Dictatura lui Carol al II-lea

Carol al II-lea de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 3 octombrie 1893, Sinaia - 3 aprilie

1953, Estoril, Portugalia), rege al României, membru de onoare al Academiei Române
din 17 mai 1921. Carol al II-lea a fost cel mai controversat rege al României, actele sale
politice şi din viaţa personală generând numeroase dispute în opinia publică şi pe scena
politică. A renunţat de trei ori la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei, timp în
care relaţiile sale amoroase au devenit subiect de controversă publică. Carol a ştiut cu
foarte mare abilitate să folosească lipsa de autoritate a Regenţei şi divergenţele dintre
partidele politice pentru a reveni pe tronul României.
Carol era fiul cel mare al regelui Ferdinand I şi al Mariei de Edinburgh, fiind aşadar în
drept să urce pe tronul României după decesul tatălui său. În primii ani de şcoală este
pregătit de profesori precum Nicolae Iorga, sau Gheorghe Murgoci. Este absolvent al
Şcolii militare din Bucureşti. După susţinerea bacalaureatului în anul 1912, este trimis să
studieze la Academia Militară din Potsdam. A trecut prin toate gradele militare, de la
sublocotenent (1908) la general în anul 1923. Odată cu urcarea pe tron a tatălui său (27
septembrie 1914), Carol devine principe moştenitor, iar două luni mai târziu, devine
senator de drept în Reprezentanţa Naţională.
Cel mai controversat rege al României este, cu siguranţă, Carol al II-lea. Acesta se face
vinovat, în opinia multor istorici, de dezmembrarea statului român la începutul celui de-al
Doilea Război Mondial si de instaurarea primei dictaturi din România secolului XX.
Carol al II-lea a fost rege al României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940, când a
trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său Mihai. Carol este fiul cel mare al
regelui Ferdinand al României și al soției sale, Regina Maria. Monarhul a fost cunoscut
pentru aventurile sale romantice mai mult decât pentru calitățile sale de conducător
național. Carol s-a căsătorit pentru prima oară la Odessa, Ucraina pe 31 august 1918, în
contradicție cu statutul casei regale, cu Ioana Maria Valentina Lambrino, (“Zizi”
Lambrino) (1898-1953), fiica unui general român; căsătoria a fost anulată prin sentință a
Tribunalului Ilfov în 1919 dar relația dintre cei doi a continuat și ulterior s-a născut un fiu
considerat ca ilegitim, Mircea Gregor Carol Lambrino. Carol s-a căsătorit, la Atena,
Grecia (10 martie 1921) cu Prințesa Elena a Greciei și Danemarcei. Din această căsătorie
s-a născut pe 25 octombrie 1921, Prințul Mihai.
Regimul lui Carol al II-lea s-a caracterizat printr-o mare instabilitate și incoerență: în
intervalul 10 februarie 1938 – 6 septembrie 1940, s-au perindat la cârma țării 6 guverne,
ceea ce face ca în cei 22 de ani de existență a României Mari să se succeadă 29 de
guverne și 20 de prim-miniștri.Constituția din 1923 a fost suspendată iar la 27 martie
1938 a fost promulgată o nouă Constituție care îi dădea posibilitatea monarhului să
guverneze până la detaliu, încălcând principiul „Regele domnește dar nu guvernează“.
Parlamentul, Guvernul și chiar puterea judecătorească au fost subordonate regelui Carol
al II-lea.
Politica de reconciliere promovată de Carol al II-lea în interior (față de legionari) și în
exterior (față de Axă) nu a salvat țara de izolare. Ungaria, stimulată de acceptarea
ultimatumului sovietic de către România, a început să agite în termeni categorici
problema Transilvaniei, iar Hitler l-a sfătuit la 3 iunie pe rege, să înceapă negocierile cu
Ungaria și Bulgaria în problema revizuirilor teritoriale. Tratativele de la Turnu-Severin
(16-24 august) nu au condus la rezultatul dorit de partea maghiară ceea ce a determinat ca
miniștrii de externe ai României și Ungariei să fie convocați la Viena pentru ziua de 29
august, unde li s-a comunicat că Ribbentrop și Ciano (miniștrii de externe german și
italian) și-au asumat rolul de „arbitri“.
La 30 august 1940, României i s-a impus DICTATUL DE LA VIENA, act prin care a
fost desprinsă din trupul țării o suprafață de 43.493 km2 cu o populație de 2.667.000
locuitori, din care 50,2% erau români, 37,1% maghiari și secui, iar restul germani, evrei
și de alte naționalități. În teritoriul cedat Ungariei, avea să se manifeste un val de teroare
împotriva românilor, culminând cu monstruoase crime, expulzări, revizuirea reformei
agrare din 1921, desființarea de școli, biblioteci, teatre, asociații culturale, biserici și
parohii românești iar rețeaua școlară a fost redusă considerabil.