelaşi stat, anual se săvîr¬şeşte aceeaşi cantitate de omucideri, şi nu de zeci de ori mai mult sau
mai puţin ca în aceeaşi perioadă a anului trecut. în asemenea mod s-a observat că numărul aten¬tatelor asupra personalităţii se poate schimba anual doar pînă
la 4%, iar variaţiile infracţiunilor contra proprietăţii nu depăşesc 2%. Aceste cercetări au demonstrat că există o lege, conform căreia variaţia criminalităţii nu
poate depăşi 10% din volumul total.1 Din aceste cercetări reiese lipsa sorţilor de izbîndă în lupta cu criminalitatea a unor politicieni, ce şi-au pus scopul (în
special în cadrul alegerilor!) de a stopa criminalitatea în termene „reduse”.
Deci există anumite forţe care menţin criminalitatea în anumite limite minime şi maxime. într-o altă lucrare fundamentală „Sistema socială”, apărută în
anul 1848, Quetelet scria: „Scopul meu constă în a arăta întregii lumi că în orice societate de haos şi anarhie domină anumite legităţi supraputemice. Aceste
legităţi există în afa¬ra timpului, în afara doleanţelor omeneşti”.2 Aceste legităţi, în concepţia lui Quete-
let, urmau a fi descoperite de fizica socială. Mai mult ca atît, el a stabilit că, practic, toate fenomenele existente în societate sînt indisolubil legate între ele,
unele deter- minîndu-le pe altele. Aşa a apărut, ca rezultat al acestor concluzii, teoria factorilor. Ca factori criminogeni, după părerea lui Quetelet, sînt
micromediul social în care omul trăieşte; relaţiile familiale; religia în care omul este crescut şi educat; statutul social cu obligaţiunile sale etc. „Chiar şi unele
mici schimbări atmosferice au im¬portanţă: cîteva grade de altitudine pot schimba temperamentul persoanei; creşterea temperaturii poate duce la o explozie
de violenţă...”1
Şcoala cartografică, cu toate că s-a angajat într-o abordare unilaterală a crimi¬nalităţii, a pus în evidenţă factori cu caracter social sau de mediu ce nu mai
fuseseră valorificaţi pînă atunci, cu atît mai mult că autorii ei nu au avut la dispoziţie nici mij¬loacele ştiinţifice adecvate de cercetare şi niciun aparat
documentar suficient de vast.
Această şcoală are un merit colosal, fiindcă este prima care a sesizat legăturile ce există între criminalitate şi fenomenele din mediul social şi natural.
Adepţii şcolii au observat şi argumentat caracterul repetabil al criminalităţii, subliniind necesitatea luării unor măsuri cu caracter penal şi social de combatere
a criminalităţii.
Şi astăzi, unele aspecte atenţionate de autorii şcolii sînt destul de actuale. Prin¬tre ele atragem atenţia asupra influenţei unor fenomene ca:
- densitatea şi migraţia populaţiei;
- creşterea oraşelor;
- schimbările de vîrstă asupra criminalităţii.
Totuşi majoritatea criminologilor susţin faptul că omul este nu numai un pro¬dus natural, ci şi unul social. Şcoala cartografică a fost criticată, întrucît
autorii ei, absolutizînd rolul factorilor sociali, au ajuns la concluzia că de comportamentul criminal al individului este vinovat oricine, numai nu criminalul.
c) Şcoala sociologică
O amplă activitate în dezvoltarea materiei criminologiei, pe lîngă totalitatea direcţiilor deja cunoscute, s-a evidenţiat în ultimele decenii ale secolului XIX
în Franţa. Un grup de oameni de ştiinţă criminologi, au dezvoltat opinii radical opuse acelora ale reprezentanţilor şi teoriilor expuse anterior. Anume ideile şi
lucrările lor au alcătuit una dintre cele mai importante şcoli ale criminologiei cunoscută ca „şcoală sociologică franceză” sau „şcoală lioneză
Afirmaţia de bază a adepţilor acestei şcoli era că factorul prim, chiar determi¬nant sau poate cel mai important, ce generează, exprimă fenomenul criminal
(ra¬portul subiect-acţiune) îl constituie mediul exterior social, de bază fiind factorul economic.
Ca reprezentanţi de bază ai noii şcoli figurează medicul legist Alexandru Lacas- sagne, antropologul Leonse Manouvrier, juristul filosof şi sociolog Gabriel
Tarde.
1. Alexandru Lacassagne (1843-1924)
Anume lui Lacassagne îşi datorează denumirea şcoala lioneză (după denu-mirea localităţii în care a trăit şi a activat). Fiind întemeietor şi fondator al ideii,
el susţinea că individul criminal nu se naşte criminal, după cum afirmau reprezentanţii şcolii pozitiviste italiene sub conducerea lui Lombroso. Afirmaţia şcolii
sociologice franceze se baza pe ideea că criminalul este un produs al mediului social în care trăieşte, produs al condiţiilor necorespunzătoare ale vieţii sale
economice.
Mediul condiţiilor sociale presupune condiţii proaste de locuit în care se gă-sesc clasele inferioare (de jos). După părerea sa, anume aceste condiţii ale
mizeriei contribuie la producerea diferitor anomalii fizice şi psihice semnalate de Lombroso în teoria sa.
De asemenea s-a subliniat că este necesar de studiat aspectul raporturilor exis¬tente între infracţionalitatea din societate şi relaţiile economice, războaie,
alcoolism, obiceiuri, educaţie şi altele.
Concepţia criminologică a lui Lacassagne a fost ilustrată prin aforismele sale, devenite ulterior cunoscute şi chiar celebre:
- mediul social este bulionul de cultură al criminalităţii, în timp ce criminalul este microbul, element, care prin sine însuşi, înainte de a găsi bulionul
care să-l facă să fermenteze şi să profilereze, nu are nicio importanţă;
- fiecare societate îşi are doar criminalii pe care îi merită.1
Mediului social nu i se atribuie rolul exclusiv, ci doar iniţial, indispensabil şi nu preponderent. Este recunoscut de asemenea că, în această privinţă, au un
oare-care rol şi factorii individuali psihologici. Anume aici este o precizare că în situaţia cînd factorii individuali psihologici sînt preponderenţi, ne aflăm nu
în faţa unui criminal, ci a unui alienat, a unui bolnav, a unui nebun.
Şcoala a întocmit un „calendar al crimelor”, bazîndu-se pe teoria că asupra criminalităţii influenţează factorul fizic, mediul climateric şi natural. Se susţinea
că numărul crimelor împotriva proprietăţii creşte iarna şi scade vara, în timp ce numărul crimelor împotriva persoanelor creşte odată cu creşterea temperaturii,
atingînd cel mai înalt nivel în timpul verii. Acest calendar ilustra grafic nu numai situaţia criminogenă şi a criminalităţii, ci şi modul exprimării lor coraportat
la lunile anului.
2. Leonse Manouvrier (1850-1922)
Antropolog de profesie, Manouvrier a fost unul dintre cei mai înverşunaţi ad¬versari ai concepţiilor şi teoriilor exprimate de Cesare Lombroso şi
dimpotrivă, unul dintre cei mai frecvenţi susţinători ai şcolii sociologice franceze întemeiate şi con¬cepute de Alexandru Lacassagne.
Conform opiniilor sale, crima este materie sociologică, iar criminalul un pro-dus sociologic. Esenţa concepţiilor sale asupra cauzelor fenomenului
infracţional este sugestiv exprimată în aforismul:
- omul este instrumentul muzical la care cîntă mediul social.
Prin alte cuvinte, Manouvrier confirmă prin ideile sale concepţia exprimată de Lacassagne.
Concepţia sa privitoare la conţinutul categoriei de mediu social (el îi atribuie un rol mai important decît Lacassagne) nu este întru totul exactă şi suficientă
deoa¬rece:
- se consideră că prin mediul social se înţelege „tot aceea ce omul vede, aude şi învaţă”;
- nu explică, în fond, în ce constă, de fapt, rolul factorilor economici, a căror importanţă în producerea criminalităţii o afirmă şi o subliniază.
De asemenea contestează teoria existenţei unui „tip criminal” aparte, fiind de părerea că, în realitate, anatomia şi psihologia - antropologia - nu pot explica
nici comportamentul individual criminal şi nici pe cel al celui onest, întrucît aceştia sînt, din punct de vedere antropologic, identici.
Făcînd o referinţă la teza lombrosiană privind caracterul atavic al crimei, sus¬ţine că recurgerea la noţiunea impunătoare a cuvîntului atavism nu este
altceva decît un refugiu, care nu aduce nicio contribuţie la explicaţia ştiinţifică a compor-tamentului criminal.
3. Gabriel Tar de (1843-1904)
Fiind jurist, filosof şi sociolog preocupat de criminalitate, Tarde printre ceilalţi reprezentanţi ai şcolii sociologice franceze ocupă un loc important datorită
nume¬roaselor opere valoroase şi prin ideile sale adeseori originale, talentul şi stilul literar deja unanim cunoscut.
Printre cele mai importante lucrări ale sale sînt:
37
- „Criminalitatea comparată”, 1886;
- „Filosofia penală”, 1890;
- „Legile imitaţiei”, 1890;
- „Transformările dreptului”, 1893 etc.
De asemenea, fiind un adversar al teoriei promovate de Lombroso, datorită concepţiilor sale filosofice şi juridice în general, Tarde se plasează net pe
poziţia orientării sociologice.
Privitor la evoluţia şi geneza fenomenului criminal, a formulat unele idei ce îl evidenţiază şi în rîndurile criminologilor de orientare sociologică la general,
ca:
- nu există un tip criminal anatomic, înnăscut, conform susţinerilor lui Lom-broso, ci un tip criminal profesional sau social; cu alte cuvinte, crima se
învaţă în societate, ca orice altă profesie;
- mecanismul psihologic principal care contribuie la evoluţia şi însuşirea comportamentului criminal este imitaţia (ori conform lui Tarde -
contaminarea).
El susţine ideea existenţei unei adevărate legi universale a imitaţiei (toată activi-tatea, comportarea este doar o imitaţie). Se pronunţă că influenţa
comportamen-tului unor indivizi asupra comportamentului altor indivizi este ca şi exprimarea modei.
Tarde este adeptul psihologismului sociologic şi, respectiv, al ideii că „socia-lul” este un fenomen de interrelaţii de nivel psihologic între indivizi,
coordonate de legile imitaţiei, ale opoziţiei şi adaptării, în cadrul unui sistem de echilibru dinamic, al unui sistem aflat în continuă schimbare şi transformare.
Legea imitaţiei acţionea-ză, ca regulă, „de sus în jos”, adică dinspre clasele avute spre clasele sărace, dinspre individul cult spre cel ignorat, dinspre stăpîn spre
servitor, fără a fi excluse în cazuri rare şi cu efecte mult mai reduse în situaţiile inverse. Această teorie însă nu întru¬neşte o atare explicaţie, de ce un individ
imită comportamentul unui individ anume şi nu pe al altuia.
în concluzie, postulatele lui G.Tarde invocă criminalitatea ca un fenomen so¬cial, dispunînd de cauze preponderent sociale ca: mizeria, incultura, influenţa
nega¬tivă a mediului social înconjurător şi altele.
Contribuţia lui G.Tarde în domeniul criminologiei este examinată în special prin opoziţie cu cea a lui Durkheim. Poziţia diferită pe care cei doi oameni de
şti-inţă francezi o adoptă cu privire la obiectul sociologiei, la metoda de cercetare, la limitele între sociologie şi psihologie socială, la ceea ce este normal şi
ceea ce este patologic se reflectă şi în concepţia lor cu privire la fenomenul criminalităţii şi la cauzele infracţiunii ca act individual.1
Emile Durkheim (1858-1907) - mare sociolog, unul dintre fondatorii soci-ologiei, profesor la Universitatea Sorbona şi fondator al publicaţiilor periodice
„L’Annee sociologique”.
Principalele sale lucrări sînt: „Diviziunea socială a muncii” (1863), „Regulile metodei sociologice” (1895), „Suicidul” (1897), „Prohibirea incestului şi
originile sale” (1897) etc.
Pornind de la premisa caracterului social al criminalităţii, E.Durkheim a for-mulat în lucrările sale o serie de idei originale privind geneza, natura şi
perspecti-vele acesteia.
Astfel, analizînd în unele din lucrările sale criminalitatea, autorul o consideră ca făcînd parte din orice societate normală - crima este o parte integrantă a
tuturor societăţilor. întrucît „nu poate exista o societate în care indivizii să nu se abată, mai mult sau mai puţin, de la tipul colectiv, este inevitabil ca şi printre
aceste aba¬teri să fie unele care să prezinte caracter criminal. Ceea ce le dă acest caracter nu este importanţa lor intrinsecă, ci aceea pe care le-o împrumută
conştiinţa comună .2 întrucît crima este un act care trebuie pedepsit, o societate scutită de crimă este absolut imposibilă. Crima este, după opinia lui Durkheim,
necesară. Prin urmare,
criminalitatea trebuie analizată şi explicată nu prin ea însăşi, ci în legătură cu o cul¬tură determinată în timp şi spaţiu.
Faptele sociale se împart în „normale” şi „anormale” şi, din acest punct de vedere, criminalitatea este un fenomen normal, care însoţeşte în permanenţă
orice colectivitate sănătoasă.
La rîndul său, societatea este un fenomen autonom, care se autodetermină, ast¬fel încît se poate afirma că numai socialul explică socialul, iar fenomenele
sociale sînt „lucruri” ale căror caracteristici esenţiale sînt exteriorizate în raport cu indivi¬dul uman şi asupra acestuia. După Durkheim, însuşi dreptul este un
„lucru social”. Mulţimea criticilor ce i s-au adus au vizat în majoritate anume concepţia cu privire la caracterul normal, necesar şi util al criminalităţii,
reproşîndu-i-se chiar faptul că a confundat noţiunile de constantă şi normalitate.
Ocupîndu-se de fenomenul de suicid, Durkheim îl consideră ca „pe oricare caz de moarte ce rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ
comis de către victimă însăşi care ştie că trebuie să-şi producă acest rezultat”1 respingînd ideea unei predispoziţii psihologice la sinucidere.
„Nicio fiinţă umană nu poate fi fericită, decît dacă nevoile sale sînt propor- ţionate suficient cu mijloacele sale”2. Astfel, anomia reprezintă, în concepţia
lui Durkheim, o stare obiectivă a mediului special caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, datorită unor schimbări bruşte - crize economice etc.,
ceea ce duce la o neconcordanţă între nevoile individului şi mijloacele disponibile pentru a le satisface.
Durkheim arată că individul, cu cît are mai mult, cu atît doreşte mai mult, întrucît primirea unor bunuri şi avantaje nu face decît să stimuleze şi nu să
satisfacă sau să reducă nevoile sau dorinţele acestuia.3
Meritul acestor concepţii constă în special în replica pe care a dat-o concepţi¬ilor bioantropologice, deschizînd noi perspective în faţa cercetării ştiinţifice
a cau¬zelor criminalităţii.
Concluzie: Prin ideile desfăşurate de şcoala sociologică franceză s-a instalat o nouă platformă conceptuală în evoluţia institutului criminologiei, care a
oferit posibilitatea parvenirii novaţiei la studierea şi dezvoltarea criminalului ca individ, şi crimei ca fenomen social. Este important să se stabilească gradul
de influenţă a societăţii mediului social înconjurător asupra fenomenului în cauză.
2.2.3. Curentul psihologic şi psihiatric
Primele încercări de a cunoaşte sufletul omenesc datează din cele mai îndepăr¬tate timpuri. Lucrarea filosofului grec Aristotel „De anima” (Despre suflet)
poate fi considerată drept una dintre primele cărţi de psihologie.
Termenul „psihologie” a început să fie utilizat încă în secolul XVI, însă accep¬ţiunea actuală, modernă a dobîndit-o doar în secolul XVIII.
Psihologia s-a dezvoltat timp de secole în cadrul filosofiei, devenind o ştiinţă de sine stătătoare abia în secolul XIX, odată cu trecerea la studierea pe scară
largă a fenomenelor psihice prin metode experimentale. în secolul XX, psihologia a devenit cea mai importantă şi răspîndită ştiinţă despre om, cu aplicaţii
diverse şi utile în cele mai variate şi importante sectoare ale vieţii.1
Printre multiplele ramuri aplicative ale psihologiei face parte şi psihologia judiciară, care este o disciplină importantă pentru formarea juriştilor în general,
iar a juriştilor penalişti şi criminalişti, în special. Printre primele publicaţii din acest domeniu au fost şi operele lui Fransua de Pitavali (1673-1743), care între
anii 1734¬1743 a publicat la Paris „Cazuri penale deosebite” în 20 de volume. Cu toate că cazurile au fost descrise extrem de interesant, totuşi Pitavali nu a
putut să facă o analiză psihologică a situaţiei motivaţionale a săvîrşirii crimelor.
Primele încercări de a izola aspectele psihologice ale comportamentului delin¬cvent coincid cu elaborarea conceptului de alienare mintală. S-a susţinut că
crimina¬lii ar avea anumite deficienţe ale sentimentelor morale, deficienţe care se considerau a fi moştenite. Anume această concepţie face trecerea de la
orientarea biologică la orientarea psihologică.
Conform orientării psihologice, crima derivă din anomalii sau anormalităţi psihice, susţinînd concepţia patologică a crimei. Astfel, crima este un fenomen
pa¬tologic, produs de nevroze sau de isterie, precum şi de dezechilibru psihopatologic sau idioţie.2 Toate opiniile curentului psihologic se rezumă la concepţia
patologică a crimei, dînd acesteia explicaţie patologică, iar din acest motiv sînt numite şi teorii patologice. Aceste anomalii tulbură echilibrul psihic şi mintal
al individului, dar nu-1 distrug, adică nu provoacă nebunie. Aşa că, criminalul nu este un nebun, un ali¬enat, ci un dezechilibrat, neurastenic, nevropat, maniac,
isteric, epileptic, degenerat, nebun moral, imbecil.3 Aceste anomalii reduc posibilitatea prevederii, perceptibili- tăţii, aprecierii consecinţelor faptei sale. Aceste
trăsături fiind forţe care regulează, selecţionează şi proporţionează actele omului. Individul la care aceste forţe lipsesc, nu are busolă, nici tărie şi libertate în
hotărîrile şi acţiunile sale.
Problema imputabilităţii şi responsabilităţii la aceşti indivizi, care, după pă-rerea unor penalişti (Prins), se găsesc în zona intermediară - zona între indivizii
normali şi indivizii complet anormali - este foarte dificilă, atît din punctul de vedere al diagnosticului, cît şi al tratamentului.
Unii autori caută în patologie soluţionarea problemei etiologiei criminale. Ei consideră crima ca un fenomen patologic determinat ca atare, fie ca o nevroză
spe¬cială, fie ca o nebunie morală, fie ca o manifestaţie de slăbire a spiritului, de idioţie sau de imbecilitate.
38
Este indiscutabilă influenţa anomaliilor psihice şi mintale asupra criminalită-ţii, însă importanţa acestora trebuie redusă la justa lor valoare. Anomaliile
psihice nu sînt totuşi unica explicaţie a crimei. Aceste anomalii fac parte din factorii indivi¬duali ai criminalităţii, dar nu sînt factori exclusivi sau predominanţi
ai acesteia.
Deci orientarea psihologică şi psihiatrică consideră că geneza crimei şi a ac-tului criminal rezidă într-o serie de dezechilibre, anomalii şi deficienţe cu
caracter psihofiziologic, care apar şi se transmit, de cele mai multe ori, pe cale ereditară. Această orientare completează punctul de vedere lombrosian, operînd
o clasificare tipologică a infractorului, bazată pe criterii de natură psihologică. în consens cu acest punct de vedere, criminalul este un degenerat psihic şi moral,
caracterizat prin debilitate mintală şi care este incapabil să disceamă conţinutul faptelor sale sau să înţeleagă, în mod adecvat conţinutul şi sensul normativ al
prescripţiilor juridice. Atît prin comportamentul său acţionai, cît şi prin comportamentul său afectiv, el se dovedeşte a fi un handicapat psihic, lipsit de
responsabilitate şi de sentimentul justiţiei sociale.1
Dintre orientările psihologice predominante vom prezenta în continuare cî-teva. In selecţia pe care am operat-o ne-am oprit numai la concepţiile psihologice
şi psihiatrice care se referă la infractorul normal, lăsînd în afara analizei teoriile şi concepţiile din sfera patologiei criminale:
a) Asociaţionismul este un curent psihologic de orientare materialist-mecani- cistă, răspîndit în Europa între sec. XVIII-XIX. Conform acestei teorii,
mecanismul fundamental al formării însuşirilor şi proceselor psihice umane îl reprezintă procesul de asociere, susţinînd că fiecare proces psihic, fiecare însuşire
este rezultatul unui lanţ sau compoziţii asociative, formate în conştiinţa individului normal sau criminal, independent de voinţa acestuia. De ex., din asocierea
senzaţiilor, percepţiilor, din asocierea reprezentărilor rezultă prejudecăţile ş.a.
Pentru prima dată legile primare ale asociaţiilor de idei au fost formulate de Aristoteî, şi anume: continuitatea, similitudinea şi contrastul {opoziţia). Prin
utili-zarea acestor asociaţii de idei se ajunge la analiza amintirilor unui individ prin refe¬rire la fapte sau împrejurări care se raportează la amintiri prin starea
de vecinătate, similitudine ori contrast.
Plecînd de la aceea că rolul principal al mecanismelor asociative îl joacă fe-nomenele psihice, s-a ajuns la concluzia că prin transmiterea pe cale verbală a
unor
„idei asociative” şi prin provocarea pe această cale a unor discuţii libere bazate pe asociaţii libere de idei s-ar putea ajunge la descoperirea dintr-o mulţime
de bănuiţi a persoanei care a săvîrşit crima şi care, pe această cale, va ajunge să-şi recunoască fapta. Aceste „idei asociative” se pot manifesta, de pildă, prin
pronunţarea unor cu¬vinte sau expresii asociate cu săvîrşirea unui delict.
Tehnica lansării de idei asociative şi de purtare a unor discuţii libere pe baza acestora constituie unul din procedeele-cheie ale metodei freudiene.
Această teorie este în mare parte neştiinţifică, fiindcă reduce explicaţia com-portamentului criminal doar la asociaţiile de idei, ceea ce este normal, dar
absolut incomplet. în fine, asociaţionismul anume din această privinţă şi este cunoscut şi sub denumirea de „atomism psihologic”.
Eliminînd din cauzalitatea comportamentului criminal exact elementele de profunzime şi esenţă ale profesionalismului infractorului, concepţia
asociaţionistă nu a fost în măsură să servească la cunoaşterea criminalităţii şi să ofere tehnici şi metode de luptă împotriva acesteia. Dar ea a furnizat un
procedeu de descoperire şi identificare prin tehnica lansării de idei asociative. Cu toate că acest procedeu are o valoare relativă, el este, practic, unicul destinat
purtării unor discuţii cu folosirea cuvintelor sau expresiilor asociate cu săvîrşirea delictului.
b) Behaviorismul este un curent psihologic american, apărut la începutul sec. XX. Denumirea curentului provine de la cuvîntul englez „behaviour”,
care înseamnă comportament. De aici, behaviorismul mai poartă denumirea de teoria comportamentelor.
Acest curent american a pus la baza studierii comportamentului uman re¬laţia dintre stimul-răspuns. Potrivit acestei concepţii, pentru a analiza procesele
psihice, trebuie să pornim, în exclusivitate, de la date obiective, respectiv de la reacţiile glandulare, viscerale, musculare sau laringale ale individului, la stimulii
exteriori.1
Behaviorismul consideră că pentru cunoaşterea, înţelegerea şi prevederea comportamer tului uman este suficientă studierea relaţiei dintre stimul şi răspuns,
fără a mai fi nevoie pentru aplicările la conştiinţa individului. Dar adepţii acestei te¬orii nu ţin seama de faptul că în realitate acelaşi stimul exterior poate
produce efecte diferite sau că stimuli diferiţi pot produce acelaşi efect.
Behaviorismul a fost puternic influenţat de neurofiziologie, apărînd ca o re-acţie împotriva introspecţionismului, metodă de bază a psihologiei structuraliste,
ce încearcă explicarea mecanismelor şi proceselor psihice prin intermediul „autoobser- vării” sau a „observării în interior” (introspecţia).
în consecinţă, această orientare este considerată de majoritatea autorilor ca fiind neştiinţifică şi unilaterală, întrucît nu sesizează cauzele reale ale
fenome¬nului criminalităţii, încercînd fără succes să readucă şi să explice aspectele de
comportament. Anume din consideraţiile date această orientare este cunoscută şi sub denumirea de „psihologie fără conştiinţă” sau „psihologia obiectivă”.
c) Gestaltismul este un curent ce a apărut în Europa Occidentală la începutul sec. XX. Denumirea lui provine de la cuvîntul german „gestalt” cu sens
de structu¬ră, formă, gen sau configuraţie. De aceea, curentul mai este denumit şi „structura¬lism”, „configuraţionism”, „psihologia formei” sau,formalism”.
Gestaltismul este un curent psihologic întemeiat pe concepţia filosofică struc¬turalist sistemică şi a apărut ca o reacţie atît faţă de asociaţionism, cît şi faţă
de behaviorism. Potrivit acestei concepţii, orice proces psihic este o structură sau o configuraţie integrală şi însuşi psihicul uman în ansamblu este o configuraţie.
Acesta din urmă se caracterizează printr-o existenţă de sine stătătoare, apriorică, cu tendinţa de a subordona şi a integra fenomenele psihice, în aşa mod încît
comportamentul uman îşi capătă expresia adevărată doar înţeles în ansamblul său.
In asemenea mod se evidenţiază cîteva caracteristici esenţiale ale structurilor şi configuraţiilor psihice:
1) întregul nu reprezintă o sumă aritmetică a elementelor componente;
2) elementele componente pot fi recunoscute chiar şi atunci cînd se vor reduce la număr;
3) aceste elemente au posibilitatea să fie recunoscute şi în situaţia în care ele s-ar transforma, cu condiţia ca raporturile iniţiale dintre ele să rămînă
aceleaşi.
Aplicată iniţial la studiul percepţiilor1, metoda structuralistă s-a extins treptat la studiul intelectului, inteligenţei, voinţei şi a întregului comportament.
în concluzie, această orientare criminologică face ca psihicul uman să nu poată fi disociat în elementele lui componente şi de aceea este declarată ca
unilaterală, pentru că absolutizează rolul sintezei în detrimentul analizei în explicarea compor¬tamentului criminal.
d) Freudismul sau doctrina psihanalitică este o orientare psihologică care a dominat între cele două războaie mondiale. Se consideră că psihanaliza a
constituit punctul de trecere de la psihologia criminală la criminologia psihologică.
Sigmund Freud s-a născut la 6 mai 1856 în localitatea Freiberg, pe teritoriul Cehoslovaciei. El şi-a petrecut întreaga copilărie la Viena. La vîrsta de 9 ani
a înce¬put studiile liceale, pe care după 7 ani le-a absolvit cu menţiune. A urmat Facultatea de Medicină de la Universitatea din Viena, obţinînd titlul de doctor
în neurologie, în anul 1933, cînd Germania nazistă a ocupat Austria, S.Freud a emigrat în Marea Britanie, unde la 21 septembrie 1939 a decedat. El a fost
medic neurolog şi psihiatru vienez de mare renume, creatorul unei doctrine originale care-i poartă numele - fre¬udismul.
Teoriile freudiste nu au apărut pe un teren gol. Ideea de psihanaliză aparţine unui tovarăş al său mai mare - Iosif Breier, precum şi specialistului în hipnoză,
fran-
cezului Jean Charcot care activa la Spitalul Salpetriere, unde S.Freud şi-a desfăşurat practica.
Pentru prima dată cuvîntul de psihanaliză a fost utilizat de Freud într-un ziar francez din 1896 şi aproape 10 ani el a fost singurul reprezentant al acesteia.
Printre principalele lucrări ale lui Sigmund Freud se numără: „Psihopatologia vieţii cotidiene”, „Interpretarea viselor”, „Psihologia maselor şi analiza
eului”, „Noi prelegeri de psihanaliză”, „Introducere în psihanaliză”, „Eul şi şinele”, „Totem şi tabu” ş.a.
Importanţa cunoaşterii lui Freud şi a doctrinei sale este absolut necesară în-trucît datorită universalităţii lui aceasta reprezintă un moment important atît
pentru cultura generală a fiecărui intelectual, cît şi, mai ales, pentru cultura de specialitate a unui jurist sau medic.
Freud are meritul incontestabil de a introduce o manieră cu totul originală în explicarea mecanismelor psihicului uman prin metoda psihanalitică. Prin
studiile sale, el a încercat să demonstreze existenţa unei personalităţi antisociale ce ţine de sfera psihologiei normale şi să explice mecanismul de formare a
acesteia.1
Teoria lui Freud a rezultat din două etape decisive. Prima etapă conţine ideea referitoare la inconştient — „partea invizibilă a aisbergului, care formează
cel mai larg şi cel mai puternic sector al minţii noastre”.2 Inconştientul, în concepţia lui Freud, se deosebeşte de preconştient care, deşi în mod normal este
asemănător in¬conştientului, poate fi stimulat prin diverse procese de gîndire şi deveni conştient. Deci prima etapă include inconştientul, preconştientul şi
conştientul ca nişte entităţi autonome.
39
Mai apoi, Freud şi-a revizuit teoria, îmbunătăţind-o şi propunînd o nouă structură a psihicului uman. Astfel, în concepţia sa, viaţa psihică a oricărui individ
cuprinde trei nivele diferite, aflate într-o strînsă interdependenţă: Şinele, Eul şi Supraeul.
Şinele (Id) reprezintă un complex de tendinţe şi reflexe din gîndirea inconşti¬entă, care nu sînt trăite în mod conştient. Zis altfel, şinele sau inconştientul
repre¬zintă partea cea mai ascunsă şi tainică, precum şi cea mai adîncă a sufletului. Şinele include toate instinctele primare - în a căror constelaţie un rol
determinant îl are instinctul sexual (libidoul), la care se adaugă instinctele distructiv şi agresiv. Şinele este considerat ca o componentă biologică a personalităţii,
reprezentant al influen¬ţelor ereditare, iar răbufnirile inconştientului se pot produce în anumite manifestări, străbătînd cenzura pe care o instituie Eul şi
Supraeul. Acestea ar fi manifestările dobîndite prin naştere sau în primii ani de copilărie ca, comportamentele violente sau de nesupunere, visele, care nu sînt
altceva decît forme deghizate ale unor trăiri interioare, lapsusurile, produse, de regulă, în momentele de oboseală sau distracţie
care slăbesc cenzura Eului şi Supraeului. La toate acestea se adaugă şi actele ratate şi complexele.
Actele ratate constau în aceea că o persoană aude ceea ce nu i se spune, citeşte ceea ce nu este scris în realitate, iar la baza acestora nu există explicaţii de
natură organică.
Complexele sînt de diferite feluri, cum ar fi, de ex., cele ale lui He- rostat, Cain, Electrei etc. Cel mai important este complexul Oedip. Aceasta în-seamnă
atracţie pretimpurie a copilului spre părintele de sex opus, obţinînd o anu-mită rivalitate. Acest complex are drept premise mitul grec despre regele Oedip, care
a comis două crime: uciderea tatălui şi incestul. Cu toate că Oedip a încercat să se opună prezicerii oracolului, el n-a reuşit şi pentru aceasta s-a pedepsit luîndu-
şi vederea. Descoperirea crimei a avut loc treptat, semănînd sub acest aspect cu metoda psihanalizei.1
In concepţia lui Freud, există două căi de rezolvare a conflictului din id:
1) redirecţionarea instinctelor primare sau sublimarea de la scopurile propuse spre altele, cum ar fi cele de creaţie ştiinţifică, artistică, literară, muzicală
etc.
2) refularea ce constă în scoaterea tendinţelor şi instinctelor primare din sfera conştientului şi includerea lor în id.
Deci Şinele este o realitate psihică adecvată, care nu are însă conştiinţa reali-tăţii obiective.
Eul (Ego) este cea de a doua instanţă psihică şi se mai numeşte conştient. Eul reprezintă nivelul central al personalităţii, nucleul acesteia şi este constituit
din cunoştinţele despre sine. Eul asigură „constanta individuală”2, garantînd echilibrul necesar între instinctele şi tendinţele profunde ale individului, pe de o
parte, şi nor¬mele primite prin educaţie, pe de altă parte. Astfel, şinele este pus treptat, pe măsura dezvoltării personalităţii sub controlul Eului şi Supraeului.
Supraeul (Super-Ego) sau conştiinţa morală reflectă nivelul de dezvoltare a personalităţii, influenţa pe care mediul social şi cultural o exercită asupra
psihicului. Supraeul contribuie şi el, ca şi Eul, la refularea instinctelor, nivelul său de cenzură fiind cu atît mai puternic, cu cît persoana este mai matură,
sănătoasă psihic, mai instruită, mai educată şi mai experimentată în viaţă.
Supraeul este cel care dictează Eului, iar acesta din urmă ordonă controlarea şi stăpînirea Sinelui. Freud face o comparaţie alegorică între Eu şi Sine,
comparîn- du-le cu un călăreţ şi un cal, cînd călăreţul trebuie să conducă calul, ultimul fiind mult mai puternic. Uneori, supremaţia Eului asupra sinelui este
doar o iluzie: „Aşa precum călăreţul, dacă nu vrea să se despartă de calul său, îl conduce unde vrea el (calul), aşa şi Eul transformă în acţiune voinţa Sinelui,
dînd-o drept voinţa sa”.3 Eşuarea tentativelor de sublimare ori de compensare a conflictelor interioare ale
individului pot conduce la o inadaptare a celui în cauză şi, în final, pot determina săvîrşirea infracţiunii.
în concepţia lui Freud, diferenţa dintre infractor şi noninfractor s-ar situa la nivelul supraeului, care acumulează tradiţiile şi idealurile trecutului,1 iar în
sfera Sinelui şi a Eului neexistînd deosebiri semnificative.
Pornind de la principiile menţionate, Freud a elaborat metoda psihanalizei, care reprezintă cheia întregului său sistem.
Astfel, psihanaliza cuprinde un ansamblu de procedee destinate urmăririi şi descoperirii cauzelor devierilor comportamentale şi vindecării unor boli psihice.
Psihanaliza se efectuează în cabinetul medicului psihanalist, care poartă dis-cuţii libere asociative, prin sugestii, teste sau experimente, toate avînd drept
scop descoperirea cauzelor nevrozelor sau a altor tulburări psihice. în consecinţă, prin metoda psihanalizei, sînt scoase la iveală tendinţele ascunse printre care
şi cele de agresivitate şi trecute cu ajutorul medicului prin cenzura Eului şi Supraeului. Este o metodă de sondare şi de descărcare a inconştientului, de natură
a preîntîmpina izbucnirile negative şi criminale.
S.Freud a făcut puţine tentative de a analiza fenomenul criminal, de aceea scri¬soarea lui către A.Einştein poate fi considerată ca o excepţie. Aşa, la 30
iulie 1932 A.Einştein, ca reprezentant al Ligii Naţiuilor, s-a adresat lui S.Freud cu întrebarea despre existenţa posibilităţii de limitare a agresivităţii. în scrisoarea
de răspuns,2 S.Freud foarte sceptic a apreciat şansele întrebuinţării metodei sale în afara medi¬cinii, considerînd că forţele pulsionate fundamentale ale
individului sînt Erosul ca sistem pulsionat hedonic şi vital, şi Thanatosul ca sistem distructiv; zis altfel, Ero¬sul, ca instinctul vieţii şi al dragostei, şi Thanatosul
ca instinctul urii şi al morţii. Dar „întotdeauna ar fi posibil de a-i uni pe oameni sub instinctul vieţii şi al dragostei, dacă vor rămîne şi acei, împotriva cărora
va fi îndreptată agresia. Scoaterea agresi¬vităţii dincolo de hotarele comunităţii este doar un mijloc de eliberare a manifestă¬rilor agresive dintre membrii
acestei comunităţi”.3
Meritele lui S.Freud sînt enorme, iar realizările lui au fost utilizate cu suc¬ces în medicină, reuşindu-se vindecarea unor tulburări psihice. Cu ajutorul
metodei psihanaliste, el a introdus o manieră originală de explicaţie a mecanismelor şi pro-ceselor psihice; a elaborat concepţii noi cu privire la aparatul psihic,
iar psihanaliza este tot mai des folosită, virtuţile ei nefiind însă pe deplin elucidate.

Secţiunea III
ŞCOALA POZITIVĂ ITALIANĂ - STUDIU COMPLEX
AL FENOMENULUI CRIMINALITĂŢII
Tratarea principalelor curente în criminologie este destul de diversă, deoarece oamenii de ştiinţă care au o orientare comună în problemele de bază ale
domeniului cercetat pot avea opinii diferite în privinţa altor aspecte ale aceluiaşi domeniu.
Majoritatea doctrinelor criminoîogice s-au concentrat asupra cauzalităţii feno¬menului infracţional. Acest criteriu a fost utilizat de mulţi istorici ai
criminologiei prin includerea teoriilor criminoîogice în diverse orientări ce au apărut în decursul timpului.
în cadrul orientării antropologic-biologice, sînt reunite teorii care conferă fac¬torilor biologici o importanţă hotărîtoare în geneza crimei. Specific pentru
această orientare este limitarea obiectului criminologiei la studiul infractorului prin încer¬carea de a demonstra existenţa unor trăsături specifice de ordin
bioantropologic. O importanţă deosebită pentru aprecierea corectă a conţinutului şi limitelor acestei orientări este înţelegerea corectă a conceptelor
fundamentale cu care ştiinţele bio¬medicale operează, cum sînt acelea de ereditar, înnăscut, constituţional etc.1
2.3.1. Premisele apariţiei şcolii pozitive italiene
Şcoala pozitivă italiană este aceea care a contribuit colosal la constituirea cri¬minologiei ca disciplină autonomă, de sine stătătoare, cuprinzînd idei foarte
im-portante pentru criminologie, la care s-a ajuns prin intermediul unor gînditori care au avut valoroase idei, dar nu s-au ridicat la nivelul unei şcoli. Comun
pentru ei este tema pozitivă (sau pozitivistă), bazată pe metoda experimentală, renunţînd la studierea infracţiunii ca entitate juridică în favoarea studiului
infractorului, adică a omului viu, ce a comis infracţiunea.
Aceşti gînditori se înscriu în curentele criminoîogice ce ţin de fiziognomie, frenologie, antropologie generală şi alienism:
1) Fiziognomia studiază caracterele omului după trăsăturile feţei (fizionomie), considerînd că există o strînsă corelaţie între trăsăturile feţei, pe de o
parte, şi cali¬tăţile psihice, pe de altă parte.2
întemeietorul fiziognomiei este considerat a fi Gian Batista Dall Porta, care în anul 1601 a publicat lucrarea „Fiziognomia umană” (De Humana
Physiognomia), cunoscută în criminologie ca primul studiu ştiinţific al omului criminal.
La constituirea fiziognomiei ca ştiinţă, o contribuţie esenţială şi-a adus-o scriitorul, filosoful elveţian Johann Gaspar Lavater, arătînd că în fiziognomie se
reflectă sufletul omului, dar acesta poate fi văzut doar prin voinţa lui Dumnezeu şi doar de „oameni aleşi”.
Cu toate că fiziognomia este considerată de oamenii de ştiinţă ca o pseudoşti- inţă, ea şi astăzi influenţează minţile oamenilor, aceasta reflectîndu-se în
literatură. Aici deosebirile dintre personajele pozitive şi cele negative sînt evidenţiate mai ales prin aspectele fiziologice, exterioare, fizice.
2) Frenologia (gr. „frenos” - minte; „logos” - cuvînt, idee, ştiinţă) este ştiinţa care consideră că facultăţile psihice ale indivizilor sînt localizate pe
anumite supra¬feţe ale creierului uman.
Fondatorul frenologiei este medicul neurolog german Franz Josef Gali (1758¬1828). Efectuînd studii de ecranoscopie, F J.Gall a descoperit existenţa unor
protube- ranţe, umflături, cucuie, pe suprafaţa cutiei craniene şi a presupus că funcţiile psihice ale indivizilor sînt localizate anume în aceste locuri de denivelări,
40
pe care el le numeş¬te bose craniene (de la cuvîntul francez „bosse” - ieşitură, proeminenţă, umflătură). F.J.Gall a identificat 85 de asemenea bose craniene,
susţinînd că este suficient să pipăi craniul unei persoane pentru a-ţi da seama de nivelul intelectual al acesteia.
Preocupări în domeniul frenologiei au avut şi medicul german I.Gh.Spurzheim (1776-1832), şi fondatorul sociologiei Auguste Compte etc.
Cu toate că este considerată ca o teorie neştiinţifică, frenologia are meritul de a fi orientat, pentru prima dată, cercetările asupra scoarţei cerebrale.
3) Antropologia generală (gr. „antropos” - om) este ştiinţa care studiază omul ca fiinţă biologică, precum şi evoluţia acestuia prin studierea raselor şi
etniilor, a formelor şi dimensiunilor omului, precum şi a capacităţii de adaptare a acestuia la mediu.1
Creatorul antropologiei generale este medicul chirurg francez Paul Broca (1824-1880).
După părerea unor autori2, antropologia generală poate contribui la cunoaşte¬rea ştiinţifică a omului şi la explicarea comportamentului general al acestuia,
deci şi a celui infracţional.
4) Curentul alieniştilor a adus o orientare nouă în criminologie, considerînd că fenomenul 3-C (crimă, criminal, criminalitate) îşi are izvorul în bolile
psihice ale indivizilor. Denumirea curentului provine de la medicii psihiatri, care consideră că criminalul este un bolnav psihic.
Printre cei mai de vază reprezentanţi ai alieniştilor, care şi-au adus contribuţia la pregătirea fundamentului şcolii pozitive italiene, au fost Philippe Pinel
(1745¬1826), Georges Cabanis (1757-1818), Dominique Esquirol (1772-1840), care au sesizat pentru prima dată legătura dintre comportamenul criminal şi
boala mintală, arătînd că infractorul este doar un bolnav psihic. De aici rezultă o idee de importan¬ţă majoră şi anume: posibilitatea tratării şi vindecării
criminalilor.
Unul dintre precursorii lui Cesare Lombroso, alienistul Auguste Benedicte Morell, a elaborat teoria degenerescenţei cu privire la explicarea
comportamentului
criminal. în concepţia sa, izvorul fenomenului 3-C constă în degenerarea fizică şi in¬telectuală a individului, ca rezultat al condiţiilor necorespunzătoare
de viaţă şi trai.
Un alt alienist — Despine Prospere, în lucrarea „Psihologia naturală”, apărută la Paris în anul 1868, conferă comportamentului criminal explicaţii de natură
pur psihologică, arătînd pentru prima dată că acesta este urmarea încălcării „simţului moral al colectivităţii”. D. Prospere a folosit pentru desemnarea
criminalului noţiu¬nea de „nebun moral”, deosebit de „nebunul psihic”, care este bolnavul mintal.
2.3.2. Cesare Lomroso — creatorul criminologiei antropologice
Cesare Lombroso s-a născut la 6 noiembrie 1835, la Verona, într-o familie numeroasă. Şi-a făcut studiile la facultăţile de medicină la Padova, Viena şi
Pariş. Lombroso a fost influenţat pe pozitiviştii francezi, de materialiştii germani şi evolu- ţîoniştii englezi. Avea orientări socialiste şi se afla în dezacord cu
opiniile nondeter- ministe ale juriştilor italieni contemporani cu el.
După absolvirea facultăţii, Lombroso a fost angajat medic militar, iar în anul 1864 a devenit profesor de psihiatrie la catedra cu acelaşi nume a Universităţii
din Pavia şi, totodată, director al azilului de nebuni. în anul 1864 a publicat un preludiu la lucrările sale de mai tîrziu - „Geniu şi nebunie” (Genio i follia).
In anul 1876, Lombroso devine profesor de medicină legală şi antropologie la Universitatea din Torino. în acelaşi an, 1876, el publică cea mai valoroasă
operă a sa - „Omul delincvent” (L’Uomo delinquente). în anul 1880, asistat de discipolii săi, Enrico Ferri şi Raffaele Garofalo, Lombroso a fondat revista
„Archivio di psihiatria, scienze penali e antropologia criminale”. în anul 1885, el a organizat, la Roma, primul Congres de antropologie penală.
Ideile lui C.Lombroso au cunoscut o mare răspîndire în lumea ştiinţifică, mo¬tiv pentru care, la Congresul de antropologie criminologică, organizat la
Torino, în anul 1906, i s-a acordat titlul de „Comandor al Legiunii de onoare” din partea guvernului francez. C.Lombroso a murit la 18 octombrie 19091.
Slava lui Lombroso a fost absolut binemeritată - cercetările sale ştiinţifice se bazează pe studiul a 383 de cutii craniene a defuncţilor, 3 839 de cranii ale
oame-nilor vii, în total în cadrul investigaţiilor sale au fost studiaţi 26 886 de criminali comparaţi cu 25 447 de studenţi, ostaşi şi reprezentanţi din alte pături
necriminale ale societăţii.2
După cum scrie Marin Wolgfang, „în istoria criminologiei niciun nume nu a fost, probabil, atît de mult elogiat sau contestat ca acela al lui Cesare
Lombroso”.3
Lombroso înţelege natura criminală - aşa cum el însuşi relata - într-o dimi¬neaţă cenuşie de noiembrie cînd, fiind de gardă, făcea autopsia criminalului
Vilelle
şi a ajuns la concluzia că el, omul criminal, reproduce instinctele omului primitiv şi ale animalelor inferioare. Toate aceste momente sînt descrise în vestita
sa lucrare „Omul delincvent”. Prima ediţie a apărut la Milano, la 15 aprilie 1876, fiind intitu-lată „Tratatto antropologico sperimentale dell’Uomo delinquente”.
în circa 200 de pagini sînt rezumate cercetările făcute de Lombroso asupra omului criminal. Ea cuprinde examenul sistematic anatomic, scheletic etc. al unui
număr mare de cri-minali; studiul obiceiurilor, pasiunilor, inteligenţei lor, rezultatele comparaţiei între oamenii normali şi nebuni, şi concluzia că criminalii
sînt o varietate a nebunilor.
Este extrem de interesant volumul al treilea al operei lui Lombroso, care repre¬zintă un Atlas, însoţit de un text explicativ. în cele 64 de planşe ale Atlasului
sînt expuse figuri, fotografii, diagrame, portrete şi explicaţii importante pentru studiul criminalului. Printre aceste planşe întîlnim:
Planşa (P.) 1 - „Repartizarea geografică a criminalităţii şi epilepsiei în Italia;
P.3 — „Criminalitatea şi alcoolismul în Franţa”;
P.4 - „Tabela despre greutatea şi statura a 400 cadavre de oameni normali şi 134 cadavre de criminali”;
P.l 1 - „Anomaliile creierului, extremităţilor şi oaselor nasului”;
P.17 - „Probe de scris ale unor criminali vestiţi”;
P.22-P.31 - „Tipuri de criminali: asasini, hoţi etc.”;
P.32-P.33 - „Portrete de criminali: germani, americani, italieni, epileptici etc.”;
P.52-P.57 - „Tatuaje la criminali”;
P.60-P.63 - „Lucrările artistice ale criminalilor, desenele criminalilor pe vase şi pereţi”1 etc.
Această operă, care a adus autorului o celebritate, de care puţini oameni de ştiinţă s-au bucurat, a declanşat în unele cercuri admiraţie şi entuziasm, iar în
altele o critică necruţătoare. între adepţii şi adversarii lui Lombroso s-a angajat o luptă aprigă, susţinută prin polemici de ziare, reviste, prin scrieri şi discuţii
în congrese. Anume din această încrucişare de spade s-a format noul ritm al ştiinţei criminale.
în primele luni ale anului 1878, Lombroso a publicat a doua ediţie a operei sale cu titlul de „L’Uomo delinquente”. Această ediţie a avut un succes enorm
în întreaga lume. De ex., în Franţa s-a propus în senat o lege despre modificarea instituţiilor penale pentru minori, care ar fi în concordanţă cu antropologia
criminală de la acea oră. în Rusia, Belgia, Germania, Olanda, Austria, Ungaria, Argentina şi Brazilia, se fondează reviste lombrozianiste.
Această ediţie a „Omului delincvent” se constituie din trei părţi. Prima parte tratează ,,Embriologia crimei”, unde autorul se referă la actul criminal în
lumea plantelor şi animalelor. Astfel, embrionul crimei se întîlneşte la plantele carnivore: Rossolis, Drossera, Dionea muscipula, Genlisea omata etc.
în regnul animal, criminalitatea este şi mai evidentă, iar motivele sînt foarte
variate:
- nevoia de hrană sau ambiţia de dominaţie la tauri şi corbi;
- gelozia şi pasiunile de amor la lei, tigri, leoparzi;
- furtul la cîini şi mîţe;
- substituirea de pui la cuc etc.
In partea a doua, Anatomia patologică şi antropometria crimei”, Lombroso îşi expune concluziile începînd cu craniometria, unde face comparaţie dintre
ca-pacitatea craniană a oamenilor normali şi a criminalilor, iar în concluzie stabileşte stigmatele caracteristice lumii criminale.
Partea a treia a lucrării lui Lombroso - „Biologia şi psihologia criminalului născut’ - susţine teoria criminalului înnăscut, crima avînd o provenienţă
organică, fiind un fenomen biologic.
Cu regret, nu putem analiza întregul material din opera lui Lombroso, fiindcă aceasta ar depăşi limitele lucrării noastre, ne vom mulţumi să fixăm tezele
princi¬pale.
Antropologia criminală studiază criminalul pornind de la ideea că individul criminal este, în primul rînd, un fenomen de natură biologică asupra cauzalităţii
cri¬minalităţii. Lombroso a formulat teza despre existenţa unui tip de criminal înnăscut, iresponsabil de faptele sale.
Concepţiile lui Lombroso ar putea fi reduse la cîteva postulate specifice:
41
1) criminalitatea este generată de anumite anormalităţi organice, ce se transmit ereditar;
2) crima există în lumea plantelor şi animalelor, se întîlneşte la copii şi la oa¬menii primitivi (sălbatici);
3) criminalul este marcat de anumite anormalităţi organice. Aceste anomalii sau stigmate specifice criminalităţii sînt:
- stigmatele anatomice (nesimetria craniului şi a feţei, fruntea teşită şi îngustă, urechi detaşate de la craniu, ochi mici şi fără expresie, buze şi dinţi
deformaţi ş.a.);
- stigmatele fiziologice (tatuajul, stîngăcia, tulburări ale unor reflexe etc.);
- stigmatele psihologice (lipsa milei, a căinţei, iubirii şi prezenţa cruzimii, cinismului etc.),
1) criminalul se naşte criminal. Criminalul este înnăscut;
2) criminalul este un tip antropologic deosebit de tipul omului normal;
3) comportamentul criminal se transmite ereditar prin atavism, stigmatele cri¬minalităţii comunicîndu-se la urmaşi chiar şi peste mai multe generaţii;
4) criminalul înnăscut suferă de nebunie morală, adică infractorul înnăscut este identic cu nebunul moral.1
Iniţial, Lombroso a estimat tipul de criminal înnăscut la 65-70% din totalul criminalilor, dar sub efectul criticilor ce i s-au adus şi-a revizuit pînă la urmă
unele postulate admiţînd că:
- numai 40% din criminali sînt înnăscuţi;
- a admis că numai criminalii înnăscuţi constituie un tip antropologic deosebit;
- a admis că asupra comportamentului uman pot influenţa negativ şi o serie de factori sociali ca alcoolismul, mizeria, incultura1 etc.
Unul din meritele sale constă în orientarea cercetării criminalităţii spre cri-minalul viu, nu abstract, folosindu-se de procedee ştiinţifice, şi nu de generalizări
abstracte. „Studiaţi personalitatea criminalului - studiaţi-o nu abstract, în liniştea cabinetelor, nu după teorii şi cărţi, ci din viaţa reală: în închisori, spitale,
comisariate de poliţie, în condiţiile lor naturale de existenţă. Atunci veţi înţelege că criminalul este un tip aparte, deosebit, distinct de alţi oameni”.2
în una din lucrările sale, Lombroso îşi arată atitudinea faţă de criminalii în-născuţi: „Voi nu sînteţi vinovaţi în infracţiunea ce aţi săvîrşit-o, dar nu sîntem
vinovaţi nici noi - cei care vă lipsim de libertate, pentru a ne proteja. Voi meritaţi compătimire şi nu ură”.3
Pe parcursul anilor s-a demonstrat că multe din particularităţile atribuite crimi¬nalilor se întîlnesc, cu o frecvenţă egală chiar şi la oameni normali,
neinfractori.4
Concepţiile lui Lombroso au determinat replici severe, în special din partea lui Lacassagne, Manouvrier, Topinard şi Gabriel Tarde. Aşa, Tarde a observat
uni-tatea trăsăturilor antropologice la criminalul înnăscut cu trăsăturile antropologice ale femeii. Acest fapt, în viziunea lui Tarde, se află în contrazicere cu
concluziile lui Lombroso, deoarece femeile săvîrşesc crime mai rar ca bărbaţii. Lombroso a recunoscut parţial acest fapt, concluzionînd că criminalitatea
feminină îşi are specificul său.5
în anul 1889, la cel de al doilea Congres de antropologie criminală de la Paris, se declanşează o adevărată cruciadă împotriva lui Lombroso, învinuindu-1
în aceea că stigmatele criminale au fost descoperite la mai puţin de 50 din criminali (la 45% din ucigaşi, 33% - violatori şi 24% - hoţi).6 R.Garofalo a propus
chiar formarea unei comisii din 7 antropologi care să reprezinte cele două şcoli de criminologie - clasi¬că şi pozitivistă. Această comisie urma să realizeze un
studiu comparativ a 100 de criminali înnăscuţi, 100 de persoane cu înclinaţii criminale şi 100 de non-criminali. Deşi propunerea lui Garofalo a fost acceptată,
ea nu a fost realizată, deoarece s-a considerat că este imposibil să se evidenţieze cu acurateţe deosebirile şi asemănările între cele trei grupuri.7
Cei de l-au criticat pe Lombroso au subliniat lipsa de fundament ştiinţific a conceptelor utilizate, absurditatea unora din principalele teze, ca şi erorile de
ordin metodologic. Dar aici am cita afirmaţia savantului A.Gurov: „Este stranie, desigur, afirmaţia lui Lombroso că creierul criminalului ucigaş cîntăreşte cu
30 de grame mai puţin ca creierul unui om normal. Aceste date el le-a obţinut după cîntărirea a 400 de creiere a ucigaşilor decapitaţi şi a 200 de creiere a
oamenilor decedaţi de moarte nonviolentă. Dar şi mai straniu este altceva. Nimeni, în afară de Lombroso, nu a mai efectuat astfel de experimente, cu toate că
toţi într-un glas susţin absurdi-tatea acestor concluzii”.1
Meritele lui Lombroso sînt enorme. Concepţiile sale au însemnat un progres pentru vremea sa. El a introdus cercetarea ştiinţifică a fenomenului 3-C (crimă,
cri¬minal, criminalitate); a pus bazele etiologiei, care a revenit, actualmente, sub forme noi; a întreprins primele cercetări în domeniul morfologiei, patogeniei
şi pedagogiei crimei.
In ultimele lucrări, Lombroso a propus soluţii care au fost introduse ulterior în toate legislaţiile naţionale: suspendarea pedepselor cu închisoarea;
incriminarea şi pedepsirea tentativei; agravarea pedepselor pentru recidivişti.
Pentru Lombroso, problema eredităţii, din punctul de vedere al influenţei sale asupra criminalităţii, a prezentat o importanţă cu mult mai mare decît asu¬pra
altor cercetători. Lombroso, chiar de la început, a considerat criminalitatea ca o fatalitate ereditară. După admiterea factorilor sociali şi fizici, Lombroso în
opera sa „Cauzele şi remediile criminalităţii” susţine marea influenţă a eredităţii morbide2 asupra criminalităţii, demonstrînd aceasta prin date statistice. în
această lucrare, C.Lombroso pune în lumină influenţa rasei asupra criminalităţii bazîndu- se pe cercetarea acestei probleme la evrei şi ţigani. După datele
statistice, evreii din diferite ţări prezintă în general o criminalitate mai redusă, decît concetăţenii lor creştini. Aceste date ar trebui raportate la criminalitatea
negustorilor şi indus-triaşilor, şi nu la acea a populaţiei în general, fiindcă la evrei prevalează exerciţiul profesiunii de negustor sau industriaş. Mai mult ca atît,
în toate ţările condamnaţii evrei reprezintă un număr foarte mic. în contrast cu evreii, susţine acelaşi autor, ţiganii sînt leneşi, lucrînd doar atît cît să nu moară
de foame, mincinoşi, răzbu-nători, hoţi, amorali cruzi şi laşi. Caracterizînd această rasă, Lombroso îl citează pe Colocci: „Autoritatea, regulile, principiile,
prescripţiile, datoriile, sînt noţiuni şi lucruri inexistente la această rasă ciudată”.3
2.3.3. Enrico Ferri -fondatorul criminologiei sociologice
Enrico Ferri (1856-1929) a fost una din cele mai influente şi mai pline de cu¬loare figuri din istoria criminologiei; lider necontestat al şcolii pozitiviste,
avocat de succes, profesor la universităţile din Bologna, Roma şi Pisa; membru al Parlamentu¬lui italian, editor al ziarului „Avînţi”, fondatorul unui mare
jurnal juridic etc.
S-a născut în provincia Mantua, într-o familie de ţărani săraci. A studiat drep¬tul la Universitatea din Bologna, unde spre sfîrşitul studiilor a prezentat teza
în care formula una din ideile sale de bază, aceea că dreptul penal nu trebuie să se bazeze pe liberul arbitru şi pe responsabilitatea morală a individului, pe care
le considera
simple ficţiuni. . ..
Deci E.Ferri ar putea fi considerat, pe drept cuvînt, ca fondatorul sociologiei
criminale. .
După cum o priveşte întemeietorul sociologiei — A.Comte. „Ea (sociologia n.a.) nu este o artă socială, ci este o ştiinţă generală a societăţilor; o sinteză a
ştiinţelor sociale” ^
De la sociologia generală derivă sociologiile speciale, printre care se numără şi sociologia juridică cu obiectul ei - dreptul. în sfîrşit, o ramură a sociologiei
juri-dice o constituie sociologia criminală. Pozitivismul şi-a făcut intrarea triumfală în domeniul dreptului penal şi criminologiei, la braţ cu sociologia criminală.
Ca fondator al sociologiei criminale, E.Ferri nu admite o separare între sociolo¬gia criminală, pe de o parte, şi antropologia criminală, statistică, penalogie
şi ştiinţa penitenciară, pe de altă parte. Toate acestea ar reprezenta mai multe capitole ale unei ştiinţe unice. Astfel, după Ferri, şi dreptul penal aparţine
sociologiei criminale.
O concepţie mai recentă a lui Ferri despre sociologia criminală o aflăm expri¬mată în prelegerea de deschidere a cursului său de sociologie criminală,
ţinută la Facultatea de Ştiinţe Politice din Roma, la 12 februarie 1926, unde Ferri concepe sociologia ca un studiu ştiinţific al societăţii umane şi astfel este
evident că crimi-nalitatea, din punct de vedere determinat, nu poate fi subiectul decît al unei ştiinţe sociale. Omul nu poate comite un delict dacă nu trăieşte în
societate cu alţi oameni. Astfel, „ştiinţa care studiază delictul este o ştiinţă socială”.2 ^
Dacă Lombroso s-a ocupat de cauzele determinante endogene ale criminalită¬ţii, Enrico Ferri s-a ocupat de cauzele exogene.
Opera de bază a lui E.Ferri este „Sociologia criminală”, apărută în anul 1892, nefiind altceva decît o lucrare îmbunătăţită şi perfecţionată a primei ediţii ce
a apă¬rut cu titlul „1 novi orrizonti del dirito e della prodedure penale (Torino, 1881). ^
Prin însăşi denumirea nouă a lucrării este scoasă în evidenţă concepţia nouă a lui E.Ferri cu privire la crimă, criminal şi criminalitate (fenomenul 3-C),
care opune noţiunea de sociologie aceleia de antropologie. Dar aceasta nu este însă argumentul
decisiv. Decisive sînt ideile pe care le-a susţinut. Nu degeaba E.Ferri a fost conside¬rat de marii criminologi ca fiind cel mai important reprezentant al
şcolii pozitiviste italiene, un adevărat maestru al dreptului penal şi al criminologiei, cel mai mare penalist din toate timpurile.
42
Intr-adevăr, „Sociologia criminală” este o lucrare, cu precădere, de sociologie criminală, fiindcă:
- ea cercetează criminalitatea, care este un ansamblu de crime, deci un feno-men social, un „fenomen de masă”;
- examinează criminalitatea cu metode sociologice, îndeosebi cu metoda sta¬tistică;
- cercetează cu precădere criminalul, în aspectele lui antropologice, psiholo-gice, dar mai cu seamă în aspectele lui sociale.
în lucrarea sa, Ferri formulează cîteva teze noi, originale, de un interes enorm pentru dezvoltarea ulterioară a dreptului penal şi criminologiei. Astfel, tezele
şi ide¬ile sale mai importante se referă la:
- dinamica criminalităţii;
- varietatea infractorilor şi infracţiunilor;
- crima şi pedeapsa etc.
E.Ferri, vorbind de originea şi natura criminalităţii, susţine că este vorba de un fenomen cu o natură complexă - crima este un fenomen complex biologic,
fizic şi social.
Prin latura biologică înţelegem o predispoziţie determinată de constituţia bio-logică şi psihică a persoanei, avînd un rol primordial în comportamentul
criminal, predispoziţie denumită de Ferri nevroză criminală.
Concluziile cu privire la influenţa factorilor fizici şi sociali în geneza crimei se bazează pe studii ample întreprinse de Ferri în Franţa şi Italia. „Creşterea
şi descreş¬terea criminalităţii depinde, în primul rînd, de factorii sociali, adică de acei factori care mai uşor ca alţii pot fi influenţaţi şi corectaţi la voinţa
legislatorului”.1
O a doua teză a lui E.Ferri ar consta în aceea că, criminalitatea nu se repetă în timp cu constanţă şi regularitate, printr-o repetiţie mecanică, de la an la an,
ci printr-o oscilaţie permanentă, prin creşteri sau descreşteri determinate de cauze naturale, precum şi a factorilor de mediu fizic şi social, astfel dinamica
criminali-tăţii fiind supusă unei legi a saturaţiei. Această lege face ca infracţionalitatea să nu poată depăşi anumite limite de saturaţie. Unii autori2 consideră
că Ferri a reformat „legea saturaţiei mediului” aparţinînd lui Quetelet, elaborînd „legea suprasatura¬ţiei”, conform căreia orice fenomen social anormal, ca
războiul, revoluţia, foametea etc., produce o creştere bruscă a criminalităţii. Odată cu epuizarea evenimentului în cauză, criminalitatea revine la limitele sale
„normale”. în acest sens, Ferri face o analogie: „Precum într-un volum de apă, la o temperatură dată, avem soluţiunea
unei cantităţi fixe de substanţă chimică - niciun atom în plus, sau în minus, tot astfel într-un mediu social, în condiţii individuale şi fizice determinate,
avem executarea unui număr determinat de crime - nici mai mult, nici mau puţin”.1 Aceasta ar însem¬na că cifra criminalităţii nu va fi egală de la an la an, ci
va reprezenta o regularitate dinamică, iar nu una statistică.
Un alt mare merit al lui E.Ferri constă în faptul că a dovedit şi a impus teza necesităţii clasificării infractorilor. Spre deosebire de C.Lombroso, Ferri nu
pune accentul principal pe stigmate, multe dintre care se întîlnesc la necriminali. în con-cepţia sa, infractorii pot fi clasificaţi în cinci categorii:
1) Infractorii nebuni (alienaţi) care se disting de criminalii înnăscuţi şi de nebunii morali. Acestei categorii îi aparţin infractorii, care comit, de regulă,
crime odioase (de ex., cele săvîrşite de psihopatul sexual Jack - spintecătorul).
2) Infractorii din obişnuinţă care sînt determinaţi la săvîrşirea infracţiunilor de imposibilitatea unei reintegrări după o condamnare privativă de libertate.
3) Infractorii înnăscuţi (instinctivi), fără simţ moral, cinici, cruzi. „Sînt oa-meni sau sălbatici şi brutali, sau vicleni şi leneşi, care nu fac nicio distincţie
între omor, furt, crimă în general şi într-o meserie ordinară”, îi caracterizează Ferri.2 Pen¬tru această categorie de infractori, pedeapsa, practic, nu are efect,
căci ei consideră închisoarea ca un risc natural al profesiei lor, în închisoare simţindu-se ca „un pictor în atelierul său”.3
4) Infractorii de pasiune (pasionali) , ce posedă un simţ moral slăbit, comiţînd fapte penale fără a reflecta, sub influenţa pasiunilor. Ei comit, practic,
întotdeauna crime contra personalităţii. Fiind posesorii unui temperament sanguin sau nervos, posedă o sensibilitate exagerată, comiţînd crime mai ales în anii
tinereţii.
5) Infractorii de ocazie - relativ cinstiţi, înzestraţi cu simţ moral, dar împinşi la săvîrşirea crimei de tentaţiile condiţiilor fizice şi ale mediului social.
Deosebirea dintre infractorul de ocazie şi celelalte categorii de infractori constă în faptul că la primii predomină rezistenţa slăbită la impulsurile exterioare.
Ocazia (întîmplarea) face să se dezvolte tendinţele criminale.4
Foarte interesant este studiul lui E.Ferri asupra criminalilor în artă. Prima conferinţă în această materie a ţinut-o la Pisa, în anul 1892, unde tratează
criminalii în arta figurativă, pictură, sculptură, poezie, dramă, roman etc.
în arta figurativă, drept ex., Ferri surprinde unele linii caracteristice tipu¬lui criminal. Astfel, busturile lui Caligula şi Nero înfăţişează stigmate criminale.
In tragedia clasică greacă domină omorul şi incestul. Aceste crime le întîlnim în celebrele tragedii: Medea, Phedra, Oreste, ce au servit drept izvor de
inspiraţie pentru Euripide, Seneca, Ennius etc.
în dramele lui Schakespeare întîlnim descrierea psihologică a trei tipuri de criminali: Machbeth - criminal înnăscut; Hamlet - criminal nebun şi Othello -
cri-minal de pasiune.
în romanul lui Emil Zola - „Germinai” - găsim date de antropologie şi psiho-logie criminală.
în operele lui F.Dostojewsky - „Crimă şi pedeapsă”, „Casa morţilor” etc. - întîlnim adevărate zăcăminte de psihologie criminală şi o descriere reală a vieţii
ocnaşilor din Siberia.
Meritul lui E.Ferri în progresul ştiinţei este enorm. El a observat că lupta împo¬triva criminalităţii nu se poate duce numai prin aplicarea pedepselor, fiind
necesare şi măsuri economice: libertatea comerţului şi a migraţiei, retribuirea corespunzătoa¬re a muncii, condiţii de viaţă şi de trai demne; măsuri politice:
descentralizarea ad¬ministrativă, libertăţi cetăţeneşti, parlament democratic etc.; măsuri sociale: liberta¬tea căsătoriei şi obligativitatea căsătoriei civile,
admiterea divorţului, perfecţionarea măsurilor de educare a copiilor.1
2.3.4. Rafaelo Garofalo - primul utilizator al noţiunii de „ criminologie ”
Baronul Rafaelo Garofalo (1851-1934) a fost profesor universitar de drept pe¬nal la Facultatea de Drept din Neapole şi judecător al Curţii penale de apel.
El a fost primul care a utilizat noţiunea de „criminologie”, care ulterior a fost extinsă şi generalizată, marcînd începuturile criminologiei ca ştiinţă separată.
în anul 1880, R.Garofalo a publicat monografia fundamentală „Criteriul pozi¬tiv al pedepsei” (Criterio positivo della penalita), tradusă de unii autori şi
„Criteriile stării de pericol”.
Cu toate că a fost un continuator a lui C.Lombroso, Garofalo s-a orientat în principal spre psihologie, în explicarea comportamentului criminal.
Unii autori consideră că, spre deosebire de sociologie, psihologia şi-a adus o contribuţie foarte mică la constituirea criminologiei ca ştiinţă.2 Aceasta se
datorează faptului că psihologii sînt pasionaţi de metode matematice, care fac ca psihologia să devină o ştiinţă „fără suflet”.3
Totodată, nu putem să nu recunoaştem că psihologia a „împrumutat” crimino¬logiei un şir de elemente pozitive.
R.Garofalo a adus o preţioasă contribuţie la consolidarea pozitivismului, enu- merîndu-se printre fondatorii şcolii pozitiviste.
Cu toate divergenţele dintre antropologia lui C.Lombroso, sociologia criminală a lui E.Ferri şi psihologia lui R.Garofalo, recunoaştem afinitatea şi
fundamentul lor comun, ce rezidă în faptul că crima înainte de toate are o predispoziţie organică.
Opera principală a lui R.Garofalo este „Criminologia”, publicată în anul 1885 la Torino şi este prima lucrare de criminologie cu acest titlu. Lucrarea conţine
cîte¬va capitole ce se referă la studiul delictului, studiul delincventului şi studiul repre¬siunii. în încheiere, autorul redă 44 de articole - maxime pentru a servi
la formarea unui cod penal internaţional.
în prima parte a lucrării, Garofalo face distincţie între delictul natural şi de-lictul juridic.
Delictul natural este mai greu şi mai important şi prin originea sa socială, şi prin urmările sale antisociale. La această categorie sînt incluse faptele care în
toate timpurile şi pe întreg globul pămîntesc au fost şi sînt considerate drept crime şi pe-depsite. Astfel de fapte criminale ca omorul, violul, trădarea, vătămarea
integrităţii corporale etc. sînt crime la orice popor şi în orice ţară.
Această categorie de fapte este calificată drept crimă, nu de legislator, ci de so¬cietate, legislatorul doar preluînd-o şi îmbrăcînd-o în haina legii. Delictul
este acea faptă prin care se încalcă nu numai nişte drepturi şi obligaţiuni, ci şi nişte sentimente de milă, de dreptate, respectiv simţul moral al societăţii. Astfel,
acest delict reprezin¬tă o violare a simţului moral comun sau a simţului mijlociu al întregii comunităţi.
R.Garofalo divizează delictele naturale în două categorii largi:
- Actele ce violează sentimentul de milă sau de umanitate, incluzînd atentate¬le asupra vieţii şi sănătăţii persoanei, violarea libertăţii individuale, şi
chiar actele ce produc durere morală: calomnia, injuria, seducţia etc.
- Actele care constituie o ofensă a sentimentelor: agresiunile contra proprietă¬ţii (furtul, devastarea şi nimicirea bunurilor, escrocheria etc.).
43
Delictul juridic sau legal1 nu are la bază lipsa de simţ moral şi se pedepseşte în mod diferit de la o ţară la alta, fiind rezultatul încălcării unor norme de
conduită socială convenţională.
în afară de faptele care violează simţul moral comun şi care universal se pe-depsesc, fiecare stat, după obiceiurile, prejudecăţile, concepţiile şi necesităţile
sale particulare, trebuie să pedepsească şi alte fapte. Aceasta urmează ca o consecinţă firească a progresului, statele necesitînd a avea două coduri:
1) codul delictelor naturale, care va fi identic la toate popoarele civilizate şi
2) legile represive speciale ale fiecărui stat. Această diferenţiere este carac-teristică progresului, aşa precum legile civile şi penale amestecate în codurile
lui Mînu şi a lui Moise au fost apoi separate de legislatori. Deci la fine va avea loc în-tocmirea unui cod al delictelor naturale, care va fi acelaşi la toate naţiunile
civilizate şi din care se vor distinge legile represive ale fiecărei naţiuni.2
R.Garofalo rezumă că, dacă criminalul a violat un sentiment moral, nu se poa¬te conchide la o organizaţie psihică diferită de a altor oameni; criminalul
poate fi un om normal, care a avut un moment de rătăcire şi care se poate căi, astfel încît nimic
nu poate dovedi că moralitatea acţiunii ar fi oglinda perfectă a naturii agentului şi că criminalul nu ar fi susceptibil de sentimentele, pe care le-a violat el
însuşi.1 Dar actul criminal nu este un fenomen social, ci este simptomul unei anomalii morale, printre criminali existînd tipuri fizionomice: asasinul, violentul,
hoţul,2 aceştia distingîn- du-se prin expresiunea particulară a fizionomiei lor. însă, dacă anomalia morală la criminali există, nu avem aceeaşi certitudine în
privinţa anomaliei fizice. Aceasta este o problemă fără răspuns, fiindcă substratul fiziologic s-ar putea găsi într-o de- viaţiune imperceptibilă a organelor şi
sistemului nervos, în formaţiunea moleculară. Din acest motiv, R.Garofalo a abandonat latura anatomică, ocupîndu-se numai de anatomia psihică „fără a afirma
şi fără a nega că aceasta ar avea o sursă fizică”.3
De la teza anomaliei psihice sau morale Garofalo deduce că criminalii nu pot fi separaţi în două clase distincte:
- criminali anormali şi
- criminal: normali.
Ei (criminalii) pot fi clasaţi numai după gradul - mai mare sau mai mic - al anomaliei lor.
O altă teză a lui Garofalo, este că crima nu poate fi efectul exclusiv al circum¬stanţelor exterioare, a factorilor externi. Pentru ca să se producă crima,
influenţa acestor factori este în funcţie de elementul anomaliei psihice. Factorii externi „sînt doar bulionul în care microbul se poate dezvolta. într-un mediu
diferit, el ar fi rămas în stare de criminal latent”.4
Prezenţa anomaliei morale reprezintă o predispoziţie care duce la săvîrşi¬rea unui act criminal numai în prezenţa unor circumstanţe exterioare. De aceea,
R.Garofalo a recunoscut influenţa pozitivă pe care o pot avea asupra comporta-mentului uman civilizaţia, instruirea, educaţia, religia, legile şi starea materială
a indivizilor.
R.Garofalo mai susţine cîteva teze:
1) anomalia morală (lipsa instinctelor morale) este condiţia sine qua non a crimei;
2) imperfecţiunea morală a criminalului este întotdeauna o condiţie necesară a crimei;
3) anomalia morală este starea psihologică, diferită de anumite boli şi stări patologice.
Meritul lui constă şi în aceea că a anticipat multe idei care se studiază de crimi- nologia modernă, precum sînt: substratul moral şi social al crimei, originea
socială a acesteia, profilul moral şi psihologic al criminalului şi altele.

5.4.2. Pedepsele în Moldova medievală şi în Ţara Romînească


La fel ca şi în alte state, în evoluţia dreptului de a pedepsi din Moldova me-dievală şi Ţara Romînească se disting diferite faze sau perioade, fiecare indicînd
o nouă etapă de evoluţie cu noi concepţii sau sisteme.1
Astfel, distingem patru faze sau perioade:
1) perioada răzbunării (private şi publice sau sociale);
2) perioada expiaţiunii (ispăşirii) divine;
3) perioada de tranziţie (talionul şi compoziţia);
4) perioada etatică sau politică.
Cea mai primitivă şi rudimentară manifestare a dreptului de a pedepsi a fost răzbunarea victimei sau familiei (rudelor) acesteia asupra agresorului, numită
răz-bunarea privată. Astfel, victima prin răzbunare, în mod inconştient, pe de o parte, îşi satisface, într-un mod dezordonat şi exagerat, orgoliul şi dreptul lezat,
iar, pe de altă parte, asigură instinctul de conservare, imobilizîndu-1 pe viitor în vederea săvîrşirii de noi agresiuni pe infractor.
Responsabilitatea şi răzbunarea aveau un caracter colectiv şi nelimitat. Pentru fapta comisă răspundea nu numai autorul ei, ci şi familia, rudele sale. Acest
lucru se datora şi înrudirii prin sînge, numită şi răzbunarea sîngelui.
Tot în acea perioadă apare şi expiaţiunea (ispăşirea), care este considerată a fi legea supremă, fără de care lumea nu poate exista. Tot răul este ispăşit fie
prin mîna oamenilor, fie prin mîna unei divinităţi. Niciun rău nu rămîne şi nici nu trebuie să rămînă nepedepsit.
O primă limită în exercitarea răzbunării a fost talionul, care fixa măsura pe-depsei, pe care victima avea dreptul s-o aplice agresorului. Anume talionul a
re-glementat răzbunarea privată şi răzbunarea sîngelui, ducînd la autoconservarea şi autoapărarea speciei umane. Tribul agresor urma să sufere acelaşi rău sau
pagubă, pe care el o cauzase tribului din care făcea parte victima.
Legea talionului a însemnat un important procedeu în evoluţia dreptului de a pe¬depsi. Desigur că dreptatea impusă de legea talionului este barbară şi
primitivă, dar în epoca respectivă a fost singura care s-a putut impune minţilor oamenilor. Astfel, talionul se întîlneşte în legislaţii din timpurile cele mai vechi
şi pînă în secolele XVIII-XIX.
Drept ex., dreptul talionului se regăseşte în: Codul lui Hammurabi, legi¬le lui Mînu (Manama-Dharma-Sastra), vechiul cod chinezesc (Ta-Tsing-Zeu-Zee),
cărţile lui Moise (la evrei), legile lui Solon (la greci), legea celor XII table (la ro¬mani), vechile legi engleze, franceze şi germane etc.
Pedeapsa talionului a existat şi în vechea lege romînească. Aşa, de ex., în anul 1669, vornicul Stroie Leurdeanul, care-1 omorîse pe postelnicul Constan-
tin Cantacuzino, fusese osîndit la pedeapsa talionului de divanul ţării: „Atuncea Antonie Vodă împreună cu părintele Vlădică Teodosie şi cu amîndoi episcopii
şi cu toţi egumenii de pre la toate mănăstirile cîte sînt în ţară, făcură mare judecată; căutînd la Sfînta pravilă, aflară ca să-l omoare şi pre Stroie, ca să ia plată,
precum au făcut”.1
In Condica Caragea din 1818: „Prepuitorii să se osîndească la pedeapsa ce era să pătimească cel prepus cînd s-ar fi găsit vinovat”,2 iar condica penală a
lui I.S. Sturza Vodă (1826) prescrie tavtopathia (denumirea grecească a talionului) pentru clevetire, aplicînd clevetitorului pedeapsa care s-ar fi aplicat
clevetitului, dacă ar fi fost pedepsit.
La etapa feudalismului timpuriu, scopurile principale ale pedepselor în Mol-dova şi Ţara Romînească erau: represiunea, expiaţiunea (ispăşirea), repararea
dau¬nei şi înfricoşarea sau intimidarea. Treptat, pedepsele penale au început să fie mai diferenţiate, ţinîndu-se cont de circumstanţele în care a fost săvîrşită
infracţiunea, de starea socială a vinovatului şi de alţi factori. Totuşi, în perioada feudalismului, pedepsele aplicate se caracterizau printr-o cruzime deosebită.
Acest lucru îl întîlnim în clasificarea pedepselor în sistemul dreptului penal medieval din Ţările Romî¬neşti, unde distingem patru tipuri de pedepse:
1) pedepse corporale, care, la rîndul lor, se împart în: - pedeapsa cu moartea (prin spînzurare, decapitare, tragerea în ţeapă, arderea de viu, înecarea,
îngroparea de viu, sugrumarea);
- mutilarea;
- înfierarea;
- bătaia (simplă - cu toiagul, cu nuielele, cu biciul; bătaia pe uliţe sau prin tîrg; la tălpi sau falange; cu buzduganul sau cu topuzul);
2) pedepse privative de libertate (clasificate în ocnă, temniţă, grosul, varta, surghiunul);
3) pedepse pecuniare ca: duşegubina, confiscarea sau gloaba (hatalmul, oslu- hul, tretina sau pripasul);
4) pedepse complementare: tortura, degradarea civică şi raderea bărbii.3
Aşadar, majoritatea acestor pedepse se bazează pe ideea intimidării, cu toate
44
accesoriile şi consecinţele sale fatale. Cea mai uşoară pedeapsă era considerată a fi
bătaia cu toiagul, cu nuielele sau cu biciul. Pedepsele corporale mai uşoare urmă-reau şi umilirea condamnatului, stigmatizarea acestuia, prin aplicarea
suplimenta¬ră a pedepselor ruşinoase: înfierarea; bătaia condamnatului pe străzile oraşului sau satului; plimbarea acestuia călare pe măgar, cu capul către
coadă, purtînd la gît o inscripţie cu indicaţia crimei comise, bătaia în piaţa publică.
Totuşi coroana barbariei o constituiau mutilarea, tortura şi moartea. Mutilări¬le constau în: tăierea limbii, nasului, urechilor, degetelor, mîinii, piciorului,
scoate¬rea ochilor, jupuirea pielii etc.
Tortura se aplică atît ca mijloc de interogare, cît şi ca mijloc de agravare a pedepselor corporale. Aplicarea torturii avea loc la cestiuneapreparatorie,
ordonată pentru a obţine mărturisirea crimei şi la cestiunea prealabilă,l pusă înainte de exe¬cutarea unei sentinţe capitale.
Cestiunea preparatorie avea la bază ordaliile, ca mijloc de obţinere a probelor, la care erau supuşi bănuiţii, în scopul de a li se dovedi vinovăţia. Ordaliile
constau în aplicarea torturilor, iar rezistenţa acuzatului la acestea făcea proba nevinovăţiei sale. Acea persoană care rezista mai mult torturii sau care avea mai
puţine leziuni îl învingea pe adversarul său. Se considera că, prin aceste ordalii, puterea cerească îşi pronunţa judecată (de aici, ordaliile au luat denumirea de
judecată a lui Dumnezeu). Cele mai cunoscute ordalii erau: ţinerea în mînă a unui fier roşu; băgarea mîinii în apă fiartă; mergerea cu picioarele goale pe un
fier încins sau pe cărbuni aprinşi; brodechinele - încălţăminte de lemn, în care sînt strînse picioarele acuzatului; apli- cîndu-se, la mici intervale, colţuri de fier
etc.
în Moldova medievală şi în Ţara Romînească se aplicau nu numai pedepsele prevăzute de pravile, boierii avînd dreptul a aplica şi alte pedepse sau cumulul
aces¬tora. în interes de clasă, pedepsele erau inegale: pentru aceeaşi faptă, în dependenţă de statutul social al persoanei, se aplicau pedepse diferite.2
Un pas important în evoluţia dreptului de a pedepsi s-a făcut prin compoziţie sau sistemul compoziţional, care consta în transformarea economică a
răzbunării. Zis altfel, compoziţia este echivalentul pecuniar, crima răscumpărîndu-se sau com- pensîndu-se cu bani sau alte bunuri.
La început, compoziţia era facultativă, mai tîrziu devine obligatorie. Unicul obstacol, pe care îl întîmpina compoziţia în epoca primitivă, era tîrguiala în
jurul sumei, pe care criminalul urma să o achite victimei. Compoziţia se fixa, de regulă, întru-un anumit număr de capete de vite sau într-o sumă exactă de
bani.
Cu timpul, compoziţia capătă forma unui obicei sau tradiţie. Puterea obiceiului de¬termina acordul, căci nicio parte nu se putea considera umilită sau
înşelată. Compoziţia se accepta fără ruşine şi fără dezonorare, fiindcă era fixată şi întărită de obiceiuri.
Cu timpul, este decretată obligativitatea compoziţiei, în baza căreia criminalul era obligat, dator să plătească sau să dea compoziţia, iar victima era datoare
s-o primească. Dacă criminalul refuza să plătească compensaţia legală, era considerat excomunicat, adică pus în afara legii şi putea fi omorît de către oricine.
Problema compoziţiei este actuală şi astăzi, în legislaţia penală naţională între- zărindu-se unele măsuri de compensare materială a victimei.
în perioada de destrămare a feudalismului, în secolul al XVIII-lea, în Moldova şi în Principatele Romîneşti se răspîndesc ideile umaniste. Sub influenţa
curentu¬lui beccarianist, se produc modificări importante, mai ales în sistemul pedepselor, umanizîndu-se represiunea penală şi condiţiile de executare a
pedepselor. Apar noi principii: individualizarea răspunderii penale şi excluderea răspunderii familiale; legalitatea incriminării şi a pedepsei; aplicarea pedepsei
doar de către instanţa de judecată în baza unei hotărîri motivate; umanizarea pedepselor prin excluderea mu¬tilării; executarea pedepselor cu scopul corectării
vinovatului.1
Deşi pedeapsa cu moartea a fost păstrată, în practică ea a înregistrat un puter¬nic regres. Sub domnia lui Alexandru Mavrocordat şi a lui Alexandru
Ipsilanti, nicio pedeapsă capitală n-a fost executată. Mutilarea ca pedeapsă corporală a fost exclusă în Condica criminalicească a Moldovei şi a Ţării Romîneşti
din 1851.
Sub domnia lui A. I. Cuza, în anul 1860, bătaia a fost desfiinţată (la fel şi înfie¬rarea). Regulamentele organice au desfiinţat tortura, iar ocna şi temniţele
înlocuiesc pedepsele capitale tot mai frecvent.
Compoziţia continuă să existe, dar la o scară destul de redusă. în 1833, Logo- feţia dreptăţii atrage atenţia instanţelor că sînt nule învoielile de despăgubire
făcute de criminali cu victimele sau familiile acestora.
în Moldova, Condica criminalicească din 1820/1826 interzice confiscarea, omiţînd-o chiar din lista pedepselor. Pe tot parcursul secolelor XVIII-XIX, are
loc perfecţionarea legislaţiei penale cu toate că multe pedepse denotă o discriminare so¬cială vădită, deoarece pentru boieri se prevedeau pedepse pecuniare
sau, în cel mai rău caz, surghiun la mănăstire sau domiciliu, iar pentru păturile de jos - pedepse cu ocna şi temniţa.