INTRODUCERE IN PSIHOTERAPIE- Tamara Bîrsanu

I. PROBLEME GENERALE ALE PSIHOTERAPIEI

I.1 DEFINITIE
Este bine cunoscut faptul ca cuvantul poate sa raneasca omul, sa-l duca în disperare ba chiar sa
declanseze o boala adevarata. Se poate întâmpla si contrariul: poate sa aline o durere, sa vindece o boala,
sa linisteasca un suflet. Pe aceasta se bazeaza psihoterapia. Totusi, la intrebarea “Poate, oare, cuvantul sa
devina un intreg inteles nu numai pentru suflet dar si pentru corpul fizic? “ – raspunsul este “DA”, ba chiar
mai eficient decat orice medicament iar aceasta ne dovedesc rezultatele stiintifice a marilor savanti.
Totul se axeaza pe teoria stiintifica a lui I. PAVLOV despre limbaj – al doilea sistem de semnalizare
si legatura lui cu inconstientul care dirijeaza procesele fiziologice in organism. Si daca aceasta legaura
exista atunci cu ajutorul cuvantului se poate actiona asupra psihicului iar prin intermediul lui asupra
proceselor fiziologice, ameliorand functia organelor interne, mobilizand autoreglarea.
Este cunoscut faptul ca creierul pastreaza informatia atat despre fenomenele bolnave in organismul
omului cat si despre cele sanatoase iar psihoterapia se bazeaza pe aceste fenomene care pot regla sfera
fiziologica prin intermediul cuvantului.
Toate fenomenele mintale sunt rezultatul interactiunii conflictuale a unor forte intrapsihice
inaccesibile constiintei si carora li se opune rezistenta –scopul – facilitatea intelegerii continutului
inconstient al psihicului. Se porneste de la premisa ca orice comportament normal sau anormal este
produsul a ceea ce a invatat sau nu a invatat omul. Scopul este invatarea noilor alternative
comportamental- experentiale, astfel situatia de subestimare a dimensiunilor etice si a relatiilor morale cu
altii are ca scop atingerea unei maxime constientizari, dezvoltarea autodeterminarii, creativitatii,
autenticitatii.
Pentru imbunatatirea starii organului intern respectiv, psihoterapia (cuvantul) normalizeaza
dirijarea organului de catre sistemul nervos central.
Astfel fluxul de sange se indreapta spre organul respectiv hranindu-l optimal si imbagatindu-l cu oxigen,
dandu-i putere si energie. Astfel se poate obtine o imbuatatire reala a starii intregului organism printr-o
orientare si mobilizare verbala adecvata.
Marii savanti fiziologi au canstatat ca impulsurile sistemului II de semnalizare, obtinute prin
actiunea cuvantului de la scoarta cerebrala se indreapta spre tesuturile organelor interne reglandu-le
vitalitatea. Acesta este mecanismul dobandirii vitalitatii sanatoase obtinute prin puterea “magica” a
cuvantului. Cercetarile ne dovedesc ca obtinem o stare optimala de o luna (inregistrata de aparate) ca
rezultat al unei sedinte de 30 de minute.
Tinand cont de analiza spectrala a cuvantului, a imbinarilor de cuvinte savantii psihologi si medici
terapeuti, cu ajutorul unor indicatoare speciale au obtinut cele mai optimale si obiective informatii de pe
punctele active biologice ale omului la adresa excitatiei verbale, intensitatea lor si reactia omului. In
laboratoarele INSTITUTULUI CREIERULUI din SANKT PETERSBURG, bolnavul este asezat precum
un cosmonaut dotat cu tot felul de casti, audiometre care inregistreaza valentele potentialelor bioelectrice
ca rezultat al
reactiei organismului la continutul informatiei verbale. In cartoteca acestui institut sunt mai mult de 2000
de terapii verbale. Daca sub un anumit unghi medicina este considerata ca o forma a solidaritatii interumane,
psihoterapia constituie , fara indoiala , expresia nobila a acestei solidaritati.

Suprimarea dialogului social duce in mod fatal la anularea dialogului interpersonal care constituie
esenta psihoterapiei. Psihoterapia ofera nu numai pacientului ci si omului aflat in impas sau suferinta o
punte spre realitate. Orice metoda de psihoterapie isi propune nu numai eliberarea omului de teama si
complexe ci si o infuziune de sperante, o mai ampla respiratie a fiintei sale si un plus de cutezanta: acestea
sunt posibile fie printr-un proces de reconstructie a ego-ului (dezideratul psihoterapiilor psihanalitice) fie
prin eliminarea
distorsiunilor ideative (principalul demers al psihoterapiilor cognitive).
O societate bazata pe comunicare minidirectionata este in fapt incompatibila cu psihoterapia.
Consecintele negative se manifesta nu numai asupra actului terapeutic medical ci si in plan mai larg social
cu atat mai mult cu cat psihoterapia in afara actiunilor sale sanogenetice constituie un garant al asanarii
etice.
Antiteza a terapiei medicale bazate pe bisturiu si drog, psihoterapia se instituie in esenta ca o
abordare interumana bazata pe comunicare prin dialog.
 PSIHOTERAPIA – este o metoda de actiune a terapeutului asupra psihicului unui bolnav
sau asupra unui grup de bolnavi cu ajutorul cuvantului , asupra sistemului II de semnalizare in
vindecarea atat a bolnavilor neuropsihici cat si somatici. Totodata actiunea terapeutica asupra psihicului
se poate obtine si prin actiunea preparatelor psihotrope (neuroleptice, tranchilizante, etc).
Baza actiunii psihoterapeutice este actiunea verbala a terapeutului prin intermediul cuvantului vindecator
dar deseori cuvantului terapeutului poate sa-l lase pe bolnav neinfluentat in special la primele sedinte. Este
necesar sa remarcam faptul ca cuvantul poate sa-l trateze pe bolnav doar atunci cand el aduce cu sine o
informatie venita din suflet, cand terapeutul depune toata silinta pentru a vindeca bolnavul.
Informatia pozitiva, de obicei raspunde la problemele cele mai importante, chiar vitale ale omului
in suferinta, in special cand cuvantul reuseste sa-l mobilizeze pe om, sa-i aduca linistea si invers cuvantul
negandit al terapeutului nechibzuit, care nu tine cont de actiunea lui asupra psihicului bolnavului poate
actiona negativ, traumatizand pacientul si poate duce chiar la aparitia altor simptome patologice. Din aceste
motive terapeutul trebuie sa fie foarte atent la cuvintele adresate pacientului.
Aplicarea in practica a psihoterapiei cere cunostinte ample despre activitatea nervoasa superioara
a pacientului, particularitatile lui individuale, tipologice ale caracterului, temperamentului. Deseori
psihoterapia este metoda de baza a tratamentului in cazuri de balbaiala, nevroze, alcoolism, unele boli
interne si de piele, unele boli endocrinologice, iar in alte cazuri psihoterapia serveste ca metoda
complementara de tratament.
Un loc insemnat il ocupa psihoterapia in tratamentul bolilor psihice. Metodele psihoterapeutice
variaza in corespundere cu caracterul bolii, varsta pacientului, particularitatile institutiei medicale unde se
face psihoterapia (stationar, policlinica, sanatoriu).
Dintre metodele psihoterapeutice conditional se pot imparti in trei tipuri de terapii:
1. Rationala;
2. Sugestiva (tratarea prin sugestie);
3. Analitica (psihanaliza).
La noi in tara si in tarile europene mai des se folosesc terapiile rationale si sugestive. In SUA si in
unele tari din occident mai frecvent se apeleaza la psihanaliza. In afara acestor metode de baza in
spihoterapie se mai folosesc si alte metode ca: antrenamentul autogen, psihoterapia colectiva, terapia
cauzala,etc.
CONTINUTUL NOTIUNII DE PSIHOTERAPIE – Psihoterapia este sistemul actiunilor psihice
alcatuit din sugestia verbala a terapeutului prin intermediul sistemului II de semnalizare asupra psihicului
omului, iar prin psihic la intregul organism. Acest sistem de actiune se bazeaza pe cunostintele patogenezei
bolii, cunoasterea metodelor de actiune asupra psihicului care ne da posibilitatea sa obtinem efectul
terapeutic dorit. Baza psihoterapiei este principiul fiziologic bazat pe conceptia lui PAVLOV despre
nevrism, conceptia despre reflexele conditionate care dezvaluie actiunea activitatii nervoase superioare
asupra proceselor atat fiziologice cat si patologice . O importanta colosala are atat psihologia medicala cat
si conceptia despre unitatea psihicului si somaticului, cat si dependenta organismului uman de mediu , in
primul rand de cel social.
I.2 OBIECTIVELE PSIHOTERAPIEI
In linii de maxima generalitate obiectivele psihoterapiilor pot fi: immediate sau de perspectiva
iar comunicarea este ca un fir rosu la toate.
Obiectivele imediate sunt orientate direct asupra starii pacientului in timp ce obiectivele de perspectiva
au in vedere reorganizarea personalitatii, adecvarea comportamentului si cresterea disponibilitatilor de
relationare si integrare.
Obiectivele imediate orientate asupra starii de sanatate urmaresc:
• interventia in criza si eliminarea anxietatii;
• reducerea simptomatologiei specifice;
• rezolvarea unor probleme limitate;
• realizarea unor clarificari intr-o zona circumscrisa de conflict.
Obiectivele de perspectiva orientate asupra reorganizarii personalitatii si ameliorarii comportamentului au
in vedere:
• reducerea intensitatii conflictului;
• intarirea capacitatilor integrative;
• reorganizarea structurilor defensive;
• modificarea conflictelor inconstiente fundamentale;
• redistribuirea mai mult sau mai putin profunda a investitiilor afective in vederea unei dezvoltari
armonioase a personalitatii, modificarea organizarii personalitatii in directia functionarii adaptative si
mature.
 Obiectivele amintite pot fi formulate relativ independent , in sensul ca in fata unui pacient in criza
ne formulam obiective imediate, in timp ce pentru un pacient cu EGO slab, nevrotic, ne propunem obiective
de perspecitva dupa cum ele pot fi inscrise intr-o anumita ordine, succesiunea lor fiind in functie de starea
si situatia pacientului.
Totodata obiectivele initial stabilite pot fi constant urmarite dupa cum pot fi modificate in
succesiunea lor in continut sau pot fi inlocuite cu altele considerate mai adecvate. Desigur schimbarea
obiectivelor este determinata de numerosi factori si in primul rand de disponibilitatea si responsivitatea
pacientului fata de psihoterapie.
Fara indoiala ca obiectivul major al psihoterapiei consta in realizarea unor schimbari a personalitatii
pacientului care sa-i permita o mai buna adaptare fata de sine si fata de lume. Desi cele mai multe obiective
sunt axate in primul rand asupra etiopatogeniei manifestarilor, obiectivul psihoterapiei consta in realizarea
unei sanatati mintale inalt calitative capabile sa asigure realizarea maxima a potentialului uman al
individului. Aceasta constituie nu numai obiectivul final ci si dezideratul psihoterapiei psihanalitice
formulat de creatorul psihanalizei care preconiza ca terapeutul “ sa faca totul pentru ca aptitudinile
pacientului sa se realizeze facandu-l pe acesta atat eficient cat si capabil sa se bucure pe cat este
posibil” (Sigmund Freud).
I.3 ORIENTARI PSIHOTERAPEUTICE IN DIFERITE SITUATII CLINICE SI CONDITII
NAZOGRAFICE
Eficacitatea psihoterapiei in functie de actiunile sale de la cele generale la cele specifice impun
precizarea anumitor criterii de orientare in privinta alegerii metodei psihoterapeutice in fata diferitelor
situatii clinice. Astfel: Pacientul cu manifestari psihopatologice acute recent aparute consecutive unor
situatii psihostresante beneficiaza in primul rand de o psihoterapie suportiva, superficiala si abreviata.
Pacientii cu dificultati de adaptare si relationare cu situatii interpersonale conflictuale, cu stima redusa fata
de sine si cu manifestari psihopatologice cronice este angajat intr-o psihoterapie elaborata de profunzime
si indelungata.
Pacientul cu personalitate fragila, cu EGO slab si cu nivel de anxietate ridicat are nevoie de o
psihoterapie mai directa, mai concreta si mai bine structurata.
In tulburari nevrotice, tulburari de personalitate, in depresii de mai mica intensitate ca si in stari de anxietate
pot fi recomandate metode psihoterapeutice apartinand uneia din cele trei arii psihoterapeutice principale:
dinamica, umanista, comportamentala.
In tulburarile psihotice (schizofrenii, boli afective, bipolare, depresii majore, etc.) psihoterapia cu
unica abordare terapeutica nu este suficienta fiind necesara asocierea cu psihofarmacoterapia si cu
sociometria.
In alcoolism, si in unele tulburari de personalitate (cu dificit etic si comportamental) psihoterapia are un rol
complementar fiind mai indicate abordarile de grup si socioterapia.
In tulburari psihosomatice psihoterapia se inscrie terapiei biologice specifice , aceasta abordare dovedindu-
se superioara fata de terapia biologica superioara.
In tulburari obsesivo-compulsive ca si in fobii simple este recomandata terapia comportamentala
mai ales sub forma desensibilizarii sistematice eventual asociata cu o forma de relaxare.
In deficientele mintale, domeniu considerat pana in ultimii ani exclus abordarii psihoterapeutice se
recomanda terapia comportamentala susceptibila sa determine ameliorarea functionala sub aspect
ocupational ca si in domeniul automaniei si al socializarii.
In tulburari sexologice, de cuplu este contraindicata psihoterapia individuala recomandandu-se includerea
ambilor parteneri.
I.4 TEHNICI SI METODE IN PSIHOTERAPIE
Modele psihoterapeutice
Actualmente psihoterapia a devenit tot mai elaborata astfel incat putem vorbi in prezent de
aproximativ un numar de 2000 de tehnici de psihoterapie. Fiind atat de numeroase ele pot fi clar delimitate
cu continut si moduri de actiune distincte si bine precizate.
In functie de anumite criterii distingem urmatoarele:
- metode orientate emotional sau afectiv
- metode orientate intelectual sau cognitiv
Din punct de vedere al demersului aplicativ se disting tehnici si metode de terapie bazate pe criterii precum:
- criteriu investigativ preocupat in mod esential de organizarea psihismului uman
- criterii care urmaresc in mod univoc eliminarea simptomului si vindecarea pacientului .
In functie de distinctiile multor scoli , psihoterapii:
- dinamice
- comportamentale
- experentiale.
1. Psihoterapiile dinamice - au la baza conceptia conform careia toate fenomenele mentale sunt
rezultatul interactiunii conflictuale a unor forte intrapsihice (convingerile interioare date de subconstient
sunt in contradictie cu gandurile din constient) .
Inaccesibile constiintei omului si carora el le opune rezistenta, scopul psihoterapiilor dinamice consta in
facilitatea intelegerii continutului inconstient al psihismului.
2. Psihoterapii comportamentale – ele pornesc de la premisa ca orice comportament normal sau
anormal este produsul a ceea ce a invatat sau nu individul. In consecinta bolile psihice au , dupa scoala ,
deprinderi invatate sau raspunsuri dobandite in mod involuntar repetate si intarite de stimuli specifici din
mediu. Pentru vindecarea cu psihoterapiile comportamentale pacientii invata noi alternative
comportamentale care trebuie exersate atat in cadrul situatiei terapeutice cat si neaparat in afara ei.
3. Psihoterapii experentiale – au punctul de plecare situatia de subestimare a dimensiunilor etice
ale omului si a relatiilor sale morale cu ceilalti.
Psihoterapia experentiala are ca scop nu numai vindecarea bolii ci si dezvoltarea individului atat prin
atingerea unei maxime constientizari cat si prin dezvoltarea unor dimensiuni expansive: autodeterminarea,
creativitatea etc.
Dupa numarul celor care participa in psihoterapie, acestea se impart in:
• psihoterapii individuale:
- psihoterapii dialectice
- psihanaliza – restructurarea personalitatii prin terapii analitice:
1. analiza experentiala
2. psihoterapii nondirective
3. psihoterapii scurte
4. longoterapie
- psihoterapii sugestive –hipnotice – hipnoza= relaxare barbiturica
• psihoterapii de grup (colective)
- psihodrama
- socioterapia (consiliere terapeutica)
- resocializarea
- terapia familiei
II. PSIHOTERAPEUTUL SI CLIENTUL
II.1 RELATIA TERAPEUTICA
RELATIA TERAPEUTICA = este legatura absolut obligatorie ce se stabileste intre client si
terapeut in cadrul procesului terapeutic.
Aceste relatii au un caracter complex fiind rezultatul interactiunii unor factori ce depind de client si terapeut
cat si interactiunea dintre acestia.
Cei mai conturati factori sunt:
- alianta terapeutica
- transferul
- contratransferul
- rezistentele
In desfasurarea ei, relatia terapeutica prezinta niste etape dupa cum urmeaza:
1. etapa de inceput
2. etapa de lucru activ cu pacientul
3. etapa de detasare
4. etapa de incheiere
Pentru fiecare etapa sarcinile terapeutului sunt diferite. Acesta trebuie sa creeze clientului sau
conditii cat mai prielnice ca securitatea si suportul emotional.
Inca de la inceput se va stabili un contact cat mai direct si mai apropiat pentru a evita inhibarea clientului
asa cum observa si FREUD in epoca sa.
Iata de ce mobilarea cabinetului de psihoterapie trebuie sa permita pacientului alegerea unui loc cat
mai potrivit lui. Pozitia “ fata in fata” poate inhiba pacientul. Asezarea laterala pentru aceiasi interlocutori
poate oferi “protectia subiectului”, acesta retragandu-se in el atunci cand simte nevoia.
Ideal este ca pacientul sa decida locul pe care va sta in timpul terapiei.
Activitatea de sfatuire creaza un cuplu client+ terapeut apropiat de diada mamacopil.
Treptat diada poate deveni triada, daca pacientul accepta sa fie ajutat de familie in timpul intalnirii
terapeutice.
RELATIA TERAPEUTICA IN CONTEXTUL CELORLALTE INTERACTIUNI SOCIALE
GILIERON (1997) observa ca majoritatea psihoterapiilor sunt delimitate de campul social-cultural caruia
ii apartin clientul si terapeutul. In acest sens relatia terapeutica implica doua aspecte:
1. un ansamblu de coduri de relationare (regulile jocului)
2. un dispozitiv.
In relatia terapeutica, anumite tabuuri sunt anulate, dar sunt instaurate alte interdictii. De exemplu in
psihanaliza pacientului , se permite si chiar i se cere sa spuna orice ii trece prin minte, ceea ce in viata nu
se intampla.
Iata aici noutatea rolului prescris de codurile psihoterapeutice care prin simplul mod de comunicare direct
si fara interdictii asigura puterea si stabilitatea relatieie psihoterapeutice. Astfel se va instala “ o noua
ordine” in campul terapeutic.
Aceste reguli din cadrul relatiei terapeutice sunt aspecte valabile diadei client-terapeut:
- un aspect etic
- un aspect tehnic
- un mod de comunicare specific
Fiecare scoala psihoterapeutica presupune o anumita conceptie despre boala si sanatate si conform acestora
sunt demarate procedurile terapeutice.
II.2 SUGESTIA – STRATEGIE DE COMUNICARE SI INFLUENTARE IN RELATIA CLIENT –
TERAPEUT
Dialogul dintre cei doi ne releva o distorsiune a mesajului care circula intre cei doi. Intalnirea se
face intr-o situatie de mare incarcatura psiho-afectiva pentru pacient. Aici nu trebuie neglijat aspectul legat
de personalitatea celor doi. Este pus in evidenta un registru de valori ce ne obliga la simulare/ disimulare,
inselare/autoinselare – fenomene ce ne apropie de fenomenul sugestiv.
Pacientul va cunoaste o perioada de regresie si remisie – care ii va creste sensibilitatea la sugestie. Cu cat
anxietatea este mai mare cu atat bolnavul va apela la strategii subconstiente de “santaj afectiv”, exagerand
acuzele. Astfel se va pune in miscare mecanisme de aparare psihica in care un rol mare il are autosugestia.
Boala va fi prezentata de pacient conform mediului social cultural din care acesta face parte. De toate aceste
aspecte psihoterapeutul trebuie sa tina seama daca doreste ca informatiile culese de la pacient sa fie cat mai
clare si mai veridice. Comportamentul psihoterapeutului neverbal este de o importanta majora. Astfel el
poate sa transmita sugestii pozitive sau negative.
Psihoterapeutul trebuie sa acorde timp destul expunerii pacientului pentru ca acesta sa nu il acuze
de o lipsa de interes. Nici prelungirea excesiva a anamnezei nu este indicata.
Interviul clinic poate fi influentat de unele efecte sugestive ale formatiei profesionale ale terapeutului.
In anul 1986 GUDJONSSON si CLARK definesc sugestibilitatea interogativa ca masura in cadrul unei
relatii sociale stranse “ in care oamenii ajung sa accepte mesaje comunicate in timpul chestionarii, avand
ca rezultate modificarea raspunsului comportamental ulterior”
Acest model presupune trei conditii pentru aparitia sugestiei interogative:
- increderea interpersonala
- incertitudinea
- expectatiile interogative
O serie de “ mituri clinice” genereaza efecte sugestive astfel:
• Modelul VIROTIC – orienteaza interviul clinic spre descoperirea unei cauze generate de un virus, un corp
strain. Astfel terapeutul in demersal diagnostic trebuie sa gaseasca o cauza care sa justifice terapia.
• Modelul ENERGETIC este modelul conform caruia boala este interpretata ca un dezechilibru energetic
ce implica terapii ce utilizeaza curentul electric.
• Modelul SINERGETIC – se refera la faptul ca terapeutul care poseda energie supranormala corecteaza
deficitul energetic al pacientului prin anumite metode.
• Modelul EDUCARII VOINTEI – conform acestui model terapeutul foloseste indemnuri de interdictie la
adresa pacientului ( ex “ nu mai fuma”). Este emis faptul ca orice comportament se invata.
Documentele medicale au importanta lor in raport de cel ce parafeaza dar si de unitatea emitenta. Astfel si
ele pot influenta decizia diagnostica si terapeutica.
ASPECTELE TEHNICE specifice relatiei terapeutice pot in anumite cazuri sa induca pacientului
sentimentul de dependenta si sugestibilitate.
Securizarea pacientului este o grija permanenta a psihoterapeutului.Aceasta sarcina este cu atat mai grea cu
cat starea pacientului este mai alterata.
Influenta sugestiva in plan terapeutic este favorizata de factori ca:
- personalitatea recunoscuta a terapeutului
- responsabilitatea actului terapeutic
- imaginea de sine, etc.
II.3 RELATIA TERAPEUTICA IN TEORIA SI PRACTICA UNOR SCOLI TERAPEUTICE.
1. Relatia terapeutica psihanalitica implica reguli dupa cum urmeaza:
- regula asociatiei libere
- comportamentul terapeutului
- transferul
- contratransferul
- rezistentele la transfer
2. Relatia terapeutica in terapia centrata pe client.
Acest gen de terapie are la baza un model al personalitatii care pune accent pe rolul dezvoltarii sau
autoactualizarii. Actualizarea are ca obiectiv principal dezvoltarea personalitatii si tendinta evolutiei catre
maturizare.
Pentru o cat mai buna relatie terapeutica ROGERS sustine ca aceasta trebuie sa indeplineasca conditiile
congruentei, atentiei (imaginii) positive neconditionate si empatiei.
In domeniul terapiei centrate pe client deosebim mai multe orientari:
- psihoterapia experentiala (GENDLIN 1973)
- abordarea dominant cognitiva (Wexler, RICE 1974)
- abordarea dominant didactica (TRUAX/ CARKHUFF-1969).
Psihoterapia interpersonala este o ramura directiva si are un character interactiv (KIESLER -1982). Are ca
obiectiv identificarea, clasificarea si stabilirea de alternative la stilul comportamental rigid si auto-defensiv
al clientului.
3. Relatia terapeutica în terapia cognitiv –comportamentala.
Acest gen de terapie se centreaza pe tehnicile folosite in cadrul relatiei client-terapeut. Cea mai importanta
tehnica este transferul alaturi de inhibitia reciproca . Aici terapeutul are un rol directiv, de colaborare,
ghidare si parteneriat.
TENDINTE INTEGRATIVE
In timp ce unele abordari terapeutice au abordat un singur aspect, altele au adus argumente in favoarea unor
tendinte integrative. In cadrul relatiei terapeutice s-au delimitat relatii “ reale” si relatii “nereale”.
RELATIA PSIHOTERAPEUTICA-o constructie psihosociala.
Relatia psihoterapeutica – este o constructie psihosociala deoarece atat pacientul cat si terapeutul intra in
interactiune cu credintele si asteptarile lor, cu experienta altor relatii sociale anterioare.
II.4 PERSONALITATEA PSIHOTERAPEUTULUI
TERAPEUTUL CA IDEAL
In aceasta categorie, sfatuitorul este persoana perfecta care face toate lucrurile fara greseala. El este
aproape ca parintele idealizat din copilarie. Fata de el se constituie un set de comportamente semnificative
ca: trimiterea de complimente si laude, de osanale aduse in fata altora, aprobarea tuturor interpretarilor sau
reflectiilor produse de acesta, foamea de prezenta-obliga comunicarea cu terapeutul. Este posibila o anumita
identificare - imitare a terapeutului, prin adoptarea imbracamintii, a stilului de a vorbi, a expresiilor
acestuia..
Pentru inceput, sfatuitorul se simte excelent, este mandru de sine, de competenta sa. Aceasta luna
de miere se consuma insa in comportamentul pacientului aparand frustrarea si mania sa si abia acum,
terapeutul recunoaste modelul deviant al relatiei cu pacientul, ceea ce ii declanseaza tensiune,anxietate,
confuzie.
Prin modificarea reactiei de idealizare si a frustratiei consecutive, terapeutul va oferi un suport
continuu Eului sfatuitului, prin tolerarea dezamagirii, depresiei, posibil a maniei, in momentul confruntarii
acestuia cu reactia transferentiala. Confruntarea asteptarilor idealizate cu imaginea reala a terapeutului in
diada client-terapeut, dar si in sfera relatiilor intime si de prietenie cu altii, ii provoaca subiectului o stare
de furtuna, ceea ce va permite recunoasterea modelului sau dominant „intrapunitiv” de expresie, in care
predomina atitudinile de autoumilire si de autonegare. Terapia poate adduce agravarea starii sale prin
pierderea eului si adoptarea unuia fals care mimeaza pe cel al terapeutului. Prelucrarea relatiei
transferentiale va duce la depasirea reactiei.
TERAPEUTUL CA VIZIONAR SI CARE HRANESTE
Modelul terapeutului ca vizionar are multe similaritati cu cel anterior, esenta sa fiind ca i se atribuie
terapeutului calitati de atotstiutor, de expert, si de putere. Clientul asteapta sfaturi si anticiparea sugestiile
care ii pot fi oferite initial, sfatuitorul se simte mandru de sine, puternic, atotstiutor, suferind de o adevarata
autointoxicare. Cu timpul el incepe sa aibe indoieli asupra lui insasi, fapt care duce la dezamagire, la trairea
de incopetenta , de esec terapeutic.
Pentru a depasi aceasta reactie, trebuie luate in atentie asteptarile clientului, mai ales a celor ce
reflecta exagerarea puterii altora, a terapeutului, dar si a persoanelor din jur. Se vor analiza motivele/nevoile
clientului de a allege un asemenea mod de aparare- relationare cu lumea. In spatele lui se ascund sentimente
de aparare, deinferioritate si frica de a lua decizii de unul singur.
Pentru a se mentine intr-o stare de autoprotectie, el prefera sa delege altora dreptul de a lua decizii.
Trecerea pacientului in etapa mult mai riscanta a deciziilor personale, autonome, este realmente dificila.
Persoanele din aceasta categorie actioneaza ca neajutorati. Ei se simt incapabili sa intervina decisiv si
oscileaza intre activitate si inactivitate, avand puternice nevoie de dependenta si fuziune care se exprima
prin emotii puternice, tendinte la tipete si frici. Prin ele sfatuitorul solicita ordine si preluarea sa de cate
terapeut. Acesta trebuie sa ia masuri, sa adopte solutii astfel starea pacientului se va agrava, intrucat
sentimentele de slabiciune se pot accentua treptat in ciuda interventiei si pot aparea solicitari de atingere,
de tinut in brate, si chiar imbratisat. Cea mai severa solicitare poate sa fie cea sexuala, care semnifica
fuziunea, uniunea cu elementul puternic-sfatuitorul. Mai putin dramatic este refugiul in neajutorare sau
lipsa de speranta, ca forma de evitare a confruntarii cu realitatea. In acest mod cleintul poate declansa reactii
de compatimire si o atitudine protector-hranitoare din partea terapeutului.
Recunoasterea acestui model se realizeaza prin autoexaminarea terapeutului inca din momentul in
care simte ca este solicitat excesiv sa mangaie si sa ingrijeasca pe cel sfatuit. El poate trai o adanca parere
de rau, compatimire fata de client, iar daca nu se reuseste sa se pastreze distanta, va intra intr-o reactie
contratrasferentiala, care va bloca procesul terapeutic prin depresia si frustrarea proprie. Relatia terapeutica
se va deteriora in timp.
Solutia este buna autonomizare a atitudinilor sale, in paralele cu analiza atitudinii fundamentale a
pacientului, caracterizata prin asertiunile „ sunt incapabil”, „ ai grija de mine”, etc, care exprima intense
nevoi de dependenta.
Pentru depasirea starii regresive a pacientului se impun masuri de reconstructive a Eului si o conduita
suportiva pe aceasta perioada de timp. In vederea depasirii situatiei, analiza comportamentelor de fiecare zi
ale ambilor parteneri si dezvoltarea alternativelor sunt cai lente dar reale.
TERAPEUTUL CA O PERSOANA FRUSTRANTA
Unii clienti vad in sfatuitor o persoana stresanta pentru experientele lor actuale. Ei au o atitudine
defensiva, apar precautii excesive in impartasirea vietii lor. Exista reticente fata de implicarea in ceea ce se
poate numi relatia de intimidare specifica psihoterapiei. Intimidarea semnifica permisiunea data intr-o
atmosfera de prietenie unei alte persoane de a avea acces la detalii importante si bine aparate despre viata
sa.
In acest tip de reactie transferentiala, clientul manifesta suspiciune si neincredere, avand aerul unei persoane
frustrate, nemultumite. El incearca sa intre in relatia terapeutica dar, foarte repede se retrage in sine,
conturandu-se un joc de intrare-iesire. Fiindu-i frica de eventualele dezamagiri el declanseaza manevre de
distantare, prin care testeaza reactia sfatuitorului: lipseste de la sedinte, intarzie, blocheaza discutiile, etc.
Pentru a depasi fazele timpurii clientul are nevoie in aceste atitudini de castigarea increderii.
Recunoasterea acestui tip de reactie porneste de la senzatia de si tensiune, de grija, pe care o resimte
sfatuitorul care adopta treptat o prudenta de parca ar merge pe sarma, ceea ce duce la o monitorizare
excesiva a raspunsurilor sale.
Treptat el se simte din ce in ce mai incomodat si se poate retrage, traind un sentiment de neplacere,
care se poate accentua pana la ostilitate si ura.
Plasat intr-o asemenea pozitie, sfatuitorul poate sa traiasca vinovatia fata de evolutia nefavorabila a terapiei.
De aceea, sfatuitorul va trebui sa apeleze la experienta sa pozitiva cu alti clienti pentru a recunoaste ca este
supus unei reactii transferentiale dificile. Prin prelucrarea ei se poate produce evolutia catree o atitudine
normala a clientului, cu pierderea neincrederii si reducerea tendintei la distantare fata de sine si de altii. Se
recomanda focalizarea atentiei asupra relatiei, asupra constituirii gesturilor de incredere, cum ar fi:
oglindirea experientelor, empatie, etc. Dupa ce s-a realizat o relatie mai buna, se poate aborda si fenomenul
intrare-iesire. Totodata, clientului i se va dezvalui motivatia prudentei sale excesive si i se vor semnala
fenomenele de neincredere de cate ori ele devin vizibile in timpul terapiei.
TERAPEUTUL CA O NON-ENTITATE
Sfatuitul il percepe pe terapeut ca pe o persoana inanimata, lipsita de consistenta, de nevoi, de
dorinte, de sperante, etc, ca urmare, el percepe un fel de vid in momentul discutiei, vid pe care il va umple
prin volubilitate, un fel de diaree verbala intretesuta de miscari permanente. Se creaza un baraj de vorbe si
gesturi, fara vreo tema semnificativa. Ora se consuma fara scop si sens, neputandu-se avansa. O asemenea
miscare il obliga pe terapeut sa se regrupeze, sa initieze raspunsuri timide, senzatia sa dominanta fiind ca
este manipulat, subapreciat, neluat in considerare ceea ce duce la frustratie si manie.
Pentrun a contracara aceasta forma de transfer, sfatuitorul va stabili un cadru si reguli precise ale
discutiei, pe care le va impune cu consecventa si fermitate. Repetarea intrebarilor si a eventualelor
raspunsuri si interpretari reprezinta o tactica menita sa sparga zidul indiferentei clientului. Tendinta
sfatuitului de a ignora expresiile consilierului va fi analizata cu voce tare ceea ce va antrena o evaluare
comuna a mersului terapiei.
Acest fapt poate naste onestitatea relationala. In spatele fugii neincetate de contactul real cu
sfatuitorul poate sa stea frica de reflectie asupra propriei soarte, ca posibila sursa de depresie si de percepere
a golului interior. Dupa depasirea reactiei transferentiale se poate ajunge cu mult suport la problemele
nerezolvate si la un stil de viata mai satisfacator.
II.5 SELECTIA PACIENTILOR PENTRU PSIHOTERAPIE
Psihoterapia nu poate fi efectuata in orice situatii clinice sau oricarui pacient care o solicita fara a-
i prejudicia succesul. Rigorile selectiei depind de metoda psihoterapeutica ce urmeaza a fi aplicata si de
competenta si profesionalisml psihoterapeutului dar trebuie tinut cont ca psihoterapia psihanalitica impune
selectia cea mai severa in opozitie cu terapia comportamentala.
Pe de alta parte, natura tulburarii pacientului, amploarea manifestarilor sale clinice, gradul de organizare a
personalitatii sale precum si capacitatea sa de testare a realitatii impun de asemenea rigori selectiei.
In linii generale pentru a putea fi inscris intr-o cura de psihoterapie pacientul trebuie sa prezinte:
1. motivatia clara pentru psihoterapie;
2. dorinta puternica de schimbare;
3. un anumit grad de forta a EGO-ului;
4. o anumita capacitate de relationare;
5. un anumit grad de dezvoltare cognitiva.
Se sustine ca psihoterapia este in primul rand eficace pentru tineri, adulti, anxiosi, suferinzi de tulburari
minore ca si pentru indivizii care prezinta o functionare sociala satisfacatoare, capacitatea de a se exprima
in plan afectiv.
Foarte important este ca cel care solicita psihoterapia sa doreasca sa se vindece; sa realizeze ca are o
problema; sa aiba un mic grad de forta a EGOului.
Expresie a caracterului psihoterapiei deceniilor trecute ce caracterizeaza in primul rand psihoterapia
psihanalitica o constituie suita adjectivelor care exprima tot atatea conditii: tanar, atragator, bogat, inteligent
si cu succes. Aceste conditii dezirabile ale pacientului candidat la psihoterapie nu mai sunt impuse
actualmente nici de reprezentantii psihoterapiei psihanalitice care le-au preconizat.
Dupa selectia pacientilor are loc cel putin o sedinta de psihoterapie cu caracter investigativ-
instructiv in cadrul careia sunt cunoscute expectatiile pacientilor care in acelasi timp iau cunostinta de
continutul dar mai ales de forma psihoterapiei. Unii terapeuti vorbesc despre o faza initiala a psihoterapiei
nesistematizata si nespecifica dupa care urmeaza cura de psihoterapie propriuzisa. De fapt, initierea
psihoterapiei prezinta intotdeauna anumite dificultati care se intalnesc deseori si la incheierea ei.
In cadrul acestor sedinte de evaluari orientative pot fi distinse urmatoarele caracteristici:
1. Pacientul obtine anumite informatii referitoare la natura si mecanismele tulburarii sale (sa-i vorbim
despre el) ca si asupra continutului si modului de desfasurare a psihoterapiei.
2. Terapeutul permite pacientului sa treaca de la un subiect la altul sau poate intia o comutare a temelor in
discutie cand constata ca pacientul devine anxios sau reticent.
3. Terapeutul se va concentra nu atat asupra cauzelor initiale ale pacientului, cat mai als asupra trasaturilor
personalitatii lui .
4. Abtinerea terapeutului de a formula vreo judecata asupra pacientului.
5. Terapeutul va manifesta interes fata de pacient ca si dorinta de a-l ajuta (sa simta ca vrem sa-l ajutam).
In urma evaluarii orientative a problematicii pacientului, terapeutul va stabili numarul sedintelor pe care le
considera necesare pentru pacientul respectiv.
Terapeutul trebuie sa asculte cu atentie si interes nu numai continutul manifest ci si semnificatiile
latente, inconstiente din relatarea pacientului. In plus terapeutul trebuie sa incurajeze pacientul in
exprimarea directa neelaborata a gandurilor si sentimentelor sale.
II.6 DUREREA
Durerea – boala reprezinta o stare si o situatie a persoanei, modificarea subiectiv si obiectiv.
Indispozitia, insomnia, durerile, tulburarile functionale diverse fac ca (dintr-o data sau treptat) corpul sa
dobandeasca pentru Eu (adica subiectiv) o mare importanta, intr-un mod neobisnuit. Senzatii necunoscute
(sau amintind senzatii avute altadata, in cursul starilor morbide) nasc intrebari, duc la interpretari, genereaza
anumite convingeri. Bolnavul are viziunea ingrijoratoare a urarilor posibile, a progresiunii bolii, a
consecintelor pe care episodul morbid le poate avea in viata personala, ca si in viata profesionala etc.
Obiectiv este vorba, oricum, de nevoia de a fi ingrijit, de scaderea prestatiilor sociale si a veniturilor,
de cheltuieli de tratament etc. preocuparile zilnice trebuie evitate, relatiile cu colaboratorii si cu prietenii
vor fi intrerupte, indeplinirea unor proiete va fi amanata, unele placeri si satisfactii vor fi interzise etc.
Fiecare dintre elementele poate lua proportii de catrastofa.
Durerea este – in primul rand – o problema de fiziologie evolutionista. Se considera azi ca sensibilitatea
dureroasa este o achizitie a filogenezei limitata poate la unele linii evolutive. Durerea este o contrafata a
progresului biologic.
Utilitatea ei in reactiile adecvate ale organismului (in adaptare) este reala, ceea ce nu inseamna insa
ca orice durere este oportuna. Regiunile care au cea mai mare sensibilitate algica nu sunt cele mai vitale
pentru organism. Nu exista paralelism intre suferinta fizica (durerea) provocata de o boala si gravitatea ei.
Durerile de masele pot fi mult mai intense si mai suportabile decat unele dureri din cancer. Durerea vie
provoaca reactii vegetative (si soc), care pot periclita viata chiar atunci cand leziunea de la care pornesc
semnalele algice este lipsita de importanta. Durerea se insoteste de impotente functionale reflexe sau
generate de teama de durere.
Durerea – simptom important al bolilor, face totodata obstacol de la unele interventii terapeutice necesare.
Chirurgia nu s-ar fi putut dezvolta daca nu s-ar fi descoperit narcoza, anestezia locala. S-a spus de aceea ,
pe drept cuvant, ca durerea este si prieten si dusman.
Durerea este, de multe ori, simptomul care “forteaza” pe bolnav sa se prezinte la medic - dar ea creaza si
teama de medic. O recomandatie banala terapeutica este “respectarea” durerii pana la stabilirea cauzelor ei
(adica la schitarea diagnosticului); explorarea clinica trebuie sa se calauzeasca dupa existenta zonelor si a
punctelor dureroase. Toate manualele atrag atentia asupra existentei durerilor reflexe sau iradiate la distanta
de organul bolnav (junghiul abdominal in pneumonie, direrea in umarul drept cu “punct de plecare” in
colecist, durerea retrosternala si a membrului superior stang in angina coronariana), asupra zonelor de
hiperestezie cutanata in suferinte viscerale etc.
Durerea care nu mai serveste diagnosticului si ghidari mainii medicului (indiferent daca este vorba
de infarctul miocardic, de o fractura sau de o nevralgie) trebuie in general suprimata. Trebuie combatuta,
de asemenea, durerea care impiedica mobilizarea necesara recuperarii functionale. S-a presupus ca
intermediarul intre excitantul nociv (care ar genera excitatii nociceptive) si aparatul care le receptioneaza
ar fi substante algogene. Se cunosc, ce e drept, numeroase substante de origine celulara sau tisulara care
poseda aceasta insusire. Algogene se gasesc in lichidele secretate (sucul gastric in contact cu peritonelul
sau cu terminatiile nervoase ale pielii; lichidele acide; tripsina pancreatica; kininele plasmatice din sangele
extravazat in cavitatea abdominala).
Este durerea o senzatie sau un sentiment?
Unii stimuli durerosi ii traim mai curand ca pe un sentiment sau emotie, in timp ce altii ii sesizam
ca pe o senzatie. Se pare ca mecanismele nervoase periferice justifica aceasta bivalenta. Se poate vorbi
despre o durere primara, resimtita imediat, acut, localizata cu usurinta si despre o durere secundara care
“implica personalitatea”. Durerea primara ar fi condusa de asa numitele fibre A, cu viteza de 25m pe
secunda, in timp ce durerea secundara, care apare dupa un timp de latenta, este condusa de fibrele C cu o
viteza de I.5m pe secunda, mai greu localizata, iradiabila. Cele doua tipuri de fibre nervoase ar avea diferite
potentiale de actiune. Ipoteza aceasta “specifista” se bazeaza si pe faptul ca exista fibre specializate care
raspund numai la o satimulare intensa, dar nu inseamna ca ele sunt “fibre de durere” si ca ele produc
intotdeauna durere sau numai durere.
O a doua teorie incearca sa se foloseasca de ambele aceste principii intron mod original. Este teoria
controlului durerii prin “porti medulare”. Este o teorie pe care am putea-o numi cibernetica. Un sistem de
control legat de substanta gelatinoasa din maduva ar modula impulsurile are sosesc la primele celule de
transmisie centrala. Celulele de control (cu rol de inhibare) sunt stimulate de fluxul venit pe fibrele groase
(cu conducere rapida) si inhibate de fluxul venit pe calea fibrelor subtiri (cu conducere lenta). Pentru
perceptarea durerii, deoarece transmisia centrala rezulta in urma unor integrari (sumatiuni) spatiale si
temporale ale impulsurilor. Distrugerea patologica a fibrelor groase poate motiva cazuri de anestezie
dureroasa ca si dureri “spontane”. Dar avantajele teoriei “portilor” consta mai ales in posibilitatea
influentarii sistemului de control medlar prin factori de control centrali superiori sau cu alte cuvinte in
intelegerea neurofiziologica a dimensiunii motivationale a durerii.
In fenomenul de durere sunt implicati neuroni noradrenergici si serotoninergici. Endorfinele si encefalinele
ar avea rol de modulatori.
Terminatiile nervoase libere transmit impulsurile spre maduva prin fibre subtiri (sensibilitate
protopatica) unde are loc o prima confruntare intre
neurotransmitatori, substanta P si encefaline. O a doua contruntare are loc in substanta cenusie
periapeductala, alta la nivelul hipotalamusului. Acest filtru odata depasit, durerea devine “emotie –
suferinta”. Se admite ca endorfinele ar fi “moleculele starii de bine” iar substanta P “moleculele durerii”.
Reglarea starii “subiective” ar depinde de intensitatea stimulilor (n-ar exista, la drept vorbind,receptori sau
fibre pentru durere) si ca, in realizarea efectului, un rol insemnat il are varsarea peptidelor in lichidul
cefalorahidian, endorfinele ar servi si ca transmitatori sau modulatori pentru medierea satisfactiei si a
recompensei – ca atare fiind implicati si in memorizare.
Analgia (sau analgezia) congenitala lipseste organismul de un important dispozitiv de alarma si de protectie.
Agresiunile care trebuie evitate gratie
durerii se pot exercita liber si duc la leziuni grave in piele, mucoase si schelet.
Sugarul caruia ii cresc dintii isi musca busele si limba, isi roade degetele, isi zgarie fata, mainile, corneea;
ranile se infecteaza; raman cicatrice sau chiar mutilari. Mai tarziu, copii isi provoaca accidental arsuri,
traumatisme osoase pana la fracturi. Izbeste imprudenta lor extrema si – ca trasatura psihopatologica
– dorinta de a brava, lasandu-se maltratati “eroic” de catre alti copii, aruncanduse din copaci sau pe fereastra
etc. Imobilizarea fracturilor este resimtita ca o presiune intolerabila. Comportamentul se schimba la
pubertate, odata cu constiinta “necesitatii” de a-si ingriji corpul, uratenia fetei si muilarile creandu-le
complexe de inferioritate. Inteligenta este in limite normale. Din punct de vedere medical, se cere,
indeosebi, supravegherea starii dentitiei si a complicatiilor infectioase.
Durerea este insa si un comportament. La nivelul cel mai elementar, la animale,durerea poate fi studiata
prin concomitentele sale; dezorganizare motrice, reactie de fuga (plus fenomene vasomotorii si
neuroendocrine). Experienta dureroasa umana implica memorizarea globala a situatiei ce a
provocat durerea, fenomenul agresiv devenind semnificantul durerii iar situatia respectiva este intampinata
si retraita cu o reactie afectiva complexa. Durerea umana reprezinta totodata un raspuns la o situatie de
esec. De aceea, durerile elementare, durerile acute, durerile organice cronice duc, in clinica, la
comportamente variabile dupa varsta, nivel cultural, profesiune, boala ca si dupa motivatii, tendinte,
educatie etc. Durerea copilului mic are semnificatia unei chemari, unei solicitari afective – si se calmeaza
de indata ce apelul este auzit.
Inca din copilarie durerea face parte din relatiile cu lumea umana, cu celelalt, dar si din investitia in propriul
corp a energiei libidinale sau a agresivitatii (se ajunge la distinctia intre durerea nociceptiva elemetara si
durerea – comportament.
Durerea elementara este in multe cazuri “pazitoarea vietii si a sanatatii”, “santinela protectoare” – dar
uneori “un obstacol in calea vietii”, un fenomen ce face mai penibila si mai complicata o situatie
irevocabila. Este un semnal inselator. Durerea-comportament, in algiile cronice rebele in suferintele morale
si psihogene acopera de multe ori o situatie de esec. Omul suferind este mai preocupat de durere decat de
ceea ce se ascunde sub ea.
Linistirea durerii, a fost dintotdeauna un obiectiv al medicinii. In lupta impotriva durerii, medicina
a folosit droguri de origine vegetala, produse chimice de sinteza si , recent, metode chirurgicale.
Combaterea durerilor banale, nespecifice (cum ar fi cefaleea) revine in ultimle decenii “antinevralgicelor”
care reprezinta medicamentele cale mai utilizate de catre marile mase, pana la abuz.
Pentru noi este important sa notam ca durerile banale (dar nu numai ele) cedeaza intr-un mare procent de
cazuri la administrarea unor substante indiferente (placebo) – ceea ce demonstreaza valoarea psihoterapiei
in combaterea durerii fizice. Experienta clinica inscrie alte numeroase argumente in acelasi sens:
dureri cu origine organica (lezionale) evidenta, care cedeaza temporar la psihoterapie. Psihoterapia poate fi
eficace si in cazurile de dureri talamice prin procese destructive cerebrale. Este cunoscuta metoda
psihoprofilaxiei durerilor de nastere.
Semiologica durerii este astazi un capitol diferentiat al medicinii clinice.
O analiza subtila a formelor de durere a si a “modalitatiilor” se datoreste homeopatilor.
Ca o problema psihologica, durerea face parte atat din viata normala cat, mai ales, din viata patologica a
organismului. Pradines vedea in durere consecinta cresterii globale a sensibilitatii organismelor evoluate,
in cadrul evolutiei telereceptiei primejdiei; asa se explica insusirea sa de “avertisment barbar”. In timp ce
placerea apartine “simtului nevoii”, marcand indeplinirea unei functiuni, savarsirea ei, cucerirea unui
obiect, succesul impulsului catre un obiect – durerea semnalizeaza pericolul rezultat din partea unui
obstacol, precede activitate de aparare care va expulza (sau care va invinge) obstacolul.
Faptul ca organele interne (sau creiereul) pot fi bolnave fara sa doara, se explica prin aceea ca, in
mod natural (fara interventia chirurgicala de exemplu) organismul este incapabil sa elimine (sa expulzeze)
cauza acelei perturbari. Din acest punct de vedere, credem ca s-ar putea incerca o clasificare a durerilor,
dupa intentionalitate, adica dupa modalitatea (intuita sau imaginara) care le-ar putea suprima sau atenua.
Astfel, durerea ar puatea fi atenuata prin indepartarea agentului “exterior” sau prin departarea de noxa
(fuga), prin indepartarea unei parti din corp, prin protejare sau dimpotriva prin dezvelire, prin imobilizare
sau dimpotriva prin umblet, printr-o anumita pozitie a corpului, prin apasare, prin caldura, prin strigat, prin
“deschiee” a zonei bolnave, prin expulzare (tenesme), prin contactul senzorial cu organul bolnav (sa pun
mana, sa vad). Interesanta este impresia pe care o avem, uneori, dupa care prin intensificare durerea ar
putea sa se lichideze; este oare o intuire a luptei organismului subiacenta durerii? Novalis vorbea de
posibilitatea de a gasi satifactie in durere prin identificarea cu forta implicata in provocarea ei. Mentionam
ca, in “ileusul” obstructiv, incetarea colicilor poate marca debutul fazei paralitice, de rau agur.
In ultimile cazuri, bolnavul are impresia ca s-ar linisti daca s-ar preciza sediul durerii sau cauza – dar aici
este vorba de anxietate si nu de durere; sau este convins ca durerea va ceda prin trecerea timpului. Suntem
in domeniul reactiilor la durere, reactii care au o componenta experimentala, culturala si de filozofie a
vietii. In schimb, un fenomen proriu-zis psihofiziologic pare sa fie concurenta interalgica, faptul ca o durere
poate masca o alta durere (de exemplu, o durere acuta poate oculta cronica, una neasteptata poate eclipsa o
durere obisnuita).
Admirand o relatie intre durere si nevoia (biologica) de expulzare (a unui corp strain sau devenit
strain), este greu sa admitem teza dupa care nasterea normala este nedureroasa. Cercetarile au aratat ca
atunci cand gravida nu sufera de nici o maladie, cand nu prezinta o patologie a contractiilor uterine, cand
bazinul este sufucuent, iar caile genitale sunt normale ca dimensiuni si ca elasticitate, durerea de nastere,
desi incontestabila , nu este excesiv de mare.
Frica de durere si teama de necunoscut nu cresc intensitatea durerii ci adauga o stare de neliniste si
de agitatie. Poate ca aceasta concluzie este intrucatva exagerata: durerea este si o reactie sau are o
componenta reactionala (in acest sens vorbeste marele procent de dureri de orice natura – pana la 35% -
suprimate prin placebo). S-a constatat ca eficacitatea placebo-ului este atat mai mare cu cat stresul este mai
puternic (placebo este de 10 ori mai eficace in suprimarea durerii patologice decat in anularea durerii
experimentale).
Diferentele individuale nu tin numai de vointa si de caracter ci de factori organici si psihici mai
profunzi.La adulti s-au descris cazuri de hipoalgoestezie,, cu o toleranta uimitoare a leziunilor – astfel
dureroase – sau a interventiilor operatorii. Mai frecventa si mai stanjenitoare este hiperalgezia, hiperestezia
algica, susceptibilitatea crescuta fata de durere, hipealgosensibilitatea, algofilia, algopatia etc. in acest caz,
rolul factorilor ongenitali pare mai mic decatcel a experientei vietii, al exercitiului, al calirii sau cocolosirii
etc.
Sensiibilitatea algica depinde evident de starea sistemului nervosvegetativ; hipersensibilitatea acestu sistem
explica genestopatiile si difuzarea durerii, autointretinerea prin mecanisme de cerc vicios etc. ea mai
depinde de starea umorala si endocrina (hipo sau hipercalcemia, spasmofilia, hipertiroidismul, disfoliculina,
acidoza). Ea depinde de asemenea de corticalitate, de factorul neuropsihologic sau pur si simplu de factori
psihici.
Interventia psihicului se manifesta ca amplificare sau adaos psihic (prin frica, anxietate, oboseala
etc), ca fixare psihica (durere de urma, reziduala, durere amintire), ca psihalgie (durere psihogena,
corticogena, centrogena, imaginativa, obsesiva, psihosomatica, nevrotica; cerebralgie; algohalucinoza etc).
Durerea – intrucat este simptom subiectiv si reactie psihica are un character individual, personal – poate fi
punctul de plecare al unei tipologii. Este ceea ce a incercat sa faca Fervers (1940). Pornind de la constatarea
ca durerea este inseparabila de existenta umana, autorul recunoaste si aspectele sale legate de vigilenta si
de constiinta corpului, a existentei etc. pe alta parte durerea poate fi considerata ca o insulta pentru suflet
astfel incat analgezia sau narcoza sunt masuri de crutare sau de protectie a psihicului.
Tipul Tetanic: reactioneaza la durere prin agitatie (hipermotrica), revolta, fiind posibila o atitudine
“dusmanoasa” fata de partea bolnava (mai ales la schizotimi, introverti). Este un tip simpaticotonic si
afectiv. Persoana se intereseaza de pronostic, priveste critic masurile terapeutice, este mai greu de
tratat; recurge la alcool, la nicotina, la cafea. Tensiunea afectiva motorie se poate sublima: durerea poate da
pinteni creatiei. Kant este cel care a sris ca durerea este un imbold sau un spin al activitatii (fire
simpaticotonic-motorica, expansiva, agresiva). Tipul tetanic cu autodominare deplina i-a apartinut lui
Scaevola, care s-a pedepsit pentru greseala cu consecintele politic-militare, arzandu-si bratul.
Tipul Patic: se plange; este hipotonic, are tendinta al colaps, dar si rabdare. Este vagotonic, ciclotimic; in
tipologia lui Jaensch ar fi un :B-in Tegrat”. Se gandeste la moarte, doreste liniste, cauta un “tu” pe care sa
se sprijine, este sinton (stabilind relatii afective cu persoanele ce-l incojoara). Isi proiecteaza temerile asupra
obiectelor din jur (lumea dobandind “fiziognomie”).
Daca este autostapanit se resemneaza. Tipul patic oscileaza intre inactivitatea depresiva si o stare
de cvasi-betie euforica; are nevoie obiectiva de medicamente.
Fervers insita asupra rolului sugestiei si autosugestiei in intretinerea si in tratamentul durerii. Medicul poate
sugestiona bolnavului in mod incostient si naiv, atunci cand crede el insusi, sincer, in mijlocul intrebuintat;
sau poate sa-l sugestioneze in mod constient si premeditat. Bolnavul, la randul sau , poate suporta sugestia
pasiv, inconstient, uneori i se ofera voluntar sau o sustina prin autosugestie.
Profiloaxia reactiilor exagerate fata de durere se face prin calire. Este interesant de mentionat ca in secolul
al XVI-lea Montaigne recomanda introducerea unui anumit tip de calire pentru a putea rezista presiunilor
prin mijlocirea torturii, pe atunci raspandita.
Este evident ca cercetarea tipurilor de activitate nervoasa superioara poate avea importanta nu
numai in “Psiho” – profilaxia durerilor de nastere, dar si in “ psiho” profilaxia sau psihoterapia altor dureri.
Dar aici intalnim doua modalitati de lucru:
a) cea hipnosugestiva, in care scoarta cerebrala a paientului este inhibata; cuvantul care I se adreseaza are
un caracter imperativ, iar rolul cel mai important revine “personalitatii” medicului;
b) cea psihoprofilactica propriu-zisa, in care cuvantul este folosit intr-o forma logica ratopnala, educativa;
centrul de greutate trece asupra personalitatii pacientului; scoarta sa cerebrala este activa, echilibrata, dar
cu focare de excitatie puternica. Astfel este nevoie de relatii optime intre procesele fundamentale de
excitatie si de inhibitie in scoarta, de relatii reciproce adecvate intre scoarta si centrii subtro[picali. In cazul
nasterii, A.P Nikolaev preconizeaza crearea artificila a unui puterinic focar de excitabilitate cortical al carui
continut sa fie convingerea despre evolutia favorabila a nasterii etc. inconjurat de o zona de inhibitie (prin
inductie reciproca) el devine aprope inaccesibil pentru impulsurile interoceptive cu caracter dureros si dupa
legea dominatiei, atrage impulsuri extero-si interoceptive nedureroase si distrage scoarta pentru alta
activitate. In conceptia Pavloista, sugestia ste cel mai simplu si mai tipic reflex conditionat al omului iar
educatia, intruirea, disciplinarea sunt siruri lungi de reflexe conditionate. Este discutabil insa daca
restructurarea mentalitatii femeilor, daca asanarea psihicului nu este si altceva decat stingerea unor reflexe
conditionate vechi si crearea unor reflexe conditionate noi. Dealtfel, metodacuprinde si inlaturarea emotiilor
negative, rearea unor emotii pozitive, ca si procedee de analgezie medicamentoasa.
In general se poate spune ca in dureri se merge de la nivelul chimic (narcoza) pana la cel spiritual (care
implica valorizarea, anxiologia suferintei) trecand prin ceea ce este neurofiziologi elementar si prin pysche)
II.7 ASCULTAREA FIZICA
In ascultare exista o importanta componeneta fizica, denumita de catre unii specialisti si “limbajul
trupului” (A.Pease 1993), aceasta facand parte din metacomunicare, mai ales pe timpul tacerilor sau a
intervalului dintre asertiuni.
Ea este singura componenta vizibila a mesajului emis continuu de catre ascultator. Influenta sa este decisiva,
exprimand gradul real de disponibilitate al ascultatorului, ascultarea fizica poate construi la rasplatirea dar
si la indepartarea subiectului.
Mesajele communicate corporal au o complexitate deosebita si pot cateodata sa fie in discordanta cu
disponibilitatea adevarata a sfatuitorului.
Aceasta poate fi mascata sau deformata aparent de catre o indispozitie fizica sau psihica sau de alti
factori din afara, care nu afecteaza participarea ascultatorului.
Se descriu cateva componente ale pozitiei ideale de ascultare ca: postura corporala, deschiderea fizica,
contactul vizual, miscarile corpului.
O postura destinsa, relaxata, cu corpul elastic, mobil, expresiv conjugate cu o fata care ofera un zambet de
simpatie, reprezinta semne majore de disponibilitate, de receptivitate fata de interlocutor, tot asa cum corpul
rigid, bratele incrucisate, faciesul incruntat, in tensiune, pot transmite mesaje involuntare de respingere, de
persoana nemultumita care judeca pe cel din fata lui.
Deschidearea fizica presupune a sta cu bratele deschise, cu mainile legate, cu trupul putin aplecat
in fata. Impreuna cu pozitia de fata in fata, el costituie elemente definitorii ale disponibilitatii fizice.
Schimbul continuu de priviri, caracteristic pozitiei fata in fata poate fi greu de suportat de timizi sau de
persoane cu trairi de vinovatie care se simt astfel visate, judecate. De aceea, ele pot prefera pozitia laterala.
Trupul prea aplecat in fata catre interlocutor poate naste impresia de agresivitate din partea sfatuitorului,
prin invadarea spatiului personal al clientului.
Din contra, o pozitie prea relaxata a trupului, aplecat pe spate, a trandavie impresioneaza neplacut prin
senzatia de nepasare, de lipsa de sensibilitate pe care o creaza.
Un contact vizual bun reprezinta o importanta sustinere a clientului, in timp ce privirea in alte parti creaza
si indica tensiune sau plictiseala, desi ea degajeaza interlocutorului, pentru un timp, depresiunea de a se
simti privit ca obiect de studio. Pe de alta parte insa contactul vizual sustinut ofera posibilitatea de a se
urmari jocul mimic al clientului, atat de important in procesul de comunicare. Zambetul si datul din cap
destul de frecvent, in sens afirmativ, pe parcursul discutiei creaza prezenta, exprima atentia care se acorda
clientului, dar si permisiunea de a vorbi si interesul fata de subiectul expus.
O mimica si pantomimica expresie, bine marcate care reflecta trairile clientului, reprezinta un avantaj. In
schimb, o atitudine de sfinx, cu zgarcenie in expresivitate, adica in dezvaluirea sfatuitorului, creaza raceala
si distanta.
Componentele ascultarii de calitate
Ascultarea presupune o serie de operatiuni aditionale din partea sfatuitorului ca: deschiderea discutiei,
intrarea in cadrul intern de referinta al clientului, structurarea si disciplinarea ascultarii, utilizarea mesajelor
de continuare, folosirea cuvintelor cheie, mentinerea cursului corect, evitarea sau reducerea la minimum a
surselor de interferenta si a mesajelor de descurajare, oglindirea.
Descrierea discutiei
Acesta presupune formularea unei invitatii, considerate si ca o permisiune de a vorbi. Ea poate avea
si forma unei intrebari deschise(OPEN-ENTED), a-l carui raspuns este nedeterminat lasand libertatea
clientului de a alege.
Iata cateva deschideri: “Aveti vreo problema? Sunt gata sa va ascult. Ati putea sa-mi spuneti ce va
framanta? Pareti tulburat(a), aveti ceva pe suflet?”.
De multe ori clientul afirma ca el nu stie daca va reusi sa se exprime corect, sa-si expuna problemele si ca
ar fi bine sa fie intrebat, el marginindu-se in a raspunde ”mai bine intrebati dumneavoastra”.
Astfel, clientul se retrage in pozitia de aparare, care ii este mai comoda.
Prin aceasta apare riscul pentru terapeut de a fi plasat intr-o pozitie dominanta, de investigator.
Daca tacearea se prelungeste excesiv, atunci este nevoie sa se accepte ca apararile clientului sunt prea rigide
si nu vor putea fi depasite de la inceput fara ajutor: este greu sa-ti dezvalui problemele…viata e
grea….(asertiunei nsotita de un sfat).
Structurarea discutiei
Un interviu psihoterapic trebuie sa inceapa cu o serie de lamuriri asupra pozitiei participantilor. Ele vor fi
repetate pe parcurs, ori de cate ori va fi nevoie.
Clientii trebuie sa fie ajutati sa intre in pozitia activa, de persoane care doresc sa se implice, sa
participle direct la procesul de vindecare sau de schimbare. Ei trebuie sa lupte, sa invete sa se ajute singuri.
Pentru a realiza un asemenea obiectiv, ideal este sa ne plasa in pozitia de colaboratori, de persoane de ajutor,
si nu de experti care rezolva si prescriu solutii existentiale, ca si cum ar oferi tratamente. Chiar daca se
solicita un ajutor de tip medical, de ingrijire, activarea clientului se realizeaza numai prin reducearea rolului
sfatuitorului, care il va ajuta sa lucreze la solutiile proprii si nu ii va oferi unele gata fabricate.
III. ORIENTARI PRINCIPALE IN PSIHOTERAPIE
Cele doua tendinte importante din aceasta categorie sunt: cea clasica, tipic orientata catre problema,
obiectiv si cea behaviorista. A. Orientarii clasice ii apartine consilierea scolara T. Allen, J.M. Whiteley
1968, prin care se incearca sa se demonstreze elevului/studenteului ca modul sau de abordare a scolaritatii
este
gresit. Sfatuitorul discuta, argumenteaza si incearca sa rationeze impreuna cu elevul pentru a-l aduce catre
schimbare. Se incearca redirectionarea comportamentului acestuia catre conformismul social, adica o mai
buna concentrare in clasa, respect fata de profesori, efectuarea temelor, etc. Aceasta binecunoscuta orientare
a fost denumita rezolvarea realista a problemelor. Ea are limite deja mentionate in capitolul introductiv.
Subiectul este plasat aprioriu in pozitia dezavantajoasa de vinovat, fapt ce poate crea bariere invizibile
dar puternice in calea actiunii persuasive.
B. In orientarea behaviorista sau teoria invatarii problema ar consta in modelele invatate ale
comportamentului maladaptiv, orientarea fata de sarcina a clientului fiind necorespunzatoare, J. Brown, C.
Brown 1977.
Comportamentele nevrotice sau antisociale sunt considerate drept rezultat al unor intariri gresite.
Elevul nu a reusit sa-si modeleze comportamentul social conform unor modele pozitive, proadaptative.
Solutia ar fi identificarea contingentelor intaritoare ale comportamentelor gresite, iar prin manipularea
mediului ele urmeaza sa fie eliminate, fiind inlocuite cu cele dezirabile . Aceasta reprezinta o manipulare
obiectiva catre obiect.
Ultimile dezvoltari stiintifice au adus argumente in favoarea teoriilor behavioriste. Astfel A. Bandura 1977
a produs o noua dimensiune a functionarii mintale si anume eficacitatea. Succesul actiunii si trairea eficace
rezultata modifica substantial schemele mintale prin imbunatatirea imaginii de sine. Ea a fost demonstrata
prin aplicarea tehnicii afirmarii de sine asertive training J.M. Boisvert, M. Beaudy, 1979. Pentru a largi
cadrul stramt al conceptiilor behavioriste clasice au fost introduse ca variabile intermediare cognitia A.Beck
1979 si teoria sinelui cu functia sa reflexiva, de structurare a autonomiei si a coerentei interne D. Stern
1985, G. Rudolf 1993 care apartin altor curente, ceea ce a dus la dezvoltarea unei combinatii cognitiv
comportamentale.
C. Rezolvarea problemelor. Curentul denumit “rezolvarea problemelor”, dezvoltat in jurul
experimentalismului lui J. Dewey 1913-1950, insista asupra imbunatatirii adaptarii sociale prin indrumarea
educationala. Se realizeaza o mai buna autointelegere, fapt care duce in final la reorganizarea structurilor
interne, a motivatiilor. Prezentarea didactica a problemelor trebuie impletita cu contactul afectiv si cu
experentierea interactiunii terapeutice care favorizeaza asimilarea noilor continuturi.
Desi scopul sfatuirii este rezolvarea problemelor, succesul este conditionat de trairea de securitatea creata
in timpul relatiei terapeutice si care depinde de abilitatea sfatuitorului. Modificarile produse in interactiunea
terapeutica se rasfrang asupra ambilor parteneri.
Conceptul de rezolvare a problemelor, desi ia in consideratie valorile, realitatea exterioara si vinovatiile, se
concentreaza asupra crearii alternativlor, a identificarii solutiilor, a gasirii mijloacelor de punere in aplicare.
Alternativele ar trebui aduse pana la elaborarea unui plan de actiune. Decizia este traita ca un eveniment de
catre individ care o va si pune in aplicare.
Sfatuirea va fi terminata, problema fiind considerata ca rezolvata din momentul in care individul nu mai
sufera de trairile grele de vinovatie, anxietate, depresie sau frustrare. Continuatorii lui Dewey au completat
conceptele de baza prin dezvoltarea de proceduri, instrirea didactica, scimbari de atitudine sau au subliniat
valoarea deciziei D. Greenwald 1973. Modelul propus de catre Dewey si scoala sa a dus la reorientarea
substantiala a sfatuirii catre eficacitate, fiind reluat in buna masura de terapia realitatii W. Glaser 1976.
Unul dintre cele mai fertile curente din psihologie s-a grupat in jurul ideii de intentionalitate, care postuleaza
primordialitatea factorului intern J.Barcley 1973. Ideea a fost formulata de catre Toma d’Aquino dezvoltata
apoi de Leibnitz si Spinoza Brentano 1838-1917, citat de J. Barcley 1973, a creat o psihologie a
intentionalitatii din perspectiva acestui concept. Intentionalitatea se regaseste in teoriile psihanalitica,
fenomenologica, gestaltista precum si in scoala umanista a lui A. Maslow 1970, C. Rogers.
IV. INCEPUTURILE PSIHOTERAPIEI IN EPOCA MODERNA
Calea catre psihoterapie a fost destul de intortocheata. Ea trece prin teoria magnetismului dezvoltata de
Messmer 1773-1815. Acesta sustinea ca intervine in ajutorul unot bolnavi prin intermediul magnetismului
animal. Eficacitatea sa a ramas neexplicabila. Mai tarziu metoda sa a fost denumita hipnoza de J. Braid.
Ea a fost perfectionata de Charcot 1825-1893 si altii, devenind prima metoda de psihoterapie medicala.
foarte curand a fost elaborata si psihoterapia rationala Dubois,1848-1918 ca o contrapondere a ratiunii fata
de factorul emotionalsugestiv al sugestiei.
DUBOIS a intemeiat metoda persuasiva, directiva de tratament a nevrozelor. el a insistat foarte mult asupra
delimitarii precise dintresugestie si persuasiune. Metoda sa consta in educatia vointei. Dupa o etapa de
ascultare si cunoastere a problemelor pacientului urma ca prin intermediul metodei convingerii sa se
produca clarificarea gandurilor si adoptarea ideilor propruse de terapeut, in calitate de bun prieten. Medicul
trebuia sa-i insufle bolnavului increderea ca el se va vindeca si totodata sa-l insoteasca pe lungul drum al
autoeducarii.
Dupa D. Langen 1973 linia rationala creata de Dubois s-a sprijinit pe urmatoarele elemente: clarificarea,
influentarea prin argumentatie a convingerilor gresite ale bolnavului si educatia sistematica destinata lui si
familiei sale.
Inrudite cu psihoterapia rationala sunt metodele create de cel de al doilea razboi mondial:
- terapia rational emotiva a lui A. Ellis 1943; precursoarea tehnicilor cognitive,
- behaviorismul, mai ales in partea de instruire,
- terapia realitatii N.Glaser,
- terapia deciziei W. Greenwald.
Cea mai apropiata este insa logoterapia lui V. Frankl 1858-1970
INDRUMAREA REALISTA – PRIMORDIALITATEA MEDIULUI
Pe aceeasi cale a apelului la intelepciune, in diferite asezaminte din SUA, dar si in alte tari, s-a dezvoltat
un curent de indrumare realista la inceputul secolului. El a stat la baza sfatuirii scolare, a consilierii,
apropiata de metodele practicate in aceeasi perioada de clinicile de indrumare a copilului si adolescentului
“ child-guidance”. Aceeasi orientare a fost adoptatade scoala invatarii si de terapia comportamentala.
Obiectivul principal al acestui grup de tehnici este obtinerea unei mai mari adecvari fata de normele sociale,
ale familiei si/sau comunitatii, a unei mai bune adaptari la probleele vietii, imbunatatirea relatiilor cu cei de
aceeasi varsta. Este o orientare catre mediu, influenta sa fiind considerata drept fundamentala. Se
considera ca existenta individuala este determinata de scopuri divergente, intre care se numara nevoia de
securizare si nevoia de dezvoltare. Acestea isi gasesc expresia in comportamentele directionate catre o
finalitate adica spre satisfacerea nevoilor.
Cei care se prezinta pentru sfatuire au o problema generata de o atitudine sau de o exprimare
comportamentala gresita sau au intrat intr-o situatie apparent fara solutie. Problemele trebuie sa fie
rezolvate. Devierea comportamentala este partiala si poate fi corectata cu ajutorul cuiva din afara care va
oferii solutii urmand ca subiectul sa preia apoi responsabilitatea pentru propria existenta, prin punerea in
aplicare.
Obiectivele terapeutice au fost limitate la rezolvarea unei situatii sau a unei probleme date. printre trasaturile
orientarii catre mediu, L. Barcley 1973 distinge:
- respectarea normelor culturale, sociale, a realitatii obiective. Exista un corp de morala, de valori si
conduite care trebuie respectate. Scopul consilierii este clarificarea roblemelor persoanei. Ca metode se
folosesc: intelegerea trairilor, identificarea deficientelor comportamentale si eliminarea lor prin invatare
sociala. Schimbarile in comportament amorseaza modificari in atitudini, trairi si motivatii, iar succesul este
determinat prin criterii obiective, sociale. Se realizeaza un model concret de rezolvare a problemelor,
impartit in etape. Sfatuitorul se implica in definirea cailor de rezolvare si a resurselor, alegand dintre cele
existente in repertoriul clientului. Scopul sau este de a-l ajuta pe client sa se schimbe.
V. PROCESUL PSIHOTERAPIEI
V. 1 MANAGEMENTUL PSIHOTERAPIEI
- numarul de sedinte
- durata sedintelor
- locul de desfasurare a acestora.
- psihologul il interogheaza cu privire la factorii de natura situationala care ii inflienteaza comportamentul.
- Starile fiziologice
- Factorii ce tin de relatiile interpersonale cat si despre comportamentul .......
Interviul preliminar are insemnatate in cadrul demersului psihoterapeutic pentru ca adesea clientul se
prezinta cu un numar impresionant de probleme iar psihologul este cel care il ajuta ca sa se ajute singur ( il
ajuta sa-si ordoneze problemele) in asa fel incat clientul intelege ca dificultatile pot fi reduse la dimensiuni
rezonabile si incetul cu incetul cu incetul intelege ca schimbarea este posibila.
Exemplu: daca un client acuza ca are o serie de probleme (stari de ....., dispozitie proasta, pierderea
interesului de viata, scaderea stimei de sine,tulburari de somn, lipsa sperantei pentru viitor) psihologul
explica ca daca o sa accepte ca are aceste probleme atunci si schimbarea poate fi posibila incetul cu incetul.
Reevaluarea propriei vieti.
1. subconstientul creeaza la fiecare om un program unicat . El se creeaza in situatiile vitale.
2. cu acest fenomen se ocupa subconstientul de la nastere. In subconstient se pastreaza informatiile intregii
vieti.
3. copilul dezvoltat ca adult aduna experienta, receptioneaza factorii din exterior deja avand la baza
experienta trecutului neconstientizand ca viata adultului este formata din radacinile copilariei
Atitudinea constienta fata de mediul inconjurator se schimba permanent iar subconstientul poate sa ramana
fidel acelor tipare formate chiar si ereditar.
Exemplu: daca in copilarie a avut loc o situatie traumatizanta care a lasat o amintire ea exista in subconstient
pana in prezent putand influenta situatia prezenta, de aceea este important ca eu singur sa-mi creez viata
mea, lumea mea, cu gandurile si cu comportamentele.
Boala = reflectarea gandurilor negative si a comportamentului negativ pe corpul fizic.
Atatitudinea fata de mediul exterior se formeaza la copil sub influenta copiilor (gradinita, scoala etc.) cu
timpul toate aceastea se sedimenteaza in programarea subconstienta comportamentala. Reflectarea tuturor
acestora este mediul in care traim.
Reevaluand viata personala noi schimbam omul, programand subconstientul adica schimbam viata,
modelul mental, modul de a trai.
Deoarece boala este reflectia pe planul psihic a gandurilor negative, a emotiilor, este foarte important sa
cautam mai adanc si sa selectam in istoricul personal acele situatii care au dus la formarea unei astfel de
atitudini. Studiu de caz:
Pacient de 28 de ani acuza dureri lombare, dureri aparute in timpul nasterii unui copil mort.
Dupa colaborarea cu subconstientul (intoarcerea spre sine) s-a demonstrate ca nu moartea copilului a
provocat boala ci in plus moartea copilului s-a datorat programarii subconstiente de distrugere a copilului.
Psihologul: Pana la prima sarcina ati avut ganduri de a scapa de copil, ati spus NU VREAU COPII!!!? Ori
v-a fost frica sa ramaneti insarcinata, ori a fost aceasta o sarcina nedorita?
Pacientul: Nu!
Psihologul: Dar subconstientul dumneavoastra ne-a dat informatii conform carora boala si moartea
copilului a fost provocata de acest program distructiv. In plus acest program distructiv s-a instalat in
subconstientul dumneavoastra in copilarie.
Pacientul: Nu tin minte nimic! Trecand prin copilarie, nu-mi amintesc sa mi fi dorit sa am copii !
Psihologul: Cand au aparut aceste sentimente? In ce circumstante?
Pacientul: Tata cu mama se certau tot timpul iar eu mai mult timp mi-l petreceam la bunica care imi spunea
ca parintii mei se certau din cauza mea.
Deci daca eu nu eram, consider ca ei erau mai fericiti!
Atunci au aparut durerile la spate! Sunconstientul a concluzionat atunci ca copii nu aduc fericirea parintilor.
Aceasta este programa dorintei copilului tau – moarte. Fetita pe atunci a uitat dar cand a dorit sa fie mama
acest gand s-a realizat in nasterea copilului mort iar apoi in tasarea vertebrelor.
Pacienta si-a amintit si alte ganduri si situatii cu acelasi caracter.
Concluzie: boala este nevinovata.
Bunica a reflectat prin cuvinte de fapt ceea ce noi numim programarea distructiva a fetitei. Faptul ca
pacienta a avut mai multe avorturi este o manifestare a programarii de ucidere a copiilor.
Schimband gandurile subiectului schimbam de fapt programul – reprogramam subconstientul. Pentru unii
oameni aceste programari sunt ascunse foarte adanc dar foarte important este autoevaluarea si scoaterea lor
la iveala devenind revelant.
Concluzie: boala este un semnal dat de subconstient.
V. 2 TEHNICI SI METODE IN PSIHOTERAPIE
Modele psihoterapeutice
Actualmente psihoterapia a devenit tot mai elaborata astfel incat putem vorbi in prezent de aproximativ un
numar de 2000 de tehnici de psihoterapie.
Fiind atat de numeroase ele pot fi clar delimitate cu continut si moduri de actiune distincte si bine precizate.
In functie de anumite criterii distingem urmatoarele:
- Metode orientate emotional sau afectiv
- Metode orientate intelectual sau cognitiv
Din punct de vedere al demersului aplicativ se disting tehnici si metode de terapier bazate pe criterii precum:
- criteriu investigativ preocupat in mod esential de organizarea psihismului uman
- criterii care urmaresc in mod univoc eliminarea simptomului si vindecarea pacientului .
In functie de distinctiile multor scoli: Psihoterapii: dinamice, comportamentale, experentiale
4. Psihoterapiile dinamice - au la baza conceptia conform careia toate fenomenele mentale sunt rezultatul
interactiunii conflictuale a unor forte intrapsihice (convingerile interioare date de subconstient sunt in
contradictie cu gandurile din constient) .
Inaccesibile constiintei omului si carora el le opune rezistenta, scopul psihoterapiilor dinamic consta in
facilitatea intelegerii continutului inconstient al psihismului
5. Psihoterapii comportamentale – ele pornesc de la premisa ca orice comportament normal sau anormal
este produsul a ceea ce a invatat sau nu individul. In consecinta bolile psihice ar dupa scoala deprinderile
invatate sau raspunsuri dobandite in mod involuntar repetate si intarite de stimuli specifici din mediu. Pentru
vindecarea cu psihoterapiile comportamentale pacientii invata noi alternative comportamentale care
trebuie exersate atat in cadrul situatiei terapeutice cat si neaparat in afara ei.
6. Psihoterapii experentiale – au punctul de plecare situatia de subestimare a dimensiunilor etice ale omului
si a relatiilor sale morale cu ceilalti.
Psihoterapia experentiala are ca scop nu numai vindecarea bolii ci si dezvoltarea individului atat prin
atingerea unei maxime constientizari cat si prin dezvoltarea unor dimensiuni expansive: autodeterminarea,
creativitatea, .......
Dpa numarul celor care participa in psihoterapie, acestea se impart in:
• psihoterapii individuale:
- psihoterapii dialectice;
- psihanaliza – restructurarea personalitatii prin terapii analitice:
1. analiza experentiala;
2. psihoterapii nondirective;
3. psihoterapii scurte;
4. longoterapie;
- psihpoterapii sugestive –hipnotice – hipnoza= relaxare barbiturica;
• psihoterapii de grup (colective);
- psihodrama;
- socioterapia (consiliere terapeutica);
- resocializarea;
- terapia familiei.
V.3 BAZELE PSIHOLOGICE ALE PSIHOTERAPIEI SIMPTOMATICE
In timp ce psihoterapia patogenetica realizeaza principiul cauzal pentru a intelege si a anula cauzele si
mecanismele aparitiei si dezvoltarii bolii psihoterapia simptomatica este directionata spre ameliorarea si
lichidarea simptomelor dar in timpul tratamentului nu trebuie minializata importanta uneia sau alteia.
Psihanalistul JEAN MARMAR a spus ca psihanalizatul este acelasi internist. De pilda, in cazul unei diarei
de la o intoxicatie alimentara este suficienta o dieta si niste remedii simple dar cand este vorba de o
patogeneza mai complicata sunt necesare si alte metode adecvate.
Catre metodele psihoterapeutice de natura simptomatica des utilizate in tratamentul nevrozelor si a multor
maladii sunt hipnoterapia, terapia autogena, sugestia si autosugestia.
HIPNOTERAPIA – interesul catre acest fenomen reflecta posibilitatea lui terapeutica de a mari
sugestibilitatea utilizand starea somnului hipnotic. Marii savanti au dezvaluit mecanismul fenomenului
hipnotic si utilizarea lui in tratarea diverselor maladii nevrotice si somatice. Tinand cont ca sugestia si
hipnoza au particularitati foarte comune este binevenit termenul de hipnosugestie prin intermediul careia
se poate actiona practic asupra tuturor simptomelor de natura psihogena si psihosomatica ( frica, nelinistea,
depresia, astenia, dereglarile neurovegetative motore, etc)
AUTOREGLAREA ADAPTATIVA – ca metoda de tratament a fost descoperita in 1923 de I SCHULTZ
apoi dezvoltata fructuos in anii 70 de M LEBEDINSCHI s.a.
Paralele cu utilizarea acestei metode in practica de tratament se utilizeaza si in lucrul psihoigienic si
psihoprofilactic la pregatirea studentilor si a persoanelor care isi petrec activitatea in situatii extremale. In
multe lucrari este reflectata posibilitatea stimularii realizarii deprinderilor autoreglatorii prin intermediul
principiului legaturii inverse biologice ( electromiografica, electroencefalografica), legatura inversa cu
ritmul inimii.
Savantul K. MIROVSCHI a dovedit ca utilizarea orientarii biologice a legaturii inverse in obtinerea
relaxarii psihice permite miscarea timpului pentru insusirea exersarii metodei de autoreglare.
PSIHOTERAPII DIRECTIVE
In acest cadru ar intra mai intai o serie de terapeutici nesistematice a caror actiune sugestiva nu este constient
folosita pentru a restaura sanatatea. Ele fac apel la inteligenta, ratiune, sentimente morale si chiar religioase.
Vindecarile miraculoase sau magice isi au in marte acelasi mecanism.
Terapeutica de persuasiune isi gaseste cea mai tipica prezentare in lucrarile lui DUBOIS asupra
psihonevrozelor. Prin conversatii el cauta sa inlocuiasca ideile absurde ale bolnavului prin ganduri
filozofice.
Hipnoza si sugestia sunt cunoscute din antichitate si se regasesc sub forme variate in toate civilizatiile.
Tehnica variaza dupa experimentator si dupa bolnav, fiecare hipnoterapeut dezvoltandu-si tehnica sa de
inductie pe care o adapteaza la pacient.
Aplicarile hipnozei sunt de trei categorii. Hipnoza poate fi utilizata ca metoda de sugestie directa in scopul
de a usura anumite simptome, ea poate fi utilizata ca un catarsis, metoda de descarcare emotionala si ea se
poate combina cu psihoterapiile larii de cunostinta.
Indicatiile hipnozei sunt foarte largi. S-a utilizat hipnoterapia in diverse tulburari functionale, in
gastroenterologie, urologie, cardiologie, ginecologie, dermatologie, in ansteziologie se utilizeaza hipnoza
cu sedare preoperatorie ca agent usurand industria anesteziei generale, ca sedativ postoperator. S-au obtinut
analgezii in diverse situatii. Deasemeneea hipnoza este folosita in nevrozele actuale in anumite nevroze
caracterioale, precum si in sindroame psihosomatice cronice. Se considera ca psihoticii nu sunt
hipnotizabili. In psihiatria infantila sau tratat cazuri de enurezis, balbaieli, ticuri, etc. Hipnoza nu presupune
somn, ea poate fi o stare speciala de veghe in cazuri speciale ea putand provoca sau vindeca leziuni.
Autosugestia constienta este proprie metodei lui E. COUE. Aceasta autosugestie foloseste cuvantul. Se
recomanda in primul rand evitarea autosugestiilor verbale negative,. In al doilea rand se recomanda o
autosugestie pozitiva nespecifica: in toate diminetile la trezire si in fiecare seara subiectul va inchide ochii
si fara sa fie atent la ceea ce spune va pronunta destul de tare ca sa se auda, numarand pe o sfoara douazeci
de noduri, fraza: “ din toate punctele de vedere, zi de zi sunt din ce in ce mai bine, Autosugestia trebuie sa
fie facuta intr-un chip cat se poate de simplu, mai copilaresc, mai mecanic si deci fara cea mai mica fortare.
In cazuri specialem se adauga si autosugestii speciale, Pentru explicatia rezultatelor se vorbeste de captarea
fortelor inconstientului, marele director al tuturor functiunilor. COUE recunoaste rolul favorizant al fricii
de boala pentru instalarea ei. Orice boala este dubla: la orice boala fizica se grefeaza si una morala,
predominanta. Bolile fizice se vindeca mult mai usor decat suferintele morale. COUE a sustinut ca nimeni
nu ne poate da sugestii atat de puternice cum ne putem da singuri si impotriva parerii generale a aratat ca
sugestia poate vindeca leziuni organice.
Sugestiile de decor in cadrul practicii medicale au fost semnalate de R. LIEK. Peste orice act medical se
suprapune o influenta psihica, in cadrul acesteia joaca un mare rol decorurile, ceremonialurile, si ritualurile
dar mai ales aducatia personala a medicului. Orice actiune medicala are doua radacini:
obiectiva si personala. Ca atare, arta vindecarii nu se pate desparti de miracol. In categoria vindecarilor
miraculoase se pot ingloba si metodele medicale la moda:
- au dat rezultate intr-un numar de boli eterogene
- au dat rezultate excelente in mainile creatorilor lor si dubioase in alte maini
- au dat rezultate bune in anumite medii social culturale si mediocre si alte medii.
Multe metode si tehnici care se adreseaza sistemului nervos vegetativ fac parte din aceste grupe. Teoriile
pe care se bazeaza interventiile nu rezista intotdeauna criticii, initiatorii lor fac greseala de a deduce din
succesele personale veridicitatea teoriei.
Psihoterapia de relaxare are unele elemente particulare. Metodele psihoterap[eutice de relaxare deriva din
unele mijloace utilizate de terapeuticile hipnozei si tehnicile Yoga.
Se folosesc grade variate de detensionare musculara si se aplica in tratamentul unor stari nevrotice si ale
unor tulburari psihosomatice . Cele mai cunoscute sunt relaxarea progresiva si metoda lui J.H. SCHULTZ
de training autogen. Metoda lui SCHULTZ incepe printr-un tratament cu ajutorul unui medic si continua
prin exercitii individuale. Tehnica cuprinde sase exercitii corespunzand frazelor cheie: sunt complet linistit,
bratele si picioarele sunt grele, btratele si picioarele sunt complet calde, inima bate regulat, respiratia este
linistita, plexul iradiaza cald, simt o racoare agreabila [e frunte. Considerand ca fiecare exercitiu cere in
medie 15 zile este necesara o durata de 3 luni pentru a castiga un bun automatism. Dupa circa 6 luni frazele
cheie pot sa se reduca la cuvintele cheie: linistire, greutate, caldura, inima calma, respiratie linistita, plex
cald, frunte racoroasa. De la acest stadiu se trece la treapta superioara: stadiul culorii personale, stadiul
obiectelor concrete, stadiul obiectului abstract.
Psihoterapia de relaxare poate fi utilizata atat ca hipotensor al rezonantei afective car si pentru potentarea
mecanismelor intelectuale.
Psihoterapia de sinteza si de reconstructie – metoda VITTOZ se bazeaza pe reeducarea receptivitatii
senzoriale. Trebuie sa il ajutam pe bolnav sa simta obiectele in modul cel mai elementar, evcitand de ale
conceptualiza. Dereglarea cerebrala tip care beneficiaza este PSIHASTENIA. Exercitiile metodei VITTOZ
pot fi descompuse in exercitii de cunoastere, exercitii de concentrare, exercitii de vointa.
V.4 RELAXAREA METODA DE PSIHOTERAPIE SI REGLARE A STARILOR PSIHICE
Termenul de relaxare semnifica o deconectare generala a individului de activitatea sa cotidiana. Acest
proces contine mai multe forme si variate incepand cu odihna activa si terminand cu deconectarea. .
In sens restrans, relaxarea este o tehnica psihoterapeutica si autoformativa, fundamentata stiintific, care
urmareste realizarea unei relaxari musculare si nervoase avand ca efect economisirea energiei fizice si
psihice, cresterea rezistentei la stres a organismului si diminuarea efectelor negative ale stresului deja
instalat. Relaxarea este in acelassi timp o metoda de autoreglare a starilor psihice utilizate in tratamentul
unor afectiuni de tip nevrotic sau psihosomatic si a pregatirii psihologice a sportivilor.
La ora actuala tehnicile de relaxare sunt studiate cu cea mai moderna aparatura de laborator in foarte multe
tari ale lumii interesul crescut pentru aceste sisteme fiind determinat de aplicatiile lor practice imediate in
diferite domenii de activitate: medical, sportiv, antrenamentul pilotilor si chiar al cosmonautilor. Cele mai
frecvente tehnici de relaxare folosite sunt: relaxarea musculara progresiva a lui IACOBSON si
antrenamentul autogen a lui SCHULTZ.
Metoda de relaxare musculara a lui IACOBSON se foloseste mai rar ca un procedeu de inductie in
desensibilizare. Frecvent este folosita metoda antremnamentului autogen intr-o legatura genetica cu
hipnoza. Marele neurology OSCAR VOGT care, alaturi de contributiile lui importante in morfologia
creierului s-a ocupat si de hipnoza si a descris fenomenul auto-hipnozei. In esenta era vorba despre
urmatorul fenomen: anumiti subiecti erau capabili sa intre in stare de somn hipnotic repetand ei insisi in
gand fomulele utilizate de hipnotizator. Pornind de la aceasta descoperire SCHULTZ a elaborat un
procedeu special denumit de el antrenament autogen si calificat dreptr autorelaxare concentrativa. In aceasta
metoda putem remarca acelasi efort de a depasi hipnoza, de a lasa obiectul pasiv, de a nu-l antrena in
procesele nredobandirii echilibrului si disparitiei simptomelor. Dar starea pe care antrenamentul autogen
este de presupus ca o induce nu este catusi de putin un somn (nici macar hipnotic) ci presupune dimpotriva
o atentie de o anumita calitate, o veghere a constiintei dirijata de data aceasta inspre propriul corp.
Ceea ce este mai putin usor de inteles dar in acelasi timp esential in metoda lui SCHULTZ, este ca aceasta
autoconcentrare este in acelasi timp si o relaxare. Intoarcerea catre propriul corp nu presupune panda
anxioasa a survenirii unei disfunctii organice ci dimpotriva, printr-un mecanism de autosugestie, ascultarea
linistita a masinii umane in optimul ei de functionare. In acelasi timp autoconcentrarea presupune
intoarcerea temporara de la relatia perturbanta cu lumea inconjuratoarea, o odihna absoluta a functiei de
relaxare.
Odihna activa insa pune in functiune fortele volitive dar totusi aceasta metoda nu este directionata spre
educarea vointei ci de o cucerire treptata si sistematica a autocontrolului pornind de la stapanirea simpla a
unei functii foarte accesibile vointei spre structurile organice autonome in raport cu activitatea deliberata.
Ambitia lui SCHULTZ, nu se limiteaza insa la a-l inzestra pe pacient cu o metoda de autocontrol dirijata
excllusiv catre corp. Dupa cum vom vedea, indivizii care si-au insusit cu succes partea intitiala a
antrenamentului (ciclul I) pot purcede la o treapta superioara in care sa reuseasca sa-si domine masa
reprezentarilor, a sentimentelor si chiar a evaluarilor lor etice (ciclul II).
SCHULTZ spera sa obtina prin antrenamentul autogen nu numai un echilibru de suprafata a persoanei si o
restructurare profunda vizand organizarea caracteriala a persoanei si o restructurare profunda vizand
organizarea caracteriala a persoanei in tot ceea ce are mai elaborat. Metoda respectiva poate fi aplicata atat
individual cat si in grup.
Antrenamentul in grup are nu numai avantajul aplicabilitatii la un numar mai mare de pacienti ci si pe acela
care ocazioneaza o expereinta colectiva care la sfarsitul sedintei poate sa fie impartasita intre membrii
grupului de relaxare si utilizata de terapeut in scopul elaborarii unei trairi colective.
Intrarea in antrenament presupune neaparat o convorbire introductiva cu pacientul in care acestuia i se va
explica principiul si scopul metodei. In liniile ei mari aceasta convorbire va trebui sa puncteze urmatoarele:
sistemul nervos al vietii de relatie si cel vegetativ sunt diferite. Cu toate acestea suntem capabili daca vom
controla corect pe primul sa-l stapanim si pe cel de al doilea. Bolile pentru care pacientii sa faca antrenament
autogen se datoresc dereglarii sistemului nervos vegetativ. O anumita functie a organismului se poate
modifica prin forta reprezentarilor, a imaginatiei.
Deci, exercitiile vor consta in a ne reprezenta succesiv modificari ale tonusului muschilor, vaselor de sange,
organelor interne.
Exercitiile care vor fi invatate cu terapeutul dar ceea ce este mai important este ca pacientul sa le practice
singur acasa. In cateva luni (2/3) exercitiile vor fi insusite dar ele trebuie continuate inca mult timp pentru
a elimina total simptomele suparatoare.
Etapa urmatoare isi propune sa stabileasca pozitia de baza. Antrenamentul presupune o pozitie confortabila
care se poate realiza fie culcat pe o canapea cu capul usor ridicat, fie asezat pe un scaun sau un fotoliu.
Dupa obtinerea pozitiei de baza se trece la rostirea exercitiilor. Rostirea trebuie sa respecte claritate,
siguranta la intonatie, cadenta ( pauze adecvate intre formule) ca si formulele hipnotizorului. Iata un mode
de exercitiu
1. sunt calm, linistiti, totul este calm si linistiti. Las gandurile sa treaca pe langa mine.
2. bratul drept e greu, greu ca plumbul, greu ca un brat de statuie. Atarna greu de umar ( pentru pozitia
culcata –apasa greu pe pat); Bratul stang e greum greu ca plumbul, , greu ca plumbul, greu ca un brat de
statuie. Atarna greu de umar ( pentru pozitia culcata –apasa greu pe pat);
3. bratul drept e cald, arde placut ca un calorifer. O caldura placuta pleaca de la umar si se furiseaza pana
in varful fiecarui deget: bratul stang e cald, arde placut ca un calorifer, O caldura placuta pleaca de la umar
si se furiseaza pana in varful degetelor.
4. picioarele sunt grele, grele ca pumbul, grele ca picioarele unei statui, apasa greu pe podea
5. picioarele sunt calde, o caldura placuta porneste din coapse si se scurge pana in varful degetelor. Sunt
calm, linistit, las gandurile sa treaca pe langa mine
6. Inima bate linistit si puternic
7. respir adanc si linistit
8. pantecele meu este invadat de o caldura placuta
9. o racoare placuta imi cuprinde fruntea
10. sunt calm, linistit, totul este calm si linistit. Las gandurile sa treaca pe langa mine, pacea ma inconjoara.
Liniste, calm, relaxare
11. si acum respir adanc, incordez bratele, deschid ochii.
Aceste formule impun urmatoarele comentarii:
1. la sfarsitul fiecarei sedinte pacientii vor comenta tot ceea ce au simtit iar terapeutul va face observatiile
necesare
2. exercitiile sunt practicate in grup zilnic ( in spital sau in spitalele de zi) sau de 2/3 ori pe saptamana ( cu
pacientii ambulatorii) dar pacientii vor trebui sa le aplice si acasa. Cu cat sirul exercitiilor este mai scurt cu
atat numarul de practicari va trebui sa fie mai frecvent. De exemplu un pacient care este la stadiul insusirii
exercitiului va trebui sa il faca de 5-6 ori pe zi intr-un interval de 5 minute fiecare. Pe masura ce sirul
exercitiului se lungeste se poate face mai rar ajungandu-se atunci cand cele doua exercitii au fost parcurse
la o singura executare a carei durata este insa de circa 15 minute.
3. Semnificatia exercitiilor este insa urmatoarea:
- Exercitiul 1 este prelungirea luarii pozitiei de baza. Sugereaza o liniste generala, desigur superficiala.
Pacientul poate fi sfatuit sa-si reprezinte in acest timp o imagine linistitoare la alegerea lui ( un lac calm, o
poiana insorita).
- Exercitiul 2, demonstreaza pacientului putinta accesibila aproape oricarei vointe, a scaderii tonusului
muscular.
- Exercitiul 3, induce modificari ale vascularizatiei membrelor (vasodilatatie) arata pacientului ca este
posibila o influenta asupra motilitatii involuntare ( a vaselor sanguine).
- Exercitiile 4 si 5 , - este valabil ceea ce s-a spus la exercitiile 2 si 3.
Repetarea exercitiului 1 are semnificatia unei rememorari a linistii generale la jumatatea drumului.
- Exercitiul 6 – cu acesta se trece in momentul inervatiei organelor interne.
Insusirea exercitiului duce la senzatia ca inima lucreaza ca o pompa eficienta, un mecanism bine pus la
punct care expediaza sangele in tot corpul. Noi nu am observat ca bolnavii anxiosi sau hipocondrici ar putea
accepta aceasta traire corporala ca pe ceva inspaimantator dar e posibil ca la subiecti lucrul acesta sa se
intample.
- Exercitiul 7 releva subiectului posibilitatile pe care le banuia de a inspira un mare volum de aer. El se
desfasoara in doua faze: inspiratie – respire adanc si expiratie – linistit.
- Exercitiiul 8 – trebuie in prealabil explicat subiectilor ca prin pantece se intelege aici, etajul superior al
abdomenului. SCHULTZ foloseste chiar termenul plexul solar, scopul fiind intradevar vasodilatatia la acest
nivel.
- Exercitiul 9 - exista un contrast intre vasodilatatia la nivelul viscerelor si usoara vasoconstrictie meningee,
raspunzatoare de senzatia de frunte racoroasa. Calmul emotional, linistea gandirii trebuie sa se alature de
aceasta senzatie.
- Exercitiul 10 este o reluare a sugestiei de calm general care la capatul secventei de exercitii trebuie sa fie
mai adanc. Acest exercitiu se reia indiferent de faza insusirii ciclului ca si cel urmator.
- Exercitiul 11 – daca subiectul nu se recontracta risca sa ramana cu o senzatie neplacuta de slabiciune
generala. In special la membre. De aceea este acest exercitiu absolut indispensabil la sfarsitul fiecarei
secvente.
Parcurgerea intregului ciclu cere unui subiect constiincios cam 2-3 luni. Este evident ca tipul de
personalitate joaca un mare rol in reusita.
Subiectii scrupulosi cu tendinte psihanaliste vor reusi bunaoara mult mai bine decat cel cu trasaturi isterice.
Parcurgerea cu succes a ciclului 1 poate sa permita continuarea lui prin tinerea unui anumit organ. Cu acesti
pacienti vom incerca atingerea unei stari de relaxare intr-o anumita zona corporala, cea acfectata.
Subiectul care a suferit de hepatita poate utiliza de exemplu formula: ficatul meu e pe deplin relaxat,
obtinand o notabila cedare a spasmului.
Subiectului care a parcurs ciclul cu succes i se poate propune sa mearga mai departe abordand ciclul II –
obiectul acestuia nu mai este stapanirea starii vegetative ci a continutului reprezentarilor sensibile si morale.
Intrucat in aplicarea acestui ciclu experienta psihoterapeutica este foarte limitata, oricum vom expune
secventa exercitiilor in principalele etape.
Ciclul II incepe cu o concentrare interioara asemanatoare celor din exercitiile budiste: privesc spre centrul
fruntii. Urmeaza un exercitiu in care subiectul este invitat sa-si recunoasca culoarea personala. O
reprezentare a unei culori omogene care ii defineste tempweramentul. Urmatoarea treapta presupune
reprezentarea unor obiecte concrete printr-un fel de asociere l;ibera iar ultima etapa care este atinsa cu
dificultate si numai de anumite persoane, propune ca subiectul sa-si reprezinte niste notiuni abstracte ca
binele, dreptatea, etc.
Pornind de la utimile doua faze este posibila o discutie care dezbatand continutul reprezentarilor ajunge la
anumite relevari de tip analitic. Astfel autorelazarea concentrativa culmineaza in etapele ei cele mai
avansate intr-o dezvaluire a unor semnificatii mai adanci asemanatoare cu cele care ar rezulta dintr-o
psihanaliza.
Una din posibilitatile cele mai ispititoare pe care le ofera antrenamentul autogen este verificarea obiectiva
a efectelor lui. Masuratorile exacte au aratat ca nu numai tonusul muscular si vascular dar si functionarea
diverselor organe este profund influentata de exercitii si ca aceasta constituie si o verificare a realitatii
trairilor subiective legate de ele, termometria cutanata, EKG, spirometria dar si masuratori ale unor
constante mai generale ale organismului ( bazal, dozari hormonale) constata modificarea profunda data de
antrenamentul autogen. Cu toate acestea ameliorarea subiectiva este elementul care conteaza cel mai mult
in aprecierea rezultatelor clinice.
Trecand la indicatiile metodei vom spune ca de cele mai multe ori antrenamentul autogen nu rezolva singur
cazurile care i se ofera. Lucrul este valabil in special pentru ciclul I . In cazurile pur psihiatrice el se prezinta
mai ales ca o metoda insotita de alte procedee psiho sau farmacoterapeutice.
In cazurile psihosomatice este obligatoriu insotit cel putin in anumite faze evolutive ale bolilor de o terapie
farmacologica. Dar ca metoda de insotire care creeaza un fond de relaxare optim exercitarii oricarei farmaco
sau psihoterapii este un procedeu dintre cele mai folositoare. La nivel individual el obliga pe pacient sa aiba
mereu in minte faptul ca se gaseste in cursul unei psihoterapii pe de alta parte contribuie in mare masura la
risipirea surselor corporale ale nesigurantei de sine care joaca un rol destul de important in generarea
fondului anxios nespecific la anumiti bolnavi. Bineinteles ca nu putem cere sistemului sa gaseasca
conflictele inconstiente ale apcientului si nici sa-i induca o cale specifica de viata.
In sectii de spital sau sanatoriu de nevrize, antrenamentul autogen poate sa puncteze cu folos o si de
activitate medicala. Exercitiile pot fi difuzate printro banda magnetica de mai multe ori pe zi: dimineata la
desteptare, inainte de odihna de dupa amiaza, seara inainte de adormire ( prelungind acest intim
exercitiu prin somn). De asemenea sedintele de relaxare in grup pot constitui amorsa unei abordari
psihoterapeutice colective mai profunde. In ceea ce priveste starile patologice in care este indicat
antrenamentul autogen vom remarca faptul, ca sfera sa se acopere in buna parte cu sfera hipnozei. Domeniul
marii psihiatrii ii este strain. Schizofrenii care practica un timp exercitiile pot sa deduca de aici trairi de
influenta in domeniul nevrozelor, antrenamentul este folosit atat la pacientii care manifesta tulburari
subiective in sfera somatica cat si anxiosi care prin dobandirea unui autocontrol corporal castiga in siguranta
de sine. Dupa cum am aratat, structurile psihoastenice au o mai mare usurinta la insusirea exercitiilor in
timp ce istericii intampina deseori obstacole si datorita inconstantei lor caracteristice nu reusesc de multe
ori sa duca pana la capat ciclul I. Se vede ca lucruile se petrec invers ca in hipnoza, in care domeniul
isteriei este preferential ales ceea ce este un criteriu important in punerea indicatiilor tehnicilor respective.
Pasivitatea istericului se impotriveste insusirii unui sistem care pune in fata in primul rand initiativa
subiectului.
Marele domeniu al relaxarii este insa medicina psihosomatica. Starile patologice influentate pozitiv de
aceasta metoda sunt: ulcer duodenal, aerofagie, cardiospasm, spasme colice, diaree, dischinezie biliara,
meteorism, colita mucoasa si ulceroasa, varsaturi psihogene, insuficienta coronariana, hipertensiune
esentiala si juvenila, boli ale circulatiei periferice, angina pectorala, aritmii, boli alergice, eczeme, astm
bronsic, prurit, urticarie, hipertiroidism , migrena cefalee, enureza diurna si nocturna, etc. In toate aceste
stari este de dorit ca exercitiilor standard ale ciclului I sa li se adauge formule tintite pe organ. In legatura
cu aceasta se pune intrebarea daca este preferabil ca terapeutul care indruma exercitiile sa fie numai
psihoterapeut sau daca nu este mai bine ca el sa fie si una si aceeasi persoana cu medicul care are
raspunderea generala a tratamentului. Astfel, orice bolnav somatic va evolua mult mai bine daca masurilor
p[ropriu zis medicale li se vor adauga altele de natura pur psihoterapeutica si aceasta idee pare sa castige
astazi mult mai mult teren. Un domeniu care se situeaza oarecum in afara medicinii dar care dupa parerea
noastra reprezinta o indicatie de electie a psihoterapiei sunt acele cazuri in care indivizii, avand o profesie
care presupune un control corporal foarte fin si diferentiat, nu dau cele mai bune performante din pricina
unei emotivitati excesive. De exemplu un tanar pianist a abordat metoda si exercitiile resuind sa
imbunatateasca substantial calitatea interpretarilor sale. O persoana care trebuia sa ia deasemenea cuvantul
in public a devenit mult mai sigura si prin aceasta, mai convingatoare, mai pertinenta, mai coerenta in ceea
ce spunea.
Antrenamentul autogen, prin rigoarea pe care o presupune, prin caracterul de tehnica bine reglata joaca un
rol insemnat in contextul masurarilor terapeutice.
V. 5 PSIHOTERAPII COGNITIV – COMPORTANMENTALE PSIHOTERAPIA RATIONALA
Psihoterapia rationala este psihoterapia logica, explicita care se efectueaza pe fondul starii active a
scoartei celebrale chiar de la prima cunostinta dintre medic si pacient.
Fondatorul terapiei rationale este savantul Dubois in 1913. Daca in caz de psihoterapie sugestiva se
adreseaza sferei emotional-volative a bolnavului, atunci la aplicarea terapiei rationale ne adresam in special
sferei intelectuale si logice. Se stie ca, cu cat este mai bogat intelectual cu atat mai multa informatie
are el despre sine si cu atat mai mult avanseaza pe planul II emotivitatea care se alimenteaza de la instincte,
oferindu-I locul primordial intelectului. Din acest motiv cand avem in fata noastra un bolnav cu un intelect
bine dezvoltat si insuficient sugestiv dar sufera de o neuroza este bine sa i se indice o psihoterapie rationala.
Aceasta alegere este cea mai rationala, fiindca metoda respectiv ne permite posibilitatea de a depista si de
a inlatura nu numai simptomele bolii dar si motivul bolii interpretata gresit de insasi bolnav.
De exemplu, pacientul care sufera de frica de inaltime nu este in stare sa se elibereze de aceasta stare singur.
Actiunea psihoterapeutica in aceasta metoda este orientarea spre schimbarea modalitatii gandirii pacientului
si in special la schimabarea atitudinii bolnavului fata de simptomele sale. Psihoterapeutul implica in modul
cel mai activ in procesul terapeutic pe insasi pacient, ii induce atitudine critica fata de starea lui si,
important, ii demonstreaza si il convinge ca cauza lui nu este altceva decat imaginatia lui bolnava. Se
recomanda schimbarea anturajului pacientului, aspectul lui (culoarea parului, tunsoarea, imbracamintea
etc), in special in cazurile cand pacientul se afla in stare de conflict cu cei din jur.
Savantul considera ca psihoterapia rationala se reduce in exclusivitate la actiunea intelectuala asupra
personalitatii: categoric se exclude factorul sugestiv dar actualmente savantii psihoterapeuti considera ca in
psihoterapia rationala sunt inclusi si factori sugestivi care sunt in stransa legatura cu fenomenul sugestiv si
cu actiunea considerabila a personalitatii terapeutului asupra personalitatii pacientului.
O insuficienta considerabila a psihoterapei rationale este munca enorma depusa de psihoterapeut, a actiunii
logice asupra multor forme de neuroza la baza carora sta suprasolicitarea sistemului nervos sub actiunea
factorilor atat psihogent cat si somatogeni.
O importanta enorma are tipul sistemului nervos al pacientului si scepticismul pacientului catre metodica
psihoterapeutica sau catre medicul in cauza. Deci, tratamentul prin convingere sau psihoterapia rationala
este tratamentul cu ajutorul informatiei care intra in legatura si in interactiune cu inchipuirile despre boala
sa care apoi sunt supuse interpretarii. La baza acestui fenomen pot intervenii noi viziuni asupra lucrurilor,
o noua interpretare asupra fenomenelor traumatizante psihicului, noi conditionari, etaloane asupra
viitorului. Aceste etaloane determina importanta actiunii asupra omului a semnelor respective si de aici
reactia asupra excitantilor.
In timpul terapiei apare alta atitudine catre simptome benefica sanatatii pacientului sau in cel mai rau caz
se franeaza vechea atitudine. Astfel se obtine schimbarea importantei informationale a excitantiilor si
slabirea capacitatiilor lor patogene. Terapia rationala se mai numeste si “Metoda Socratica” adica
reeducarea omului. Deseori psihoterapiile rationale se combina cu farmacoterapiile. Tehnica acestei terapii
se reduce la dialogul cu pacientul unde terapeutul ii explica pacientului cauza bolii, ii explica si il orienteza
pe bolnav sa-si schimbe viziunea si atitudinea fata de intamplarile mediului inconjurator, sa nu mai fixeze
atentia asupra simptomelor lui considerate patologice. Este important ca, convingerea sa fie insotita de
actiunea emotiva sporita si argumentele sa fie pronuntate cu un ton ridicat. Acest fenomen sporeste
actiunea lor sugestiva.
De exemplu, la un bolnav care sufera de insomnie I se spune: “Nu va mai ganditi la somn – el zboara ca o
pasare cand alergi dupa ea, inlaturati cu ajutorul ratiunii dumneavaoastra gandurile si grijile neintemeiate
si neimportante.
Straduiti-va sa terminati ziua cu un simplu gand care va da posibilitatea sa adormiti linistit.”.
Alt exemplu: o pacienta tanara care suferea de tahicardie din cauza neintelegerilor in familie – terapeutul ii
argumenteaza: “Dumneavoasta sunteti perfect sanatoasa, tanara si frumoasa, organismul dumneavoastra
este foarte sanatos iar tahicardia este pe fond nervos. Nu aveti nimic la inima, nici o boala, cat de des ar fi
pulsul d-voastra, oricum nu este din cauza inimii ci din cauza nervilor. Presupunem ca v-ati trezit dimineata
din cauza batailor de inima, v-ati infricosat si va ganditi ca muriti. Astfel induceti o tulburare sufleteasca
care impune inimii d-voastra sa bata, numarand pulsul care a fost 100 si s-a facut 120 va nelinistiti si mai
mult, dar daca ne convingem ca nu se intampla d-voastra va linistiti si totul revine la normal. Judecati in
felul urmator: ca eu sunt tanara, sanatoasa, puternica, nu am nici o boala de inima nici alta leziune organica
si de la aceasta tahicardie nu mor; respirati iar odata cu linistirea respiratiei se va linistii si inima si tot
organismul in intregime. Terapeutul trebuie sa-si convinga pacientii de o neaparata insanatosire imbinand
metoda convingerii cu cea sugestiva atat directa cat si indirecta. In timpul tratamentului prin intermediul
terapiilor rationale argumentele pot sa fie de caracter diferit.
De exemplu: bolnavul care sufera de cancerofobie (fiind de specialiatte chiar lucrator medical) I se explica
in felul urmator: “D-voastra acum va aflati in clinica de psihiatrie, oare daca ati avea cancer veti fi internat
la psihiatrie, evident ca in mod sigur veti fi internat in spitalul oncologic. Sub nici o forma bolnavul nu va
fi internat la spitalul de psihiatrie, nu-i asa? Ati fost internat aici fiindca v-ati bagat in cap aceasta idée
deoarece sunteti un om cu o sugestie sporita. Singur ati marturisit ca si inainte ati avut astfel de frica de
boala canceroasa iar povestirea prietenului d-voastra despre ruda lui v-au acutizat aceste senzatii. Ati
inceput sa va fixati atentia asupra functiei stomacului, intestinelor. Gandurile despre cancer v-au invatat si
astfel d-voastra ati pierdut autocontrolul. Noi neaparat va vom ajuta sa obtineti acest control si cu siguranta
va spunem ca nu aveti cancer (cu voce ferma) iar apoi mai domol I se spune ca va sta in stationare pana
cand va intelege ca nu are nici un cancer.
Este necesar la terapiile rationale sa se explice bolnavilor decurgerea simptomaticii in plan fiziologic,
posibilitatea inlaturarii lor, spre expemplu inlaturarea paraliciului insteric prin inducerea procesului de
inhibitie, fobiilor prin mecanismul reflexului conditionat. De exemplu: “D-voastra aveti diferite senzatii
neplacute la stomac, inima, torace s.a si considerati ca suferiti de vreo boala serioasa dar va rog sa
constientizati ca inima omului lucreaza continuu, pompeaza sange prin tot corpul, prin vasele noastre
sanguine; hrana traverseaza si ea un traseu incepand de la cavitatea bucala pana la intestine. Toate aceste
fenomene interne nu sunt constientizate de noi, ele se opresc la nivelul cerebelului dar d-voastra ati suferit
o trauma cerebrala si drept consecinta filtrele cerebrale au slabit putin iar impulsurile au inceput sa patrunda
constient si ati inceput sa le simtiti. Problema d-voastra nu consta in aceea ca aveti la stomac sau la inima
doar pragul sensibilitatii a scazut si d-voastra simtiti aceea, ceea ce in normal nu simteati. Nu aveti boli ale
organelor interne doar numai o sensibilitate sporita la excitanti normali iar ei se maresc atunci cand d-
voastra va concentrati asupra acestor senzatii, acestera nu sunt simptome a unei boli ci doar niste senzatii
nevinovate. Cu cat mai multa atentie d-voastra atrageti cu atat mai puternice ele pot devenii. Noi va dam
un medicament care va mari pragul perceptiv si astfel se vor micsora si senzatiile dar important ca d-voastra
sa va ocupati cu munca, cu ceea ce va place, nu lasati ca atentia d-voastra sa fie concentrate pe aceste
senzatii, nu le acordati atentie si ele vor trece”.
Alt exemplu reda un episod din conversatia terapeutului cu doi pacienti avand scopul sa le schimbe reactia
la actiunea psihotraumatica a factorilor externi si sa actioneze asupra particularitatiilor caracterologice:
“boala d-voastra este consecinta fenomenelor ca sunteti prea suparacios si sensibil. E necesar sa va
schimbati viziunea asupra mediului inconjurator, celor ce se intampla este necesar sa va reeducati in acest
aspect si atunci veti scapa de neuroza cardiac care va supara si de hipertensiune.
Imaginati-va ca pe langa un om trece o veche cunostinta si nu se salute cu el. Diferiti oameni vor interpreta
acest fenomen diferit; unul se va gandi ca cunoscutul lui este preocupat de grijile lui sin u l-a observat,
astfel incat nu i-a atras atentia si a mers mai departe sa-si caute de treburile lui. Altul priveste aceasta situatie
astfel si-I va reprosa ca individual nu-si mai recunoaste prietenii, nu se salute, e fudul, s-a facut bogat si
nici nu se uita el, simtindu-se totodata jignit. Un bolvan psihic cu halucinatia de gelozie poate vedea in
aceasta situatie o infedilitate a sotiei. Inca marele filozof Marc din Roma spunea “Schimba-ti viziunea
asupra lucrurilor care te deranjeaza”, aceasta situatie se atarna si catre d-voastra. Este necesar sa va orientati
in asa fel ca sa reactionati corect la fenomenele din jur.
Dezbracati-va de suspiciuni neintemeiate, actualmente d-voastra aveti nevoie sa fiti ocrotiti de nelinisti si
de aceea orientate-va in asa fel sa nu afecteze lucrurile mici, priviti astfel lucrurile. Micsorati nivelul
excitabilitatii.
Fiti foarte linistit, (mereu linistiti-I se spune pacientului cu voce ferma, convingatoare). Oricine si orice v-
ar spune d-voastra reactionati linistit, foarte linistit (ultimile cuvinte sa fie cu un ton foarte convingator si
dominant). De exemplu pacienta lucreaza ca educatoare la o gradinita de copii: “Serviciul dvoastra
are un caracter mai special, fiindca comunicati cu mamele copiilor.
Imaginati-va ca una din ele, fara vreo motivatie va supara. Acum va veti atarna fata de aceasta situatie foarte
calm si-I veti raspunde in felul urmator: pe un ton linistit si binevoitor ”Gresiti doamna”, gandindu-va ca
doamna are vreun necaz, este agitata, are neplaceri in familie si din acest motiv v-a acuzat pe nedrept.
Important sa ramaneti linistit, absolut linistit, echilibrat, doar psihiatrul la locul sau de munca nu
reactioneaza la impulsivitatiile pacientilor si acuzatiile lor nedrepte. El ramane tot timpul linistit. Echilibrat
fiindca isi induce mereu atat liniste interioara cat si linistea din exterior. La fel si d-voastra trebuie sa va
orientati si sa va induceti o protectie atat interna cat si externa la acuzele nedrepte ale celor din jur. Nici
cromul nici valeriana nu va va proteja de aceste senzatii. Decat autoeducarea poate sa va protejeze de astfel
de neplaceri.
Terapia rationala se poate imbina cu terapiile sugestive motivate.
Studiu de caz: “D-voastra aveti o nevroza usoara cu o simptomatologie stearsa. Daca oferiti organismului
d-voastra o adihna calitativa, o liniste atat interioara cat si exterioara totul va trece. Unicul tratament al d-
voastra este autoeducarea. Nu trebuie sa fiti orgolios. Sunteti un musician bun, un professor excelent, elevii
va iubesc. Gasiti in aceste fenomene o satisfactie, doar aduceti atat bine societatii, dar nu trebuie sa
pretindeti la mult mai mult sa dati dacat puteti, decat sunteti in stare. Schimbati-va nivelul d-voastra de
pretentii, reduceti-l in conformitate cu posibilitatiile d-voastra sin u veti fi victim esecurilor pentru
totdeauna veti scapa de nevroza care afecteaza. Nu va considerati un om necajit fiindca nu sunteti un Beth
Oven sau un Mozard.
Eliberarea bolnavului de tensiunea emotionala din cauza discordantei dintre posibilitati si pretentiile sale
au contribuit nu numai la lichidarea neurozei dar si la o restructurare benefica a personalitatii in intregime.
In timpul tratamentului prin sugestie, orientand sa-si analizeze punctul de vedere psihotraumatizant si sa-l
schimbe, terapeutul paralel ii indica traseul comportamental pe viitor care ii va forma noi interese mai
sanatoase celor anterioare.
Care-I avantajul psihoterapiei rationale? Avantajul acestui tip de terapie este ca pacientul participa active
la procesul de tratament iar prin astfel de lecuire I se dezvolta intelectul, se deschid noi perspective pentru
corectia valorilor umane, principiilor umane, principiilor generale si a particularitatiilor caracterologice
predispuse la aparitia bolii.
In timpul tratamentului prin convingere, spre deosebire de tratamentul prin sugestie noile reprezentari
formale nu raman izolate ci se leaga de reprezentarile formale anterioare care le si protejeaza mai departe.
Aceste fenomene stimuleaza stabilitatea succesului terapeutic. Unicul neajuns al acestui tip de terapie este
ca efectul poate fi de o durata mai mare lunga decat la terapiile sugestive, in special in dereglarile isterice
monosimptomatice.
Ce inseamna biblioterapia?
Una din metodele psihoterapiei rationale este metoda convingerii pacientului prin recomandarea citirii
informatiei respective din carti. Deseori o carte este mai convingatoare decat un terapeut fiindca pacietul
considera ca doctorul ii spune aceste lucruri doar ca sa-l linisteasca si nu este sincer cu el. O mare
insemnatate are autoritatea si solidaritatea editarii.
Studiu de caz: pacienta suferea de anorgasmie. Terapeutul, dupa terapia instructiva i-a dat pacientei cartea
sexopatologie feminine unde se relateaza procentajul celor care se masturbeaza dupa cum urmeaza: femeile
la 7 ani – 4%; la 12-13 ani 13%, femei la 35-60 ani 60%: dispre barbati la 12 ani 12%, la 15 ani 82% iar la
20 ani 92%. Este binecunoscut faptul ca masturbarea la femei din punct de vedere fiziologgic nu este
daunatoare. Actul masturbal local activeaza aceleasi schimbari in organele genitale la fel ca la actul sexual.
S-a subliniat faptul ca aceasta carte a fost dedicata doctorilor de medicina generala.
La ce boli sunt indicate psihoterapiile rationale?
Psihoterapiile rationale se folosesc in tratamentul diferitelor boli dar in special la tratarea neurozelor. Ele
sunt recomendate la toate tipurile de neuroze si se pot folosi in toate cazurile. Evident ca nu in toate cazurile
se poate atinge succesul vindecarii utilizand doar o forma de terapie. De exemplu, multi pacienti bolnavi
de isterie sunt vindecati numai utilizand mai multe metode de tratament, terapia rationala ramanand o
terapie complementara. Orice alta metoda de tratament folosita este mai efectiva, mentinadu-se
complementar cu terapia rationala numai pentru inlaturarea simptomului dar si pentru proliferarea
recidivarii.
Poate oare tratamentul terapeutului sa obtina efect vindecator daca informatia este falsa?
O particularitate specifica a tratamentului prin convingere este ca efectul terapeutic poate fi obtinut
indiferent daca in ceea ce pacientul se convinge este fals sau adevarat.
Studiu de caz: pacienta, 21 ani in urma decedarii tatalui a simtit o sufocare si un nod in gat. Dupa mai multe
terapii rationale in urma carora s-a vindecat starea de sufocare, a ramas nodul in gat. Terapeutul, examinand
laringele, faringele i-a spus ca intradevar are o implantatie (polip) si stopindu-l de cateva ori (la sedintele
de terapie rationala) cu sol. Lidocaina 1%, care-I produce niste senzatii de amorteala, pacienta s-a vindecat.
Ce sporeste eficacitatea tratamentului prin tearapiile rationale?
Efectul terapeutic se obtine mai usor atunci cand convingerile terapeutului nu sunt in discordanta cu
convingerile pacientului.
PSIHOTERAPII COMPORTAMENTALE ( SALKOVSKI)
Obiectivul psihoterapiei este sa-l ajute pe pacient sa identifice care este problema sa si nu ceea ce nu este
ea.
Pacientul trebuie sa realizeze faptul ca simptomele exista in realitate iar tratamentul trebuie sa ofere o
explicatie satisfacatoare pentru prezenta acestora.
Se stabileste cu pacientul un contract pe termen scurt, contract care trebuie sa respecte solicitarile
psihoterapeutului si anxietatile pacientului.
Inaintea inceperii tratamentului pacientul trebuie sa fie de acord cu definirea psihologica a problemei sale.
Aceasta se discuta clar cu pacientul.
Pacientul si terapeutul trebuie sa cada de acord in ceea ce priveste scopul psihoterapiei. Multi pacienti
incearca sa faca din terapeut un fel de aliat. Altii vad in psihoterapeut un expert de la care pot obtine
asigurari.
La inceput, terapeutul trebuie sa para ca accepta pe deplin convingerile pacientului. El ii explica acestuia,
ca in eneral oamenii isi bazeaza asemenea convingeri pe date ale observatiei.
In acelasi timp trebuie sa-I arate ca mai poate exista si o explicatie alternativa la cele observate de pacient
si ca vor fi utilizate anumite sarcini specifice pentru a testa respectiva explicatie, a simptomelor, care este
diferita de cea a subiectului.
Pacientului trebuie sa I se spuna in mod explicit analizele, controalele medicale, asigurarile si discutiile fara
rost despre boala nu vor face parte din tratament. Se propune un termen de 4 luni pentru psihoterapie. Daca
in acest interval pacientul a realizat tot ceea ce ia cerut terapeutul si nu s-a produs nici o modificare,
terapeutul va fi gata de a admite ca pacientul are o problema mai curand somatica.
Terapeutul are obiectiv prioritar modificarea modului in care pacientul interpreteaza simptomele. Se
utilizeaza discutiile cu privire la gandurile negative, automonitorizarea si experimentele din sfera
comportamentului.
Automonitorizarea ofera pacientului si terapeutului indicatii cu privire la cat de eficienta a fost modificarea
unei convingeri.
Exemplu:
Unui pacient care credea ca dificultatile sale de deglutitie sunt simptomul unui cancer laringian I s-a cerut
sa inghita de mai multe ori la rand si sa observe efectele. Acesta a constatat cu surpriza ca-I venea din ce in
ce mai greu sa inghita. Pacientul obisnuia sa înghita in sec de mai multe ori pentru a verifica starea gatului
sau.
Un alt pacient considera ca senzatia de ameteala pe care o avea era simptmul unei tumori cerebrale. In
momentul in care I s-a cerut sa se concentreze asupra zonei capului si sa se gandeasca la tumora, senzatia
de ameteala s-a accentuat. Discutand cu terapeutul, pacientul si-a amintit faptul ca in mod frecvent, gândul
la tumora îi provoaca simptome. Terapeutul l-a intrebat ce concluzie trage din aceasta observatie iar
pacientul i-a raspuns ca I se pare putin probabil, ca numai gândul la tumora poate sa-I inrautateasca stare si
ca mai curand simptomele erau reactia la starea de anxietate.
Modificarea comportamentului.
Terapeutul împreuna cu pacientul testeaza convingerea conform careia un anumit tip de comportament îl
apara de consecintele bolii; efectueaza experimente pentru a verifica daca acele comportamente despre care
pacientul crede ca reduc simptomele chiar realizeaza acest lucru.
Exemplu:
O pacienta cu colon iritabil se simtea anxioasa ori de cate ori avea o senzatie de balonare in zona
abdominala. Ea utiliza frecvent laxative si supozitoare pentru a scapa de aceste senzatii. Terapeutul a emis
ipoteza ca aceste medicamente perturbau functionarea normala a intestinului si cresteau sensibilitatea in
zona respectiva. Pacienta a fost de acord sa renunte la supozitoare si laxative timp de 3 saptamâni,
monitorizând functionarea intestinului. Ea a constatat ca avea mai putine balonari si a reusit sa discrimineze
mai corect senzatia de defecare. O pacienta cu dureri cronice a fost obligata sa utilizeze un scaun cu rotile
pentru ca si-a restrans activitatea fizica ramanand in pat. Atunci cand durerile erau puternice, cand a inceput
un program de exercitii fizice, ea a ramas mirata sa constate ca nu s-a produs nici o deteriorare a starii sale.
Clarificarea efectului negativ al asigurarilor.
La acesti pacienti asigurarea personalului medical devine repede neproductiva pentru ca ei culeg
informatiile in mod selectiv si interpreteaza gresit chiar asigurarile.
Exemplu:
Unui pacient cu dureri de cap, medicul i-a spus: durerile tale de cap sunt probabil cauzate de tensiune. Daca
persista vom face o radiografie la cap.
Pacientul a interpretat afirmatia medicului ca fiind un semn ca acesta ar crede ca pacientul suferea de o
tumora cerebrala. Deci, incercarile repetate de a-I dovedi pacientului ca nu este bolnav, chiar daca sunt
bazate pe teste medicale sau pe persuasiune verbala nu fac decat sa-I sporeasca anxietatea. In astfel de
situatii terapeutul trebuie sa-I explice clar pacientului rolul in mentinerea simptomului al acestei goane dupa
asigurari ca nu este bolnav. In acelasi timp terapeutul trebuie sa evite discutiile neproductive cu privire la
boala pe care tinde sa o initieze pacientul.
“Tu chiar crezi ca ai nevoie de de aceste asigurari? Pentru ca m-ar face sa ma simt mai bine.”
“ Tu cat de mult trebuie sa te asiguri ca nu esti bolnav ca sa-ti ajunga pana la sfrsitul anului?”
“ Pana la sfarsitul anului!”
“ Ai primit pana acum mii de asigurari. Crezi ca inca trei ore in care sa te asigur ca nu esti bolnav o sa-ti
ajunga pana la sfarsitul anului ?”
“Probabil doar pentru restul zilei.”
“Deci, oricare asigurare ai fi primit tot nu ti-a ajuns.”
“Nu, cu cat primesc mai multe cu atat vreau mai multe!”
Indicatii psihoterapeutice pentru diverse tipuri de afectiuni psihosomatice si somatoforme.
CEFALEE
Se recomanda o serie de tehnici cognitive de modificare a comportamentului si relaxare (PHILIPS, 1988).
Studiile clinice au aratat ca aproximativ 40% din pacienti obtin o ameliorare pe termen lung a durerilor de
cap daca renunta la medicatia analigezica INSOMNIA
Pacientii cu dificultati de somn se afla intr-un cerc vicios in cadrul caruia ingrijorarea produce insomnie,
iar insomnia conduce la randul ei la o noua ingrjorare care produce din nou insomnie.
Pentru ca psihoterapia sa aiba succes este necesar:
a) sa se optimizeze conditiile care fac sa se instaleze somnul
b) sa se reduca preocuparea (cu ingrijorarea) pentru alte evenimente decat tulburarea de somn,
c) sa se reduca ingrijorarea in legatura cu tulburarea de somn,
d) trebuie inlaturata conceptia eronata ca este obligatoriu pentru toti indivizii sa doarma 8 ore,
e) modificarea stilului de viata si a regimului alimentar (trebuie eliminate mai ales alcoolul si cafeaua)
f) evitarea somnului de dupa amiaza,
g) instalarea unui model regulat de somn-veghe,
h) strategii cognitive: modificarea gandurilor negative referitoare la tulburari de somn.
Astfel, de exemplu, un pacient era convins de faptul ca daca va fi deprivat de somn el va muri de oboseala.
Acestui pacient I s-au descris experimentele e deprivare de somn a.i. sa ajunga la concluzia ca acestea nu
sunt chiar atat de periculoase. Pacientul s-a amuzat cand a aflat ca subiectii cu care se incerca deprivarea
de somn (prin sunete, spoturi luminoase) au sfarsit prin a adormi.
Acest pacient a fost instruit sa scrie pe fata unei cartele “lipsa de somn ma va ucide”, iar pe cealalta fata
“lipsa de somn ma va face pana la urma sa adorm”.
O contabila nutrea ideea ca lipsa de somn o va face sa greseasca la calcule. Cu ea s-a facut urmatorul
experiement:
A fost solicitata sa realizeze niste calcule dupa o noapte cand a dormit bine si dupa o noapte de insomnie si
nu a constat nici o diferenta. Tinand un jurnal in care sa-si noteze fluctuatiile de dispozitie si erorile de
calcul ea a constatat ca lipsa somnului ii afecteaza dispozitia dar nu si performanta.
i) relaxare. Aceasta trebuie sa cuprinda in mod psecial imagini mentale cu caracter ritmic.
j) formarea unei deprinderi de conditionare a somnului (controlul stimulilor declansatori ai somnului).
Astfel, daca utilizam dormitorul pentru a lucra, ne va fi mai greu sa adormim. Dimpotriva trebuie realizata
o asociere intre somn, pat, dormitor.
Se recomanda identificarea activitatilor care inlatura somnul: lectura, mancatul, privitul la televizor,
ingrijorare pentru diverse probleme. Cu exceptia somnului si a relatiilor sexuale, toate activitatile vor fi
excluse din dormitor.
Este indicata, de asemenea, respectarea aceleasi ore de culcare.
“ Daca constati ca te framanta grijile atunci cand te asezi in pat, ridica-te, mergi in alta camera unde te poti
gandi la problemele tale. Ramai acolo pana ti se va face somn”.
k) tehnica psihoterapiei prin interventie paradoxala. Aceasta tehnica se rcomanda mai ales acientilor
rezistenti la tratament. Instructajul administrat suna in felul urmator: “Cand te asezi pe pat incearca sa notezi
gandurile careti vin in minte. Fa toate eforturile ca sa nu adormi. Chiar daca nu vei dormi toata noaptea,
aceasta iti va fi de folos in viitor.”
In cazul in care pacientii vin la psihoterapeut cu speranta ca vor obtine un autocontrol total asupra problemei
aceasta tebuie sa-I determina sa aiba obiective mai realiste. Dimpotriva, daca pacientii sunt totalmente
lipsiti de speranta in legatura o posibila schimbare, trebuie sa li se spuna ca micile modificari realizate le
vor fi utile in viata de zi cu zi si in acelasi timp trebuie sa se sublinieze si faptul ca pacientul nu are nimic
de pierdut daca se angajeaza intr-un mic experiment in cadrul caruia isi propune un scop limitat (de pilda
sa nu se mai simta deprimat atunci cand are ameteli).
O problema importanta este legata de atitudinea celorlalti medici care nu de putine ori saboteaza
psihoterapia cu sau fara voie.
Efectele psihoterapiei la aceasta categorie de pacienti sunt:
- ameliorare pe termen lung
- obtinerea unor modificari de mica amploare dar care sunt utile pacientului
- stoparea deteriorarilor
- ajutarea pacientilor sa duca o existenta aproape normala in ciuda problemei pe care o au
- reducerea starilor afective, negative, asociate simptomului (anxietate, depresie, demoralizare).
Indicatii psihoterapeutice speciale pentru diverse afectiuni psihosomatice sau somatoforme (dupa
SALKOVSKI,1989).
I. HIPERTENSIUNEA
• Tensiunea arteriala tebuie periodic masurata
• Este eficienta utilizarea relaxarii, combinata cu meditatie si procedee bazate pe biofeedback (PATEL,
MARMOT si TERRY, 1981; JONSON 1984; LEENAN si HYNES 1986)
II. TICURI SI SPASME MUSCULARE:
• Utilizarea practicii pozitive in cadrul careia se cere voluntar contracture musculara pe perioade bine
determinate ( BIRD, CATALDO,PARKER, 1981)
III. ASTMUL BRONSIC
Pacientii sunt adesea cuprinsi de panica chiar si atunci cand caile respiratorii nu sunt obstruate. Atacurile
de panica se termina de obicei cu un atac de astm si invers. Este necesara tratarea astmului, atacului de
panica. Automonitoriyarea si experimentele in sfera comportamentala sunt utile pentru a-l invata pe pacient
sa realizeze discriminarea dintre un atac anxios si un atac de astm propriu-zis.
Se utilizeaza strategii de management al anxietatii si strategii de expunere pentru a stopa atacurile si pentru
a creste toleranta la stres a pacientului (CREER 1982, JOHNSTON 1984).
Se pot utiliza cu succes tehnici de relaxare si hipnoza.
IV. AFECTIUNI DERMATOLOGICE
Principala interventie utilizata in eczeme este reducerea scarpinatului care are loc cu un grad minimal de
constientizare. Se explica pacientului faptul ca scarpinatul produce o usurare pentru moment dar
inrautateste problema in viitor.
Automonitorizarea creste gradul de constientizare a tendintei subiectului de a se scarpina. Se propun
comportamente alternative in locul scarpinatului cum ar fi de pilda lovirea usoara a zonei afectate (RISCH
si FERGUSON 1981, MERLIN FRIEDERICKSEN, NOREN si SWEBWLIUS 1986). Se utilizeaza cu
succes si tehnica hipnotica.
V. TULBURARI VESTIBULARE
In cazurile de ameteala cronica sunt indicate exercitii gradate de miscare a corpului precum si alte tipuri de
miscari care provoaca senzatia de ameteala (METODA EXPUNERII).
In Tinnitus se utilizeaza relaxarea si interventia cognitiva, menite sa-I ajute pe pacienti sa realizeze o
interpretare mai realista a simptomelor lor.
VI. DURERILE CRINICE
Reducerea comportamentelor de evitare reprezinta o component importanta a tratamentului. De asemnea
se recomanda prescrierea unor exercitii fizice.
Obiectivul explicit al psihoterapiei consta in producerea unor modificari graduale in viata pacientilor,
modificari care sa reduca nivelul handicapului comportamental si pe cel al anxietatii. Daca se obtine si o
reducere a durerii ca atare aceasta este un castig suplimentar. Indicarea unei exercitii fizice creste si
pragul de toleranta la durere (WEISEMBERG 1987, PHILIPS 1988).
Asa cum am mai subliniat este utila invatarea relaxarii si a autohipnozei.
TEHNICA DESENSIBILIZARI ( Psihoterapiile fortate comportamentale)
Pacientului i se induce o relaxare profunda apoi conform unei serii de intrebari pregatite din timp terapeutul
intocmeste o lista a fenomenelor si situatiile stresante, arajandui-le intr-o ordine crescanda traumatizant
(lista este compusa ierarhic).
Spre exemplu: la reactia catre inmormantare se spune cuvantul mort, apoi inmormantarea propriu zisa cu
toata ceremonia inmormantarii.
Pentru fiecare tema infricosatoare pentru pacient se intocmeste o lista separata, apoi pacientul intra in
hipnoza si i se induce o relaxare si mai profunda.
In stare de relaxare profunda i se induce o relaxare si mai profunda. In stare de relaxare profunda i se insufla
aceste scene deranjante pentru el incepand de la cele mai nesemnificative. Este necesar ca pacientul sa fie
avertizat ca daca scena va produce o foarte puternica reactie emotionala neaparat pacientul trebuie sa-i dea
un semnal doctorului – sa ridice un deget in sus. La semnal, terapeutul intrerupe scena traumatizanta si
adanceste starea de relaxare sau termina sedinta sau propune o alta scena mai putin traumatizanta.
Numai dupa stingerea ultimei reactii terapeutul poate sa treaca la o scena mai nelinistita, astfel incetul cu
incetul obtine excluderea anxietatii. Pentru inlaturarea fobiilor terapeutul poate utiliza urmatoarea
metodica:
pacientului i se propune sa inchida ochii si sa-si induca gandurile obsesive, iar terapeutul deodata ii striga
“stop” si asa de cateva ori se repeta. Strigatul terapeutului ii opreste gandurile obsesive. Pacientului i se
explica ca si el poate proceda la fel astfel franeaza fenomenul patologic respectiv. Peste 1-2 saptamani
cu antrenamente zilnice se pot inlatura gandurile obsesive. Daca acest mod de tratament este insuficient,
atunci i se propune pacientului sa se gandeasca la ceva foarte placut sau indiferent si numai cum apar
gandurile obsesive pacientul ii da semnal doctorului. Pentru blocarea gandurilor obsesive cu succes se
foloseste distragerea atentiei sau inhibitia exterioara.
Unei paciente i s-a propus, cand va fi obsedata de vreun gand rau sa inceapa sa faca altceva. Astfel,
terapeutul impreuna cu pacientul intocmeste o lista de activitati care ar putea “sa faca in acest moment
pacientul”; de exemplu, sa citeasca o carte , sa coasa, sa faca curatenie, etc.
Ca scop terapeutic se poate apela si la niste amintiri placute.
In etapa finala a antrenamentului autogen cu pacientii de fobii se poate injecta de la 0.25 la 1 ml. de solutie
de adrenalina hidroclorica subcutanat in scopul provocarii unui complex de senzatii cardiovasculare care
de obicei apar in caz de anxietate, ce ne da o probabilitate de vindecare.
Tratamentul agorafobiile, nozofobiilor, ereintofobiilor si claustrofobiilor
Metoda psihoterapeutica este recomandata si la tratarea unor astfel de fobii, ca frica de spatii
deschise(agorafobiile), frica de obiecte ascutite (ereintofobiile), de obiecte sau spatii murdare (nozofobiile),
spatii inchise( claustrofobie).
Cu pacientul se comunica deschis si se explica cauza bolii inducandu-I gandul ca el poate scapa de aceste
fobii numai prin antrenament, prin dorinta de a se obisnui cu ceea ce ii este frica.
Perioada de adaptare este de lunga durata si foarte ingaduitoare, dar neaparat sistematic.
De exemplu, bolnavul care ii este frica sa mearga singur pe strada, mai intai, timp de cateva zile apoi timp
de cateva saptamani i se propune sa se plimbe pe strada insotit de un apropiat timp de 1-2 ore. Prima zi
merg amandoi alaturi iar apoi tot mai departe unul de altul, iar in perspective distanta dintre ei se tot mareste.
In cazul fricii de spatii inalte, impreuna cu pacientul intra in acest spatiu si un om apropiat lui, I
In caz de claustrofobie alaturi de omul suferind neaparat se gaseste si alta persoana in care pacientul are
incredere deplina. Atunci cand pacientul are frica de obiecte ascutite, impreuna cu el o persoana apropiata
aranjeaza cutitele si furculitele impreuna, apoi incetul cu incetul le aranjeaza el singur timp de o perioada
mai lunga.
In caz de frica fata de obiectele si spatiile murdare, pacientul impreuna cu altcineva de la inceput incepe sa
se adapteze la astfel de situatii, apoi reuseste singur sa indeplineasca sarcinile care il obliga sa fie si in
contact cu murdarii.
In situatiile de ereifobii terapeutul il pune pe pacient de mai multe ori sa efectueze activitati care ii provoaca
inrosirea tegumentelor in special a fetei; spre exemplu:sa se apropie de asistenta si sa se adreseze la ea sau
i se sugereaza idea sa se duca in magazine si sa roage vanzatoarea sa-i arate diferita marfa si sa renunte apoi
la cumparat. In acelasi timp pacientul isi insufla ca sangele se duce in picioare.
Cursul respectiv de antrenare tine de la cateva saptamani pana la cateva luni si da rezultate bune chiar in
cazuri de fobii de lunga durata.
Unui elev de clasa a IX-a care sufera de balbaiala i s-a interzis sa vorbeasca in clasa timp de cateva
saptamani. Apoi i s-a permis ca atunci cand vrea sa vorbeasca sa ceara cuvantul si sa raspunda la lectii si in
sfarsit cand va fi solicitat. Peste un timp i se propune sa citeasca cu voce tare la inceput cate doua ore pe zi
apoi cate 3-4 ore pe zi.
Antrenamentul, cu scopul de sensibilizarii fricii obsedante se petrece neaparat in anturaj real infricosator:
se poate obtine desensibilizarea inducand reproducerea imaginilor infricosatoare anume in stare de relazare.
Se poate utiliza scenariul respectiv tras pe caseta, spre exemplu in caz de frica de transport pacientului i se
ofera sa asculte in stare de relaxare anume acest episode.
Tratamentul vomei psihogene la copii
In cazurile de voma psihogena la copii provoaca spre exemplu la vederea laptelui. Este necesar mai intai sa
se dea ceai, cacao sau apa cu cate putin lapte.
Apoi se tot mareste cantitatea laptelui si se tot micsoareaza cantitatea ceaiului sau a apei in timp ajungand
numai la lapte. La reactia de la pielita de pe lapte aceasta se strecoara printr-o sita, apoi se tot maresc gaurile
sitei prin care trece laptele.
Tratamentul fobiilor la copii
Cele mai efective terapii ale fobiilor la copii se fac in timpul activitatii de joc.
Studiu de caz:.
O fetita de patru ani intra in bucatarie. In acest moment o vecina care tocmai intrase, dorind sa glumeasca,
a imbracat pe cap un cos si pe neasteptate s-a intors spre fetita si a tipat cu voce tare, ceva nedeslusit. Fetita
s-a speriat si a fugit. Din acel moment ea a inceput sa se sperie de cosuri, genti, sacose, portmonee, de
vecina si nici nu mai dorea sa intre la bucatarie. O reactie mai acuta avea atunci cand intra vecina la bucatarie
sau cand vedea vecina cu cosul in mana. Terapeutul nu a reusit sa stagneze reflexul conditionat prin
convingere , adica prin terapia rationala. Atunci ,terapeutul i-a propus fetitei sa se joace de-a mama si tata:
tu vei fi mama” i-a spus terapeutul fetitei. “aici va fi casuta ta , dar aici va fi magazinul……, mama cumpara
multe produse…… acestia sunt banii.
Iia aceste cubusoare(produsele) si du-le acasa. Dar stai, nu ai cumparat inca paine, nu ai cumparat nici
cartofi, nici varza, nici morcovi. Vai cat de multe produse trebuie sa cari acasa. Toate acestea nu poti sa le
duci in mana. Tata, eu le voi pune intr-un cosulet (un cosulet mititel pentru copii, care era asemanator
cu cel de care s-a speriat fetita). Terapeutul trece cu cosuletul prin fata fetitei de cateva ori si ii demonstreaza
cat este de comod. Drept reactie de raspuns la joaca fetita prezinta iute inteles fata de cosulet si incepe sa
puna si ea produsele in cos. Interesul sporit pentru joaca o ajuta sa submine starea de frica provocata
de acest cosulet. Apoi fetita ia singura produsele de mai multe ori, le pune in cosulet apoi le rastoarna tinand
in mana cosuletul. Incetul cu incetul reactia la el se atenueaza dar totusi mai ramane referitor la cosul mare,
la vecina si la bucatarie.
A doua sedinta( a doua zi).
In ziua urmatoare terapeutul ia un cosulet mai mare iar peste o zi un cos si mai mare. Cand reactia la cosuri
se atenueaza terapeutul ia cosul care i-a indus fetitei aceasta frica ( anterior fiind adus de mama la
rugamintea terapeutului) si il foloseste in joc astfel obtinand atenuarea reflexului conditionat provocat de
el. Apoi terapeutul ii spune fetitei ca, cosul este greu sa-l duci in mana si il pune fetitei pe umar apoi pe cap
(fetita rade in hohote). Incetul cu incetul terapeutul se apropie de situatia care a provocat frica (imaginea
vecinei cu cosul pe cap). Mai departe terapeutul ii propune fetitei sa puna cosul pe umeri, pe cap apoi pe
cap la fel cum l-a pus vecina totodata apelant si la franarea externa (vorbindu-i fetitei cat este de interesant
si ce joc vesel este acesta) in scopul atenuarii reactiei conditional reflectorice de frica care de regula apare
in aceste situatii de stres. Incetul cu incetul dispare complet reactia conditional-reflectorica.
Atenuarea reflexului conditionat la cosul imbracat pe cap de obicei duce la atenuarea si a celorlalti stimuli
la astfel de reactii: portmonee, genti, vecina, bucataria (reflexele atenuate secundar dupa L.Pavlov). Nu
trebuie neglijat faptul ca reflexul conditionat peste un timp poate sa se reinoiasca (copilul iarasi poate
sa ii fie teama de cos) chiar intr-o forma mai atenuata si numai intr-un timp mai lung incetul cu incetul
dispare nefiind incurajat. In tratamentele conform acestei metode, de exemplu, copilul speriat de un caine
nu trebuie sub nici o forma apropiat de el imediat; acest caine nici chiar dupa o explicatie ca acest caine nu
ii face nimic, nu prezinta nuci un pericol. Este indicat ca mama sau educatorul sa se apropie singura de
caine, sa-l mangaie, sa-l hranesca, sa se apropie alti copii de ea, cei care nu se tem de el. E bine sa i se
citeasca copilului o povestioara despre caini unde sunt momente groaznice.
Foarte bune rezultate au dat cand copilul care s-a speriat de un caine negru terapeutul organizeaza o
activitate de joc cu niste casute care trebuie sa fie pazite de un caine. Terapeutul alege intai un catelus alb
mititel(jucarie). Copilul la inceput se temea si de acesta. Apoi se punea paznic alta jucarie – un catel la
fel, alb dar mai mare, apoi unul negru astfel atenuind reactia conditionalreflectoria.
Astfel se trateaza si copilul care ii este frica sa doarma singur. Mai intai se culca impreuna. Urmatoarea
data se culca mai departe cu el. Apoi se culca langa patutul lui pe o canapea sau pe scaune. Mai apoi mana
trebuie sa stea pur si simplu in camera copilului. Cand frica sa adoarma singur nu trece se trage patul
copilului mai aproape de usa fiind deschisa. Apoi se trage putin de la usa si tot asa incetul cu incetul pana
ajung la locul lui. In sfarsit se inchide usa la camera copilului.
V.6 PSIHOTERAPII EXISTENTIALE ( centrata pe client - C. ROGERS)
In aceasta teorie subiectul este considerat ca o persoana unica, avand probleme generate de o proasta
imagine de sine. Ea nu a fost capabila sa isi integreze trairile despre altii, despre existenta. Atentia
terapeutului se concentreaza asupra procesului terapeutic. Prin ascultarea empatica, ascultatorul ajuta pe
client sa intre in contact cu realitatea. Se realizeaza o experienta unica, de restruscturare spontana, care va
duce la maturare si autoactualizare, adica la stimularea nevoii de realizare sociala, profesionala si de alta
natura. Intrucat C. Rogers a influentat profund conceptele sfatuirii in ultimii 20 de ani, este importanta o
prezentare mai larga a conceptiilor sale. In elaborarea unor conceptii proprii el a pornit de la o practica
bogata, fara prejudecati, realizata in cadrul unui cabinet de psihoterapie a copilului si adolescentului dintr-
o clinica de indrumare a copilului din S.U.A., in anii 40 pe baza reusitelor sale el a construit esafodaj teoretic
original.
Printre elementele de baza se enumera conceptiile sale asupra omului care se regasesc in confucianism si
crestinism. Se porneste de la premiza ca omul este fundamental bun dar imprejurarile vietii pot sa-i blocheze
dezvoltarea, sai instraineze trairile si sa stimuleze mecanisme de aparare bolnavicioase.
Defensele astfel aparute pot sa serveasca impotriva fricilor de interior, iar persoana poate sa se comporte
intr-un mod incredibil de crud, destructiv, imatur, regresiv, antisocial, daunator. In realitate, in profunzime
salasluiesc tendinte orientate pozitiv, care trebuie ajutate sa iasa la lumina.Ele sunt resursele latent care au
nevoie de o mai are capacitate de expresie si de o utilizare mai buna.
Cea mai importanta tendinta o omului este catre crestere, catre maturizare sociala, catre o mai buna
functioare si o mai mare capacitate de a se confrunta cu succes cu viata. Acest concept afirma ca in fiecare
persoana se manifesta o nevoie fundamentala de realizare, de autorealizare, de autoactualizare, prezenta
de-a lungul ciclului vietii. In calea autorealizarii se constituie obstacole interne, care pot fi inlaturate prin
interventia terapeutica, dupa care procesul de maturizare se reia spontan. Fiecare isi alege calea care i se
potriveste si nu mai este nevoie de indrumare ,marunta. Scopurile interventiei ar consta in atingerea
etapelor de dezvoltare sau de maturizare, iar aceasta poate fi realizata in timpul procesului terapeutic.
Plasarea in centru a subiectului dat si numele tehnicii – sfatuire centrata pe client – iar libertatea acordata
in a alege calea de dezvoltare a dus la formula de non-directiva.
Un alt pilon al gandirii rogersiene este dat de primatul dezvoltarii prin devenire. Ea se realizeaza prin
experienta, care este o activitate suprema. Se vorbeste despre a experentia. Rogers distinge trei categorii:
1. Lumea obiectiva, aceea din jurul nostru care poate fi abordata obiectivstiintific;
2. Lumea subiectiva, lumea care poate fi abordata subiectiv,
3. Lumea interpersonala, impartasita cu altii si care este defaot lumea experientei.
In teoriile rogersiene experienta are primordialitate. Ea se plaseaza la radacina schimbarii. Prin experienta
este favorizata dinamica vietii, curgerea sa si procesul de schimbare. Nimic nu este imobil si aceasta face
ca viata sa fie mai bogata si cel mai adesea mai satisfacatoare. Imaginea de sine este legata de experienta si
constituie un important element reglator al existentei.
Interventia terapeutica se realizeaza prin intalnirea dintre doua persoane si depinde de calitatea acesteia.
Eficacitatea terapeutului este in stransa legatura cu modul de concepere a relatiei terapeutice ale carei reguli
de baza sunt: empatie, incredere pozitiva neconditionata, impartasirea experientei, naturaletea, acceptare si
autoacceptare. Terapia capata caracteristicile ascultarii. Se incearca patrunderea in sensurile adanci ale
existentei , pornind din interiorul subiectului. Faptele nu sunt atat de importante pe cat sunt trairea lor.
Esenta psihoterapiei este de a crea securitate emotionala si anumita satisfactie pentru reflectarea lumii
interne. Se realizeaza o comuniune in intelegere/ Pana la terapie, persoana s-a simtit ca o jucarie in mana
soartei, a fortelor exterioare, avea un locus de control extern. In timpul terapiei el se elibereaza de aceste
trairi apasatoare si isi proclama un fel de declaratie de independenta. De acum incepe sa aleaga el insusi cu
sinele sau unic. Alaturi de autointelegere, de dezvoltarea constiintei de sine se situeaza si autoacceptarea.
Subiectul isi reorganizeaza conceptia despre sine prin aparitia unei imagini de sine mai pozitive.
Rogers defineste cateva directii ale procesului terapeutic:
1. experentierea imediata a Eului potential,
2. Experienta imediata a unei relatii afective,
3. Refacerea afectiunii fata de sine insusi, descoperirea faptului ca centrul personalitatii proprii este pozitiv’;
4. Insusirea experientei proprii.
V.7 METODA PSIHOTERAPEUTICA DUPA EMIL KUE
(Pe baza actiunilor verbale imaginative)
Renumitul psihoterapeut francez EMIL KUE , conform acestei metode trata nu numai patologiile
functionale dar si cele organice astfel incat nu il interesa nici personalitatea pacientului, nici bolile de care
suferea pacientul afirmand totodata ca actiunea psihoterapeutica nu inlocuieste intotdeauna si total
medicamentele dar in cel mai rau caz reduce o parte din ele si stimuleaza actiunea lor .
Inainte de terapie, KUE comunica foarte mult cu pacientii argumentandule ca actiunea psihoterapeutica la
om se realiuzeaza prin imaginatie de aceea tratamentul oricarei maladii trebuie sa se bazeze anume pe acest
fenomen imaginativ.
Prima etapa a terapiei este explicarea si argumentarea actiunii sugestive, iar in etapa a doua el aplica metoda
sugestiva indirecta, adica insanatosirea va fi in cazul in care pacientul va obtine senzatia de relaxare si
numai dupa aceea se trece la terapia autosugestiva. In ce consta tehnica terapeutului ?
Cu pacientul se comunica, explicandu-i si descriindu-i mecanismul actiunii imaginative asupra
organismului in intregime prin ameliorarea functiilor reglatorii. Apoi se explica pacietului ca el paralel
trebuie sa prelungeasca terapiile la domiciuliu in felul urmator: pacientul se aseaza comod in fotoliu inchide
ochii, obtine starea de relaxare 2,3, minute si repeta in gand sau in soapta fara incordare, automat de 20-25
de ori unul si acelasi text compus din 3- 4 fraze de exmplu:
• Zi cu zi imi este tot mai bine;
• Vazul se face din ce in ce mai bine;
• Dipozitia se face tot mai buna;
• Puterile sunt tot mai mari;
• Acum eu, singur, pot sa vad pe unde merg si cu ochiul care a fost bolnav, dar acum e sanatos.
Sedinta tine cateva minute . Este necesar ca aceste sedinte sa se faca timp de 3-4 saptamani, neaparat de 3-
4 ori pe zi, spre exemplu: dimineata, dupa pranz si inainte de somn. KUE atentioneaza ca este necesar de
efectuat terapiile in cauza, in stare de relaxare si liniste chiar inainte de somn si in starea de trecere de la
somnul de noapte la desteptare. Pentru ca sa nu se incurce numaratoarea se utilizeaza un siret cu 20-25 de
noduri care se pipaie cate unul la fiecare repetare a textului, se pot folosi si margele (25 bilute in sirag).
Cand apare efectul terapeutic al autosugestiei?
Actiunea benefica pozitiva in cazul respectiv de tratament apare destul de repede, chiar dupa o luna si
jumatate, doua luni de tratament, dar sunt si cazuri in care efectul terapeutic apare mai tarziu (dupa un an,
chiar mai mult).
In ce consta prioritatea acestei metode de psihoterapie?
Avantajele acestei terapii constau in participarea pacientului in procesul de tratament si in intarirea
fenomenului recuperativ, succesiv cu ajutorul formulelor de actiune verbala efectuata de insasi pacient.
Popularitatea acestei metode in special in Franta, Rusia, Olanda se datoreaza si efectului extraordinar pe
baza actiunilor verbale sistematice de lunga durata cu aspect sugestiv foarte benefice atat in tratamentul
proceselor psihice, cat si vegetative.
La care maladii se foloseste aceasta metoda mai frecvent?
Nevrozele, tulburarile psihogene ale organelor interne, isteriile, fricile, incordarea emotionala, educarea
comportamentelor verbale sunt cele mai frecvente patologii pentru care se aplica metodica psihoterapeutica
respectiva.
EXEMPLE DE AFIRMA_II PENTRU O SANATATE DIN CE ÎN CE MAI BUNA
1. Acum eliberez orice mânie din interiorul meu _i organele mele sunt foarte con_tiente de fiecare gând pe
care îl emit.
2. Corpul meu este un slujitor credincios _i _tie cum sa se vindece singur, iar eu îi ofer alimente sanatoase,
gândire curata, eliberez criticile _i constatarile despre al_i oameni.
3. Consum numai alimente care sunt bune pentru corpul meu; iubesc fiecare organ _i celula a corpului meu.
4. În fiecere clipa ma a_tept sa fiu perfect sanatoasa _i îmi îngrijesc corpul oferindu-i tot ceea ce are el
nevoie.
5. Ma eliberez de toate emo_iile negative, de trecut, de sentimentele de vinova_ie, de blocaje, dureri,
disconforturi, toxine, energii negative, programe distructive din copilarie, ma eliberez de exterior, de
dependen_e, de tot ce înseamna vibra_ii joase.
6. Ma vindec. Îi poruncesc min_ii mele sa se dea la o parte _i sa îi permita inteligen_ei naturale a corpului
meu sa îl vindece pe acesta.
7. Corpul meu face întotdeauna tot ce îi sta în putere pentru a-mi crea o stare de sanatate din ce în ce mai
buna.
8. Îmi împart echilibrat via_a între munca, odihna, destindere. Toate aceste aspecte au parte de un tratament
egal din partea mea.
9. În fiecare zi îi mul_umesc universului pentru ca traiesc, pentru o sanatate
Mentala, fizica, sociala, materiala, simt o placere _i bucurie ca pot trai o noua zi.
10. Sunt dispusa sa cer ajutor mereu când am nevoie de el, m-am eliberat de orice mândrie. Optez întotdeuna
pentru o sanatate mentala, fizica, spirituala, materiala, sociala, etc.
11. Am încredere în intui_ia mea _i sunt întotdeuna dispusa sa ascult micul _i devotatul meu prieten interior-
intui_ia.
12. Somnul meu este odihnitor, ma straduiesc ca ultimele gânduri sa fie pozitive ca sa-i permit
subcon_tientului meu sa se odihneasca bine _i ma trezesc în fiecare diminea_a cu afirma_ii pozitive
indeferent ce am de facut în acea zi.
13. Fac cu drag tot ce imi sta in puteri pentru a-mi ingriji corpul si cel pu_in o data pe saptamâna între_in
mentalul printr-o terapie suportiva, eliberez tensiunile printrun masaj senzorial _i între_in circula_ia
periferica prin reflexoterapie; lunar îmi purific corpul prin hidrocolonoterapie, etc.
Toate acestea le fac cu iubire pentru corpul meu drag, care ma serve_te cu atâta devotament.
14. Starea de sanatate perfecta este dreptul meu divin primit la na_tere _i eu solicit acum acest drept.
15. Imi rezerv o parte din timp pentru a-mi ajuta semenii _i con_tientizez ca acest lucru este bun pentru
sanatatea mea _i a celor din jur.
16. Îi sunt recunoscator corpului meu pentru sanatatea din ce în ce mai buna pe care mi-o ofera _i simt ca
iubesc via_a din ce în ce mai mult.
17. Sunt singura persoana care de_ine controlul asupra obi_nuin_elor mele alimentare, asupra
interpretarilor , pe care le eliberez din ce in ce mai mult _i ma pot împotrivi oricând doresc unui aliment
nesanatos - eliberez dulciurile, faina alba, carnea, televizorul _i aleg acest lucru.
18. Apa este bautura mea preferata _i beau din ce in ce mai multa apa ca sa-mi purific corpul _i mintea.
19. Gândurile fericite, care ma fac sa ma simt bine, reprezinta calea cea mai rapida catre o sanatate din ce
în ce mai buna.
20. Îmi aloc cel pu_in o data pe zi câteva minute de medita_ie – o interiorizare _i o conectare la acea parte
a fiin_ei mele care _tie cum sa ma vindece în orice situa_ie a_ fi.
21. Gândurile mele de fericire ma ajuta sa îmi creez mereu un corp sanatos.
22. Inspir profund _i plenar, inspir suflu vie_ii _i ma hranesc cu acesta. Intre_in mereu starea de mul_umire
_i recuno_tin_a fa_a de parin_i _i intregul univers. Smerenia este tovaru_ul meu pretutindeni _i ma
straduiesc sa fac un bine fiecarui om pe care îl întâlnesc.
Mul_umesc pentru ca traiesc.
VI. EVALUAREA MULTIAXIALA -DSM IV
Sistemul multiaxial ne permite aplicarea modelului socio-psiho-social in conditii clinice educationale si de
cercetare.
Folosirea acestui sistem multiaxial faciliteaza o evaluare corecta si sistemica. Acest tip de evaluare pune in
evidenta tulburari mentale si conditii medicale generale, probleme psiho-sociale si de mediu cat si nivelul
de functionare ale acestora.
Utilizarea sistemului multiaxial de catre clinicieni le permite acestora culegerea de informatii multiple pe
care acestia le folosesc la elaborarea planului de tratament cat mai corect si la prognosticarea evolutiei bolii.
Clasificarea multiaxiala a DSM -4 cuprinde 5 axe. O axa reprezinta un segment ce cuprinde un domeniu
diferit de informatii, dupa cum urmeaza:
Axa I – Tulburari clinice .
Alte conditii care se pot afla in centrul atentiei clinice.
Axa II – Tulburari de personalitate. Retardare mentala.
Axa III – Conditiile medicale generale
Axa IV – Probleme psiho-sociale si de mediu
Axa V – Evaluarea globala a functionarii
Axa I – acaeasta axa cuprinde date referitoare la totalul tulburarilor si conditiilor din clasificare cu exceptia
tulburarilor de personalitate si a retardarii mentale care vor fi trecute in Axa II.
- Este de mentionat faptul ca pe axa I se pot trece si alte date aflate in atentia clinicianului.
- Daca un pacient prezinta mai multe tulburari specifice axei I – acestea vor fi trecute toate, dar diagnosticul
principal sau motivul internarii vor fi mentionate primele;
- Daca pacientul prezinta o tulburare pe axa I si pe axa II – atunci diagnosticul principal sau motivul
internarii va fi considerat tulburarea de pe axa I ( exceptie face cazul cand diagnosticul de pe axa I este
clasificat ca „ diagnostic principal”);
- In cazul in care pe axa I nu este prezenta nici o tulburare acest lucru trebuie clasificat ca V 71.09. Daca
un diagnostic de pe axa I este amanat acest fapt va fi codificat 789.9
Axa I cuprinde tulburarile diagnosticate de regula pentru prima data in perioada de sugar, in copilarie sau
adolescenta (excluzand retardarea mentala care este diagnosticata pe axa II)
Axa I exemple:
• Schizofrenie si alte tulburari psihotice
• Tulburari somatoforme
• Tulburari sexuale si de identitate sexuala
• Tulburari de comportament alimentar
• Tulburari afective
• Tulburari anxioase
Axa II – aceasta cuprinde date referitoare la tulburari de personalitate si retardare mentala. Tot aici se vor
semnala elementele dezaptative de personalitate remarcabile si mecanismele de aparare.
- Mentionarea acestor date pe o axa separata se face pentru a nu fi pierdute din vedere la aparitia altor
informatii. Codificarea separata a acestor tulburari de personalitate pe axa II nu trebuie sa ne faca sa credem
ca tratamentul va fi total diferit de cel al tulburarilor codificate pe axa I.
- Daca un pacient are pe axa I si axa II cate un diagnostic iar diagnosticul de pe axa II este diagnosticul
principal sau motivul consultatiei acest fapt se va nota prin indicatia expresa de „diagnostic principal” sau
de „ motiv al consultatiei” dupa diagnosticul de pe axa II;
- Cand pe axa II nu exista nici o tulburare, acest fapt va fi codificat ca V71.09
- Un diagnostic amanat pe axa II va fi codificat ca 799.9;
- Axa II poate cuprinde si elemente dezaptative de personalitate remarcabile care nu satisfac pragul pentru
tulburari de personalitate (nu se va utiliza numarul de cod)
- Utilizarea habituala a mecanismelor de aparare dezaptative vor fi mentionate pe axa II.
Axa II – exemple:
• Tulburari de personalitate paranoida
• Tulburari de personalitate schizoida
• Tulburari de personalitate antisociala
Axa III – aceasta cuprinde raportarea conditiilor medicale generale cu scopul de a ne usura intelegerea sau
tratamentul tulburarii mentale a individului.
- Conditiile medicale generale pot fi in legatura cu tulburarile mentale intr-o varietate de moduri;
- Conditiile medicale generale se pot afla in relatie etiologica directa cu aparitia sau agravarea simptomelor,
iar mecanismul pentru acest efect este fiziologic;
- Daca o tulburare mentala este considerata a fi consecinta fiziologica directa a conditiei medicale generale,
aceasta tulburare va trebui sa fie diagnosticata pe axa I iar conditia medicala generala trebuie inregistrata
atat pe axa I cat si pe axa III.
- Cand un individ are mai mult decat un singur diagnostic relevant pe axa III trebuie raportate toate. Daca
nu este prezenta nici o tulburare pe axa III – „ nici un diagnostic”
- Daca un diagnostic de pe axa III este amanat pana la strangerea de date suplimentare se vor nota „ Axa III
– diagnostic amanat”
Axa III – exemple:
• Maladii infectioase si parazitare
• Neoplasme
• Maladii ale sistemului circulator
• Maladii ale sistemului genito-urinar, etc
Axa IV – aceasta cuprinde problemele psihosociale si de mediu care pot afecta diagnosticul, tratamentul si
prognosticul tulburarilor mentale ( axa I si axa II)
- cand un individ are multiple probleme psihosociale sau de mediu, clinicianul poate nota atatea cate
considera daca sunt relevante;
- Se va utiliza ca cele mai multe probleme psihosociale si de mediu sa fie indicate pe axa IV. In cazul cand
o problema psihosociala sau de mediu se afla in centrul atentiei clinice, aceasta trebuie sa fie inregistrata
pe axa I;
- Pentru o cat mai buna catalogare a problemelor psihosociale si de mediu ele au fost grupate pe categorii
astfel:
• Probleme cu grupul de suport primar
• Probleme in legatura cu mediul social
• Probleme educationale
• Probleme profesionale
• Probleme cu locuinta
• Probleme economice
• Probleme la serviciile de asistenta
• Probleme in legatura cu interactiunea cu sistemul legal/penal
• Alte probleme psihosociale si de mediu
Cand se utilizeaza formularul de raportare a evaluarii multiaxiale clinicianul trebuie sa identifice categorii
relevante de probleme psihosociale si de mediu si sa indice factorii specifici implicati. Cand nu se utilizeaza
formularul de raportare a evaluarii multiaxiale clinicianul poate nota problemele specifice pe axa II.
Exemplu:
- probleme cu grupul de suport primar
- probleme in legatura cu mediul social
- probleme educationale
- probleme profesionale
Axa V – aceasta cuprinde raportul legat de opinia clinicianului asupra nivelului global de functionare a
individului. Aceste date sunt de folos pentru planificarea tratamentului si masurarea impactului sau si
predictia deznodamantului.
- pe axa V – raportarea functionarii globale poate fi trecuta folosint „global assessment of functioning”
(GAF). Aceasta scara urmareste aprecierile referitoare la functionarea psihosociala si profesionala.
- Scala GAF este divizata in 10 categorii de functionare.
- Scorul GAF inseamna alegerea unei singure valori care ne arata cel mai bine nivelul global de functionare
al individului.
VII. ASPECTE PRIVIND ATITUDINILE PARINTE_TI _I DEZVOLTAREA PERSONALITA_II
COPILULUI
Înca de la nastere, copilul intra într-un sistem complex de relatii cu cei apropiati: parinti, frati, rude, mai
târziu prieteni. Fiind tratat cu dragoste sau raceala, rasplatit sau pedepsit pentru faptele sale, copilul
dezvolta la rândul sau anumite sentimente si atitudini fata de persoanele cu care intra în contact. Asimilând
progresiv limbajul, în cadrul aceluiasi system relational, învata totodata sa comunice, folosind metode
oferite de cei din jurul sau. Asistam astfel la dezvoltarea unui complex proces de învatare sociala,
proces care îsi va largi progresiv sfera, pe masura ce se extind si relatiile psihosociale ale subiectului.
-Crescând, copilul va participa – simultan sau succesiv – la viata mai multor grupuri (familial, scolar, de
joaca etc.), formându-si o tot mai complexa retea de relatii interpersonale si asimilând tot mai numeroase
modele si norme de comportament.
Când îsi va alege o profesie, o va face pe baza unor modele si influente preluate tot de la cei din jur, de
regula persoane care au o semnificatie afectiva deosebita sau care se bucura de mult prestigiu.
În concluzie, viata fiecarui om capata continut si semnificatie numai în contextul câmpului sociocultural în
care traieste, sub influenta relatiilor interpersonale pe care le dezvolta si a experientei sociale pe care o
acumuleaza.
Procele psihice subiacente functinarii acestui complex câmp de relatii vor avea continuturi dinamice si
forme specifice de manisfetare într-un anumit cadru sociocultural si istoric. Aceste aspecte, împreuna cu
numeroase probleme derivate constituie principalul obiect de studiu al psihologiei sociale.
Referindu-ne la studiul de fata, care si-a propus sa cerceteze relatia dintre rolurile si atitudinile parentale si
formarea si dezvoltarea copilului, dupa cum a reiesit din cele afirmate mai sus, importanta acestei teme
pentru psihologia sociala deriva tocmai din scopul sau.
O. Lazarescu afirma ca un copil este o farâma de om care cumuleaza sperantele de viitor ale parintilor, este
purtatorul bucuriilor, viselor neîmplinite si nadejdilor viitoare ale acestora ( O. Lazarescu, 25).
Functia familiei, a rolurilor i atitudinilor parentale pe lânga copil, depaseste domeniul cresterii
elementare si pe acela al dobândirii deprinderilor destinate sa asigure confortul si prestigiul
adultului.Familia este locul de insertie a copilului în societate si cultura, constituie mijlocul prin care copilul
este introdus în viata umana si în cadrul în care se elaboreaza personalitatea sa proprie, realizând astfel
socializarea sa primara.
Numeroase trasaturi importante ale personalitatii se constituie dupa masura situatiilor traite de copil în sânul
familei. Atitudinile parintesti, atât cât pot fi ele definite, îi determina pe copii sa se diferentieze unii de altii,
pentru ca particularitatile lor sa se manifeste clar si coerent în comportamentul sau în exprimarile pe care
subiectii însisi le ofera prin unele teste de personalitate. Cu alte cuvinte, atitudinile parintesti au alte
consecinte durabile asupra personalitatii copilului.
Singura atitudine parinteasca valida – luând în consideratie datele oferite de psihologia copilului – este cea
descrisa sub termenul de acceptare, care presupune dragostea din partea parintilor, atentie profunda la
posibilitatile si slabiciunile copilului, respectarea persoanei în formare a acestuia. Aceasta atitudine de
acceptare se manifesta în diferite moduri, dupa vârsta copilului. De asemenea, cei doi parinti sunt implicati
în mod egal în procesul educativ
familial, dar având roluri diferite. Ei sunt indispensabili, însa pot fi substituiti într-o oarecare masura prin
înlocuitori adecvati, daca acestia sunt acceptati de catre copil, fapt care depinde de acceptarea acestuia de
catre parinti. Orice neîntelegere între parinti, ale caror roluri sunt strâns complementare, pune în pericol
sentimentul de siguranta al copilului si armonia dezvoltarii personalitatii sale.
Personalitatea copilului se constituie datorita interactiunii continue dintre factorii externi si cei interni prin
aparitia si dezvoltarea unor elemente bazale ale personalitatii în relatie cu cei din jur si cu achizitii
importante la nivelul experietei de viata ( E. Verza, p. 88).
Deoarece personalitatea începe sa se formeze înca de la nastere, orice achizitie reprezinta o contributie
semnificativa la constituirea sa si pregateste terenul pentru instalarea unor noi caracteristici din ce în ce mai
complexe, ce marcheaza notele distinctive si diferetiatoare ale identitatii personale.
Copilul vine pe lume cu o zestre ereditara bine camuflata sub trasaturi înca nediferentiate. Treptat, ies la
iveala anumite particularitati fizice, fiziologice si psihice, datorita caror începe sa i se contureze
personalitatea. Putem afirma, deci, ca ereditatea constituie premisa, mediul este conditia, iar educatia
reprezinta factorul determinant al dezvoltarii personalitatii umane. Personalitatea este "rezultatul unui
proces evolutiv care începe din primele zile de viata ale copilului, dar care se fundamenteaza pe anumite
structuri biosomatice transmise pe cale genetica, si, deci, preexistente în raport cu structurile psihice în curs
de formare în ontogeneza.
Cei mai multi psihologi sunt de acord sa împarta copilaria în mai multe etape, fiecare dintre ele înglobând
anumite caracteristici care definesc în linii mari personalitatea copilului. Neomogenitatea copilariei si lunga
cale a dezvoltarii personalitatii umane au condus la necesitatea acestei periodizari, tinându-se seama de
nevoile biologice ale organismului si de relatiile cu mediul familial si social. Schimbarea personalitatii de
la o perioada la alta înseamna o restructurare calitativa a particularitatilor psihologice, ceea ce ne ofera
posibilitatea diferentierii unei etape de alta.
Procesele psihosociale implicate în formarea personalitatii copilului
Formarea si evolutia personalitatii sunt strâns legate de trei categorii de procese psihosociale i
socioculturale cu caracter complementar: socializarea, integrarea si învaarea sociala. Bloom afirma ca în
copilarie se dobândeste aproximativ 60% din experienta fundamentala de viata. Un aspect deosebit de
important în acest sens îl reprezinta socializarea copilului. Întrucât în timpul nasterii omul nu este decât o
potentialitate umana, transformarea lui în realitate reclama imperios ca, înca din momentul nasterii, copilul
sa fie angrenat într-un proces de socializare. Geneza sociabilitatii este determinata de formarea culturala a
personalitatii, de aparitia constintei conformarii la regulile si simbolurile grupului din care face parte
individul. Acest proces poarta numele de socializare, în raport cu care individul interiorizeaza normele,
valorile si preceptele grupului social, devenind actor al sistemului. B. Bernstein considera ca socializarea
este ”procesul în cursul caruia un copil dobândeste o identitate culturala determinata si reactioneaza, în
acelasi timp, la aceasta identitate”. Din aceasta definitie reiese faptul ca socializarea implica si o reactie
pozitiva din partea copilului la valorile, conceptiile sau modelele de comportare transmise în vederea
formarii si integrarii sociale.
D. Cristea definea socializarea ca un ”proces psihosocial cu character interactiv, prin intermediul caruia se
transmit si se asimileaza sisteme de valori, norme, modele socioculturale , atitudini, credinte si conceptii,
care sunt caracteristice colectivitatilor si grupurilor de apartenenta”. Fiind un proces care are ca elemente
functionale fundamentale comunicarea si influenta interpersonala si de grup, socializarea presupune
transmiterea, asimilarea, interiorizarea si exercitarea activa si independenta a unor continuturi
socioculturale care reprezinta principiile strcturante ale unei comunitati istoriceste constituita. Aceste
continuturi, odata asimilare, constituie premise esentiala a integrarii si coparticiparii persoanei la viata
sociala în termeni de normalitate acceptata, dupa cum nerealizarea acestui deziderat conduce cel mai adesea
la marginalizare, dezinsertie, respingere sociala, anomie si manifestarea unor atitudini si comportamente
deviate sau antisociale.
Influentele formative care se exercita asupra subiectului în perioada socializarii determina configurarea si
îmbogatirea progresiva a structurilor personalitatii, pe fondul unei activitati instructiv-educative sistematice
si diferentiate în functie de vârsta si de aptitudinile personale. C.Ciofu afirma, ca socializarea debuteaza în
jurul vârstei de un an si poate fi definita ca procesul prin care un individ devine membru al unui grup social.
În timpul acestui proces, care dureaza toata viata, dar cunoaste dezvoltarea maxima între doi si sase ani,
copilul învata normele de comportare în societate, rolurile sociale, sensurile ritualilor, autocontrolul si
autostima.
Functia de socializare revine în primul rând familiei. M. Voinea afirma ca procesul de socializare prin
familie se manifesta în urmatoarele directii:
- copilul învata ca adultii au dorinte, interese, obiceiuri, nevoi si ca este avantajos sa se adapteze acestora;
- copilul învata ca trebuie sa împarta resursele (spatiul, bunurile, jucariile, hrana, timpul si afectiunea
parintilor);
- copilul învata cum este de dorit sa se poarte pentru a fi acceptat, apreciat, recompensat;
- copilul învata sa lupte pentru a obtine un lucru, pentru a-si satisface o dorinta.Socializarea implică trei
forme principale: primară, (de bază), secundară şi continuă ( a adultului).
Socializarea primara are loc în timpul copilariei, atunci când copilul î i fixeaza profund modelele
formative exercitate de parinti, la nivelul structurii sale de personalitate aflate în formare. Copilul învata sa
distinga elementele lumii obiectuale si relationale, dezvoltându-si treptat constiinta propriei identitati.
Socializarea secundara se produce prin activitatea de învatare a normelor care regleaza relatiile copilului
cu egalii sai (frati, surori, prieteni, colegi). Acest tip de socializare îl determina pe copil sa constate ca
rolurile sociale pe care le indeplineste nu au loc întotdeauna într-un climat afectiv si protector. Astfel, în
vreme ce familia socializeaza copilul într-un climat afectiv, scoala si relatiile implicate de ea presupun un
tip de socializare bazat pe neutralitate afectiva.
Socializarea continua intervine pe tot parcursul schimbarilor din viata adultului,în masura în care acesta îsi
schimba valorile, atitudinile, comportamentele, dobîndind noi experiente de viata si asumîndu-si noi roluri
sociale.
E. Sanciulescu, plecînd de la concluziile formulate de o serie de cercetatori, evidentiaza faptul ca în familia
traditionala, parintii apartinând unor categorii socio-economice diferite transmiteau copiilor lor valori la fel
de diferite: astfel, în clasele mijlocii si superioare erau valorizate autonomia si stapînirea de sine, imaginatia
si creativitatea, în timp ce în clasele inferioare accentul era pus pe ordine, curatenie, obedienta, respect al
vîrstei etc. În timp ce parintii apartinând claselor superioare si mijlocii valorizau reusita scolara, ca
mijloc de ascensiune sociala (trasmitînd copiilor "sindromul de reusita"), cei din clasele de jos transmiteau
mai degraba un "sindrom al esecului", educatia lor fiind dominata de pasivitate si fatalism.
Din aceasta perspectiva, uniformitatea socializarii se refera la convergenta modelelor culturale transmise la
fiecare din cele trei nivele: clasa superioaaara / clasa mijlocie / clasa inferioara. În societatea traditionala
exista o scara valorica mult mai mare, spre deosebire de societatile contemporane unde, la acelasi nivel
(clasa superioara) gasim forme diferite de socializare, valori diferite, atitudini si comportamente uneori
contradictorii, toate acestea datorita faptului ca prezentul a impus un nou tip de cultura, cultura prefigurativa
(vârstnicii învata alaturi de / de la tineri) .
Referindu-se la societatea româneasca traditionala, E. Stanciulescu afirma ca, din orice categorie sociala
faceau parte, copiii participau de facto la exercitarea puterii, ori de câte ori era în joc un aspect al vietii
familiale care îi includea, chiar daca de jure nu li se recunostea acest drept. Atât timp cat se purtau cum
trebuie (cum o cerea situatia si nu cum o impunea o norma precisa), familia nu exercita decât rareori o
influenta explicita, de întarire, asupra lor.
Daca acceptam acest punct de vedere,afirma C. Ciuperca, atunci putem considera ca România se afla "cu
un picior în modernitate", ea folosind deja modelul socializarii de mai târziu.
Din perspective socializarii în functie de sex, familia traditionala a favorizat accentuarea constientizarii
diferentelor dintre sexe, întrucât punctele de convergenta între cele doua modele educationale erau destul
de putine. Baietii erau socializati astfel încât sa devina activi, ostili si agresivi. .Fetele, însa, erau blamate
sau pedepsite pentru comportamentul lor agresiv, dar recompensate daca erau supuse si politicoase. Chiar
si cu ajutorul jucariilor, cele doua sexe erau influentate sa se îndrepte spre anumite profesii, lucru care se
mai întampla si în zilele noastre.
Socializarea în familia traditionala avea loc prin câteva procese de învatare, ce întareau sentimental
apartenentei la un sex, sentiment ce pune la baza lui mai mult diferentele dobîndite si mai putin diferentele
prescrise. Cele mai importante procese de învatare sunt: imitatia diferentiala, întarirea diferentiala
i auto-socializarea.
1) Imitatia diferentiala
Acest process de învatare pleaca de la premise ca la copii exista tendinta de a imita modelele de acelasi sex,
în mai mare masura decât pe cele de sex opus, deoarece copiii sunt mai tentati sa imite pe cineva perceput
ca fiind similar cu ei. Însa parinii apartinând societatii traditionale nu interveneau deloc în acest proces, ba
chiar erau convinsi ca baiatul va deveni barbat adevarat doar imitându-si tatal, iar fetita o femeie veritabila,
identificându-se numai cu mama.
În general, nu erau doar convinsi de acest lucru, ci si mândri, copilul devenind matur abia atunci când era
capabil sa imite modelul oferit de parintele de acelasi sex.
2) Întarirea diferentiala Se considera ca parinii, profesorii, prietenii întaresc comportamentele specifice
sexului copilului si raspund negative la comportamentele nepotrivite sexului. Societatea tradiionala nu
numai ca impunea copiilor sa preia comportamentele de rol ale parintilor de acelasi sex, dar, în acelasi timp,
valoriza negativ orice încercare a copilului de a imita gesturi, de a adopta comportamentele considerate ca
apartinând modalitatilor de manifestare ale celuilalt sex.
3) Auto-socializarea
L. Kohlberg arata ca acest proces de învatare pleaca de la ipoteza potrivit careia odata ce copilul s-a
identificat, el cauta în mod activ informaii despre modul cum femeia / barbatul trebuie sa se poarte. Însa
societatea traditionala oferea doua modele distincte de comportament, cu care copilul trebuie sa se identifice
sau nu, plecând de la sexul pe care acesta îl are. Ceea ce vede în familia de apartenenta, vede si în celelalte
familii, societatea traditionala fiind unitara si convergenta în privinta adoptarii celor doua modele distincte
de comportament, proprii celor doua sexe.
Ca o concluzie, relatia parinte-copil în familia traditionala era în general bazata pe întelegere si acceptare
si nu pe conflict si negare, convergenta valorilor, respectul fata de norme si obiceiuri, linearitatea rolurilor
generând si / sau permitând o socializare lipsita de tensiuni si divergente.
În familia moderna, pe de alta parte, relatia parinte-copil are cu totul alte coordonate comparativ cu cele
existente în familia traditionala. Conceptiile privind relatia parentala au evoluat semnificativ, rezonant
tranzitiei treptate a familiei de la traditional la modern.
Din aceasta perspectiva, E. Duvall evidentiaza existenta a doua tipuri de modele materne, si anume: modelul
mamei traditionale (ce impune prin perseverenta si rigiditate) si modelul mamei moderne (axat pe
dezvoltarea capacitatilor instructiv- formative ale copiilor, în conditiile unei libertati si flexibilitati
crescute).
Analog, E. Elder a identificat modelul tatalui traditional (care asigura educatia copiilor de pe pozitia celui
care are întotdeauna dreptate si ultimul cuvânt în orice problema) si modelul tatalui modern (ce foloseste
mai putin metodele punitive-restrictive).
Din combinarea celor patru modele rezulta patru tipuri de familii, care sintetizeaza trecerea de la
socializarea rigida si autoritara la cea flexibila si îngaduitoare, si anume: familia traditionala (alcatuita din
doi parini traditionali), doua forme de tranzitie (un parinte traditional si unul modern) si familia moderna.
Nici familia traditionala, dar nici cea moderna nu asigura însa o socializare echilibrata, aceasta fiind posibila
mai curând în cadrul celor doua forme de tranziie, în care unul din parinti compenseaza cu traditionalismul
sau modernitatea celuilalt.
Pentru a evidentia caracteristicile socializarii în familia moderna si consecintele relatiei parinte-copil asupra
viitorului matur, C. Ciuperca a urmat doua directii, si anume: (a) prezentarea caracteristicilor generale ale
procesului de socializare si (b) abordarea socializarii din perspective celor doua sexe, pentru a observa în
ce masura contribuie aceasta la adâncirea prejudecatilor si stereotipurilor legate de identitatea sexuala si
asumarea viitoarelor roluri familiale.
Socializarea implica procese similare de identificare si diferentiere.
Identificarea e un process psihologic prin care un subiect asimileaza un aspect, o caracteristica, un atribut
al altuia si se transforma (total sau partial), pe baza modelului respective. Din acest punct de vedere,
personalitatea se constituie si se diferentiaza printr-o serie de identificari.
Conform E. Stanciulescu, parintii constituie pentru copii prezente simbolice esentiale, ei fiind primele
repere semnificative ale procesului de autoidentificare / autodiferentiere a sinelui. Aici intervin doua puncte
de vedere distincte. Orice copil, indiferent de sex, este supus unei puternice influente materne. Însa un copil
învata sa devina matur prin identificarea cu parintele de acelasi sex si, mai târziu, prin identificarea cu
persoanele reprezentative ale aceluiasi sex din jurul sau.
Baiatul este obligat sa se detaseze de mama lui, sa se apropie de tatal lui si sa faca sa functioneze un
mecanism de identificare în legatura cu aceasta din urma. Mediul rural permite o identificare mai usoara,
pentru ca baiatul vede cum tatal sau îsi exercita meseria de barbat. Mediul urban nu favorizeaza aceasta
identificare, iar adolescentul trebuie sa se descopere pe sine si sa devina un adult "împotriva" tatalui sau
(urmeaza alta meserie, adopta alte valori etc.). În acest caz, apare mai viabila teza potrivit careia baiatul
sesizeaza superioritatea paterna printr-un sentiment de rivalitate.
Chiar daca se manifesta sau nu acest sentiment, cercetarile psihologice subliniaza ca, pentru dezvoltarea
identitatii masculine, despartirea de mama este esentiala. A-ti descoperi propria identitate sexuala, afirma
E. Leonelli înseamna a imita modelele sau modurile de a proceda, de a gandi si de a simti ale unei alte
persoane de acelasi sex. De aceea, un baiat care nu are alaturi de el un barbat adult are dificultati în a se
identifica în cadrul sexului lui. Prin urmare, baietii fara tata vor avea o identitate de sex confuza si capacitati
mai reduse de expresie. Aceasta concluzie a avut un impact considerabil, luând în consideratie faptul ca au
aparut puncte de vedere potrivit carora optiunea homosexuala la baieti ar deriva mai mult dintr-o atasare
împiedicata fata de tata, decât din dominatia materna, cum se teoretizase anterior. Pe de alta parte, fata
poate face sa functioneze un mecanism de identificare fara sa se detaseze de mama sa.
Poate acesta este si unul din motivele pentru care fetele se maturizeaza mai devreme decât baietii .
Aceeasi idee o regasim si la E. Stanciulescu care cosidera ca sentimental copilariei masculine are o durata
mai mare decât acela al copilariei feminine: baietii sunt mai vulnerabili si mai greoi în întelegerea /
asimilarea ordinii sociale adulte.
Greutatile pe care le întampina fata în procesul de identificare se leaga de rolul pe care nu îl mai accepta si
pe care îl vede de la mama sa (gospodina, imobila, pasiva etc). Exista, deci, si ideea potrivit careia cu cât
fata creste, cu atât identificarea cu mama ei nu mai apare ca o solutie satisfacatoare. Acest lucru se întampla
în special în familiile unde tatal este perceput ca având autoritate iar, pentru a domina, fata trebuie sa se
identifice cu el. Daca nu va reusi, ea va suporta superioritetea paterna cu o admiratie neputincioasa .
Un rol important îl are si reactia tatalui fata de propria sa fiica. De exemplu, daca fata seamana din punct
de vedere fizic cu mama sa, care este foarte feminina, atunci tatal va avea tendinta sa o trateze ca pe o
femeie. Dar daca tatal nu are un fiu, iar fata sa are o constitutie viguroasa si robusta, atunci el va fi tentat sa
o trateze ca pe un baiat . În general, o fata care are surori se formeaza altfel decat o fata care are frati. Un
baiat aparut dupa doua fete are putine sanse sa fie neglijat. Daca ar fi precedat, însa de doi baieti, ar putea
fi socotit ca o deceptie. Tot asa, un baiat care are numai frati poate ajunge sa se simta strain de tot ceea ce
este femeiesc, ramânând toata viata stângaci într-un mediu populat de femei.
În concluzie, numarul si sexul copiilor usureaza sau îngreuneaza semnificativ procesul de identificare al
fetei sau al baiatului cu parintele de sex opus. Indiferent de numarul copiilor, pentru obtinerea unei identitati
autentice sunt necesare mai multe etape:
- atasarea fata de mama;
- îndepartarea de mama;
- atasarea fata de tata;
- îndepartarea de tata;
care îl ajuta pe om sa-si descopere "esenta proprie".
În procesul socializarii,copiii nu se identifica cu parintii,ci îsi formeaza ei comportamente proprii. Conform
acestei teorii a dezvoltarii cognitive, propusa de L. Kohlberg, identificarea sexuala apare ca fiind un produs
al cautarii efective a identitatii proprii. Aceasta deoarece înainte ca un copil sa se identifice cu o alta
persoana, el trebuie sa dispuna de anumite judecati despre natura caracteristicilor sale distincte .
De exemplu, baietii nu devin barbati pentru ca se identifica sau îsi imita tatal, ci se identifica cu tatal lor
pentru ca realizeaza ca sunt baieti. Ei îsi constientizeaza apartenenta sexuala si se comporta ca atare. Aceasta
teorie, desi recunoaste rolul active pe care copiii îl au în procesul identificarii lor sexuale,desi accentueaza
importanta diferentierii, neglijeaza semnificatia invatarii sociale a sex-rolului.
Indiferent de punctual de vedere adoptat, este important de sesizat ce vede copilul la parintele cu care se
identifica sau nu, prin ce vrea el sa se diferentieze si ce impact are acest proces asupra raportului parinte-
copil .
Astfel, copilul observa mai întâi cum parintii cauta sa-l faca sa gândeasca si sa actioneze în antinomii. De
exemplu, printre primele lucruri învatate de un copil sunt deosebirile dintre curat-murdar si dintre
permisinterzis.
Însa ceea ce e considerat curat si permis versus murdar si interzis variaza mult de la o societate la alta sau
chiar între familiile dintre aceeasi societate .Constientizarea diferentelor îl determina pe copil sa îsi creeze
propriul lui sistem de valori.
Apoi, copilul sesizeaza, odata cu iesirea în exteriorul familiei, ca parintii cad în una din cele doua extreme:
hiperprotectie sau libertate totala. În ambele cazuri, copilul doreste sa-si afirme individualitatea, dorinta
generata de fustrare (în primul caz) sau de permisivitate (în cel de al doilea caz). Daca diferentierea nu este
posibila pot aparea consecinte grave mai târziu. De exemplu, se considera ca 62% din divorturi sunt cauzate
de hiperprotectia materna asupra barbatilor, urmarea unei prea strânse legaturi dintre mama si fiu .
Majoritatea cercetatorilor conchid ca elementele contradictorii cele mai vizibile în raportul dintre generatii
apar în perioada adolescentei, pentru ca atunci intervin modificari importante, datorita resocializarii care
are loc. Se renunta la vechile norme si valori (ce constituisera un dat pâna la acea vreme) si se însusesc
altele noi ( datorita vointei proprii, individuale). Ca atare, se manifesta tot mai acut tendinta de afirmare a
propriei personalitati, de individualizare, de personalizare.
Adolescentul se comporta ca si cum ar reprezenta punctual central al vietii, dorind sa atraga atentia asupra
sa, sa socheze prin faptul ca e unic si nonconformist. El cauta sa fie original si sa stârnesca admiratia în tot
ce face, plecând de la gesturi si limbaj si ajungtnd la vestimentatie sau chiar la modul cum îsi semneaza
numele. Dorinta de libertate si armonie este tot mai mare si ea sporeste odata cu vârsta. Pe masura ce apar
primele iubiri, adolescentul se închide si mai mult în lumea constrita de el si orice încercare de a patrunde
în interiorul ei determina atitudini negative, mia ales daca aceasta simte ca propriile sentimente îi sunt
ridiculizate si contestate. Se observa, deci, ca la vârsta adolescentei copilul apartinând familiei moderne
tinde sa se comporte în doua maniere fata de parinti: contra lor sau îndepartându-se de ei. În primul caz,
el considera ca parinti nu-l înteleg si se decide sa " lupte", dovedindu-le ca poate reusi si fara ajutorul lor,
dar aplicând o alta mentalitate si o alta scala de valori.
În al doilea caz, copilul nu lupta, dar îsi construieste o lume a sa, se izoleaza fata de parinti si îi accepta în
jurul sau doar pe cei care-l înteleg. Din aceasta perspectiva putem concluziona ca societatea contemporana
este macinata de contradictii interpersonale, iar aceasta capata accente suplimentare când este vorba de
generatii diferite. Se poate afirma cu un grad mare de certitudine ca raporturile intergenerationale moderne
sunt caracterizate de o conflictualitate ridicata, neîntâlnita în societatea traditionala, marcata de conformism
si constrângere. Cautând o explicatie, C. Ciuperca considera ca un posibil punct de plecare îl constituie
faptul ca deosebirile între generatii sunt determinate de schimbarile intervenite în dezvoltarea
psihosomatica a individului contemporan, cu deosebiri la vârsta tânara.
Debutul mai timpuriu al adolescentei, apartinea pubertatii la o vârsta mai mica, extinderea limitelor
superioare ale tineretii, toate constituie particularitati ce influenteaza relatiile între generatii. O alta cauza
ce accentueaza decalajul dintre dezvoltarea personalitatii individului, maturizarea sa biopsihica si
intelectuala si integrarea în societate este data de prelungirea scolaritatii. Nu trebuie ignorate nici
modificarile ce au intervenit în ierarhia trebuintelor. De multe ori, adolescentul adopta nevoi caracteristice
statutului de adult, dar acestea ori nu sunt identice, ori sunt asumate necorespunzator.
De cele mai multe ori, divergentele între generatii îsi au originea în lipsa de interes pentru problemele cu
care se confrunta adolescentul. Din lipsa de timp, din indiferenta sau chiar din motive ridicole ( de exemplu,
unii adulti considera ca tinerii nu vor accepta argumente lor si, ca atare, nici nu mai deschid discutii ce ar
putea induce divergente de opinii), adultii ignora sa abordeze anumite aspecte ale vietii si realitatii sociale.
Iar atunci când se hotarâsc sa o faca este, de obicei, prea târziu, caci contradictiile sunt deja amplificate .
Analizând aceste aspecte, a ajuns la urmatoarea concluzie: daca societatea ar fi relativ stabila, cu valori
bazate pe continuitate temporala, transferul de cultura nu ar ridica probleme deosebite. Însa societatea
contemporana se caracterizeaza prin discontinuitate valorica, ceea ce afecteaza stabilitatea si conduce la
dificultati în comunicarea sau întelegerea dintre membrii familiei, promovând o stare de incertitudine
reflectata în raporturile dintre generatii. Aceasta stare de incertitudine este accentuata de trecerea de la o
societate închisa, orientata spre supravietuire, la una deschisa orientata spre dezvoltare, trecere ce a implicat
o serie de efecte perverse si a generat situatia de ambiguitate existanta astazi.
În ceea ce priveste România, principalul efect al evenimentelor din 1989 în acest sens îl constituie ruperea
procesului de socializare. În perioada totalitarista, singurul vector care mai efectua o socializare fireasca
era familia. Familia devenise o sera care te apara de sistem. Aceste rol al familiei a fost distrus în 1990,
când strada a devenit vectorul principal de socializare. Acum relatia parinte-copil se bazeaza pe alte
principii, comparativ cu cele care guverneaza familia traditionala. Copiilor îsi iau / li se acorda mai multa
libertate, mai multa autonomie, mai multa responsabilitate, separarea devenid o problema fireasca.
Privind socializarea din perspectiva celor doua sexe, C. Ciuperca afirma ca desi influentele traditionale au
ramas, ele s-au modificat în mare masura. În aceasta ordine de idei, s-au modificat considerabil patru axe
pe care multi sociologi le-au considerat a fi baza diferentei de socializare a celor doua sexe. Prima dintre
ele este axa sedentarism-mobilitate. În trecut, fetele erau încurajate sa ramâna sedentare, iar baietii sa
devina mobili. Aceste caracteristici traditionale s-au destramat progresiv. În zilele noastre, fetele se lovesc
de toate problemele pe care le ridica mobilitatea si îsi formeaza o perspectiva mult mai larga, dorindu-si
mai mult de la ea.
Strâns legata de aceasta axa este si axa public-privat, care a suferit si ea numeroase modificari. Progresiv,
s-a renuntat la ideea ca femeile actioneaza (doar) în spatiul privat, ceea ce a generat schimbari în procesul
socializarii celor doua sexe.
Axa pasiv-activ se supune aceluiasi proces de transformare. Fetele sunt învatate sa devina active, sa renunte
la pasivitatea traditionala care, aplicata la conditiile societatii contemporane, le-ar fi izolat, le-ar fi frustrat.
În fine, numeroase schimbari a suferit si axa dependenta- autonomie.
Fetele sunt educate astfel încat sa poata depasi stadiul de dependenta fata de sexul opus si sa devina tot mai
libere în optiunile lor de viata.
Dupa cum se poate observa, socializarea fetelor a devenit din ce în ce mai complexa si dificila. Si aceasta
nu atât pentru ca ar implica eforturi sau costuri foarte mari, ci din cauza faptului ca trebuie înlaturata o
mentalitate care a facut din femeie o fiinta sedentara, pasiva si dependenta, ce-si limita viata doar la spatiul
privat.
În ceea ce priveste socializarea baietilor, se merge în continuare pe linia mobilitate-activism- autonomie,
actionând cu preponderenta în spatial public. Nu au intervenit schimbari de fond, modificarile care au aparut
tinând de constientizarea faptului ca baietii trebuie sa devina mai expresivi si nu doar instrumentali,
accentuând si latura afectiv-emotionala, nu doar cea economica.
Învăţarea socială este o activitate complexă, complementar şi indisolubil legată de procesul socializării,
reprezentând totalitatea proceselor psihoindividuale şi activităţilor psihosociale prin intermediul căror se
asimilează
ansamblurile de cunoştinşe, norme şi modele sociale specifice unei comunităşi, generând pe această cale
moduri specifice de gândire, simţire şi acţiune.
Învăţarea socială presupune nu numai asimilarea cognitivă a unor conţinuturi de natură socială, ci şi
interiorizarea acestora, adică realizarea unor complexe de natură cognitivă, afectivă şi motivaţională, care,
odată formate, vor acţiona ca factori interni în determinarea atitudinilor şi comportamentelor prosociale.
De calitatea şi eficienţa procesului de învăţare va depinde nemijlocit atât nivelul de socializare şi integrare
socială a membrilor, cât şi coeziunea şi funcţionalitatea generală a comunităţii căreia aparţine .
Învatarea sociala reprezinta o forma speciala de învatare umana, discriminativa, care se distinge printr-o
nota emotionala, de participare afectiva a subiectului la însusirea comportamentului social si care se
efectueaza fie pe cale observationala (dupa model), individual asistând la experienta altor persoane, fie în
procesul interactiunii nemijlocite a indivizilor în grup ori în conditiile exersarii individului asistat de altii,
ca învatare în public si, deci, sub influenta prezentei celorlalti. Aceasta învatare se realizeaza prin :
-conditionare sociala directa;
-conditionare indirecta- prin limbaj- cuvinetele continând sensuri placute ori neplacute pentru subiect si
trezindu-i astfel o atitudine emotionala, care apoi e atasata obiectului, situatiei sau evenimentului pe care îl
desemneaza cuvântul respectiv .Printr-o asemenea conditionare indirecta verbala se însusesc în genere
prejudecatile, zvonurile si stereotipurile sociale. Învatarea sociala observaionala, în care cel care învata
participa emotional, sta la baza multor conduite afective de aparere ale individului. Foarte multe dintre
experientele sociale învatate se bazeaza pe mecanismele conditionarii umane operante, pornind de la o
motivatie a individului. Prin continutul sau, învatarea sociala este învatare de experiente umane, de roluri
si comportamente sociale, de relatii sociale, semnificatii si valori. Învatarea sociala are la baza o motivatie
sociala individuala si de grup, data de nevoia de mutualitate, trebuinta unui statut social ridicat, dorinta
autorealizarii si de autodepasire, angajarea în atingerea scopurilor colective etc.
Învatarea sociala a indivizilor este reglata si controlata în grup prin fenomenul comparatiei sociale,
raportând performantele învatarii fiecaruia la rezultatele indivizilor concret existenti, ca si la modelul grupal
etalon generalizat, functionând ca reper social, ca model ideal.
Factorii întaritori în învatarea sociala sunt aprobarea grupala, recompensele morale, lauda, recunosterea,
acceptarea si promovarea sociala a indivizilor. Învatarea sociala se distinge prin efectele sale psihosociale
asupra personalitatii indivizilor, ca si asupra relatiilor din grup. Ea poate fi învatare competitiva sau
cooperativa, cu sarcini invidviduale sau colective, de participare ierarhica sau cu efort egal distribuit si cu
tot atâtea consecinte deosebite în dezvoltarea psihica si sociala a celor ce învata .
BIBLIOGRAFIE
Allport, G.W. – Structura si dinamica personalitatii, EDP,Bucuresti,1981;Birch, A. – Psihologia dezvoltarii
, Ed. Tehnica , Bucuresti 2000,Holdevici I., Elemente de psihoterapie, Bucuresti, 1996 Holdevici I.,
Psihoterapia, Bucuresti, 1993 Holdevici I., Autosugestie si relaxare, Bucuresti, 1995 Holdevici I., Vasilescu
V.P., Psihoterapia un tratament fara medicamente, Ed. Ceres, Bucuresti, 1994 Mitrofan I., Psihoterapia
experientiala, Bucuresti, 1997 Dolto F., Psihanaliza si copilul, Bucuresti, 1993 Holdevici I., Sugestiologie
si terapie sugestiva, Ed. Victor, Bucuresti, 1995 Gheorghiu V., Hipnoza- realitate si fictiune, Ed. Stiintifica,
Bucuresti, 1997 Gheorghiu V., Ciofu I., Sugestie si sugestibilitate, Ed. Academiei R.S.R., Bucuresti, 1981.