Posesia

Posesia nu trebuie confundatã cu proprietatea, proprietatea este dreptul, posesia nu este decât faptul..
Mai mult, dacã posesia se prelungeşte în timp (30 de ani, 20 de ani, dupã caz), ea se va consolida în
drept, proprietatea va "rãsãri" din posesie; acesta este miracolul prescripţiei achizitive sau al uzucapiunii1.
A proteja posesia înseamnã a proteja proprietatea; cel mai adesea proprietarul este, în fapt, şi posesorul.
Ori, efectele protectoare pe care legea le acordã posesiei profitã în mod natural proprietarului. Toţi legiuitorii au
protejat posesorul chiar şi atunci când el nu este proprietar şi chiar dacã aceastã protecţie se întoarce împotriva
proprietarului. Proprietarul care nu este în posesia bunului sãu (personal sau prin altul) se dezintereseazã de el şi
deci economic este neeficient. De aceea acestuia i se preferã, în anumite condiţii, posesorul care utilizeazã
bunul. De altã parte, a nu proteja posesorul înseamnã a încuraja actele de violenţã. Ori, trebuie evitat ca
persoana care se pretinde proprietarul bunului sã-l reia prin forţã. Dar protejând posesia persoana care se
pretinde proprietar este constrânsã sã se adreseze justiţiei pentru ca aceasta sã examineze şi sã-i recunoascã
acest drept. Teoria posesiei deşi a fost construitã pentru proprietate ea a fost extinsã şi asupra altor raporturi
juridice.
De teoria posesiei trebuie sã legãm teoria aparenţei. În cele douã teorii - posesia şi aparenţa - se
contureazã acelaşi mecanism: o situaţie care a fost negatã de drept, va produce efectele dreptului. Dacã în
spatele aparenţei situaţia este în întregime irealã, posesia dimpotrivã, este o realitate uşor perceptibilã;
materialitatea ei îi conferã aceastã forţã. Aparenţa dacã îmbracã forma unei erori colective creazã dreptul (error
communis facit jus)2.

I. Noţiune şi definiţie

Prin posesie, în vorbirea uzuală, se înţelege ,,deţinerea unui lucru” , ,,a avea în stăpânire un lucru” etc.
Etimologic cuvântul "posesie" derivã din latinescul possidere ceea ce înseamnã "a fi instalat", "a stãpâni
un bun". Art. 1846 alin. 2 C. civ. defineşte posesia astfel: "Posesia este deţinerea unui lucru sau folosirea de un
drept, exercitatã, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru". Pe drept cuvânt, aceastã definiţie a
fost criticatã deoarece pe de o parte, "deţinerea" sau detenţia are un sens juridic deosebit de acela al posesiei; iar
pe de altã parte, sintagma "folosirea unui drept" este improprie deoarece posesia poate exista chiar şi atunci
când posesorul nu exercitã un drept asupra lucrului (de pildã, posesia bunurilor gãsite sau furate).
Definiţia legalã nu surprinde şi elementul intenţional (animus), rezumându-se doar la cel material
(corpus).
Posesia este o stare de fapt, nu o stare de drept. Ea este o stare de fapt deoarece existã independent de
dispoziţiile legale care se referã la dobândirea sau stingerea drepturilor; apoi, posesia nu poate face obiectul
unei transmisiuni. Posesia este exerciţiul unei puteri de fapt care conferã posibilitatea posesorului de a se
comporta ca şi când el ar fi titularul dreptului asupra lucrului; ea este o putere materialã asupra lucrului. De
pildã, stãpânirea în fapt a unei case, a unui automobil, exercitarea în fapt a unui drept de uzufruct, de servitute
etc.
In literatura de specialitate posesia a fost definitã ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice
care constã în stãpânirea materialã sau exercitarea unei puteri de fapt de cãtre o persoanã asupra unui bun cu
intenţia şi voinţa de a se comporta faţã de toţi ceilalţi ca proprietar sau titular al unui drept real

II. Caracterele posesiei

Caracterele posesiei sunt urmãtoarele:

a) posesia se bazeazã pe intenţia de a poseda pentru sine, adicã animus rem sibi habendi; dacã acest
element lipseşte, posesia nu mai existã, va fi vorba despre o deţinere sau o detenţie precarã;
b) posesia este incidentã numai drepturilor reale, nu şi celor de creanţã (personale); apoi, posesia nu se
poate exercita asupra universalitãţilor de bunuri cum ar fi moştenirea sau fondul de comerţ;
c) posesia face sã se nascã un drept probabil de proprietate sau un alt drept real3.
A) Posesia şi detenţia precarã
1
Corneliu Barsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura All-Beck, Bucuresti, 2001
2
Eugen Chelaru, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura All-Beck, Bucuresti, 2009
3
Eugen Chelaru, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura All-Beck, Bucuresti, 2009
1
 Detenţia precarã, spre deosebire de posesie, nu este o stare de fapt ci o stare de drept. Este astfel
deoarece ea rezultã întotdeauna dintr-un titlu (convenţional, legal sau judiciar) în baza cãruia detentorul este
îndreptãţit sã exercite puterea asupra unui lucru. De exemplu, sunt detentori precari: depozitarul, locatarul,
cãrãuşul, creditorul gajist, tutorii pentru bunurile celor aflaţi sub ocrotirea lor etc.
Detenţia a fost definitã ca fiind exerciţiul unei puteri de fapt asupra unui lucru, fie cu permisiunea şi pe
contul proprietarului, fie în virtutea unui titlu legal sau judiciar.
Într-o definiţie mai exactã putem reţine cã detenţia precarã este exercitarea unei puteri de fapt asupra
unui lucru în virtutea unui titlu juridic care implicã recunoaşterea dreptului de proprietate al altuia. Aceastã
definiţie a detenţiei precare presupune trei condiţii şi anume:
- puterea de fapt: detenţia precarã presupune o stãpânire efectivã a lucrului deţinut. El are corpus-ul pe care
proprietarul nu-l mai are. Astfel. locatarul, depozitarul, cãrãuşul etc., toţi au lucrul în mâinile lor, material,
efectiv, real; ei îl ţin, îl deţin;
- puterea de drept: detenţia precarã presupune cã stãpânirea lucrului se exercitã în baza unui titlu; detentorul îl
deţine în baza unui titlu juridic ceea ce înseamnã cã puterea de fapt este întemeiatã pe un drept. Titlul (causa
detentionis) poate avea o naturã diferitã. Astfel, el poate fi un contract (titlul detenţiei locatarului este un
contract de închiriere) ori un act unilateral (executorul testamentar deţine bunurile succesiunii în baza unei
clauze testamentare) sau o dispoziţie legalã (uzufructul legal) etc;
- obligaţia de restituire: titlul detenţiei precare. Este detentor precar cel care, în virtutea titlului sãu, trebuie sã
restituie la un anumit moment lucrul proprietarului. Subliniem cã "precar" nu înseamnã "fãrã titlu" (aşa cum am
fi tentaţi sã credem), pentru cã detentorul deţine lucrul în baza unui titlu; aşadar, precaritatea presupune un
fundament juridic. De asemenea detenţia precarã nu trebuie confundatã nici cu posesia de rea credinţã.
Obligaţia de restituire caracterizeazã precaritatea detenţiei. De altã parte, durata detenţiei şi data restituirii sunt
determinate prin titlu (de pildã, durata locaţiei este fixatã prin contractul de închiriere). Deci nu se poate reţine
cã detentorul precar este ţinut sã restituie lucrul oricând proprietarul îl cere4.

Comparaţie între detenţia precarã şi posesie.

Detentorul precar ca şi posesorul are, relativ la lucrul deţinut, o putere de fapt. Şi unul şi celãlalt exercitã
o stãpânire efectivã asupra bunului deţinut; şi unul şi celãlalt au "corpus". Din exterior nimic nu distinge
posesorul de detentor.
Totuşi ele se diferenţiazã sensibil: - prima diferenţã: putere de fapt sau existenţa unui titlu. Posesia nu
este decât un simplu fapt (res facti), detenţia este o stare de drept (res juris). Detentorul precar îşi exercitã
puterea în virtutea unui drept iar acest drept care întemeiazã detenţia îi conferã detentorului legitimitate.
Posesorul poate prin coincidenţã sã fie proprietar. Atunci când el nu este şi proprietar, apare o contrarietate între
drept şi fapt. În cadrul detenţiei precare existã întotdeauna o concurenţã asupra aceluiaşi lucru a mai multor
drepturi de naturã diferitã. Bunãoarã, proprietarul este investit cu un drept de proprietate şi, asupra aceluiaşi
lucru, detentorul care este investit cu un drept personal sau un drept real. Sub acest aspect se relevã
superioritatea detenţiei asupra posesiei. De altã parte, posesorul nu are nimic sã opunã proprietarului, cel puţin
în drept; tot ceea ce el poate face este sã conteste dreptul de proprietate. Ori, paradoxal, din acest punct de
vedere posesorul se gãseşte într-o situaţie superioarã detentorului;
- a doua diferenţã: pretenţia la proprietate sau recunoaşterea dreptului proprietarului. Simplu spus:
detentorul recunoaşte dreptul altuia, posesorul nu. Dacã se are în vedere elementul intenţional (animus), atunci
posesorul are prin definiţie animus domini, adicã intenţia de a se afirma ca proprietar. Dimpotrivã, detentorul
precar recunoaşte cã nu el este proprietar; el, spre deosebire de posesor, nu este animat - cu privire la bunul pe
care îl deţine - de o voinţã de apropriere; îi lipseşte animus domini sau animus possidendi. În doctrinã s-au mai
reţinut şi alte deosebiri între detenţie şi posesie precum: - detenţia nu este niciodatã un fapt neregulat pe când
posesia este adesea un fapt neregulat (de exemplu, posesia dobânditã prin furt sau uzurpare). Detentorii deţin
lucrul în mod regulat în virtutea unui titlu; dar tocmai acest titlu le conferã starea de precaritate; - în cazul
posesiei, de multe ori, posesorul este una şi aceeaşi persoanã cu proprietarul. Dar de foarte multe ori posesorul
nu este titularul dreptului real ci se pretinde numai a fi; de aici se naşte un conflict cu adevãratul proprietar
(acest conflict se rezolvã printr-o acţiune posesorie). De altã parte, în cazul detentorilor, cum aceştia deţin în
virtutea unui titlu, numai încãlcarea acestuia va avea ca urmare un conflict; rezolvarea acestui conflict se va
face nu printr-o acţiune posesorie ci printr-o acţiune izvorâtã din contractul care a dat naştere detenţiei
(închiriere, comodat, depozit etc.).
4
Corneliu Barsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura All-Beck, Bucuresti, 2001
2
 Regimul juridic al detenţiei precare.

În raporturile detentorului precar cu proprietarul principiul este cã acestea sunt guvernate de titlul care
fundamenteazã detenţia (contract de închiriere, contract de depozit, contract de împrumut etc.). Specificul
acestor raporturi exclude cu desãvârşire ca detentorul precar sã poatã prescrie împotriva proprietarului sau sã
acţioneze împotriva sa prin acţiunile posesorii.
Detentorul precar nu beneficiazã de prescripţia achizitivã deoarece el nu are possesio ad usucapionum.
De asemenea, aşa cum am arãtat, el nu se poate prevala de protecţia posesorie împotriva proprietarului însuşi.
Aceastã excludere este logicã întrucât ea rezultã din titlul care stabileşte drepturile şi obligaţiile fiecãrui
detentor. Dar situaţia detentorului precar faţã de terţi este diferitã. În adevãr, el nefiind prin ipotezã legat de terţi
prin nici un raport juridic, el nu se distinge de un posesor. Aşa fiind el se bucurã de protecţia posesorie
(possesio ad interdicta) împotriva terţilor care-i tulburã detenţia. Mult timp însã, datoritã unui abuz de logicã
(detentorul nu este posesor), aceastã protecţie i-a fost refuzatã. Acest refuz nu putea dãinui deoarece detentorul
era defavorizat chiar şi în raport cu posesorul de rea credinţã.
În materia detenţiei precare opereazã principiul imutabilitãţii, ceea ce înseamnã, pe de o parte, cã detentorul nu
poate sã se transforme prin voinţa sa (solo animo) în posesor, iar, pe de altã parte, cã precaritatea titlului este
ereditarã (transmisiunea succesoralã nu poate aduce nici o schimbare titlului).

Intervertirea detenţiei precare (titlurilor)

Art. 1858 C.civ. stabileşte cazurile de intervertire a detenţiei precare. Acestea sunt:
 când deţinãtorul lucrului primeşte cu bunã credinţã de la altã persoanã decât adevãratul proprietar un titlu
translativ de proprietate cu privire la bunul pe care îl deţine. De exemplu, depozitarul care cumpãrã bunul
deţinut în depozit de la o persoanã pe care o crede moştenitor al deponentului. De la încheierea actului de
vânzare-cumpãrare el va deveni posesor deoarece are şi animus domini;
 atunci când deţinãtorul lucrului prin acte de rezistenţã neagã drepturile celui de la care deţine bunul. De
pildã, din diferite motive locatarul considerã cã el este proprietarul imobilului şi refuzã sã mai achite chiria.
În acest mod locatarul din detentor devine posesor;
 când deţinãtorul strãmutã posesia lucrului printr-un act cu titlu particular la o persoanã de bunã credinţã; din
momentul încheierii actului translativ de proprietate, cumpãrãtorul de bunã credinţã începe sã stãpâneascã
bunul în calitate de posesor; el are o posesie utilã. Aceasta pentru cã posesia sa se bazeazã pe actul de
transmisiune şi nu pe titlul precar al celui ce i-a transmis bunul;
 când deţinãtorul transmite posesia la altul printr-un act cu titlu universal, dacã succesorul cu titlu universal
este de bunã credinţã. Bunãoarã, moştenitorul care dobândind o succesiune are credinţa cã un bun deţinut de
cãtre de cujus cu titlu precar se aflã în proprietatea acestuia. Pe drept cuvânt aceastã ipotezã vizatã de art.
1858 alin. 4 C.civ. este criticabilã deoarece moştenitorul fiind succesorul defunctului nu poate sã aibã mai
multe drepturi decât acesta; deci firesc ar fi ca moştenitorul sã aibã obligaţia de restituire a lucrului deoarece
autorul sãu nu a fost posesor ci numai detentor precar5.

Posesia şi proprietatea aparentã

Trebuie sã deosebim situaţia posesorului de cea a proprietarului aparent. Acesta din urmã este o
persoanã care, printr-o eroare comunã, este considerat ca proprietar. Aşadar, proprietatea aparentã îşi aflã
temeiul în credinţa terţilor şi nu în comportamentul proprietarului aparent faţã de un bun. Proprietarul aparent
este persoana care este consideratã proprietar; posesorul este persoana care se comportã şi acţioneazã ca un
proprietar. Rezultã cã dacã proprietarul aparent nu este niciodatã adevãratul proprietar - deoarece aparenţa este
contrarã realitãţii cel mai adesea proprietarul este unul şi acelaşi cu posesorul. Legea nu acordã efecte
proprietarului aparent ci doar terţilor care au fost înşelaţi de aparenţã. Dimpotrivã, posesorul beneficiazã de
efectele posesiei; legea înţelege sã-l protejeze sub acest aspect6.

III. Dobândirea şi pierderea posesiei

5
Ion P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate si alte drepturi real , Editura Actami, Bucuresti, 1998
6
Corneliu Barsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura All-Beck, Bucuresti, 2001
3
 Posesia se dobândeşte prin întrunirea celor douã elemente (corpus şi animus). În ce priveşte elementul
material acesta poate fi exercitat fie personal de cãtre posesor, fie prin reprezentant (de exemplu, mandatarul,
depozitarul etc.). Privitor la elementul psihologic, acesta trebuie sã fie prezent în mod nemijlocit în persoana
posesorului şi nu a reprezentantului. Excepţie, reprezentanţii legali ai persoanelor lipsite de capacitate de
exerciţiu.
Posesia se pierde prin dispariţia celor douã elemente. Practic acest lucru are loc în caz de înstrãinare a
posesiei sau în caz de abandon al bunului. Apare însã foarte logic ca posesia sã se piardã şi prin dispariţia numai
a unuia dintre cele douã elemente. Bunãoarã, când bunul este furat şi deci dispare elementul corpus sau când
posesia pentru sine se transformã în posesie pentru altul în care caz dispare elementul psihologic. De exemplu,
când posesorul înstrãineazã bunul respectiv iar dobânditorul îl închiriazã înstrãinãtorului. Prin aceastã operaţie
care se numeşte constitut posesor - fostul posesor se va transforma într-un simplu detentor precar; aceasta
deoarece deşi are elementul corpus, nu mai are elementul animus. De pildã, atunci când o persoanã îşi vinde
casa dar continuã sã locuiascã în ea în calitate de chiriaş.

Dovada posesiei

Ea se face prin probaţiunea celor douã elemente ale posesiei. Dovada elementului material este relativ
simplã şi ea se face prin orice mijloc de probã înclusiv martori şi perzumţii.
Elementul psihologic, prin natura lui, este mai dificil de probat. În adevãr, efectele diferite pe care le
produce posesia faţã de detenţie au la bazã doar elementul animus, adicã intenţia celui care exercitã corpus.
Existã din acest punct de vedere douã reguli:
- prima este prezumţia de neprecaritate, adicã animus domini este prezumat. Art. 1854 C.civ. statueazã
cã "posesorul este presupus cã posedã pentru sine, sub nume de proprietar, dacã nu este probat cã a început a
poseda pentru altul". Acest text vrea sã spunã cã orice ocupant (deţinãtor) este prezumat pânã la proba contrarã
posesor şi nu detentor. De pildã, dacã un imobil este ocupat de cãtre un chiriaş, sarcina probei pentru a
demonstra cã ocupantul nu este decât un detentor revine reclamantului care trebuie sã dovedeascã existenţa
contractului de închiriere (actori incumbit probatio).
Elementul animus se va aprecia întotdeauna in abstracto, adicã prin raportare la un ocupant tip aflat în
aceeaşi situaţie. Este de la sine înţeles cã nu se va analiza intenţia concretã a deţinãtorului. Astfel, un chiriaş ar
putea, luând bunul în chirie, sã aibã intenţia de a se comporta ca proprietar. O astfel de intenţie necunoscutã de
cel care închiriazã este indiferentã deoarece un chiriaş-tip nu are intenţia de a se comporta ca proprietar când ia
bunul în chirie;
- a doua regulã este prezumţia de neintervertire de titlu prevãzutã de art. 1855 C.civ. în conformitate cu
care atunci când posesorul a început a poseda pentru altul se presupune cã a conservat aceastã calitate dacã nu
existã proba contrarã. Bunãoarã, dacã proprietarul a stabilit cã ocupantul a fost la origine detentor, se
presupune, în temeiul textului de lege invocat, cã aşa a rãmas. Dar prezumţia enunţatã poate fi rãsturnatã prin
proba contrarã, dacã ocupantul poate dovedi cã pe parcurs din detentor, cum era iniţial, a devenit posesor.

Calitãţile şi viciile posesiei

Pentru ca posesia sã producã efecte juridice deosebit de întrunirea celor douã elemente, ea trebuie sã fie
utilã. Pentru a fi utilã ea trebuie sã îndeplineascã anumite calitãţi prevãzute de art. 1847 C.civ. şi anume: sã fie
continuã, neîntreruptã, netulburatã, publicã şi sub nume de proprietar. La aceste calitãţi cerute posesiei doctrina
şi jurisprudenţa a adãugat şi pe aceea de a fi neechivocã.
Aceste calitãţi odatã îndeplinite, posesia îşi va produce efectele specifice inclusiv dobândirea
proprietãţii prin uzucapiune, adicã prin prescripţia achizitivã. Trebuie reţinut însã cã neîntreruperea posesiei nu
este propriu-zis o calitate a posesiei ci o condiţie de existenţã a ei; dacã posesia se întrerupe, aceasta se pierde.

Viciile posesiei
Viciile posesiei sunt reversul calitãţilor sale; ele sunt: discontinuitatea, violenţa, clandestinitatea şi
precaritatea7.
1. Discontinuitatea posesiei. - Potrivit art. 1848 C.civ. "posesiunea este discontinuã când posesorul o
exercitã în mod neregulat, adicã cu intermitenţe anormale". Din analiza textului de lege citat rezultã cã
posesorul nu trebuie sã se afle în contact permanent cu bunul pentru ca posesia sã fie continuã deci utilã. Ea va
fi astfel dacã actele de stãpânire se exercitã cu o regularitate normalã în raport cu natura bunului; intermitenţele
7
Eugen Chelaru, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura All-Beck, Bucuresti, 2009
4
nu exclud neaparat continuitatea; altfel spus, întreruperile pasagere nu antreneazã viciul discontinuitãţii. De
pildã, posesia continuã asupra unui teren existã atunci când, la intervale diferite, se fac asupra sa lucrãrile
specifice pentru obţinerea recoltelor. Continuitatea posesiei este prezumatã de art. 1850 C.civ. care statueazã cã:
"Posesorul actual care probeazã cã a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus cã a posedat în tot
timpul intermediar fãrã însã ca aceasta sã împiedice proba contrarie". Rezultã cã intermitenţele trebuie sã fie
premerse sau urmate de acte de stãpânire a bunului.
2. Violenţa. - Art. 1847 C.civ. statueazã cã posesia trebuie sã fie netulburatã sau paşnicã iar art. 1851
spune cã: "Posesiunea este tulburatã când este fondatã sau conservatã prin acte de violenţã în contra sau din
partea adversarului". În alte cuvinte, posesia pentru a fi utilã trebuie sã fie începutã, menţinutã sau conservatã în
mod paşnic, fãrã violenţã. Textul reprodus trebuie interpretat în sensul cã violenţa pasivã din partea posesorului
la atacul provenit din partea unui terţ nu este de naturã a vicia posesia; este normal sã fie aşa deoarece altfel ar
însemna ca terţul sã aibã posibilitatea ca pe calea unor acte violente sã determine vicierea posesiei.
Caracterele viciului violenţei sunt urmãtoarele:
a) este un viciu temporar pentru cã o datã încetatã violenţa posesia utilã reîncepe;
b) este un viciu relativ deoarece produce efecte numai între pãrţile între care a intervenit; de aceea el
poate fi invocat numai de persoana împotriva cãreia s-a manifestat violenţa.
3. Clandestinitatea. - Art. 1847 C.civ. declarã cã posesia trebuie sã fie, printre altele, publicã, adicã sã fie
exercitatã în vãzul tuturor, "la lumina zilei", iar art. 1852 C.civ. stabileşte cã "posesiunea este clandestinã când
posesorul o exercitã în ascuns de adversarul sãu încât acesta nu este în stare de a putea sã o cunoascã". De
obicei clandestinitatea vizeazã bunurile mobile care pot fi relativ uşor ascunse; bunurile imobile sunt de regulã
la vedere şi de aceea acest viciu, în cazul lor, este mai greu de conceput. Clandestinitatea este un viciu relativ şi
temporar.
4. Echivocul. - Dupã cum am arãtat, posesia trebuie sã fie neechivocã; aceastã cerinţã este opera
jurisprudenţei. O posesie este echivocã în cazul în care nu se cunoaşte dacã posesorul are sau nu are elementul
intenţional, animus domini. Echivocul existã, de pildã, atunci când douã sau mai multe persoane sãvârşesc acte
de stãpânire asupra unui bun atunci când nici una nu pretinde o posesie proprie, distinctã. Echivocul este un
viciu relativ deoarece el poate fi invocat în cazul coproprietãţii numai de ceilalţi copãrtaşi; el este şi un viciu
temporar deoarece posesia devine utilã atunci când este stabilit cã posesorul stãpâneşte cu animus domini.
5. Precaritatea. - În realitate ea nu constituie un viciu al posesiei pentru cã ea desemneazã lipsa posesiei.
Art. 1853 C.civ. defineşte precaritatea statuând cã "Actele ce exercitãm asupra lucrului altuia sub nume precar,
adicã în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari sau asupra unui lucru comun, în putereamdestinaţiei legale
a aceluia, nu constituie o posesie sub nume de proprietar." Exemplu de detentori precari: locatarii, depozitarii,
uzufructuarii, administratorii bunurilor altuia, coproprietarul pentru bunul aflat în indiviziune etc. Ceea ce îi
lipseşte detentorului este elementul animus, adicã intenţia de a poseda pentru el însuşi.
Precaritatea este deci perpetuã deoarece oricât timp ar dura stãpânirea bunului nu poate avea ca efect
dobândirea proprietãţii prin prescripţie achizitivã. Tototdatã ea are un caracter absolut pentru cã nu produce
efecte juridice faţã de nici o persoanã8.

Efectele posesiei

Cu toate cã, aşa cum am arãtat, posesia este o stare de fapt, ea produce efecte. În adevãr, dreptul nu
poate rãmâne indiferent în faţa unei situaţii de fapt atât de importante. De aceea intervenţia legiuitorului constã
în protejarea posesorului, în a face ca posesia sã producã efecte indiferent dacã posesorul este sau nu titularul
unui drept real. Ataşând efecte posesiei, dreptul protejeazã proprietatea; marele jurist german Ihering spunea în
acest sens cã posesia este "bastionul proprietãţii".
Aceste efecte sunt însã variabile şi ele ţin de diverşi factori. Astfel, este firesc ca o posesie viciatã sã nu
producã aceleaşi efecte ca o posesie neviciatã. Este natural ca o posesie sã nu producã aceleaşi efecte pentru
bunurile imobile ca şi pentru cele mobile.
În sfârşit, eficacitatea posesiei depinde de durata sa.
Factorul timp are în materia posesiei o importanţã decisivã; ea se fortificã cu timpul. Aceste efecte sunt:
- posesia creazã o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului;
- posesorul de bunã credinţã al unui bun frugifer dobândeşte în proprietate fructele bunului pe care îl
posedã;
- posesia imobiliarã este apãratã prin acţiunile posesorii;

8
Eugen Chelaru, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura All-Beck, Bucuresti, 2009
5
 - posesia prelungitã duce prin uzucapiune la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor. Le
vom analiza succint, mai puţin prescripţia achizitivã pe care o vom trata distinct.
1. Posesia creazã o pezumţie de proprietate în persoana posesorului. - Acest efect are loc deoarece
posesia creazã o aparenţã în sensul cã posesorul ar fi şi proprietarul bunului. Art. 1854 C.civ. statueazã cã:
"Posesorul este presupus cã posedã pentru sine sub nume de proprietar dacã nu este probã cã a început a poseda
pentru altul". Aşadar pânã la proba contrarã posesorul este prezumat a fi proprietarul bunului pe care îl posedã.
Aceastã prezumţie de proprietate este relativã (juris tantum) deoarece ea poate fi rãsturnatã prin proba contrarã.
Este de reţinut cã prezumţia de proprietate instituitã în favoarea posesorului este operantã numai în cazul
bunurilor imobile şi este absolutã în cazul bunurilor mobile. În adevãr, în cazul bunurilor mobile aceastã
prezumţie este mai puternicã (jure et de jure) deoarece art. 1909 C.civ. prevede cã posesia de bunã credinţã
asupra unui bun mobil valoreazã titlu de proprietate; aşadar, în acest caz nu se mai poate face dovada contrarã.
Beneficiarul prezumţiei de proprietate, adicã posesorul bunului, are avantajul cã în cazul unui litigiu este scutit
de a aduce probe în sprijinul dreptului sãu, proba revenind reclamantului care contestã proprietatea posesorului.
Dar acest avantaj probatoriu pe care îl are posesorul este limitat. Astfel, pentru a rãsturna situaţia, reclamantul
poate sã demonstreze unul din viciile care afecteazã posesia. Din acest moment el obţine o rãsturnare a sarcinii
probei. Bunãoarã, dacã el demonstreazã echivocul posesiei, posesorul va avea sarcina dovedirii titlului sãu.
Prezumţia de proprietate înceteazã sã opereze în situaţia în care se face dovada cã posesorul este de rea
credinţã.
2. Posesorul de bunã credinţã dobândeşte în proprietate fructele bunului asupra cãruia exercitã
posesia. - Potrivit art. 483 C.civ. fructele (naturale, civile şi industriale) se cuvin proprietarului bunului frugifer.
De la aceastã regulã existã o singurã excepţie, cea prevãzutã de art. 485 C.civ. care prevede cã posesorul de
bunã credinţã dobândeşte în proprietate fructele produse de bunul pe care îl posedã; este un beneficiu al legii
care are o raţiune puternicã. Buna credinţã constã în credinţa pe care o are posesorul cã este proprietarul
bunului pe care îl posedã. În acest sens art. 486 C.civ. stabileşte cã: "Posesorul este de bunã credinţã când
posedã ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate ale cãrui vicii nu-i sunt cunoscute". Din textul
invocat rezultã cã buna credinţã existã numai în prezenţa a douã condiţii şi anume:
- existenţa unui titlu de dobândire. Acest titlu poate fi o vânzare, o donaţie, un testament etc. Titlul nu
trebuie sã fie neaparat un titlu translativ de proprietate (cum spune art. 486 C.civ.) ci un titlu declarativ de
drepturi. Jurisprudenţa a temperat aceastã exigenţã legalã stabilind cã titlul poate fi şi un titlu putativ. Este cazul
unui tatã care lasã copilului un bun iar acesta din urmã se crede proprietar pentru cã l-a primit prin moştenire,
deşi nu existã la originea posesiei tatãlui nici vânzare, nici donaţie şi nici un alt titlu translativ;
- viciul titlului. Aceasta înseamnã cã un viciu afecteazã titlul de dobândire şi cã datoritã lui titlul nu-şi
poate produce efectul (transferul proprietãţii). În jurisprudenţã noţiunea de viciu a fost înţeleasã în sens larg. De
exemplu, nulitatea (absolutã sau relativã) actului translativ: o vânzare afectatã de o cauzã de nulitate, ea fiind
improprie pentru a transfera proprietatea.
Alt viciu poate rezulta din împrejurarea cã autorul pe care posesorul îl credea proprietar, în realitate nu
este proprietar: donatorul nu este proprietarul bunului donat, vânzãtorul nu este proprietarul bunului vândut etc.
Nimeni nu poate transfera altuia mai multe drepturi decât are el însuşi. La aceste cazuri mai poate fi adãugatã şi
rezoluţiunea; de pildã, a existat o vânzare dar ea a fost rezolvitã.
Posesorul de bunã credinţã nu are drept la fructele nepercepute încã: aceasta pentru cã nu mai poate
opera prezumţia de consumare legitimã a fructelor. De altã parte, posesorul are faţã de proprietarul bunului
frugifer dreptul la rambursarea cheltuielilor necesare pe care le-a fãcut pentru conservarea bunului iar dacã este
de bunã credinţã chiar şi pentru cheltuielile utile. În concluzie, elementul subiectiv al bunei credinţe necesitã
trei precizãri şi anume:
- buna credinţã constã pentru posesor în necunoaşterea viciului care afecteazã titlul translativ de
proprietate. El nu ştie cã titlul sãu este afectat de un viciu care l-a împiedicat sã devinã proprietar. Aceastã
necunoaştere poatã sã provinã dintr-o eroare de fapt sau de drept;
- legea vine în ajutorul posesorului stabilind cã buna credinţã este întotdeauna prezumatã; astfel, art.
1899 alin. 2 din Codul civil statueazã: "Buna credinţã se presupune întotdeauna şi sarcina probei cade asupra
celui ce aleagã rea credinţã";
- din ziua în care posesorul înceteazã de a mai fi de bunã credinţã înceteazã şi dispensa sa de restituire a
fructelor şi începe pentru el obligaţia de a le capitaliza. Prezumţia de bunã credinţã înceteazã din momentul în
care posesorului îi sunt cunoscute viciile titlului sãu.
Reaua credinţã poate sã survinã nu numai o datã cu notificarea cererii de revendicare a adevãratului
proprietar ci şi la o datã anterioarã dacã acest lucru poate fi dovedit9.
9
Ion P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate si alte drepturi real , Editura Actami, Bucuresti, 1998
6
 În ipoteza în care posesorul este de rea credinţã - deci atunci când cunoaşte viciile titlului sãu - el va fi
obligat sã restituie proprietarului o datã cu lucrul toate fructele percepute sau chiar acelea pe care trebuia sã le
perceapã. El a fost de rea credinţã (ştia cã nu este proprietar) şi a perceput fructele. El nu trebuia sã le consume,
trebuia sã le capitalizeze. Situaţia lui poate deveni împovãrãtoare cãci dacã el nu poate restitui în naturã fructele
pe care le-a perceput, el va datora valoarea lor din ziua restituirii; devalorizarea monetarã sau fluctuaţiile
economice nu au importanţã în ceea ce-l priveşte ci ele vor fi în favoarea lui verus dominus. Dar posesorul -
potrivit art. 484 C.civ. - este în drept de a i se restitui de cãtre proprietar toate cheltuielile fãcute cu bunul
respectiv sau cu producerea sau obţinerea fructelor. Mai mult, pânã la plata acestor cheltuieli posesorul de rea
credinţã are un drept de retenţie asupra fructelor. Apoi trebuie ca buna credinţã sã existe atât în momentul
dobândirii lucrului cât şi în momentul perceperii fructelor.

Bibliografie:

 Cristian Jora, Drept civil. Drepturi reale, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2012;
 Corneliu Barsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura All-Beck, Bucuresti, 2001;
 Eugen Chelaru, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura All-Beck, Bucuresti, 2009;
 Ion P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate si alte drepturi real , Editura Actami,
Bucuresti, 1998.