Sunteți pe pagina 1din 18

Acest roman s-a citit pe măsură ce a fost scris şi a fost lucrat pe măsură ce s-a citit în şedinţele literare

ale cenaclului „Sburătorul” din anul 1925.

Doctorul Rim – profesor universitar de anatomie căsătorit cu Lina Rim, medic ginecolog – „Era un biet
bolnav, care avea nevoie de cele mai mari îngrijiri, care avea o infirmieră înadins pentru el, care îşi
întreţinea sănătatea şi egoismul din ideea că l-a durut cândva, că poate îl va mai durea, şi între
aceste două planuri ale suferinţei se menţinea într-un confort plăcut.”. Pe când respectiva infirmieră,
Sia, „era un bloc impermeabil, care slujea de adăpost unor gânduri puţine, dosnice, încăpăţânate.”.

Cele două observaţii ale autoarei se referă la personaje aflate în casa nouă a familiei Rim, atunci când
Mini, prietena Linei, face o vizită de curtoazie prilejuită de mutare, în cursul căreia îi este prezentată
Sia (Anastasia) Petrescu – infirmiera, ce fusese angajată doar de câteva zile – drept nepoată a Rimilor,
fiică a lui Lică Petrescu, vărul Linei.

Vizitând casa, Mini o găseşte „cu mobile cam presărate, dar frumoase, cumpărate se vede de la o
casă bună, dar fără adaosul nici unui obiect personal.” şi nu se simte bine acolo, are senzaţia răului
de mare, fără a-şi da seama însă din ce pricină. Acestea cu toate că Rim se arătase încântat de
prezenţa Siei, pe când Lina manifesta o similară satisfacţie, văzându-şi soţul mulţumit.

II

Fluierată de tatăl ei, Lică (Vasile Petrescu, în acte), Sia îl întâlneşte afară din casă, pentru că el „Nu
putea suferi adăpostul. I se părea că în casă e prizonier, spionat.”, având „dragostea de a trăi pe
drumuri.”. Cei doi contrastează, din moment ce, pe lângă greoaia – la minte şi la trup – sa fiică, „Lică,
subţirel, sprinten, cu figura plăcută, cu ochi vioi, de veveriţă, părul negru, din care se lăsa o buclă
mare pe frunte, cu mâinile şi picioarele mici şi subţiri şi dinţii albi, mărunţi, avea aerul unui ţingău.”,
pe când fata părea mult mai în vârstă decât cei nouăsprezece ani ai ei. Scopul întâlnirilor de acest fel
era, pentru Lică, cel de a primi câte un pachet cu delicatese sustrase din gospodărie de către Sia, pe
când fata trăia sincer, în măsura posibilităţilor ei limitate, bucuria contactului cu părintele.

În ceea ce priveşte achiziţionarea casei Rimilor – arată în continuare naratorul – aceasta se făcuse la
insistenţele soţului, convins în adâncul conştiinţei sale că banii câştigaţi de femeie din profesia ei de
mamoş, mult mai lucrativă decât condiţia lui de profesor universitar, i se cuvin deoarece „O luase de
nevastă, ceea ce era o mare cinste. Îi suporta de atâţia ani prezenţa. Avea s-o aibă pe cap toată
viaţa.” şi, pe de-asupra, „lumea era plină de femei plăcute, şi el nu avea decât pe ghemuita de Lina,
care-i inspira o nepăsare ascetică, dar a cărei existenţă îl lipsea de plăceri.”.

După plecarea lui Mini şi întoarcerea în casă a Siei, Rim, considerându-se relativ însănătoşit, acceptă
să mănânce în sufragerie, alături de soţia lui şi de infirmieră, prilej cu care află de la „buna Lina”
despre concertul pe care îl va organiza în toamnă Elena Drăgănescu, care spera – după cum afirmase
în scrisoarea trimisă Rimilor cu acest prilej – că atunci „Rim va fi destul e restabilit pentru a-şi da
concursul.”.

III

Lică, poreclit Trubadurul, se alesese cu fiica sa în urma relaţiei cu „o proastă şi o urâtă”, după cum
apreciase acesta calităţile mamei, care, neputând creşte copila, i-o lăsase lui; drept urmare, tatăl îşi
încredinţase progenitura unei alte amante, o moaşă, duduia Mari („frumuşică şi delicată la trup ca o
păsărică”), vreme de şase ani. Apoi „Sia cunoscuse viaţa nomadă; strămutată din gazdă în gazdă,
după împrejurări, sau încredinţată numeroaselor prietene ale lui Lică, când trubadurul nu mai avea
bani.”.

În privinţa banilor, Trubadurul câştiga, pe lângă salariul său de plutonier de intendenţă la cavalerie,
din mici afaceri („erau mai adesea farse vesele, jucate furnizorilor în beneficiul armatei şi din care îi
pica şi lui ceva în buzunar, sau constau dintr-un concurs inteligent dat şefilor, fără răspundere
directă.”).

Băiat de mahala, curat întotdeauna ca aspect fizic, dar şi sub aspectul moralităţii exterioare, „avea
neamuri pricopsite, de pildă soră-sa Lenora, care, de când se măritase cu moşierul Hallipa, îl trata ca
pe câinii bărbatului ei.”.

Relaţia cu femeile era însă deosebit de productivă şi conformă gusturilor sale: „Dacă îi trebuia un mic
împrumut, îl găsea, şi totdeauna găsea un ospăţ fin, fără de care amorul nu ar fi fost complet. Lică nu
avea numai tacâmul pus, ci şi patul aşternut pretutindeni, fie ca oaspe, fie ca amant. Din toate aceste
peregrinări, rezultă că anume stradă era legată pentru el de un anume fel de ospătare şi culcuş. Acest
trai aventuros căpătase, totuşi, prin repeţire un fel de ordine.”.

Pentru a rezolva şi problema banilor necesari creşterii fetei, Lică apelase, îndată ce fiica împlinise
zece ani, la mama ei, „verişoara Lina din Tecuci”, al cărei nume îl găsise pe o firmă şi care se
căsătorise între timp cu un neamţ, profesor de anatomie – doctorul Rim. Pusă faţă în faţă cu
problema copilului ei nelegitim şi necunoscut de către soţ, „Lina luase calea servitudinii.
Nemulţumirea ei se răsfrângea asupra fetei, pretextul neobosit al pretenţiilor lui Lică. La fiecare vizită
se întreba ce nevoi mai are, ce s-a mai întâmplat copilei. Ea, care iubea toţi copiii, tocmai pentru Sia
avea respingere. Nu dorea, nu cerea să o vadă, întreba numai de ea ca o datorie, ca o prevenire a
necazurilor.”. Problema lui Lică devenise cu atât mai acută cu cât, după încheierea primului război
mondial, la care nu participase, pretextând o boală până la retragerea armatei române în Moldova, el
se încadrează destul de greu în noua situaţie economică, ce aducea bani mulţi doar celor care ştiau să
facă afaceri cu străinii, iar personajul nostru „nu putea suferi «liftele»”.

În fine, despre acest Lică Trubadurul o impresie oarecum metaforică, dar apropiată de realitatea sa
fundamentală, o are Mini, prietena bunei Lina: „Când îl vedea, apărând şi dispărând de după o uşă la
Rimi, îi da o tresărire, ca şi cum se strecura acolo un apaş, ce avea în buzunarul vestonului scurt chei
pentru orice sertare, dar nu se servea de ele, ci invita gazda să le deschidă singură. Când îl întâlnea
neaşteptat la colţ de stradă, îi părea un haiduc modern, a cărui pădure e oraşul.”.

IV

Pe bulevardul Lascăr Catargiu, peste Lică dă „un docar frumos şi înhămat cu un murg minunat, ce
venea în trap mare.”, condus de „un biet coconaş galben ca de ceară, cu gene roşii şi cu ochii pătaţi.”,
însoţit de „o ţigăncuşa, uscată ca un drac, cu buze roşii ca sângele închegat şi cu o pereche de ochi
aprinşi”. Parând posibilul accident, „Trubadurul ridică obraznic mustaţa în sus, spre capra înaltă,
strângându-şi ochii strălucitori sub pleoape, pe când mâna lui mică ca de femeie se propti viguros în
grumazul murgului ce cabră oprit brusc.”, apoi „lăsă mâna să lunece pe pulpa murgului. Carul, care
tremura în zăbală, se domoli sub dezmierdare.”. În docar se aflau persoana debilă a prinţului
Maxenţiu şi soţia lui, Ada Razu – „Ea, aşa costelivă, era foarte trainică. Campioană la tenis, braţul
slab azvârlea mingea neobosit, campioană la dans, piciorul celebru de subţire, un os cu piele oacheşă
şi păroasă, manevra până la ziuă pasul sacadat al şimiului.”.

Căsătoria dintre Ada Razu şi debilul Maxenţiu avusese drept scop dobândirea titlului de prinţesă
(soţul ei s-a născut ca fiu nelegitim al unui aristocrat decăzut, conceput cu o celebră cântăreaţă
franceză de varieteu, Zaza) şi, respectiv, salvarea moşiei prinţului, răscumpărată din banii Adei,
posesoarea celei mai mari fabrici de făină, de unde şi porecla ce se dăduse, „făinăreasa”. Dar,
nemulţumită de calitatea mariajului ei şi, în plus, amatoare de cai de curse, Ada plănuieşte să îşi
satisfacă, cu ajutorul bărbatului care-i oprise atelajul, carenţa erotică şi dorinţa de a fi posesoarea
unui grajd de curse, căci recunoscuse uşor priceperea lui Lică în ambele domenii.

Boala prinţului, tuberculoza, se accentuase datorită exceselor conjugale din primele şase luni de
căsătorie, excese doar din punctul său de vedere, căci pentru Ada ele nu reprezentau decât
echivalentul unui sport, ca oricare altul. Neîndrăznind să-şi manifeste suferinţa, din pricina dorinţei
de a nu fi considerat vânzător al unei mărfi de proastă calitate – propria persoană –, soţul participa
stoic la întruniri sportive şi evenimente mondene, alături de Ada. Care îşi regăsise bărbatul dorit, pe
Lică, trecând frecvent pe Calea Victoriei, un loc al întâlnirilor lumii bune din Bucureşti, şi îi
comunicase scurt, fără ezitări, dorinţa de a-l angaja pe „un post în vederea grajdurilor de curse pe
care le proiectau”, ea şi soţul ei. Înţelegând îndată despre ce fel de „post” era vorba, Lică acceptă
invitaţia la palatul Adei Razu, unde îl găseşte pe prinţ preocupat ca de obicei, până la obsesie, de
interiorul corpului său fizic („ştia orice tremurare de fibră, ştia legătura prin care acea fibră va duce
rezonanţa spre alte centre, şi de acolo la sfânta sfintelor – plămânul – acolo unde totul converge
pentru rău şi pentru bine. Orice vibraţie avea acolo ecouri mici, iar uneori gâlgâieli de ape ce puteau
deveni cataracte. Erau acolo aluviuni şi diguri, tot felul de chinuri”…).

În momentul în care Ada îşi prezintă viitorul amant, Maxenţiu are o mişcare interioară de revoltă
(„Mizerabila! De ce nu-l păstrase ascuns, ca să nu-l vadă, ca să se poată preface că nu ştie?!…”), pe
care şi-o maschează însă cu stăpânirea omului de lume. În cursul prezentărilor, Ada minte cu
nonşalanţă (pretextează că Lică îi fusese recomandat de către Lina Rim pentru acea funcţie), apoi
face o promisiune soţului – „domnul Petrescu nu va face nimic fără să te consulte” –, din dorinţa de
a-l domina uşor pe viitorul angajat, afirmaţie care însă îl determină pe acesta din urmă să refuze
postul, după încheierea întrevederii cu prinţul. Dar „Ada nu era femeie să se lase bătută. Văzuse că
trebuiesc slăbite frânele cu Lică. Astfel chilipirul dorit i se pregătea trubadurului.”.

VI

Mini o caută pe Nory Baldovin, feminista, spre a îndeplini comisionul ce-i fusese dat de către Lina Rim
în cursul vizitei menţionate la începutul romanului – avertizare asupra comportamentului neglijent cu
copiii încredinţaţi Norei spre tratament –, dar mai ales pentru a o întreba ce crede în legătură cu
schimbările din casa Rimilor, care o intrigaseră („Erau numai impresii. Un fel de sonerie de alarmă ce
nu te ameninţă direct, dar îţi creează datorii către ceilalţi sinistraţi.”).

Dialogul are loc la coafor, iar Nory îşi comunică şi ea impresiile, căci făcuse deja o vizită celor doi soţi:
„Bună casă! Proastă nepoată!… [Sia] Şi Rimii noştri în luna de miere! Acum e timpul lor! Adam şi Eva
în Rai!… Nepoata e mărul, şi Lică, şarpele!”. Tot acolo Nory povesteşte despre îmbunătăţirile aduse
salonului de muzică din conacul de la Prundeni, moşie răscumpărată de către Elena
Drăgănescu-Hallipa unde, din banii lui Drăgănescu, soţul ei, se ridicaseră câteva fabrici, rentabile sub
conducerea lui şi prin care acesta „Realizase un centru de prosperitate şi îşi realizase o situaţie
politică.”.

Acest Drăgănescu, menţionează vocea narativă din roman, „sta tupilat şi mulţumit în umbra nevestei
lui. Pe când însă tovărăşia lor prospera, soţul scădea mereu, şi scădea din propria lui voinţă. Elena nu
avea prilej să se scuze că nu-şi iubeşte bărbatul, nici să-şi impună datoria de a-l iubi, deoarece
Drăgănescu se da singur la o parte. Prestigiul lui social creştea mereu, dar în intimitate rămânea
timid şi îşi ascundea sentimentul sub forma unui devotament tăcut.”.

În privinţa Elenei şi a întrunirilor din casa ei, aflăm, din aceeaşi sursă, că „obişnuită de foarte tânără
să ţie loc de gazdă în casa părintească, îşi alcătuise lesne relaţiile mondene. Snobismul ei o făcea să
aleagă ce era mai bun şi primea pe toţi cu aceeaşi rezervă firească. Cum nu aveau pentru ea decât
singura calitate de oaspeţi, îi supunea unui regim egal şi predomina fără nici o sforţare. […] Era
salonul tip, unde fiecare căuta să aducă subt forma cea mai distinsă ultimul reportaj. O emulaţie de
limbaj şi idei, în conformitate cu calitatea superioară a mobilierului şi cu ţinuta perfectă a gazdelor.
Pasiunea nu era admisă decât asupra unui singur subiect: muzica.”.

Iar întrunirile muzicale, de joi, axate pe muzica de cameră, fuseseră atât de reuşite încât Elena
hotărâse organizarea unor concerte, două pe an. Joia, după şedinţa muzicală de o oră şi jumătate –
program respectat „ca liturghia bisericii” – urma o destindere, când Elena „Nu-şi consuma nici
spiritul, nici graţiile, dar obliga pe mosafiri să fie spirituali şi graţioşi. Aceiaşi oameni nu mai erau
aiurea deopotrivă de plăcuţi. În cadrul acela simţeau nevoia să-şi cânte cea mai bună partitură, nu
numai muzicală, ci şi omenească.”

VII

Suferind acum de congestie pulmonară, şi pentru că aflase şi Ada despre tuberculoza lui, prinţul
Maxenţiu are o senzaţie de uşurare şi se poate deda în voie odihnei care i se refuzase şi de către soţie
şi de către mamă, căci ambele îl folosiseră ca instrument şi îl afişaseră ostentativ în public. Ada
pentru a parveni social, Zaza pentru a obţine moştenirea celui cu care l-a conceput („Jucaseră
amândouă pe capul lui palid o avere. Femeile nu-l iubeau, dar nu-l lăsau să doarmă. Frumoasei Zaza
i-ar fi fost ruşine de un copil bolnăvicios. Ea lua debilitatea lui drept distincţiune.”).

Şi, drept urmare a dezvăluirii maladiei sale, prinţul se va complace în semnele exterioare ale bolii,
renunţând la urmărirea mentală a ravagiilor interioare – „Cu toată atenţia, cu toţi ochii îşi examina
ligheanul, batista, şi sta în patul maculat cu un fel de voluptate a nesimţirii. După atâta constrângere,
era o orgie de tuse, de expectorări, de toate mizeriile concrete ale boalei. Îşi descărca cu bucurie
ticăloşia, şi trupul lui, acum material nesecat de coptură, de murdărie, îi era drag aşa; îi părea că-l
simte viu, tocmai pentru că era, astfel, rodnic.”.

Pe când Ada, care îl regăsise uşor pe Lică Trubadurul şi-l angajase pe postul de „şambelan al
grajdurilor princiare”, nu reuşeşte să stabilească cu acesta decât o comunicare supusă tot
imprevizibilului reacţiilor lui, datorate dificultăţilor tranziţiei de la o clasă socială la alta (şi nu de la o
castă la alta, precizează naratorul). Însă numai până vor face dragoste – în camera de lângă grajd ce
servea ca secretariat – la iniţiativa Adei, care îl muşcă pe neaşteptate pe Lică de gură, după ce
bărbatul o lovise cu cravaşa, drept urmare a faptului că îl provocase, jignindu-l pe nedrept („– Ăsta e
cal de regiment, nu de curse…”, afirmă ea despre animalul cu care Lică însuşi urma să intre în concurs
ca jocheu).

VIII

Ada intenţionează să determine societatea bună a Bucureştiului să accepte relaţia ei cu Lică prin
introducerea lui în acea societate pe baza faptului că este unchi al Elenei Drăgănescu-Hallipa şi
folosind drept pretext participarea la concertul pe care îl organiza Elena. În acest scop, deoarece nu
era o intimă a Elenei, cu toate că fuseseră colege de şcoală, afectează în orice ocazie potrivită
interesul pentru muzica lui Bach, tema concertului, şi aprecierea pentru calităţile de organizator şi
muzicale dovedite de amfitrioană. Nu descoperise însă prilejul de a pătrunde în casa Elenei şi de a se
lăsa invitată la concert, până când „citi în ziarele pe care le parcurgea regulat ca un politician” despre
sosirea în ţară a marelui muzician Paul Marcian, văr de mamă cu Maxenţiu, pe care îl incită şi
curtează insistent, jucând rolul soţiei credincioase faţă de destinul bărbatului, pentru a-l determina să
accepte participarea la concert, ceea ce va şi obţine, relativ uşor.

Încât masca soţiei perfecte îl opreşte pe prinţ să recunoască în faţa vărului său dificultăţile conjugale,
în special refuzul Adei de a-i plăti un tratament în sanatoriul de la Leysins („era avară. Nu vrea
cheltuieli noi şi, mai ales, nu vrea să rămână singură în situaţia vulgară a unei femei oarecare cu un
amant neînsemnat.”). Dar nici Marcian nu străluceşte prin sagacitate în decodificarea relaţiilor
sociale; el, care „trăia în aerul de sus al fumului de tămâie şi în atmosfera ideală a muzicii, cunoştea
din oameni ceea ce venea până la dânsul, ceea ce îi aduceau din ei. Lui, pentru arta lui minunată, îi
aduceau numai ceea ce – mult, puţin – aveau mai bun.”.

Revenind la iniţiativele Adei în legătură cu schimbarea cursului existenţei lui Lică, acestea se asociază
cu o modificări în atitudinea iubitului ei faţă de ea şi în percepţia de sine a lui: „Gesturile de fugă nu le
mai avea acum decât din obicei, nu din convingere. Trecuse pragul despărţitor al celor două medii
sociale şi prinsese gust să rămână dincoace, unde îl condusese destinul său de parvenitism, de care
destin începea să aibe conştiinţă. Pentru norocul lui, nu putuse trata pe Ada altfel decât trata pe
mahalagioaicele lui; felul ăsta avea pentru ea savoare, un gust uşor de usturoi, ce-i plăcea
făinăresei.”.

IX

Înarmat cu nou-i profil social, Trubadurul face o vizită fiicei sale – pe care o neglijase cam de mult
timp, consideră ea – uimind-o prin comportament străin mediului în care o crescuse. În salonul
Rimilor, unde are loc acum întrevederea, spre deosebire de obişnuitele şi mai vechile lor întâlniri din
faţa casei, „Buimăcită, Sia rămăsese într-un colţ. Ghicea că Lică e acum un tată pe care l-a pierdut, şi
mâhnirea străbătea trupul ei masiv ca un fel de crampă.”. Şi pentru că aflase de la el despre
începuturile relaţiei cu Ada, la despărţire fata încearcă să determine, dar fără a reuşi, revenirea
tatălui prin presiune psihică („-Nu mai ştii de fie-ta. Mă laşi ăstora… te-ai dat cu prinţesele!… Să ştii
că am să mă iubesc cu moşul!…”, adică doctorul Rim).

Naraţiunea continuă prin a menţiona sosirea la Bucureşti a gemenilor Hallipa, fraţii Elenei, care
„plecaţi din clasa a şaptea, [pentru studii în Germania] fiindcă nu puteau scoate liceul la căpătâi,
aveau, după cinci ani numai, diplome de farmacişti, în care se vorbea şi de bacteriologie. Ei se chemau
de-a binelea doctori şi bacteriologi. O foarte variată repartizare pe specialităţi şi o organizare foarte
diversă a studiilor cuprindea, probabil, astfel de diplome. Liberate foarte cinstit, erau anevoie de
echivalat în ţară şi erau speculate de ei necinstit.”.

Cei doi sunt mediocri, de o inteligenţă „obtuză şi sfredelitoare”, dar având calitatea linguşitorului
perfect (funcţionau împreună ca o singură entitate, de aceea se poate utiliza singularul pentru a-i
descrie) reuşesc să obţină de la doctorul Rim angajarea ca laboranţi ai catedrei sale, de anatomie.

Elena Drăgănescu-Hallipa primeşte ca să locuiască în casa ei pe sora sa vitregă, Lenora (căreia i se


spunea Mika-Lé, dar Elena preferă apelativul Norica), la insistenţele Linei îndemnată în acest sens de
Lică, pe care îl solicitase fiica sa, după ce se împrietenise cu Mika-Lé în spitalul unde fata fusese
internată în urma unei tentative de sinucidere cauzate de un dezastru amoros şi unde Sia lucra ca
infirmieră. Pe Mika-Lé, fată „nevoiaşă”, Elena o acceptă în calitate de secretară, fixându-i şi o mică
leafă, ca bani de buzunar, de restul întreţinerii ocupându-se ea; o neglijase până atunci drept
pedeapsă pentru că-i stricase logodna cu Maxenţiu, făcându-i avansuri amoroase prinţului.

În noul mediu, „Mika-Lé sta cu suflet de copil sărac admis între boieri şi cu aspect de mică parvenită”
ce nu se putea dezbăra „de apucături naïve şi plebeiane”; în plus, nu suferea comparaţie cu Elena
căci „alături de sora ei apărea cam degenerată, cu cap mare pe umerii pătraţi ai unui corp mic, dar
nemodelat. Lipsită de relief se pierde în umbră.”.

Aceeaşi Elena o delegă pe Nory Baldovin să cerceteze pe doctorul Rim, excelent tehnician ca violonist
şi organist, în legătură cu lipsa de la repetiţii, un prilej pentru feminista prietenă a Linei şi a Elenei de
a-i sugera celei dintâi să o concedieze pe Sia, care nu îi plăcea datorită veşnicei atitudini ursuze. Spre
marea surpriză a mesagerei însă, Lina îi arată, drept justificare pentru a fi menţinut angajată pe
nesuferita infirmieră, un act de naştere, „al unui prunc de sex feminin din mamă: domnişoara Elena
Gugiu şi tată necunoscut”, adică al fiicei sale, Sia.

XI

Vestea în legătură cu naşterea Siei, Nory o transmite imediat prietenelor ei, Mini şi Elena, în casa
celei din urmă, împreună cu bănuiala asupra unei tentative de adulter din partea doctorului,
ambalată în remarci acide specific feministe („sughiţurile sentimentale ale lui Rim”…). Mai ponderată,
Mini va raţionaliza inteligent situaţia: „Crima lui Rim începe mai ales de acolo de unde cunoaşte
adevărul. De unde a început şi pentru noi revolta, începe pentru el morala. Dacă Rim ştia şi era onest,
şi-ar fi putut schimba atitudinea. Ar fi renunţat la schimonoselile lui din ideea că e fata nevestei.
Gândul că e un fel de tată l-ar fi dezgustat de el sau de ea…”.

Rim însă, neştiutor, progresase în relaţia cu Sia, pe fondul dorinţei fetei de a se răzbuna pentru
neglijarea ei de către tată; pentru aceasta, soţul adulterin pregătise tactici de abordare savante, dar
„de metode, nici o nevoie, aşa că aproape se descumpănise el. «Dumneata să fii sănătos!» spusese
Sia când vroise … să o pună pe cale.”.

XII

Ţinând cont de faptul că prinţul Maxenţiu fusese logodnicul Elenei Drăgănescu-Hallipa, Ada îi trimite
acesteia o scrisoare – în limba franceză, plină de consideraţie şi cu o notă ce încearcă să elimine
posibila tensiune dintre actuala soţie a prinţului şi fosta sa logodnică – prin care anunţă dorinţa lui
Paul Marcian de a participa la evenimentul monden organizat de către Elena. Drept recunoştinţă,
Elena îşi invită fosta colegă de pension să participe la joile sale muzicale, împreună cu Maxenţiu, ceea
ce reprezenta o cale deschisă pentru intrarea lui Lică în societatea înaltă bucureşteană, din moment
ce „Toate aceste resorturi erau puse în mişcare pentru trubadurul Lică, la care nimeni, afară de Ada,
nu se gândea şi care nu se gândea deloc la concertul din Bach.”.

În organizarea concertului, Marcian reţinuse pentru sine rolul de dirijor şi partituri de vioară sau de
pian; cât priveşte relaţiile cu interpreţii, „se arătase cordial ca om, iar, în ce priveşte muzica, cu acea
autoritate pe care o lua fără voie, profesional. În grupul ce înconjura pe Elena, snobii îl primise cu
solicitudine, muzicanţii cu respect şi toţi cu disciplina care emana de la Elena.”.

Cât priveşte relaţiile muzicianului cu amfitrioana, ea realizase de la bun început poziţia lui singulară în
ceea ce o priveşte: „n-avea pe nimeni în relaţiile ei cu care să simtă o aşa de simplă legătură de la
egal la egal.”. Apropierea o facilitează şi asemănările cu soţul Elenei („erau între Marcian şi
Drăgănescu multe puncte de asemănare: originea salubră şi obscură, firea paşnică şi sfioasă,
gusturile simple şi oneste. Chiar la fizic aveau aceeaşi croială. Pe Marcian însă îl prelucrase muzica,
adăugându-i ceva mai rafinat în înfăţişare şi în caracterul categoric, imperativ, ce lipsea voinţei sobre
a lui Drăgănescu.”).

XIII

După prima hemoptizie a lui Maxenţiu, speriată de pierderea de sânge pulmonar, Ada socoteşte
oportun să-l trimită totuşi în sanatoriul de la Leysins, pe care i-l refuzase înainte din spirit econom,
prinţul însă nu acceptă, simţindu-se bine în cadrul domestic. Dar în cele din urmă va primi, cedând
insistenţelor Elenei Drăgănescu-Hallipa (o vizitează, împreună cu Ada, sub pretextul prezenţei lui
Marcian la repetiţii) şi ale vărului său, muzicianul glorios şi profund îngrijorat de evoluţia bolii.

Această evoluţie a bolii va contribui şi la oficializarea publică a legăturii soţiei cu Trubadurul, întrucât
„Un astfel de bărbat era o scuză”, iar noua poziţie socială a iubitului ei, cea de profesor de echitaţie
cunoscut drept unchi al Elenei graţie colportărilor Adei, nu mai constituia o barieră de rang social.
Drept urmare, „În camera mereu confortabilă a lui Lică, [se mutase într-un mic, dar cochet,
apartament dintr-un imobil central şi modern] întâlnirile urmau liniştite. După voluptatea furioasă şi
pe apucate, fusese voluptatea scabroasă a camerei discrete şi sigure, apoi senzualitatea lacomă şi
lâncedă, şi acum intrase în faza obiceiului tiranic.”.

În familia Elenei se petrece un deces, moare ţaţa Gramatula, mătuşa ei, ceea ce aduce o moştenire
substanţială nepoatei, astfel devenită mult mai independentă financiar, căci întreprinderile de la
Prundeni aparţin soţului. La rândul ei, „Mika-Lé căpătase o întreagă zestre de pe urma acelei mătuşi,
care, totuşi, în viaţă nu putuse suferi pe fata din flori. Faţă de acea pricopseală, domnişoara Norica,
cu sufletul ei de mică cerşetoare, îşi amânase fără termen ura împotriva Elenei.”.

XIV

În pregătirea concertului, „Pe măsură ce repetiţiile se înmulţeau şi răspunderea se desemna, Marcian


devenea mai autocrat, şi executanţii mai subjugaţi.”. În acest context absenţa de la repetiţii a
doctorului Rim, datorată aventurii sale cu Sia, irită pe Marcian şi Elena, organizatoarea concertului
simţindu-se obligată să trimită o scrisoare pentru lămuriri celui vinovat.

Însărcinată cu transmiterea epistolei va fi Mini, care în plus o va informa, ca din întâmplare, pe


bătrâna servitoare din casa Rimilor asupra faptului că Lina este mama Siei, bănuind că ştie despre
adulterul doctorului Rim cu Sia şi că îşi va atenţiona stăpâna despre aventura soţului. Despre Rim,
mesagera nu are o părere prea bună, socotindu-l „Animal de o speţă intermediară între genul feroce
şi cel domestic, având dinţii unora şi esofagul celorlalte dobitoace, fără un instinct pronunţat al
viţiului, fără curaj în imoralitate, dar repulsiv şi răutăcios.”, ceea ce îi explică gestul.

XV

În sufletul bunei Lina „Indignarea nu-şi făcea loc decât anevoie, din lipsa de gelozie şi de dragoste, din
firea ei pasivă şi din acea vină a ei iniţială, păcatul de tinereţe, de care se împiedicase toată viaţa,
păcat speculat de Rim, dar mai ales întreţinut de ea singură.”; în plus, „Fibrele ce simt şi dor, Lina nu
le avea, iar cu mizeriile omeneşti era deprinsă, apoi era o fire îngrămădită ce se înăbuşea.”. O
atitudine indecisă are şi faţă de Sia, căci „În acelaşi timp, un fel de indulgenţă de fată greşită, care a
trecut pe acolo, se unea cu ciuda ei conjugală, şi amândouă se încurcau iarăşi de noţiunea
maternităţii.”.

Încercând să lămurească lucrurile, se adresează fiicei spre a-i dezvălui secretul maternităţii, însă
terenul fusese probabil deja pregătit de către Lică, ce comunicase fetei secretul, cel puţin asta
deduce buna Lina din replica grosolană a Siei („– Să-ţi fie de bine! Da’ asta e poveste veche!”).
Următoarea mărturisire o va face soţului, care afectează a fi ştiut („Dumneata, madame, ai crezut că
trăieşti cu proştii!”) şi, pusă faţă în faţă astfel cu trecutul pe care trebuie să îl reinterpreteze, Lina va
cere soţului plecarea Siei din casă, dar se loveşte de opoziţia lui categorică, asociată cu un râs
batjocoritor. Rezultatul va fi că „Buna Lina, printr-o grozavă surpare de valori, deveni rea. Răutatea
celor buni, proaspătă, neobosită, nesocotită, mereu susceptibilă, mereu agresivă.”.

XVI

Prinţul Maxenţiu trimite de la Leysins cărţi poştale cu conţinut relativ incoerent şi extatic („De la un
cer la altul! Respectul meu n-are margini! Amiciţia mă reînvie! Plutesc! Vă puteţi bucura!”), prilej
pentru Marcian, când le citeşte împreună cu Elena acasă la ea, de a interpreta în glumă partitura
geloziei – „Deşi cordial şi glumeţ, subiectul tachinării lor era nou şi gingaş, de aceea rămâneau adesea
şovăitori şi gânditori în comentariul lor.”.

Pe fondul acestui joc cu substrat erotic („Maxenţiu îi ţinea, astfel, permanent într-o stare de emoţie şi
de înfiorare în jurul iubirii şi al morţii.”, comentează vocea narativă) soseşte Nory feminista cu veşti
„mult mai brutale”. Buna Lina, care devenise „rea peste cât are dreptul să fie”, în opinia colportoarei,
o dăduse afară pe Sia, păcălind-o cu o chemare acasă la el din partea lui Lică.

Acolo însă fata nu găseşte pe nimeni căci „Domnul şi doamna prinţesă, spusese un fel de picolo cu fes,
sunt în străinătate.”; căutând scăpare la catedra doctorului Rim, gemenii Hallipa o interceptează şi o
vor instala în locuinţa lor din strada Minervei, unde vor începe un menaj în trei. Pe când Lina lansase
acţiunea de divorţ, simţind că „secretul lui Lică fusese cimentul unirii cu Rim. Acum puteau să se
despartă, n-aveau ce mai căuta la un loc.”. Astfel „Casa Rim devenise urâtă prietenelor. Întâmplările
de acolo aruncau umbră şi asupra victimei… Şi cine era victimă?… Cine era călău?…”.

XVII

Deoarece se apropia data concertului „Rim lua parte şi el cu mare regularitate la repetiţii. În situaţia
anormală din menajul lui, Rim se conducea normal. Probabil numai fericirea îl făcuse inexact.”. În
pierderea fericirii lui, pe lângă disputele cu Lina şi „transferarea sentimentelor în strada Minervei”
odată cu mutarea Siei acolo se mai iveşte o complicaţie: Sia făcuse o infecţie în urma unui avort
improvizat şi Lina refuză să o trateze, astfel încât Rim se vede obligat să apeleze la un coleg,
profesorul G., pentru o intervenţie chirurgicală, deja tardivă. (Întrebat de soţie asupra cauzelor prime
ale avortului, „băieţii tineri! opinase Rim smerit, şi la plural, despre cei doi gemeni, gazdele Siei.”)

Repetiţiile mergeau „de la «bine» înainte spre perfecţiune”, îi comunică Marcian Elenei, care
„Încântată, ar fi vroit să-i spună cuvinte de recunoştinţă, dar îi apăreau banale, nepotrivite. Primise şi
trebuia parcă să de mai mult decât atât. Din acele cuvinte începute întrerupte şi din acea simţire,
Elena sta acum atârnată, cu buze întredeschise, cu mâini nedumerite.”.

Dar Sia murise, iar Lina, care fixase înmormântarea miercuri, în ajun de concert, o va înştiinţa
telefonic pe Nory, aflată în casa Elenei, prilej pentru feministă să se indigneze („– Altă zi nu găsea!”).

Pe Lică vestea nu-l afectează decât în măsura în care evenimentul putea să strice relaţiile cu Ada, însă
„Prinţesa Ada aflase că Lică a avut o copilă care a murit. Atât! Aventură de tinereţe.”.

XVIII

Acum pentru Elena Drăgănescu-Hallipa „Ceea ce se clarifica din tot rostul concertului era prezenţa lui
Marcian dăunăzi la Prundeni, [unde îl dusese soţul ei, spre a-i face o surpriză plăcută în ceasurile de
restrişte ale pregătirilor pentru înmormântarea ţaţei Gramatula] pe proprietatea ei personală, în
izolarea unui doliu personal; prezenţa lui în intimitatea ei afectivă, care era o lume nouă.”. În rest,
trăieşte o stare de amorţeală, de „morfinizare”, marcată însă de temeri fără motiv, de angoasa pe al
cărei fond muzica interpretată cu prilejul repetiţiei cu public de dinainte de concert „îi da o
certitudine absolută. Era o plutire pe o mare frumoasă, cu porturi unde ateriza fericită.”.

Organizarea somptuoasă a înmormântării o face Lina, manifestând „Un zel postum declanşat de
cuvântul, probabil energic, al lui Lică. Era poate şi sentimentul compensaţiei după legea de a da cui nu
mai are nici un fel de nevoie.”. Asistă şi cei doi gemeni Hallipa, „cu nişte figuri înmărmurite, ca
scoborâţi în ultimul moment de pe scaunul electric de execuţie şi neputând crede in graţiere. Se
întrebase mult dacă trebuie sau nu să asiste şi sfârşise ca criminalii prin a veni la locul crimei.”,
neştiind dacă vor fi acuzaţi sau nu de moartea fetei. Despre deces Nory aflase, de la un coleg medic,
că provenise dintr-o „Conformaţie falşă… o dublă cale vaginală. Un plasament rău, totul complicat cu
o infecţie şi tratat târziu.”, prilej pentru ea de a comenta răutăcios: „Aşadar, era conformată anume
pentru dublu emploi… [utilizare] nu pentru trei.”.

În cursul înmormântării Elena trăieşte fragmentul coral de oratoriu, interpretat cu ajutorul lui
Marcian, ca pe „un imn de slavă, nu de jale”, ofrandă a iubirii, pe care i-o aduce muzicianul, aceasta
pe o notă asemănătoare senzaţiilor lui Mini, care simţise că „aurul cânta”, cel din vitralii şi
decoraţiunile bisericii. În schimb, „Lui Rim acum îi zbârnâiau picioarele ca nişte coarde slabe. Se gândi
la gută, şi o grimasă mare de nemulţumire îl urâţi încă; părea lecuit de sărutări virginale: «Fecioară
nesocotită!» îşi zise cu severitate. În spatele lui, gemenii se adăposteau ca fugăriţi. Muzica le căzuse
ca un rechizitoriu. Se întrebau mereu, laolaltă, în gânduri suspecte: Ei sunt care au ucis-o?”.

Tot acolo, zărindu-l pe Lică – al cărui chip era întunecat şi dur ca urmare a reproşurilor interioare
aduse Linei pentru că nu îşi îngrijise la timp fiica, în ciuda solicitărilor lui – Nory îl apreciază fără a-l
cunoaşte („un domn bine! Zise. Un străin…”), dialogând cu Mini, care-l socoteşte „un artist de filme”.
Acestea vor fi cele dintâi aprecieri din începutul carierei publice a Trubadurului; va urma, imediat
după înmormântare, oferta făcută Adei de către Vardali – unul dintre conducătorii partidului
conservator – pentru ca Lică să fie „candidat pentru un loc vacant la Bihor”, în alegerile
parlamentare. Evoluţia înfăţişării sale şi prestanţa lui publică se datoraseră, în ultimă instanţă –
comentează discursul narativ – ultimelor evenimente din viaţa lui: „Atâta cât viaţa şi moartea puteau
prelucra la fizic şi la moral, pe Lică îl prelucrase. Ieşise acel «domn bine» ca la cinematograf.”.

Adei, după înmormântare „Aspectul nou al lui Lică şi vorbele lui Vardali i se gravase în minte. Figura
aceea voluntară, gura cu desenul crud îi da o vâlvă nouă de senzualitate şi totodată era prinsă de
gravitatea proiectelor politice. Cariera ei amoroasă şi cariera lui publică îşi amestecau preocuparea,
dându-i o stare îngrijorată cu care nu era deprinsă.”. Drept urmare, schimbă atitudinea servitorilor
faţă de Trubadur, anunţându-i simplu că „vine domnul” (încât pentru aceştia „acum Maxenţiu, acolo,
departe, era ca şi mort, şi Lică, stăpân.”). Apoi scrie, într-un gest simbolic, cu degetul pe praful de pe
biroul ei, „Doamna Ada Basile Petrescu”, când o telegramă de la Leysins o anunţă decesul soţului.
Primul gând va fi însă legat tot de Lică: „Aşadar, la Bihor?… Surâse iar. Tocmai la Bihor!… Bună
noapte în hotelul de la Bihor!”.

Sentimente asemănătoare trăieşte şi amantul ei; neavertizat încă despre moartea lui Maxenţiu,
dorea „Locul prinţului mai întâi, şi lui Lică i se părea că şi titlul îi revine deodată cu locul…”, cu toate
că „Prezenţa lui Maxenţiu între el şi Ada fusese totdeauna un stimulent. Prinţul îi inspira admiraţie,
teamă, milă, invidie, necaz, emulaţie, umilinţă, ambiţie. Odată el dispărut, toate simţurile astea erau
păgubite şi ar fi voit parcă să le ia de aiurea. Prinţul mai fusese pentru el şi un parapet, de care îşi
rezema lenea şi nepăsarea, şi acum trebuia să se proptească singur, să se repeadă cu capul înainte
înspre coarnele de taur ale vieţii.”.
Pe drumul către casă, de după ceremonia funebră, Elena, însoţită de Marcian, cere şoferului să
meargă „Pe bulevard înainte!”, fără a-l opri în dreptul case sale. În mersul automobilului, „Impresia
de scufundare dată de viteză Elena o simţea cu corpul ei mereu mai părăsit pe perne. Subt acea
lâncezire ceva se precipita în ea, undeva, într-un adânc.” Apoi „se lăsă strămutată nesimţit spre
Marcian. Pe când un spaţiu gol rămânea pe pernele de căprioară, ea era mereu mai alăturată de el.
În capa de blană subţire aşternută în automobil ca să o acopere la nevoie, sta acum refugiată într-un
fald călduţ, care apăsa umărul lui Marcian, neclintit.”.

Estimp, „În Marcian era un vid, un abis al voinţei, în care se azvârlea cu îmboldirea puterilor totale. A
doua zi, recules în noua armonie a vieţii ce i se pregătea, avea să dirijeze ca un stăpânitor concertul
din muzică de Bach.”.

Acțiunea romanului se petrece în Bucureștii din primii ani de după Primul Război Mondial și continuă
destinul membrilor familiei Hallipa. Divorțată de Doru Hallipa, cocheta Lenora se căsătorise cu
medicul Walter, continuând să o întrețină pe Coca-Aimée, fiica ei cea mică. În același timp, fiica cea
mare a Lenorei, Elena, se căsătorise cu industriașul milionar George Drăgănescu din dorința de a se
răzbuna pe fostul ei logodnic, prințul Maxențiu, fiindcă cedase farmecelor surorii ei vitrege, Mika-Lé.
Soții Drăgănescu răscumpăraseră moșia Prundeni pe care Doru Hallipa o vânduse mai demult. Având
avere și prestigiu social, Elena Drăgănescu și-a transformat saloanele casei sale de pe bulevardul
Lascăr Catargiu în spații pentru recepții mondene la care participau oameni din protipendada
capitalei. Acolo erau organizate serate muzicale în fiecare joi, precum și două concerte anuale cu
numeroși invitați. În acea toamnă era programat să aibă loc un concert din muzică de Bach, la care o
parte din invitații fuseseră trimise din timp.

Evenimentele prezentate în acest roman se petrec fie în casa Elenei Drăgănescu, fie în casa doctoriței
Lina (verișoara Lenorei și soția profesorului Rim) sau în palatul prințului Maxențiu (fost logodnic al
Elenei, căsătorit cu doi ani în urmă cu „făinăreasa” Ada Razu). Toate cele trei căsnicii s-au realizat din
interes: Elena a vrut să-l pedepsească pe fostul logodnic, doctorița Lina a dorit să dobândească un
statut social superior, ajutându-și soțul să obțină o catedră universitară, în timp ce prințul Maxențiu
și Ada Razu au încheiat o căsătorie de conveniență, din care primul a făcut rost de bani pentru a
răscumpăra moșia Plăesele, în timp ce „făinăreasa” a obținut un titlu nobiliar.[6] Multe întâmplări sunt
relatate de către Mini și Nory, două femei din înalta societate care vizitează toate cele trei familii,
transmițând noutățile celorlalte personaje; ambele femei îndeplinesc astfel rolul de personaje-
reflector.

După ce a plasat-o pe fiica sa, Sia, ca infirmieră a profesorului Rim, Lică Trubadurul (un „crai” de
mahala înrudit cu familia Hallipa) o cunoaște pe Ada Razu, care este impresionată de curajul și de
siguranța cu care acesta oprește calul speriat ce risca să răstoarne docarul prințului Maxențiu. Ada îl
angajează pe Lică pe postul de maestru dresor al grajdurilor princiare și apoi ca profesor de echitație,
iar cei doi devin amanți.[7] Dornică de a pătrunde în înalta societate și de a evita bârfele
compromițătoare cu privire la relația ei cu un bărbat de rang inferior, prințesa urmărește să fie
invitată la concertul din casa familiei Drăgănescu și să-și introducă amantul cu această ocazie în
lumea mondenă.[8]

Având o sănătate șubredă, prințul Maxențiu suferă o congestie pulmonară ca urmare a faptului că
soția sa îl lua pe la tot felul de evenimente în aer liber. Medicul consultat de familie dezvăluie faptul
că prințul este bolnav de tuberculoză și recomandă internarea lui în sanatoriul de la Leysins (Elveția).
Prințesa refuză, invocând cheltuielile prea mari, dar se folosește de boala acestuia pentru a invita
acasă tot mai mulți musafiri din lumea bună care să-l viziteze pe bolnav, sperând să obțină astfel o
invitație la concert. Ocazia de a pătrunde în saloanele Elenei Drăgănescu se ivește odată cu sosirea în
țară a muzicianului de talie europeană Marcian (văr cu Maxențiu), care este convins de Ada să cânte
la concertul din muzică de Bach. Obținând invitația mult dorită, Ada acceptă trimiterea prințului la
Leysins. Amânat de mai multe ori din diferite motive, concertul este programat definitiv pentru data
de 16 aprilie.

În acest timp, aflat în ascensiune socială, Lică se simte tot mai rușinat de urâțenia și mojicia Siei și
începe s-o evite, iar, ca un gest de răzbunare, fata acceptă avansurile nerușinate ale profesorului
Rim.[1] Alungată din casă de Lina, Sia este găzduită de gemenii degenerați Hallipa care profită și ei de
biata fată. Sia rămâne gravidă și moare din cauza unei infecții grave survenite în urma unei
întreruperi de sarcină realizate rudimentar.[7] Toate personajele iau parte la slujba de înmormântare
a Siei de la Biserica Amzei, ascunzându-și sub o mască îndurerată nerăbdarea de a participa la
concertul ce urma să aibă loc în seara următoare. Veștile primite în aceeași zi confirmă ascensiunea
socială a lui Lică: prințul Maxențiu murise, iar un fruntaș conservator îi propune să candideze pentru
un loc vacant de deputat în județul Bihor.

Structură[modificare | modificare sursă]

Romanul este împărțit în 18 capitole, numerotate cu cifre romane (de la I la XVIII) și fără titluri.

Personaje[modificare | modificare sursă]

 Elena Hallipa-Drăgănescu - urmașă a unei familii de moșieri, fiica Lenorei și a lui Doru Hallipa,
fosta logodnică a prințului Maxențiu și actuala soție a lui George Drăgănescu

 George Drăgănescu - industriaș milionar provenit dintr-o familie de cârciumari, proprietarul a


mai multor fabrici și director al unei bănci, trăiește în umbra soției sale căreia îi datorează
prestigiul social

 Elena (Lina) Gugiu-Rim - medic mamoș, fiica unui farmacist din Tecuci, verișoara Lenorei și
soția profesorului Rim, o femeie urâtă și bondoacă, dar harnică și blajină

 Rim - medic de origine germană, profesor universitar de anatomie la Facultatea de Medicină


din Iași și apoi la cea din București, fiu al unui vameș sas din Ungheni; se complace în rolul de
bolnav închipuit[1]

 Vasile (Lică) Petrescu poreclit Trubadurul - fante de mahala, fost plutonier-major de


cavalerie, fratele Lenorei și verișorul Linei

 Anastasia (Sia) Petrescu - infirmiera profesorului Rim, fiica naturală a lui Lică și a Linei,[1] o
fată urâtă, leneșă și înceată la minte, în vârstă de 19 ani

 prințul Maxențiu - aristocrat bolnăvicios și ramolit, proprietarul moșiei Plăesele, fiul


prezumtiv al unui prinț bătrân și decavat și al cântăreței franceze de varieteu Zaza

 Ada Razu poreclită „Făinăreasa” - unica moștenitoare a celei mai mari fabrici de făină din
țară, soția prințului Maxențiu, s-a căsătorit nu din dragoste, ci pentru a beneficia de titlul
princiar al soțului ei

 Victor Marcian[9] - muzician de talie europeană, vărul prințului Maxențiu, fiul unei surori a
Zazei și a unui mic funcționar

 Mini - confidenta Elenei Drăgănescu și a Linei Rim

 Nory Baldovin - fiica boierului Baldovin dintr-o relație extraconjugală cu fata


administratorului de moșie, confidenta Elenei Drăgănescu și a Linei Rim
 Mika-Lé (Norica) - fiica Lenorei Hallipa dintr-o relație extraconjugală cu un zidar italian, sora
vitregă a Elenei Drăgănescu, poartă numele mamei sale; după o încercare de sinucidere
cauzată de o decepție amoroasă este primită în casa Elenei pe post de secretară a familiei

 Dorin și Codin Hallipa - doi gemeni degenerați cu inteligențe complementare; deși nu


absolviseră nici măcar liceul, s-au întors din Germania cu o diplomă de farmaciști și au fost
luați ca laboranți de către profesorul Rim

 moșica Mari - o moașă din București, căsătorită apoi cu un negustor de vinuri îmbogățit după
război, amantă ocazională a lui Lică

 doctorul Răut - medicul prințului Maxențiu, profesor universitar

 mister Whip - jocheul-șef al grajdurilor de curse Maxențiu, de origine germană

 Vardali - aristocrat autentic, fost ministru, fruntaș al unei facțiuni conservatoare

 Vladici - „colportorul monden”, curier diplomatic

 pictorul Greg - fost amant al Mikăi-Lé

 baba - bucătăreasa familiei Rim

Scrierea și publicarea romanului[modificare | modificare sursă]

Integrarea Hortensiei Papadat-Bengescu în cenaclul literar „Sburătorul” organizat de criticul Eugen


Lovinescu în primii ani de după Primul Război Mondial a determinat o evoluție a prozei sale de la
nuvelele cu substrat psihologic scrise într-un mod stângaci la romanele cu specific citadin, mult mai
obiective.[10][11] Acestui cenaclu i se datorează într-o mare măsură înflorirea romanului românesc
citadin prin promovarea scrierilor lui Camil Petrescu și Hortensia Papadat-Bengescu.[12]

Romanul Fecioarele despletite, publicat în anul 1925,[13] i-a adus scriitoarei un anumit grad de
notorietate și a marcat inițierea unui ciclu romanesc cunoscut drept „ciclul Hallipilor”.[14] Cartea
relata o serie de întâmplări referitoare la un grup de personaje din familia Hallipa, avându-i în prim-
plan pe soții Lenora și Doru Hallipa și pe descendenții lor.

După cum precizează scriitoarea în autobiografia sa, ciclul Hallipa nu a fost conceput după un plan
elaborat în prealabil, ci s-a format ca și ciclul Comăneștenilor al lui Duiliu Zamfirescu prin
„sciziparitate literară” din dorința de a prezenta în detaliu o serie de întâmplări legate de familia
Hallipa.[15] Lipsa unui plan prealabil determină existența unor neconcordanțe în plan cronologic;
astfel personajul Doru Hallipa, despre care se afirmă în Drumul ascuns că ar fi murit, apare viu
în Rădăcini, roman cu o acțiune ulterioară.[16]

Concert din muzică de Bach este cel de-al doilea roman al ciclului Hallipilor, prezentând întâmplările
prin care trec descendenții Lenorei și ai lui Doru Hallipa, precum și personajele apropiate lor.
Romanul a fost scris în anul 1925, fiind citit în ședințele literare ale cercului „Sburătorul” și modificat
în urma discuțiilor cu membrii cenaclului, după cum precizează autoarea la începutul cărții („acest
roman s-a citit pe măsură ce a fost scris și a fost lucrat, pe măsură ce s-a citit în ședințele literare ale
cercului „Sburătorul” din anul 1925”).[17] Cartea a fost publicată în 1927 de Editura „Ancora”, S.
Benvenisti & Co. din București, cea care publicase anterior și primul roman al ciclului.[2][3]

Locul ciclului Hallipilor în istoria literaturii române[modificare | modificare sursă]

Ciclul romanesc al Hallipilor este o frescă socială privită din perspectiva unei familii, cu ramificațiile ei.
El se situează în descendența ciclului Les Rougon-Macquart (1871-1893) al lui Émile Zola, care
prezenta decăderea clasei boierești prin „adulterarea sângelui”, și care-și găsise ecou în literatura
română în ciclul Comăneștenilor al lui Duiliu Zamfirescu.[18]

După o evoluție greoaie și îndelungată, romanul românesc a început să se dezvolte într-un ritm grăbit
în perioada de după Primul Război Mondial, străduindu-se să se adapteze tendințelor înnoitoare din
literatura occidentală. O nouă generație de romancieri printre care Liviu Rebreanu, Camil
Petrescu și Hortensia Papadat-Bengescu se orientează către romanul de analiză psihologică, sondând
subconștientul și iraționalul personajelor[19] cu scopul de a descoperi motivația comportamentelor și
rațiunea ascunsă a acțiunilor și simțirilor omenești. Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu urmăresc
să limpezească structurile morale ale personajelor, folosindu-se de modul retrospectiv al amintirii
derivat din scrierile lui Marcel Proust.[20]

Analiză literară[modificare | modificare sursă]

Volumele ciclului Hallipilor au o oarecare independență între ele, acțiunea fiind mutată de la un grup
la altul.[15][21] Menținerea obiectivității auctoriale se realizează în primele două volume prin folosirea
unor personaje-reflector, martori ai evenimentelor relatate precum Mini și Nory.[22][23] Cele două
personaje nu au o existență efectivă, ci îndeplinesc doar rolurile de transmițători, vizitând locuințele
mai multor familii, amestecându-se în toate intimitățile și divulgând cu cinism secretele aflate,
împreună cu propriile lor reflecții.[24] Astfel, doctorul Rim este catalogat „un monstru, un maimuțoi, o
gorilă, neamțul, Rimul deșelat și spălăcit”, nefericita Sia „duloaica, satana de fată, fata aceea
trunchioasă, matahala, jăvruța”, iar gemenii Hallipa „croncani, cei doi neghiobi, tâmpiții” etc.
Reflecțiile cinice și triviale ale celor două personaje-reflectori se aud chiar și în biserică, la
înmormântarea Siei.[25]

Spre deosebire de primul volum al ciclului, Concert din muzică de Bach are o substanță epică mai
accentuată, iar rolul personajelor-reflector se estompează în cea de-a doua parte a romanului, deși
continuă să realizeze legătura între cele trei acțiuni ale romanului.[24] Personajele primelor două
romane sunt în mare parte comune, dar în cel de-al doilea roman soții Hallipa (Doru și Lenora) nu
apar decât la final (la înmormântarea Siei); sunt adăugate aici alte două personaje: Sia și prințesa Ada
Razu, care nu apăruseră în primul roman.[1]

Autoarea preia descrierea acțiunii, prezentând în paralel mai multe întâmplări ce se desfășoară în
diferite familii și care sunt unite între ele atât prin combinațiile mondene generate de concertul din
muzică de Bach, cât și prin vizitele personajului Lică Trubadurul. Scrierea succesivă a romanului sub
influența reflecțiilor critice ale membrilor cenaclului „Sburătorul” a determinat o lipsă de unitate a
textului epic, existând trei acțiuni diferite (concertul din muzică de Bach, relația adulteră a prințesei
Ada cu Lică Trubadurul și sfârșitul tragic al Siei, victimă a unor părinți denaturați).[26]

Raporturile umane dintre personajele romanului sunt marcate de interese și de calcule riguroase, iar
un rol important îl dobândește căsnicia. Fără a avea cinismul lui Bel-Ami (personajul lui Guy de
Maupassant),[27] principalele personaje au înțeles că parvenirea prin femei este mai rapidă și mai
puțin costisitoare.[28][29] Întâlnit din întâmplare, Lică Trubadurul devine tot mai ambițios să urce pe
scara socială și acceptă să fie întreținut de prințesa Ada Razu; în lipsa acelei întâlniri providențiale
este greu de știut dacă personajul ar fi putut să-și depășească ambițiile mărunte.

Prințesa Ada Razu a intrat într-o familie princiară prin căsătoria cu prințul Maxențiu, dar ea este
privită ca o parvenită și nu are parte de o poziție solidă în societate. Relația extraconjugală cu un
simplu maestru dresor, fie și înrudit cu o familie influentă, ar risca să o compromită, iar ea încearcă
prin urmare să pătrundă în cercurile exclusiviste împreună cu amantul, profitând de relațiile de
rudenie ale lui Maxențiu cu muzicianul de faimă mondială Marcian. Prezența soțului îi este necesară
Adei Razu cât timp se poate folosi de ea ca o trambulină pentru acceptarea în înalta societate; scopul
fiind atins, Maxențiu devine un balast de care Ada încearcă să scape cât mai repede. „Pe Maxențiu îl
suprima total, era ca și suprimat de altfel”, gândește personajul. Aflarea veștii că prințul a murit într-
un sanatoriu din Elveția nu-i provoacă decât o ușurare sufletească.[30][31]

Încheiate prin calcule meschine, familiile burgheze suferă de o degenerare biologică. Prima victimă
este prințul Maxențiu, fiul cântăreței de varieteu Zaza care dansa cu sânii goi pe scena teatrului
Alcazar și care avea o mulțime de admiratori. El este recunoscut ca fiu de către un „prinț bătrân și
decavat, dar destul de autentic” și moștenise titlul nobiliar, fără a se ști dacă era într-adevăr urmașul
biologic al prințului.[32][33] Autoarea sugerează subtil că degenerarea actualului prinț Maxențiu s-ar
datora moștenirii unei boli venerice de la propria sa mamă. Atunci când apare pentru prima oară în
acest roman, Lică Trubadurul îl vede ca pe „un biet coconaș galben ca de ceară, cu gene roșii și cu
ochii pătați”.[34]

Autoarea își pierde totuși obiectivitatea în anumite momente, atunci când își etichetează personajele
caracterizate printr-o trăsătură principală: „buna Lina” sau „proasta de Sia”.[35][36] Din toată fauna de
personaje ale romanului iese în evidență figura muzicianului Marcian, violonist, pianist și dirijor de
renume european, în care unii critici au recunoscut trăsăturile compozitorului George Enescu.
Prezentat fără contururi precise, personajul personifică aspirațiile umane superioare, căpătând
contur doar atunci când domină „ca un stăpânitor” lumea muzicii.[37][38]

Lumea prezentată de Hortensia Papadat-Bengescu este dominată de un instinct disperat de


autoconservare, de aceea pare să nu aibă nicio perspectivă. Personajele duc o existență bazată pe
automatisme sociale, în umbra unui trecut de care nu se pot dezbăra. Eroii romanului se împart în
două categorii în funcție de modul de acțiune: eroii vulgari, care sunt mânați de instincte și de
interese și nu au o viață sufletească, și eroii inactivi, ce se izolează de exterior și se exprimă prin
tăceri sau priviri pline de înțeles.[39] Criticul Mihai Ralea remarca inactivitatea personajelor, învinuind-
o însă pe autoare că se mărginește să le povestească viața și nu le dă personajelor șansa de a acționa
singure.[40]

Arta pare să fie singura posibilitate de salvare a personajelor din meschinăria unei vieți burgheze,
deoarece ea poate trezi „corpul spiritual” și conferi o noblețe nepieritoare.[41]Prezentând simțirile
Elenei Drăgănescu la o repetiție a concertului, scriitoarea afirmă că „muzica o liniștea, îi da o
certitudine absolută. Era o plutire pe o mare frumoasă, cu porturi unde ateriza fericită. Sunetele
clădeau geometria solidă a unor orașe albe, inundate de o lumină egală, ce se difuza repetat. (...)
Ritmul cu frază largă sau șoapta minuțioasă a lui Bach nu părăseau nici un moment o idee gravă, o
emoție concentrată, cu desenul tras sigur printre meandrele armonioase. Sunetele scoteau reliefurile
unor efigii nobile, și modulațiile aveau sugestii virtuoase. Se înălțau rugăciunile simple ale unor iubiri
fără duplicitate, cu ascensiune senină; iubiri nălțate de un suflet victorios, dar fără de fast și vanitate,
trecând peste obstacole învinse de măiestria sufletească”.[42]

Singurul moment în care aceste ființe superficiale au trăiri omenești îl constituie doar
boala. Constantin Ciopraga constata că aproape toate personajele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt
apăsate de morbiditate, de spaime și moarte, ca urmare a uscăciunii morale produse de distanțarea
de natură.[43] Spre exemplu, prințul Maxențiu își analizează propria boală, dezvăluind o sensibilitate
greu de anticipat.[44] Bolnavii din romanele Hortensiei Papadat-Bengescu simt nevoia să se izoleze de
lume nu din egoism, ci pentru a-și păstra aparența socială.[45] Societatea acceptă boala închipuită ca o
formă de excentricitate (bolnavii închipuiți aruncă banii pe medicamente, așa cum snobii sănătoși îi
aruncă pe caii de curse), dar se apără de boala reală care îi aduce spaima morții. Universul social
trebuie să rămână unul steril, iar bolnavii reali trebuie să dispară.[46]
Teme principale[modificare | modificare sursă]

Arivismul[modificare | modificare sursă]

Literatura europeană din secolul al XIX-lea a prezentat decăderea aristocrației și ridicarea prin
mijloace morale sau imorale a unei clase sociale noi. Scopul principal era dorința de a justifica
pretențiile ariviștilor de a prelua rolul social și politic, precum și averile latifundiarilor, care erau
înfățișați ca nevrednici de a-și îndeplini funcțiile deținute în perioada medievală.[47]

Parvenitismul a fost un fenomen social caracteristic ascensiunii burgheziei din România, el


prelungindu-se o vreme îndelungată și având particularități specifice perioadei istorice în care a avut
loc. Profitând de lenea și desfrâul clasei boierești, arendași și funcționari energici încep să se ridice pe
plan social, cumpărând moșii și imobile și devenind tot mai prosperi.[48] Noii îmbogățiți din România
proveneau adesea de la periferia societății, fiind inculți, vulgari și cu maniere grosolane.[49]

După cum remarca și criticul Eugen Lovinescu, conducătorul cercului literar „Sburătorul”, arivismul
devenise o temă recurentă în literatura română: „Dacă din civilizația noastră de azi n-ar fi rămas
posterității decât puținele romane ce avem, urmașii și-ar face o falsă idee despre fizionomia societății
noastre, întrucât eroul de predilecție al romanului românesc este învinsul... În țara noastră încă
tânără și plină de energie e un număr nesfârșit mai mare de Dinu Păturică și Tănase Scatiu decât de
Dan și Neculai Manea; de pretutindeni se ridică oameni noi, aprigi la luptă, harnici, ambițioși, ce vor
să ajungă cu orice preț, călcând totul în picioare, afecții, legături sfinte, în vederea scopului suprem
de a se îmbogăți și de a fi puternici. Adevăratul erou reprezentativ al societății noastre e, așadar,
Tănase Scatiu”. (Eugen Lovinescu, Cinquantenarul romanului românesc, Critice, vol. IV, Ed. „Ancora”,
București, 1928.)[50]

Arivistul este reprezentat în acest roman de personajul Lică Trubadurul, înrudit cu aproape toată
lumea, dar rămas sărac.[51] Din acest motiv el este disprețuit de rudele sale bogate care se jenează cu
el pentru că le reamintește prin simpla sa prezență de trecutul lor umil.[6] Neplăcându-i să învețe, el
nu reușește să fie promovat ofițer, rămânând la gradul de plutonier-major; din acest motiv relațiile
sale cu familia sa se răcesc, iar sora sa Lenora „îl trata ca pe câinii bărbatului ei”.[52]

Aventurier și vagabond, el are succes mare la femei, dar nu reușește să avanseze pe scara socială
până la întâlnirea cu prințesa Ada Razu. Angajat ca profesor de echitație al acesteia, obraznicul Lică
devine repede amant al prințesei. Încercările Adei Razu de a-l transforma într-un gentleman se lovesc
inițial de instinctul de autoconservare al lui Lică, stânjenit de somptuozitatea spațiului burghez și de
comportamentul prea riguros care i se impune. Înțelegând avantajele ascensiunii sociale, Lică devine
tot mai ambițios și se transformă, sub supravegherea atentă a Adei, adoptând o nouă ținută
vestimentară și un nou stil de trai. Personajul devine un membru al lumii mondene: „trecuse pragul
despărțitor al celor doua medii sociale și prinsese gust să rămână dincoace, unde îl condusese destinul
lui de parvenitism”,[53] fiind tot mai încrezător în „regia norocului”. La finalul romanului, Lică este
propus candidat pentru postul de deputat de Bihor. Vestea îi schimbă intențiile și, dornic să se rupă
de propriul trecut, lasă dricul cu fiica sa să meargă singur spre cimitir.[8]

Lipsa de tradiții și snobismul burgheziei românești[modificare | modificare sursă]

Romanul Hortensiei Papadat-Bengescu prezintă mai multe familii ce făceau parte din lumea
mondenă a capitalei României. Personajele acestui roman sunt parveniți pătrunși în înalta
societate[27] care, neavând nicio tradiție aristocratică, mimează cu snobism bunele maniere. Originile
acestor familii sunt umile: Lenora este fiica unui „accizar” (funcționar fiscal) din Mizil, Doru Hallipa
provine dintr-o familie de arendași îmbogățiți, Ada Razu este poreclită „făinăreasa” deoarece averea
adusă de întreprinderile de morărit ale tatălui ei au propulsat-o către blazonul princiar, industriașul
milionar Drăgănescu este fiu de cârciumari.[54]

Urmașii parveniților nu mai sunt preocupați de lupta pentru îmbogățire, deoarece ei sunt deja bogați,
ci caută să-și consolideze poziția în societate, urmărind poziții politice sau organizând evenimente
culturale exclusiviste. În acest sens, George Călinescu a observat că „un aspect caracteristic al acestei
lumi este că indivizii nu sunt preocupați de bani decât la început, în momentul intrării în clasă. Toți
sunt mai mult sau mai puțin bogați, dar aflați în afara oricărei griji materiale. Averea este unicul
mediu în care pot pluti aceste ființe diafane. Energia nemaifiind îndreptată în sensul câștigării
existenței, toate subiectele romanului balzacian sunt eludate. Aci n-aveam de-a face cu ambițioși
politici, cu avari, cu speculanți, ci cu persoane preocupate de «ce zice lumea», ambiționând să dea
serate, să fie primite la anumite recepții dificile, să reacționeze în toate momentele vieții, chiar cele
mai grave, în modul cel mai distins”.[55][56]

Fiind destul de nouă în plan social, burghezia din primele două romane ale Hortensiei Papadat-
Bengescu începe să se comporte ca o castă, introducând o serie de norme pentru a limita accesul
noilor veniți. Instinctele primare de arivism nu s-au pierdut cu totul, așa că familiile îmbogățite simt
nevoia să le mascheze prin convenții sociale, disimulându-și propriul trecut și evitând contactul cu
rudele sărace și cu toți cei care ar putea să le amintească de originile lor umile.[57] Burghezia
capitalistă a Hortensiei Papadat-Bengescu trăiește într-un mediu sordid, care nu seamănă nici cu cel
creionat de I.L. Caragiale, fiindcă îi lipsește umorul și veselia, nici cu cel al lui Balzac, pentru că
personajele sunt lipsite de pasiune și „mediocre în răutate”.[27]

Personajele fac eforturi disperate de a trăi distins, cheltuind sume mari de bani pentru a ieși în
evidență și a-și crea o imagine diferită de ceea ce sunt în realitate. Eforturile nu sunt ridicole ca la
personajele lui I.L. Caragiale, deoarece personajele Hortensiei Papadat-Bengescu s-au deprins într-o
anumită măsură cu stilul de viață luxos. Lipsa de cultură, imoralitatea și lipsa sentimentelor nu pot fi
însă ascunse, ieșind la iveală în anumite momente.[55] Personajele simt nevoia să epateze precum Ada
Razu care poartă pe degete un inel cu un safir uriaș. „Sufletul lor [acestor oameni - n.n.] e încă
primitiv și grosier subt reflexe de aur și de purpur. Din civilizație ei n'au decât confortul”, observa
criticul Mihai Ralea.[27] Mediul uman descris de Hortensia Papadat-Bengescu aparține „unei burghezii
de formație recentă, fără tradiții, fără morală, fără gust”, dar care cultivă luxul și dorește să constituie
o elită.[56]

Concertul din muzică de Bach organizat în saloanele Elenei Drăgănescu este un eveniment monden
de prim rang nu atât prin prezența muzicianului de talie europeană Marcian, cât mai ales prin selecția
riguroasă a invitaților din rândul protipendadei capitalei. Obținerea unei invitații la concert devine
astfel o confirmare a rangului social al participanților și o posibilitate a proaspăt îmbogățiților de a-și
satisface orgoliul prin socializarea cu „lumea bună”.[6] Moartea Siei în zilele premergătoare
concertului produce o consternare generală, dar membrii înaltei societăți găsesc soluția
salvatoare:[8] „Mâine facem generala liniștiți, marți avem timp pentru condoleanțe și miercuri pornim
toți la înmormântare... iar joi, marele concert!”.[58]

Stil literar[modificare | modificare sursă]

Stilul literar al Hortensiei Papadat-Bengescu a fost considerat greoi din cauza familiarității sporite a
autoarei cu limba franceză și a lipsei de obișnuință în exprimarea în limba română.[59] Astfel,
romanele ei conțin numeroase greșeli gramaticale și lingvistice care se repetă și creează dificultăți în
înțelegerea textului literar. „Oricât de remarcabil ar fi al doilea roman al d-sale, «Concert din muzică
de Bach», el ne lasă impresia unei produceri străine de spiritul propriu al literaturii noastre, înainte
de orice prin caracterul diferențial al scrisului, în afară de duhul limbii noastre”, susținea Șerban
Cioculescu.[60] O opinie similară a formulat-o istoricul literar Dumitru Murărașu care, deși consideră
că romanul Concert din muzică de Bach este o mare lucrare epică, cu analize sufletești de finețe,
concluzionează că „în opera epică și dramatică a acestei scriitoare, calității de fond nu-i corespunde și
una de formă. H. Papadat Bengescu nu are simțul limbii noastre”.[61] Criticul Mihai Ralea remarca, în
plus, că limba de conversație folosită de lumea bună este nefirească și forțată.[62]

Greșelile gramaticale și lingvistice existente în scrierile Hortensiei Papadat-Bengescu sunt frecvente:


dezacorduri dintre subiect și predicat, folosirea greșită a prepozițiilor și locuțiunilor, declinările
greșite ale pronumelor, franțuzisme neestetice și vulgare contrare spiritului limbii române etc. Se
observă că autoarea a depus eforturi neobișnuite pentru a-și autohtoniza mijloacele de expresie.
Prezența greșelilor de exprimare este însă incontestabilă până și principalul susținător al
scriitoarei, Eugen Lovinescu, recunoscând că stilul scriitoarei este împânzit de exces de adjective,
abuz de neologisme, construcții obscure și pedante și cacofonii.[63] Scrisul pare neglijent și stângaci,
producând mirarea criticilor cu atât mai mult cu cât autoarea susține că romanul a fost citit anterior
într-un cenaclul literar.[64]

În ciuda acestor greșeli, criticii și istoricii literari au recunoscut valoarea literaturii scrise de Hortensia
Papadat-Bengescu și au susținut că supărătoarele erori de exprimare nu anulează substanțialitatea
conținutului.[59]

Aprecieri critice[modificare | modificare sursă]

Literatura Hortensiei Papadat-Bengescu a fost apreciată de către membrii cenaclului literar


„Sburătorul” nu pentru că zugrăvea lumea parveniților și snobismul protipendadei bucureștene, ci
pentru că explora profunzimea psihologică a personajelor, acordând o mare atenție psihologiilor
„morbide” și „ilogice”, „complexe”, „rafinate” și „intelectualizate” (după cum se exprima Eugen
Lovinescu), precum și „valorilor sufletești eliberate de determinism social” și „saturate de analism”
(potrivit lui Pompiliu Constantinescu).[65] „Subtilă analistă, rafinată scriitoare, d-sa și-a ales ca
domeniu personal high-life-ul, descriind cu fine nuanțe stările morale ale super-structurii sociale.
Limitându-și investigația asupra unui teritoriu bine conturat, d-sa a suit în ultimii zece ani treptele
unei frumoase cariere epice”, îi descria laudativ activitatea literară criticul Șerban Cioculescu.[66]

Criticul Ov.S. Crohmălniceanu considera că romanele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt


precursoarele literaturii de analiză românești, excelând în sondarea adâncă a psihologiilor
personajelor și explorând stările sufletești, sentimentele umane și procesele morale.[67] Autoarea
manifestă o curiozitate analitică morbidă, urmărind comportamentul bolnavilor precum studierea
evoluției tuberculozei de către prințul Maxențiu sau descrierea obsesiilor psihopate ale profesorului
Rim.[68][69] Originalitatea romanelor Hortensiei Papadat-Bengescu derivă din prezentarea unui mediu
citadin, din descrierea cu luciditate a iubirii feminine de la formele ei simple și rudimentare până la
cele poetice și din analiza introspectivă a psihologiei personajelor.[70]

Comparații între romanele din Ciclul Hallipilor[modificare | modificare sursă]

Primele trei romane ale ciclului Hallipilor - Fecioarele despletite (1925), Concert din muzică de
Bach (1927) și Drumul ascuns (1932) - sunt considerate de criticii literari drept cele mai reușite scrieri
ale Hortensiei Papadat-Bengescu, având aceeași formulă stilistică. Ele concretizează un efort artistic
întins pe durata a mai puțin de un deceniu, în care scriitoarea și-a folosit toate resursele literare. În
opinia criticului Șerban Cioculescu, primele trei romane centrate în jurul familiei Hallipa au impus-o
pe Hortensia Papadat-Bengescu ca o romancieră „de ascuțită luciditate, de pătrunzătoare intuiție a
mediului urban, cu o deosebită priză în mobilele subconștientului”,[71] oferindu-i „un loc de seamă în
romanul nostru contemporan”.[66] Ulterior, potrivit criticului Mihai Zamfir, „forța Hortensiei a scăzut
brusc, iar scrisul ei nu a mai prezentat interesul de odinioară”.[72]

Analizând opera literară a Hortensiei Papadat-Bengescu, criticul Silvian Iosifescu consideră că mai
ales romanele Concert din muzică de Bach și Drumul ascuns au o „rigoare expresivă în compoziție” și
o „echilibrare a diferitelor elemente” ca rezultat al unei perioade mai lungi de elaborare.[73][69] Mihai
Zamfir afirmă că romanul Concert din muzică de Bach atinge nivelul calitativ maxim al prozei
Hortensiei Papadat-Bengescu, în timp ce „Drumul ascuns reia, în ton minor, Concertul…, fără a-i
coborî prea mult nivelul”.[72] George Călinescu îl considera cel mai bun roman al autoarei, apropiat
prin respectul pentru convenționalism de romanele lui Marcel Proust, în care viețile personajelor se
consumă în nimicuri mondene petrecute în saloane.[74]

S-ar putea să vă placă și