Cuprins:

Obiectul și problematica sociologiei.........................................

Tema 1: Obiectul și problematica sociologiei

Domeniul sociologiei este realitatea sociala in procesualitatea devenirii si

stabilitatii ei.

Sociologia studiaza realitatea sociala dincolo de modul cum se exprima ea in

aspectele particulare.

Concret, obiectul de studiu al sociologiei il constituie studiul colectivitatilor

umane si al relatiilor interumane din cadrul acestora, precum si
comportamentul uman in interiorul grupurilor si comunitatilor umane.

Finalitatea sociologiei sta in explicarea si intelegerea structurii si functionarii

realitatii sociale. Ea urmareste cunoasterea stiintifica a societatii globale.

Sociologia permite observarea si reflectarea asupra vietii sociale, descoperirea

disfunctionalitatilor si crizelor sociale de la nivelul individului si comunitatilor
umane de posibilitatea de a gasi solutii la problemele cu care se confrunta societatea

Sociologia este o ramura a stiintelor sociale relativ recenta, a carei

recunoastere oficiala si institutionalizare s-a facut la cumpana secolelor XIX si XX.

In aceasta perioada revolutia industriala a produs prin industrializare,

profesionalizare si rationalitate stiintifica si economica schimbari sociale fara
precedent, concretizate atat:

Ø in aparitia unor fenomene sociale total necunoscute, precum:

- migratia, instrainarea si depersonalizarea, cat si

Ø in intensificarea si extinderea la nivel de societate a fenomenelor

sociale cunoscute, precum: saracia, exploatarea, devianta, prostitutia,
divortialitatea, nasterile ilegitime, criminalitatea si sinuciderea.

Schimbarile produse au avut consecinte profunde asupra functionalitatii

societatii si a vietii oamenilor, situatie ce a impus nevoia cunoasterii prin:

observatie, descriere, explicatie si predictie atat a fenomenelor respective, cat

si a structurilor, institutiilor si grupurilor sociale care le-au determinat.

Astfel a inceput sa se constituie stiinta despre societate, sociologia ca stiinta

de sine statatoare strans legata de schimbarile social-economice profunde petrecute
in societatea europeana, fiind o incercare de raspuns la problemele ridicate de aceste
schimbari.
 Auguste Comte a afirmat ca sociologia este stiinta preocupata de cunoasterea
realitatii sociale, distinct de biologic si organic. A elaborat o ierarhie a stiintelor in
care iar sociologia - o considera ca fiind cea mai complexa.

Herbert Spencer (1820-1903), un alt fondator al sociologiei. In conceptia sa

societatea este analoga organismului biologic. Institutiile sociale (familia, religia,
statul etc.) sunt asemanator structurate cu organele corpului uman precum: inima,
ficat, creier etc. Evolutia societatii are loc identic cu evolutia organismului.

Dupa el evolutia sociala este divergenta si nu lineara si in anumite contexte

sociale si culturale ea inregistreaza procese de regres si stagnare, un proces de
supravietuire a celui mai puternic.

Durkheim (1858-1916) . A fost preocupat de ameliorarea starii sociale, de

realizarea ordinii si consensului social, de modul cum rezista (dureaza) societatile in
timp, de descoperirea factorilor care asigura functionarea acestora. cel care va
formula regulile si principiile metodologice ale sociologiei.

Astfel, societatea este un complex de fapte sociale. Nici unul din aceste fapte
sociale nu este intamplator si nu poate fi explicat de sine statator.

Astfel, faptul social se delimiteaza in mod clar de faptul biologic, fiind

reprezentare sau actiune si de faptul psihic, fiind exterior individului, impunandu-i-
se cu o forta de constrangere Faptele sociale se diferentiaza si in fapte normale si
fapte patologice, aceasta clasificare avand la baza tot criterii statistice. Faptele
normale sunt caracteristice majoritatii indivizilor in timp ce faptele patologice sau
apar la un numar relativ restrans de indivizi si au o conditionare spatio-
temporala..Explicatia faptului social trebuie sa fie de ordin cauzal, aceasta cauza
fiind tot din mediul social si nu din cel psihologic sau biologic, iar functia pe care o
indeplineste trebuie sa fie tot din mediul vietii sociale.O alta necesitate pe care
metoda o impune este cercetarea din punct de vedere statistic a faptelor sociale,
precum si stabilirea de corelatii intre diversele tipuri de fapte sociale.Studiul
realitatilor sociale arata ca anumite procese, institutii si fenomene sociale precum:
familia, stratificarea sociala, raporturile dintre componentele societatii, mecanismele
de functionare a societatii au devenit obiect al unor anumite discipline stiintifice
numai dupa constituirea sociologiei ca stiinta.Intrucat obiectul sociologiei cuprinde
o arie de probleme de mare diversitate si complexitate, s-a conturat prin diferentierea
si aprofundarea investigatiei stiintifice, un sistem de discipline sociologice precum :

- sociologia familiei, sociologia comportamentului deviant, sociologia copilului,

sociologia tineretului, sociologia morala, sociologia educatiei, sociologia muncii,
ș.a.

Sociologia incearca sa raspunda provocarilor agentilor sociali si cerintelor realitatii

sociale.
 Tema 2: Sistemul social

Conceptul de sistem social

Laureatul premiului nobel pentru economie, Friedrich von Hayek, referindu-se la

sistemele socialespunea că ordinea socială cum ar fi legea, limba şi pieţele sunt
nişte „rezultate ale acţiunii umane, ci nu un proiect uman”. Această afirmaţie ne
duce cu gândul la ideea că, în spatele tuturor fenomenelor sociale nu stă un individ
sau un grup social, ci o totalitate de acţiuni care au loc în cadrul unu
i sistem extrem decomplex cum este societatea. Societatea este prin excelenţă un
sistem deschis, dinamic care se autoreglează.
Sistemul este un întreg, ale cărui elemente se află în relaţii determinate unele faţă
de altele, formând o unitate distinctă,cu însuşiri ireductibile la cele ale părţilor
componente.

La modul general spus, prin sistem se înţelege omulţime de obiecte care acţionează
între ele atât de intens, încât stările lor sunt interdependente,modificarea unuia
ducând la modificările determinate în toate celelalte.Viaţa socială
prezintăcaracteristici de sistem la toate nivelurile sale de organizare: grupul de
muncă, familia, intreprinderea,localitatea, societatea globală, umanitatea.
Sistemul social este un concept „concret-analitic”, permiţând cunoaşterea
interdependenţelor, a modurilor de integrare a părţilor, a naturii acestor
interdependenţe şi a regularităţii socialului. Se consider sistem acel ansamblu
organizat acea clasă de fenomene care satisfac următoareleexigenţe:
a) poate specifica un set de elemente identificabile;
b) printre cel puţin unele din elemente există relaţii identificabile;
c) anumite relaţii implicăalte relaţii.
Unii autori au luat în considerare şi analiza rolului componentelor mediului
sistemului, alţii s-au ocupat în special de componentele şi autoreproducerea
sistemului, alţii de analiza subsistemelor.
Unii autori au luat în considerare şi analiza rolului componentelor mediului
sistemului, alţii s-au ocupat în special de componentele şi autoreproducerea
sistemului, alţii de analiza subsistemelor.
Uneori definirea sistemului este dificilă, deoarece aceasta se face prin intermediul
noţiunii de structură şi invers, aşa cum susţine Piaget că structura este un sistem de
transformări, iar Parsons – că sistemul social rezidă în organizarea structurală şi
funcţională.Teoria generală a sistemelor s-a dezvoltat simultan cu
cibernetica, teoria informaţiei şi acomunicaţiei, progresele matematicii, teoria
deciziei, cercetarea operaţională şi utilizarea mai intensă acalculatoarelor.
Premisele acestei teorii au fost formulate la început de către Ludwig von
Bertalanffy înlucrarea Theorie generale des systemes (1930), care a
demonstrat că teoria generală a sistemelorintenţionează să elaboreze
proprietăţi, principii şi legi care sunt caracteristice sistemelor în general, indiferent
de varietatea lor, de natura elementelor lor componente şi de relaţiile dintre ele.
Cei care au purces la o teoretizare explicită a sistemului social sunt V.Pareto şi
T.Parsons.V.Pareto este considerat primul sociolog care a formulat în mod explicit
conceptul de sistem social şi l-a dezvoltat în teoria despre societate. Pentru a
caracteriza „forma generală a societăţii”, Pareto porneşte de la premisa că aceasta
este determinată de toate elementele care acţionează asupra sa şi, ca urmare, ea
reacţionează asupra elemetelor. În majoritate, elementele sunt reciproc dependente
constituind, astfel, sistemul social. Parsons a continuat intenţia lui Pareto utilizând
o nouă abordare – nivelul structural-funcţional de analiză. El s-a orientat către
analiza ordinii sociale şi a stărilor de echilibru ale sistemelor considerate.Sistemul
este definit, în general, ca un ansamblu dinamic şi complex a cărui elemente se află
într-un raport de interdeterminare. În cazul sistemelor cibernetice clasice, aceste
elemente aflate în interrelaţie reprezintă obiecte sau, cel mult, elemente vii,
organice, pe când în societate aceste elemente care intră în relaţie unul cu celălalt
în cadrul unui ansamblu sistemic sunt oamenii. De aici se desprinde complexitatea
sistemului atunci când elementele lui sunt fiinţe umane, deoarece ei înşişi sunt
sisteme de sine stătătoare, cu valori proprii de autoconducere, de orientare şi
feedback propriu.

Modelul metodologic în analiza sistemelor sociale

Analiza pertinentă a societăţii implică considerarea tuturor comportamentelor sale
ca formând un tot unitar-dinamic, de care depinde explicaţia ce poate fi dată
fiecăreia dintre ele. A caracteriza un system la un moment dat.
Analiza sistemică presupune stabilirea unor raporturi preferenţiale între elemente,
între diferite tipuri de relaţii exitente între ele. În dinamica unui sistem complex nu
toate elementele şi relaţiile au aceeaşi valoare. Analiza de tip sistemic explică
legăturile reciproce dintre elementele componente
sistemului social şi pune în evidenţă corelări de o deosebită complexitate, întrucât
societatea nu este o sumă de indivizi ci un ansamblu extrem de complex de legături
social-istorice, un sistem de relaţii reciproce între oameni.
Tema 3: Structura social
Conceptul de sctructură social
În stiinta, conceptul de structura desemneaza partile componente ale unui
obiect, fiinta, conceptie, doctrina etc.

Structura sociala se refera la modul de alcatuire al realitatii sociale, la modul

în care elementele sistemului social se ordoneaza si se ierarhizeaza, la relatiile
necesare, esentiale ce se stabilesc între aceste elemente. Teoriile despre stratificare
sunt destinate în special analizei ierarhiilor sociale ale indivizilor si grupurilor. Ele
încearca sa explice nivelurile existente în diferite comunitati sociale si relatiile
acestora cu stabilitatea sau schimbarea sociala. Aproape toate pornesc de la premisa
ca toate societatile cunosc sisteme variate de stratificare sociala ( nu exista societati
fara ierarhii sociale.

Structura sociala reprezinta un ansamblu de interactiuni umane si sociale

integrate într-un sistem, caruia îi confera omogenitate si continuitate si-i determina
identitatea si stabilitatea.

Prin lucrarile unor sociologi precum: Auguste Comte, Karl Marx, Emile
Durkheim, Claude Levi-Strauss, Talcott Parsons, Jean Piaget, Anthony Giddens, s-
a constituit un curent de investigare a realitatii sociale din perspectiva structurala
denumit structuralismul sociologic.

Talcott Parsons, fondatorul acestui curent, a sustinut ca sistemul socia

626f57g l se distinge prin organizarea structurala si functionala, structura fiind calea
de investigare a modului de functionare a societatii. Claude Levi-Strauss a conceput
structura ca un model de fapte reale, care se accepta sau se exclud în interiorul unor
unitati sociale, care alcatuiesc laolalta un sistem de relatii numit civilizatie sau
cultura. Anthony Giddens a analizat structurile sociale în relatie cu actiunea sociala.
În conceptia sa, cunoasterea societatii se poate face prin structurile sale asa cum se
contureaza acestea în actiunile actorilor sociali.

Structura sociala ca sistem include pe axa orizontala forme precum familia,

satul, orasul, natiunea, iar pe verticala - gruparile clasice, de stratificare,
ocupationale, generatii, sexe, vârste, nivel de instruire scolara etc. Structura sociala
cuprinde relatii sociale repetate si stabile între componentii unui sistem social.
Datorita existentei structurilor sociale, viata umana si sociala capata caracterul de
regularitate si organizare. Orice societate nu poate fiinta decât daca dispune de
structuri, adica de elemente de durabilitate, în temeiul carora sa se desfasoare viata
sociala. Însusi convietuirea oamenilor întru-un anumit spatiu si într-o anumita
epoca este determinata de structuri sociale. Asadar, structurile sociale sunt colective
de indivizi care actioneaza în anumite moduri percepute ca o convietuire. În raport
de relatiile de convietuire, oamenii se grupeaza pe diferite niveluri ale societatii,
rezultând stratificarile de diferite tipuri.
 Studiul structurilor sociale asigura descoperirea elementelor esentiale pentru
evaluarea oamenilor, a modului lor de viata, a pozitiei în ansamblu social a
diferitelor colectivitati umane, a coeziunii interne a unui sistem.

Rolul social
Rolul social exprima totalitatea asteptarilor care definesc comportamentul
oamenilor exprimate în drepturi si responsabilitati ca fiind proprii sau improprii
pentru ocuparea unui status. Statusul este o pozitie ocupata de individ în societate
iar rolul social reprezinta comportamentul asteptat de societate de la cel care ocupa
acel status.

Rolurile sociale sunt expresia comportamentului social directionate pentru

îndeplinirea unui scop bine definit. Rolurile pun în evidenta toate sarcinile ce-i revin
sau pe care si le asuma un individ din pozitia sociala ocupata. Rolul este
comportamentul real al unei persoane care detine un status. Rolul îndeplinit de
fiecare este unic, el nu poate fi reprodus sau recreat de altcineva. În schimb societatea
dispune de un sistem de norme si de mijloace ce obliga pe membrii sai sa-si adapteze
comportamentul la rolurile derivate din status-ul dobândit sau atribuit. Rolurile sunt
primele legaturi între structurile institutionale si experientele personale ale
membrilor unei societati. Rolurile sociale por fi dobândite sau pot fi atribuite.
Fiecare rol are, în societate sau în grup, semnificatia sa. Învatarea rolului implica
doua aspecte: dobândirea capacitatii de a exercita îndatoririle si de a pretinde
privilegiile rolului si dobândirea atitudinilor, sentimentelor asteptarilor pretinse de
rol. Primul aspect se realizeaza mai usor, al doilea presupune reorientari mentale si
atitudinale necesare pentru exercitarea eficienta a rolului. Personalitatea influenteaza
alegerea rolurilor, modul de exercitare al acestora. În acelasi timp, dobândirea unui
rol produce modificari ale eului, ale personalitatii. O fata îsi schimba personalitatea
dupa casatorie, iar o sotie dupa ce naste. Fata e fiecare rol exista asteptari din partea
celorlalti. Se deosebesc trei tipuri de asteptari: necesare, obligatorii si facultative.
Asteptarile necesare se impun cu forta maxima, iar detinatorul unui rol nu se poate
sustrage lor. Daca individul nu satisface aceste asteptari, el este sanctionat în mod
sever. Un politist care fura este sanctionat mai sever decât alte persoane care fura.
În mod asemanator sunt sanctionati: un judecator care ia mita, un preot imoral, un
contabil care fraudeaza etc. Asteptarile obligatorii se manifesta la nivelul grupurilor
sociale, care impun anumite reguli de conduita, iar gradul de conformare la ele este
variabil. Asteptarile facultative exprima libertatea individului de a le respecta mai
mult sau mai putin.
 Tema 4: Grupul social

Abordarea sociologica a structurii grupale

Caracterul eminamente colectiv al vietii sociale, în totalitatea componentelor
si diversitatii sale îsi gasesc expresia în structura grupala a societatii. Aceasta
structura grupala a fost, este si va fi o permanenta a vietii sociale ca rezultat al
existentei, actiunii si interactiunii umane. Primele referiri la grup le întâlnim înca din
antichitate. Hesiod face primele referiri la relatiile grupele atunci când vorbeste de
relatiile de vecinatate dintre oameni. Aristotel a evidentiat un alt plan al structurilor
grupale si anume cel dat de rolul rudeniei în raporturile sociale si umane. Lucretius
a abordat relatiile dintre oameni din perspectiva de grup.

În epoca moderna problematica grupului este abordata frecvent, mai ales în

literatura, pictura, teatru, muzica. Acest fapt duce la concluzia ca arta, în general, a
devansat stiinta în studiul teoretic al grupului. Analize speciale asupra grupului
întâlnim în spatiul european pentru prima data în scrierile lui Emile Durkheim si
Georg Simmel.

Emile Durkheim, în lucrarea sa intitulata "Diviziunea muncii sociale", a

cercetat procese si fenomene la nivelul grupurilor mici. A sustinut ca nasterea
grupurilor este determinata de "solidaritatea organica" specifica activitatii umane. În
cadrul grupurilor apar relatii care trebuie institutionalizate pentru a înlatura
conflictele intragrupale ce pot sa apara. Relatiile se clasifica în relatii informale
(bazate pe solidaritatea organica) si relatii formale (constituite în principal de
regulile organizarii sociale). Potrivit conceptiei sale, în organizarea grupurilor, un
rol esential îl joaca diviziunea muncii mai ales în distribuirea de roluri.

Georg Simmel a analizat procesul de constituire a grupurilor în raport de

anumite conditii si criterii si a ajuns la concluzia ca oamenii nu pot exista decât
grupa& 939e42j #355;i. A evidentiat deosebirile dintre grupul mic si grupul mare,
dintre relatia în diada si triada.

C. H. Cooley are o contributie decisiva la dezvoltarea studiului stiintific al

grupului, el fiind întemeietorul teoriei despre grupul unic. C. H. Cooley a facut o
delimitare clara între grupurile mici denumite grupuri primare si celelalte grupuri
desemnate a fi grupuri secundare.

Sociologia ca stiinta a structurii grupale a societatii îsi propune analiza si

clasificarea formelor si tipurilor de colectivitati, identificarea trasaturilor si
configuratiilor stabilite, realativ permanente ale acestora, tinând cont de enorma lor
diversitate si perpetua lor evolutie. Teoria si cercetarea empirica asupra grupului s-
a dezvoltat în ritm foarte înalt în S.U.A., secolul al XX-lea consemnând suprematia
absoluta a scolii americane în domeniul psihosociologiei grupului mic. Cauzele care
explica avansul american în acest domeniu al vietii sociale sunt urmatoarele: o
teoretizare excesiva a cercetarii sociologice europene de la începutul secolului XX
si particularitatile modului american de organizare si administrare a vietii sociale si
publice. Societatea americana a fost si este continuu preocupata de democratie, ceea
ce înseamna, în principal, asigurarea libertatii individuale. Democratia nu se poate
înfaptui de unul singur ci în relatii cu altii. Aceasta perspectiva de întelegere a
democratiei a determinat focalizarea eforturilor pe individ, pentru a-i asigura
posibilitati neîngradite de afirmare, situatie ce a descatusat energiile creatoare ale
acestuia. Dezvoltarea industriala a influentat comportamentul uman si social
deoarece organizarea muncii cerea în mod necesar activitatile în echipa, deci în
grupuri de munca. S-a ivit problema punerii de acord între principiile democratice
si cerintele activitatii de tip industrial. Îmbinarea cerintelor democratiei, de respect
pentru individ, pentru drepturile si libertatile sale cu exigentele impuse de activitatea
industriala, a însemnat, în fond, realizarea unui echilibru optim între trebuintele
individuale si nevoia de eficienta, reabilitate si calitate a muncii. Patronii au înteles,
în primul rând din ratiuni economice, necesitatea optimizarii conditiei sociale,
materiale si psihologice ale lucratorului. De aceea au cerut cercetarii sociale o
investigare psihologica si sociala a aspiratiilor, optiunilor si interesului lucratorului.

Notiunea de grup social

Sociologia opereaza cu doua acceptiuni ale termenului de grup social - una
generica si foarte larga, aplicabila tuturor formelor de grupare umana si alta specifica
si mai riguroasa aplicabila numai grupurilor umane. În aceasta ordine de idei, în
literatura sociologica se întâlnesc mai multe întelesuri ale termenului de "grup",
astfel:

- considerarea grupului ca reprezentând orice colectie fizica de oameni ce

presupune doar o apropiere fizica (de exemplu: publicul la un spectacol; calatorii din
mijloacele de transport; numarul cumparatorilor dintr-un magazin);

- un alt sens considera ca grupul este un numar de oameni care au anumite

caracteristici comune (exemplu: gruparea sociala, categoria sociala, colectivitatile
sociale)

- grupul considerat ca un numar de persoane care au în comun anumite modele

de organizare, au constiinta apartenentei la grup si a interactiunii.

Având în vedere diversitatea gruparilor umane, se considera de catre

sociologi ca esential pentru definirea grupului social este nu apropierea fizica si
constiinta unei interactiuni, care poate fi prezenta chiar atunci când nu exista
interactiune personala între indivizi. Exista mai multe definitii asupra conceptului
de grup social, unele dintre ele fiind legate de anumite orientari teoretice. În general
notiunea de grup social desemneaza diferite ansambluri de indivizi constituite în
anumite contexte situationale si de timp între care exista unul sau mai multe tipuri
de interactiune.

Definim grupul social ca fiind un ansamblu de mai multe persoane aflate în

relatie de interactiune si dependenta reciproca, mijlocita de o activitate comuna si
care dezvolta norme si valori comune pentru componentii grupului.

Conditii pe care trebuie sa le îndeplineasca un numar de persoane pentru a

constitui un grup social:

- existenta unui numar mai sau mai mare de persoane ce constituie membrii
grupului;

- existenta unei interactiuni între membrii grupului, care nu este obligatoriu de a

fi o relatie directa; interactiunea poate avea loc si printr-un document scris sau al
unei comunicari verbale;

- perceperea calitatii de membru, o anumita constiinta de sine, adica persoanele

din grup sa se vada ele însele ca membri ai acestuia; nu orice reuniune de persoane
formeaza un grup( de exemplu calatorii din statia de metrou); uneori calitatea este
atribuita, chiar si atunci când indivizii însisi nu exprima calitatea de membru al unui
grup (de exemplu grupurile etnice, religioase, rasiale);

- existenta unei structuri specifice de statusuri si roluri si a unui anumit nivel de

organizare; o ierarhie interna, efectiv existenta, chiar daca incomplet constientizata;

- existenta unui set de norme si scopuri împartasite de membrii grupului;

caracteristic este ca normelor si regulile de comportament sunt acceptate si sustinute
de membrii lor;

- existenta unor actiuni comune în care sunt implicati, într-un fel sau altul toti
membrii grupului;

- existenta si manifestarea unor forme de control si presiune a grupului ca întreg

asupra membrilor sai, durabilitate în timp;
 Tema 5: Familia

Definitiile familiei
Multiplele definitii date pana acum familiei au incercat sa evidentieze o serie de
aspecte atat de ordin structural cat si functional:
Familia este un grup care isi are originea in casatorie, fiind alcatuit din sot si sotie
si copiii nascuti din unirea lor (grup caruia i se pot adauga si alte rude), pe care-i
unesc drepturi si obligatii morale, juridice economice, religioase si sociale
(inclusiv drepturi si interdictii sexuale)- Cl. Levi-Strauss;
Familia constituie un grup inzestrat cu caracteristici proprii, cu anumite obiceiuri,
care respecta anumite traditii, chiar inconstient, care aplica anumite reguli de
educatie,intr-un cuvant, care creeaza o atmosfara (R. Vincent);
Familia este unitate de interactiuni si intercomunicari personale,
cuprinzand rolurile sociale de sot si sotie, mama si tata, fiu si fica, frate si sora (E.
Burgess, H. Locke);
Familia constituie un fel de personalitate colectiva a carei armonie generala
influenteaza armonia fiecareia dintre parti (A. Berge);
Familia este un grup social, realizat prin casatorie, cuprinzand oameni care traiesc
impreuna, cu o gospodarie casnica comuna, sunt legati prin anumite relatii natural-
biologice, psihologice, morale si juridice (Ov. Badina, F. Mahler);
Familia este o grupare sociala, bazata pe casatorie sau inrudire, care poseda o
anumita structura organizata, istoriceste determinata (Valentina Liciu).
Din perspectiva sociologica, familia poate fi definita ca un grup social constituit pe
baza relatiilor de casatorie, consanguinitate si rudenie, membri grupului
impartasind sentimente, aspiratii si valori comune. Din acesta perspectiva, familia
este un grup primar in care predomina relatii directe, informale, nemediate.
Calitatea de grup primar nu semnifica absenta normelor si reglementarilor.
Dimpotriva, familia este unul dintre grupurile primare cu cea mai mare incarcatura
normativa.
Din perspectiva juridica, familia este un grup de persoane intre care sau stability un
set de drepturi si obligatii, reglementat prin norme legale. Aceste norme stabilesc
modul de incheiere a casatoriei, stabilirea paternitatii, drepturile si obligatiile
sotiilor, relatiile dintre parinti si copii, modul de transmitere a mostenirii etc. Din
perspectiva juridica, familia este un grup formal, reglementat prin legi si alte acte
normative.
 Analiza normativa a familiei

Analiza institutiilor sociale se poate realiza atat pe baza identificarii si cercetarii

functiilor pe care ele le indeplinesc, (si avem astfel o perspectiva functionala de
analiza, de genul celei pe care am sugerat-o mai devreme), cat si pe baza analizei
normelor care reglementeaza functionarea acestora.

O analiza complexa a institutiei familiei si totodata relevanta pentru

intelegerea modului ei de functionare o ofera analiza sistemului de norme specifice
familiei. Din acest punct de vedere, cele mai importante norme ale familiei, atat
istoric, cat si ca “universalitate”, sunt normele de incest. Acestea sunt norme care
privesc interdictia accesului la anumite femei dintr-o comunitate data. Baza de
interdictie o reprezinta relatiile de rudenie. Trebuie sa spunem ca, din punct de
vedere istoric, absolut toate societatile cunoscute, ca prim efort de organizare, au
limitat prin mijloace sociale si nu fizice accesul la femei, respectiv au interzis
anumite raporturi sexuale in comunitate.

Reglementarea raporturilor sexuale intr-o comunitate a reprezentat istoric

prima forma de organizare sociala. Normele de incest pot fi considerate cel mai
probabil ca fiind primele norme sociale din istoria umanitatii. Ele interzic in mod
uzual relatiile sexuale intre parinti si copii, frati si surori, intre copii si bunici, in
general intre rude de gradul unu si doi, in unele societati mergandu-se pana la mai
multe grade de rudenie. Gradul de rudenie se refera la distanta genealogica dintre
rude, masurata prin numarul de relatii intermediare existente intre doi membri.

In societatile in care, din conditii speciale, casatoriile cu persoane din afara

familiilor nu se pot realiza usor, sunt permise relatii sexuale si casatorii intre rude
apropiate, de gradul doi sau, mai rar, de gradul intai. De asemenea, daca aria de
selectie a partenerilor este foarte mult restransa din cauza unor bariere sociale, spre
exemplu in cazul familiilor nobiliare medievale, se ajunge la acelasi tip de
permisivitate a relatiilor de casatorie.

Normele de incest asigura interactiunea si stabilitatea relatiilor sociale datorita

presiunii exercitate fata de membrii unei comunitati de a stabili relatii extrafamiliale.
In felul acesta se stabilesc relatii intre mai multe familii intr-un teritoriu dat crescand
astfel coeziunea comunitara.
 Tema 6: Socializarea

Conceptul de socializare
Socializare este un proces foarte complex, ce presupune multiple interactiuni
intre individ, in calitate de socializat si societate, in calitate de socializator.

Socializarea poate fi definita ca un proces de comunicare interactiva a

valorilor, normelor si metodelor de comportament specifice unui grup sau unei
societati, desfasurat in evolutia individului pe parcursul intregii sale vieti.
Socializarea este realizata in modalitati diferite, de oameni diferiti si intr-o varietate
de contexte sociale. Socializarea poate fi deliberata sau neintentionata, formala sau
informala.

. Procesul socializarii il formeaza pe individ pentru stimuli sociali si ii

dezvolta deprinderile si constiinta asumarii obligatiilor sociale.

Transmiterea normelor, traditiilor, valorilor, conceptiilor sau a modurilor de

viata de catre grup sau de catre societate urmareste integrarea individului in
structurile cu o conduita adecvata scopurilor sociale fundamentale, adica asigurarea
ordinii si stabilitatii sociale.

Socializarea nu obliga pe indivizi la o asimilare mecanica a normelor si

valorilor, ci ea ii determina la o readaptare continua in functie de conditiile specifice
de diferentiere sociala. Individul este pregatit astfel ca fiinta sociala cooperanta si
participanta.

Socializarea poate lua diferite forme: socializarea primara, socializarea

secundara, socializarea continua, socializarea anticipativa si resocializarea.

Socializarea primara:

- are loc in copilarie.

- este profund afectiva.

- reprezinta un proces de transformare a copiilor in adevarate fiinte

umane, sociale prin invatarea valorilor de baza, prin pregatire si limbaj.

- cunoaste o dezvoltare pozitiva din punct de vedere social si psihologic

atunci cand copii sunt crescuti in familii de catre ambii parinti.

Socializarea secundara – se manifesta ca proces de invatare a normelor si

valorilor altor instante de socializare (scoala, grupul de prieteni, grupul de adulti
etc.).
 - este orientata catre neutralitate afectiva.

Socializarea continua – este procesul de transmitere si insusire a unor modele

culturale si normative de-a lungul intregii vieti a unui individ.

- acest tip de socializare reflecta necesitatea invatarii permanente de catre individ,

inclusiv pe perioada adulta, a noi norme si valori.

- educatia adultilor este, in esenta, un act de socializare a adultului.

. Ea se poate clasifica dupa mai multe criterii :

a. in functie de finalitatea urmarita, se distinge intre socializarea

adaptativa (integrativa) si anticipatoare.

Socializarea adaptativa – conduce la formarea acelor capacitati care faciliteaza

integrarea, participarea si realizarea sociala a unor activitati intr-un cadru
institutional dat ;

Socializarea anticipativa – consta in asimilarea acelor norme, valori care

faciliteaza integrarea intr-un cadru organizational viitor. Ea poate conduce individul
la situatii de conflict valoric sau normativ

- acest tip de socializare permite oamenilor sa faca schimbari in atitudinile

si actiunile lor, schimbari ce le vor fi necesare de indata ce vor intra in noul grup; -
exemplu:persoanele care se pregatesc pentru o noua profesie

Resocializarea – se refera la invatarea unui nou set de valori, credinte si

comportamente care sunt diferite de cele anterioare.

Resocializarea presupune ca o persoana trebuie sa se dezvete de ce este vechi

si sa invete ceea ce este nou.

Resocializarea este concomitenta cu desocializarea si consta in orientarea

invatarii sociale si controlului social catre asimilare si manifestari de comportament
compatibile cu tabla de valori si atitudini specifice noului sistem integrator.
Eficacitatea ei depinde nu numai de receptivitatea individului, ci si de intensitatea
controlului social exercitat de noua agentie de socializare si de gradul de eliminare
a factorilor gratificarii anteriori.
Tema 7: Personalitatea

Definiția și caracteristicile personalității

In viata de zi cu zi de multe ori sunt folositi termenii de persoana si
personalitate, sensul comun al acestuia din urma fiind o insusire sau calitate pe care
cineva o poate avea sau nu. Dar utilizarea lor ca termeni psihologici necesita o
definire mai exacta a personalitatii.

Se pune intrebarea „Ce este personalitaea?”. In opinia lui P.Fraisseistoria

psihologiei, intre anumite limite, se confunda cu istoria raspunsurilor la aceasta
intrebare fundamentala. Inainte de a defini personalitatea trebuie sa definim
persoana.

Persoana inseamna individul uman concret. Personalitatea insa, este o constructie

teoretica elaborata de psihologie, in scopul intelegerii si explicarii modalitatilor
de fiintare si functionare ce caracterizeaza organismul psihofiziologic pe care il
numim persoana umana.

In literatura de specialitate si nu numai, exista numeroase definitii ale

personalitatii, fiecare surprinzand cateva aspecte ale acestui concept atat de vast.

In 'Dictionar de Psihologie' de Norbert Sillamy personalitatea este definita

asfel: “() element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizeaza si o
diferentiaza de o alta persoana.”

Pentru sociologie personalitatea este “expresia socioculturala a

individualitatii umane.”(“Dictionar de Sociologie” - coord. C. Zamfir, L.
Vlasceanu)

Intre nenumaratele definitii ale personalitatii, G. W. Allport da propria

definitie in lucrarea “Structura si dezvoltarea personalitatii', incercand cum spune
“() nu sa definim obiectul in functie de metodele noastre imperfecte'.

“PERSONALITATEA este organizarea dinamica in cadrul

individului a acelor sisteme psihofizice care determină gandirea si
comportamentul sau caracteristic.'

Pentru a intelege mai bine, vom explica in continuare conceptele din aceasta
definitie, asa cum a facut-o Allport:

Organizarea dinamica

“Problema centrala a psihologiei este organizarea mentala (formarea

structurilor sau ierarhiilor de idei si deprinderi, care ghideaza in mod dinamic
activitatea). Integrarea si alte procese organizationale sunt necesare pentru a explica
dezvoltarea si structura personalitatii.() Termenul implica si procesul reciproc de
dezorganizare, mai ales la acele personalitati anormale care sunt marcate de o
dezintegrare progresivaa.”

Psihofizic

“Acest termen ne aminteste ca personalitatea nu este nici exclusiv mentala,

nici exclusiv nervoasa. Organizarea sa atrage dupa sine functionarea atat a
“spiritului”, cat si a “trupului” intr-o unitate inextricabila.”

Sisteme

“Un sistem (orice sistem) este un complex de elemente intr-o interactiune

reciproca. O deprindere este un sistem, la fel si un sentiment, o trasatura, un concept
, un stil de comportare. Aceste sisteme exista in mod latent in organism chiar cand
nu actioneaza. Sistemele sunt 'potentialul nostru de activitate”.

Determina

“Personalitatea este ceva si face ceva. Sistemele psihofizice latente motiveaza

sau directioneaza o activitate si o gandire specifica atunci cand intra in actiune. Toate
sistemele care compun personalitatea trebuie considerate ca tendinte determinate.
Ele exercita o influenta directoare asupra tuturor actelor

adoptative si expresive prin care personalitatea ajunge sa fie cunoscuta.”

Caracteristic

“Orice comportament si orice gandire sunt caracteristice persoanei si () sunt

unice pentru aceasta.”

Comportament si gandire

“Acesti doi termeni constituie o eticheta pentru a desemna tot ceea ce poate
un individ sa faca . Ele sunt moduri de adaptare si desfasurare provocate de situatia
ambientala in care ne aflam, totdeauna selectionate si conduse de sistemele
psihofizice care alcatuiesc personalitatea noastra.”

In “Dictionar de Psihologie”, editura Babel 1997, coordonat de Ursula

Schiopu comportamentul si gandirea 'se refera la disponibilitatile generale si
caracteristice pe care le exprima o persoana (fata de altele) si care contureaza
identitatea ei specifica.”
Tema 8: Controlul social si deviant

Ce este controlul social, forme si stiluri de manifestare

În fiecare societate, exista "o schema a vietii colective" : fiecare individ stie
cum sa se comporte în anumite situatii, stie ce asteapta ceilalti de la el si la ce reactii
se poate astepta el de la ceilalti în urma actiunilor sale. Atunci când apar
comportamente neasteptate, atipice, care nu se încadreaza în modelele recunoscute
si acceptate social, ele vor fi sanctionate. Sanctiunile reprezinta unul din elementele
controlului social. În sensul sau cel mai general, controlul social reprezinta
ansamblul mijloacelor si mecanismelor socio-culturale care reglementeaza,
orienteaza, modifica sau influenteaza comportamentele indivizilor în societati, în
vederea conformarii lor la sistemul valoric-normativ si mentinerii echilibrului
societatii ca sistem.
Am putea spune ca, initial, teoriile despre controlul social au fost dezvoltate ca
raspunsuri la interogatiile filosofilor secolului XVII privind posibilitatea convietuirii
oamenilor, a desfasurarii vietii sociale în conditiile în care oamenii au atitudini
egoiste unii fata de altii, sunt, asa cum sustinea Hobbes : "Homo, homini, lupus".
Mai târziu, E. Durkheim a efectuat o analiza a moralitatii ca actiune " a societatii în
interiorul nostru", ca fapt social rezultat din interiorizarea normelor. K. Marx indica
constrângerea exercitata de institutii (mai ales de stat), ca factori de control social.
G.H. Mead abordeaza tema controlului social, explicând 434c29e procesul
interiorizarii normelor prin dezvoltarea Eului subiectiv, prin constientizarea
asteptarilor pe care altii le au fata de tine.
S. Freud construieste supraeul ca autoritate sociala interiorizata, care
functioneaza ca si constiinta. Iata, deci, ca teoriile despre controlul social au aparut
înainte ca notiunea de control social sa fie inventata si uilizata în sociologie.
Conceptul de control social a fost introdus în sociologie la începutul secolului
XX de catre scoala americana a "jurisprudentei sociologice" (E. A. Ross, R.
Pound, L. Brandeis, O.W. Holmes) pentru a desemna pârghiile principale prin care
societatea îsi asigura - prin diferite mijloace - functionalitatea si stabilitatea. În
conceptia lui E.A. Ross 1 ordinea sociala nu este niciodata spontana sau instinctiva,
fiind asigurata atât ca efect al presiunilor psihologice directe, al sugestiilor si
actiunilor de stimulare de catre diverse forte sociale, cât si ca actiune dirijata a
institutiilor cu rol de reglare a comportamentelor. În opina lui Ross, legea reprezinta
cel mai specializat si cel mai perfect mecanism de control în societate, este
fundamentul ordinii sociale.
Reprezentantii scolii "jurisprudentei sociologice" au inclus în controlul social
nu numai mijloacele si regulile indisolubil legate de sanctionarea comportamentelor
indezirabile, ci si pe cele care stimuleaza, promoveaza conduitele dezirabile social,
respectiv : obiceiurile, moravurile, uzantele, educatia, arta, etica etc. Acest fapt l-a
determinat pe J. Carbonnier sa considere ca acest concept este "o forma mai îndulcita
a constrângerii sociale".2

În acelasi context, Szczepanski 3 sublinia faptul ca fiecare grup, colectivitate,

societate dezvolta o serie de masuri, sugestii, modalitati de convingere, sisteme de
persuasiune si presiune, interdictii, constrângeri, sanctiuni (ajungând pâna la
constrângerea fizica), sisteme si modalitati de manifestare a recunostintei, acordare
de premii, distinctii prin care conduc comportamentul indivizilor si grupului spre
modele acceptate de valori si de actionare spre realizarea conformismului
membrilor. Acest sistem îl vom numi sistemul controlului social. Sociologul
polonez, mai sus amintit, a sesizat ca nu toate comportamentele si actiunile
indivizilor sunt supuse în aceeasi masura controlului social. Fiecare om detine o
anumita sfera particulara, are dreptul la o anumita zona "privata", care limiteaza
controlul social, care poate fi mai mare sau mai mica, în functie de : a) tipul de
societate (autoritara sau democrata, traditionalista sau moderna etc.), b) coeziunea
grupului (cu cât aceasta este mai mare, cu atât controlul social ese mai puternic), c)
caracterul institutiilor din care individizii fac parte (într-o organizatie paramilitara,
controlul social este extrem), d) pozitia indivizilor în grup (în comparatie cu un om
de rând, de exemplu, presedintele tarii este supus la un control social mult mai mare).

Faptele necesare, indispensabile desfasurarii vietii colective, sunt mult mai

controlate decât faptele care nu au decât o importanta individuala. Astfel, societatea
este mult mai interesata de modul în care un director de scoala coordoneaza
activitatile educative, decât de modul în care el îsi petrece sfârsitul de saptamâna.
Cu cât o actiune se refera mai mult la viata grupului, cu cât ea constituie o amenintare
a grupului ca întreg cu atât mai mare va fi represiunea asupra ei. De altfel, rostul
controlului social, asa cum opineaza J. Cazeneuve4, este "sa orienteze
comportamentul membrilor societatii într-un sens conform cu mentinerea acestei
societati". El include în sistemul controlului social ansamblul proceselor de
socializare si îndeosebi al presiunilor pe care le sufera fiecare om din partea altor
membri ai societatii.

Din perspectiva altor sociologi, ca de exemplu W.G. Sumner 5, "reglarea

comportamentelor membrilor societatii are loc în cea mai mare masura, prin
intermediul asa numitor "folkways" (cutume sau traditii populare) si "mores"
(moravuri)". Principala conditie a vietii sociale - subliniaza autorul citat - este
adaptarea omului la mediu, adaptare ce da nastere la diverse grupuri de solidaritate,
unite prin credinte, convingeri si moravuri comune. În calitatea pe care o au
"folkways" contribuie la solidaritatea sociala, au un caracter reglativ si imperativ
pentru comportamente. Ele reprezinta pentru grupul social cam ceea ce reprezinta
deprinderile pentru individi. Atât "folkways" cât si "mores" constituie mijloace
informale de control social ce se perpetueaza de la o generatie la alta prin intermediul
socializarii.

R.E. Park si E. W. Burgess, în lucrarea "Inroduction to the Science of

Sociology" (1921) distingeau existenta a trei modalitati sau forme de exercitare a
controlului social în societate :
- formele spontane, elementare de control social (de exemplu, adaptarea
individului spontana, la comportamentul unei multimi sub presiunea ei) ;
- opinia publica (ce joaca rolul de autoritate sociala neinstitutionalizata) ;
- institutiile si reglementarile juridice (care functioneaza ca autoritati
imperative institutionalizate) .
Conform teoriei functionalist-structuraliste (T. Parsons), regulile sociale
indica individului normele sociale permise de societate pentru diferite situatii, dupa
care îsi orienteaza activitatea si alege din alternativele posibile pe aceea pe care o
considera cea mai buna. Parsons accentueaza asupra ideii ca supunerea fata de norme
nu se datoreaza unor factori de control social coercitiv, ci unui comportament
natural, firesc, datorat internalizarii valorilor sociale.
Interpretarile pe care sociologii le dau astazi controlului social pot fi grupate în
doua mari categorii : a) interpretari restrictive, care pun accentul pe caracterul
institutionalizat si coercitiv al controlului social si b) interpretari normative, care
trateaza controlul social sistemic, ca ansamblu de actiuni umane îndreptate catre
"definirea deviantei si stimularea reactiilor sociale în prevenirea si respingerea ei "6.

Allan V. Horowitz 7 remarca faptul ca în functie de diferite norme utilizate de

catre diferitele subculturi, definitiile deviantei nu implica în mod obligatoriu
consensul normativ. Homosexualitatea, de pilda, sustine sociologul american, poate
fi, pe rând, considerata ca indiciu alimoralitatii, al bolii sau al unui stil libertin de
viata. Variatele stiluri si forme de control social sunt încorporate în relatii sociale
concrete si corespund contextelor sociale în care opereaza (Horowitz).

În opinia lui Sorin M. Radulescu, principalele criterii de clasificare a formelor

de control social sunt :
a) dupa instantele din care emana, controlul social exercitat de institutii
cu caracter statal (tribunale, închisori, spitale de psihiatrie etc.), de diferite grupuri
sociale(familie , scoala , grupuri de vecinatate, asociatii, organizatii etc.) sau de catre
anumiti indivizi ce au o anumita autoritate în grup (capul familiei, preotul, seful
ierarhic etc.) ;
b) dupa modul în care este exercitat controlul social, este organizat
formal, realizat de institutii specializate si spontan (informal), realizat prin traditii,
obiceiuri, prin opinia publica etc. ;
 c) dupa directia actiunii exercitate, controlul social poate fi direct
(explicit), îmbracând forma aprobarilor, amenintarilor, sanctiunilor etc. si indirect
(implicit), realizându-se prin zvonuri, sugestii, manipularea prin intermediul
propagandei sau publictatii etc.;
d) dupa mijloacele utilizate : controlul social stimulativ (pozitiv),
efectuat prin intermediul aprobarilor, recompenselor, indicatiilor, sugestiilor etc. si
controlul social coercitiv (negativ) prin tabuu-ri, sanctiuni punitive, interdictii etc.;
e) dupa mecanismele de reglare normativa la care apeleaza,
controlul social are caracter psihosocial (sugestia, convingerea, persuasiunea,
manipularea etc.), caracter social propriu-zis (institutii sau organisme cu caracter
statal, juridic, politic, adminstrativ etc.) si cultural (obiceiuri, moravuri, conventii,
traditii etc.)
f) dupa metodele (tipurile de sanctiuni) adoptate în rapot cu conduitele
deviante, putem vorbi despre controlul social penal (pedepsele), compensator (plata
unor daune), conciliator (negocieri, întelegeri mutuale) si terapeutic (resocializare).
Pornind de la ultimul criteriu de clasificare (de la tipurile de sanctiuni adoptate
în raport cu comportamentul durabil), Horowitz 8 prefigureaza existenta mai multor
"stiluri" de control social : penal, al carui obiectiv principal consta în a "produce
durere sau alte consecinte neplacute celor care au comis acte blamabile" ;
compensator, care implica obligarea violatorilor normei de a compensa victimele
pentru prejudiciile si daunele suferite (accentul cade pe reinstaurarea starii normale
perturbata de actul deviant) ; conciliator, care faciliteaza descoperirea unor solutii
prin negocierea mutuala între partile implicate, fara antrenarea sanctiunilor
coercitive ; terapeutice, care are ca principal obiectiv modificarea personalitatii
indivizilor devianti prin manipularea unor sisteme simbolice ce-si propun sa-i
readuca la "normalitate". Conform acestui ultim stil, individizii sunt tratati ca
victime ale unei boli, care nu poate fi controlata de ei însisi, motiv pentru care sunt
supusidiagnosticului si tratamentului medical.
Diferite teorii despre devianta
S-a încercat sa se raspunda la întrebarea :"de ce oamenii se angajeaza în
comportamente deviante?" de pe pozitiile mai multor stiinte : ale biologiei,
psihologiei si sociologiei.

Vom prezenta succint continutul explicatiilor biologice si psihologice, urmând sa

zabovim mai mult asupra teoriilor sociologice privind fenomenul deviantei.

În epocile premoderne, mult timp s-a crezut ca oamenii actioneaza irational,

deviant pentru ca sunt posedati de "spiritele rele". Se încerca gasirea cauzelor
comportamentului deviant în fortele supranaturale. În secolul XIX, descoperirile
biologice au facut ca aceasta explicatie sa cedeze în favoarea alteia în acord cu noile
cunostinte în biologie.
 Cea mai cunoscuta explicatie a formulat-o C. Lombroso (1876), un medic care
si-a desfasurat activitatea în închisorile italiene. Din diferite masuratori fizice pe care
le-a realizat asupra detinutilor, el a constatat ca acestia aveau trasaturi fizice distincte
: frunte îngusta, pometi proeminenti, urechi mari si labartate, si mult par pe corp.
Adoptând perspectiva evolutionista, el a sustinut ca deviantii, mai precis criminalii,
sunt "atarici", respectiv subdezvoltati din punct de vedere biologic.
Mai târziu, un psihiatru britanic, Charles Goring (1913) a combatut teoria lui
Lombroso, sustinând ca nu exista diferente fizice esentiale între criminali si
necriminali. Ulterior s-a revenit asupra ideii ca persoanele criminale constituie un
tip fizic distinct.15 Astfel, Sheldon (1949) sustine ca tipul anatomic mezomorf
(musculos si atletic) este mai pobabil sa devina criminal decât tipul ectomorf (înalt,
slab, fragil) sau endomorf (scund si gras). Tot cam pe aceleasi pozitii se situeaza si
sotii Gluck (1950), desi ei sustin ca legatura dintre criminalitate si caracteristicile
fizice este o legatura indirecta, intermediata. În viziunea lor, mezomorfii au un
anumit tip de personalitate (insensibili fata de ceilalti, ei pot reactiona la frustrare cu
comportament agresiv).

Sociologul american Norman Goodman supune dezbaterii rezultatele unor

cercetari recente privind comportamntul criminal, în confomitate cu care persoana
care are un model cromozomial, care contine un cromozom masculin (x y y), poate
fi mai înclinata spre comportamente violente. S-a constatat ca modelul (x y z) este
mai raspândit printre barbatii criminali decât printre cei care nu au savârsit crime.
Concluzia lui N. Goodman este ca numarul subiectilor studiati a fost prea mic - în
cazul respectiv - pentru a putea stabili cu certitudine existenta unei legaturi între
comportamenteul criminal si prezenta unui cromozom masculin suplimentar. În
sprijinul punctului de vedere mai sus enuntat, sunt citate studiile realizate
de Wilson si Herrnstein (1995), care sustin ca factorii biologici au un efect
nesemnificativ asupra comportamentului criminal si ca "mediul social este cel care
joaca un rol important în stimularea sau inhibarea oricarei influente pe care
caracteristicile biologice o pot avea asupra unui astfel de comportament".
 Tema 9 : Comunicarea - proces social fundamenta

Comunicarea socială
Interactiunea umana este o categorie fundamentala a psihologiei sociale, iar
comunicarea interumana trebuie interpretata ca o expresie particulara a interactiunii
sociale.

Interactiunea umana a fost definita ca un proces de dependenta activa, reciproca

si fundamentala intre indivizi, membri ai unui grup social prin care actele unuia se
rasfrang asupra comportamentului celuilalt. Fiecare partener controleaza (si chiar
manipuleaza) o anumita parte a activitatii celuilalt. Altfel spus, interactiunea trebuie
inteleasa ca influentarea unei persoane de catre activitatea alteia.

Intreaga activitate umana se desfasoara intr-un mediu social si astfel este usor de
inteles cum se ajunge ca o persoana sa ia drept "obiect" al cunoasterii si actiunilor ei
alta persoana, care-i devine partener si interlocutor. Intre aceste persoane se creeaza
o suita de comportamente, ale caror secvente se intercaleaza, se suprapun si se
interconditioneaza, ajungandu-se la o unitate diadica.

Diada a fost definita ca un cuplu interpersonal. Este acceptata ideea ca forma

fundamentala a relatiei intre doua persoane este alcatuita structural din atitudinile
partenerilor de interactiune. Diada este cel mai tipic exemplu de interactiune in doi,
cu efecte reciproc pozitive, partenerii manifestand sentimente de afectiune reciproca.
Diada are o structura bivalenta, dinamica. Influentandu-se reciproc partenerii isi
ajusteaza comportamentele adaptandu-se, percep efectele pe care le exercita asupra
celuilalt, considerandu-se implicati in aceasta relatie. Interactiunea este totdeauna
mutuala, actiunii unui participant urmandu-i totdeauna un raspuns.

Interactiunea interpersonala este un cadru limitat al interactiunii de grup (in care

pot fi incluse interactiunile din cadrul familiei). Toate aceste categorii reprezinta de
fapt subdiviziuni ale comunicarii, care constituie obiect de studiu pentru psihologia
sociala.

Comunicarea este un proces fundamental si indispensabil constituirii unui grup

social.

Sunt acceptate numeroase definitii pentru comunicarea interumana, cea mai

comuna o considera ca pe un schimb de informatii intre doi parteneri. Alte definitii
sunt mai restrictive si admit termenul de comunicare numai pentru acea interactiune
sociala realizata prin intermediul simbolurilor. Se exclude astfel comunicarea
spontana care are la baza mecanisme biologice innascute. Toti cercetatorii admit
termenul de comunicare daca in urma acestei interactiuni psihosociale se constata o
modificare in comportamentul partenerilor.
 Comunicarea interumana are doua aspecte, care se intrepatrund reciproc, si
anume comunicarea sociala, care este invatata in cursul interactiunilor sociale si
foloseste simbolurile, si comunicarea spontana, care este innascuta. biologic
determinata si utilizeaza semnele ca mijloc de comunicare.

In acceptia psihosociologiei, comunicarea sociala are semnificatia unui sistem

fundamental de schimb de informatii. Imprumutand terminologia tehnica din teoria
comunicatiei (tehnica electronica), comunicarea presupune emiterea, transmisia si
receptia informatiei. In aceasta forma, comunicarea ar putea fi insa confundata cu
transmiterea informatiei. Transferul informatiei se transforma in comunicare doar
atunci cand mesajul este inteles de receptor si urmeaza un raspuns adecvat.
Transferul informatiei este o conditie necesara, dar nu suficienta pentru actul
comunicarii. Intelegerea mesajului este la fel de importanta ca si transmiterea lui.

Specific comunicarii interumane este capacitatea receptorului de a interpreta

informatia si de a formula un raspuns adecvat. Comunicarea este o functie globala,
investind cu roluri egale atat emitatorul (sender), cat si receptorul (receiver). Intre
cei doi participanti la interactiune exista relatii de interdependenta si corelatie,
nemaiputand fi evaluati separat. Este clar ca in comunicarea interumana sunt
presupuse cel putin doua persoane.

Pentru ca sistemul comunicarii sa functioneze, ambii parteneri devin succesiv

expeditori si destinatari. Cel putin unul dintre ei detine o participare legata de un
scop in transmiterea mesajului. Acest scop introduce ideea de necesitate in
comunicare, de participare constienta la comunicare. Pentru ca mesajul sa fie inteles,
este necesar ca intre cei doi participanti sa existe o comunitate de limbaj si de
interese. Existenta unui receptor pasiv scade rolul personajului-emitator in
comunicare prin absenta feed-back-ului. Mesajele care constituie obiectul
comunicarii pot fi corect codificate sau decodificate, numai daca ambii interlocutori
stapanesc sistemul de simboluri folosit, comunicarea sociala fiind o comunicare
simbolica.

In cursul comunicarii pot interveni o serie de factori si conditii diferite de

continutul mesajului si intentia celui care comunica, care modifica sensul sau
semnificatia mesajului comunicat. Co-participarea, examinarea rapida a contextului
de catre ambii participanti devine necesara. Spre deosebire de simplul transfer de
informatii, comunicarea presupune o schimbare a starii receptorului si emitatorului,
in functie de continutul mesajului si contextul in care are loc comunicarea
interumana. Finalitatea actului comunicarii este asigurata de feed-back, fluxul de
informatii care se transmite de la receptor la emitator (replica).
Tema 10 : Conflictul social

Teorii sociologice referitoare la conflict

Din punct de vedere sociologic, conflictul reprezintã o opoziþie deschisã, o
luptã între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunitãþi, state cu interese
economice, politice, religioase, etnice, rasiale divergente sau incompatibile, cu
efecte distructive asupra interacþiunii sociale.

Din definiþie rezultã faptul cã atâta vreme cât puterea se exercitã asupra unui
adversar ext 24324j917y ern sau intern, în acest din urmã caz împotriva unei
organizaþii, grupãri, clase etc. existã ºi posibilitatea conflictului.

Definiþia sugereazã, de asemenea, ºi posibilele cauze:

- inegalitãþi ºi discriminãri sociale, rasiale, economice etc;

- incapacitatea pãrþilor de a ajunge la un compromis acceptat de ambele

pãrþi;

- acces prin competiþie la posibilitãþi crescute;

- dorinþa de dominare, putere, prestigiu.

Un fenomen atât de prezent în orice societate a intrat relativ repede în atenþia

sociologiei, teoriile elaborate încercând sã explice:

- cauzele potenþiale ºi manifeste ale conflictului;

- cãile de evoluþie ºi posibilitãþile de soluþionare;

- efectele directe ºi indirecte, funcþiile ºi disfuncþiile sale în procesul de

desfãºurare a vieþii sociale ºi în schimbarea socialã

- tipurile de conflict ºi aria lor de cuprindere;

- instituþionalizarea conflictului;

- managementul conflictului, procesele de negociere ºi atingerea pãcii

sociale, menþinerea ordinii sociale în ciuda marilor inegalitãþi dintre pãrþi
ºi a deosebirilor de interese etc.

· HOBBES, într-o abordare cvasisociologicã, pune problema fundamentelor ordinii.

Lupta tuturor împotriva tuturor este specificã societãþilor naturale, în care forþa se
exprimã fãrã reþinere pentru satisfacerea dorinþelor fiecãruia. Ordinea socialã ar
presupune dominaþia absolutã ºi controlul social strict, permiþând astfel dispariþia
conflictelor în societatea modernã (putere politicã absolutã).
 · DURKHEIM, pentru analiza mecanismelor integrãrii, lasã mai puþin loc
pentru conflict. El luptã pentru "disciplina socialã", pentru întãrirea unor norme
colective în mãsurã sã asigure unitatea socialã (criza moralã a societãþii provine din
deficienþele grave ale funcþiei de reglare pe care o exercitã normele colective).

· SPENCER vede în conflict un principiu permanent, un factor de evoluþie.

În societatea modernã conflictul se desfãºoarã paºnic, în cadrul individualismului
liberal.

· MARX, iniþiatorul abordãrii conflictualiste a fenomenelor sociale,

considerã cã în orice societate bazatã pe proprietatea privatã existã, latent, germenele
"rãzboiului" social. Existenþa conflictului este întemeiatã pe un determinism
structural ce dã o micã atenþie intenþionalitãþii actorilor sociali ("pe o anumitã
treaptã a dezvoltãrii lor forþele de producþie materiale ale societãþii intrã în
contradicþie cu relaþiile de producþie existente").

· WEBER, un critic vehement al lui Marx, evitã determinismul structural ºi

pune accent pe acþiune, întemeiatã pe valori ce nu pot fi deduse numai din funcþia
ocupatã în societate; este o luptã între indivizi ce încearcã sã-ºi impunã propria
voinþã.

· SIMMEL, într-o abordare interacþionistã, elaboreazã o teorie sociologicã

propriu-zisã a conflictului, devenitã clasicã. La Simmel este importantã confruntarea
dintre actori, nu dintre structuri; conflictul este un proces pozitiv, ºi nu "patologic",
ca la Marx. Conflictul, unul din formele cele mai vii de interacþiune, nu poate fi
realizat de un singur individ; presupune confruntarea a cel puþin douã entitãþi.

Factorii de disociere - ura, invidia, nevoia, dorinþa - sunt cauzele izbucnirii

conflictului; acesta are misiunea de a rezolva dualismele divergente amintite; el
reprezintã o modalitate de a reconstrui o anumitã unitate, chiar cu preþul
"distrugerii" complete a uneia din pãrþile aflate în conflict.

Schema de tratare a conflictelor este validã, începând cu cele interpersonale ºi

terminând cu cele "obiective" (ce implicã reprezentanþi ai unor interese colective).
Astfel, Simmel elaboreazã o tipologie de rezolvare a conflictelor: victorie,
compromis, conciliere, refuzul definitiv al oricãrei soluþionãri pentru a permite o
nouã coexistenþã.

La nivel social, în afara posibilitãþii de a reconstrui o nouã unitate, conflictul

are ºi o altã valenþã, denumitã "funcþia pozitivã a inamicului" ºi care ajutã la
creºterea coeziunii interne (factor ce a contribuit la formarea statelor europene
centralizate).

Un aspect important în teoria lui Simmel îl constituie raportul "diadã - triadã".

 Diada opune ºi uneºte doi actori sociali; sosirea celui de-al treilea creeazã
premisele formãrii unor alianþe. Al treilea poate rãmâne obiectiv ºi poate acþiona ca
mediator - interesele sale nu intervin în conflict. El poate fi însã legat de una din
pãrþi ºi medierea sa este ambiguã, dupã cum poate profita de conflict pentru a-ºi
realiza propriile interese (al treilea câºtigãtor - "tertius gaudens"). Modelul lui
Simmel, cu douã pãrþi aflate în conflict ºi un mediator, este foarte adecvat pentru
analiza ºi rezolvarea oricãrui tip de conflict.

· PARSONS. Conflictele par ca efect al repartizãrii rolurilor ºi al decepþiilor

care o însoþesc.

El tinde sã analizeze o societate occidentalã consensualã ce ar respinge orice

formã de conflict; echilibrul sistemului social se bazeazã pe caracterul funcþional al
sistemului de roluri, a cãror distribuþie este legitimatã de un sistem de valori ce
controleazã la cel mai înalt nivel bunul mers al ansamblului social. Ca atare,
conflictul de clasã nu are ºanse de a se manifesta în societatea modernã, industrialã;
singura sursã plauzibilã ar fi decepþia (ºi fenomenele asociate) generatã de accesul
la rolurile sociale.

· DAHRENDORF, teoretician contemporan al perspectivei conflictualiste,

considerã cã distribuþia diferenþiatã a autoritãþii reprezintã invariabil factorul
determinant al unor conflicte sociale sistematice. Pretutindeni unde existã roluri de
dominare/ supunere sunt de aºteptat conflicte de grup.

Societãþile industriale, care se bazeazã tocmai pe o distribuþie din ce în ce

mai inegalã a rolurilor de autoritate ar cunoaºte deci conflicte numeroase ºi
inevitabile, în mãsura în care indivizii ce ocupã o poziþie de supunere ar deveni din
ce în ce mai conºtientã de apartenenþa lor la un grup identic. Pentru a contracara
aceastã tendinþã au apãrut instituþii de reglare a conflictelor, partenerii înþelegându-
se tot mai mult asupra regulilor jocului ºi acceptând sã recurgã la medieri, arbitraje
ºi/sau alte forme de conciliere. Instituþionalizarea conflictelor le limiteazã caracterul
inevitabil. În plus, sistemul politic democratic ºi pluralist, ce asigurã o rotaþie
paºnicã a elitelor ºi o reprezentare pânã ºi a grupurilor foarte defavorizate, contribuie
ºi el la scãderea accentuatã a intensitãþii conflictelor.

Analiza sociologicã a conflictelor

Abordãrile teoretice ºi empirice au identificat o serie de caracteristici ale conflictelor.
Astfel:

· conflictele variazã în funcþie de gradul de conºtientizare al actorilor

sociali participanþi (intenþionalitatea actorilor - Weber; conflictul este
întotdeauna conºtient - Park, Burgess). Poate exista însã ºi o falsã
conºtiinþã a conflictului, funcþie de realitatea intereselor puse în joc);
· intensitatea participãrii actorilor sociali depinde de valorile/ frustrãrile
puse în joc;

· orice conflict poate avea elemente de cooperare (pentru studiul

raportului conflict/ cooperare s-a folosit un model deosebit de instructiv ºi
interesant: dilema prizonierului - Rapoport, Schelling);

· acceptã sã participe la acþiunea conflictualã doar actorii ce pot spera

într-o redistribuire de bunuri specifice (beneficiarii ar fi chiar ei - Olson);

· existã ºi entitãþi (indivizi, grupuri) care urmãresc avantajul "gratuit" -

sã beneficieze de rezultatul colectiv fãrã a se angaja în conflictul respectiv
(fundamentul raþional al inacþiunii colective). Acest punct de vedere nu
explicã de ce totuºi existã numeroase conflicte: unele avantaje nu pot fi
obþinute decât prin acþiune colectivã;

· confruntarea cu inamicul poate consolida o solidaritate produsã de

interacþiunile sociale (rezistenþa îndârjitã a soldaþilor germani în faþa
trupelor americane, în al doilea rãzboi mondial, se explicã mai puþin prin
adeziunea lor la valorile nazismului ºi mai mult prin adeziunea la grupul
din care fãceau parte, prin solidaritatea de grup - Shils, Janowitz);

· natura ºi desfãºurarea conflictului variazã ºi în funcþie de:

- resurse;

- accesul la structuri de constrângere;

- instituþionalizarea structurilor de gestionare a conflictelor;

- numãrul ºi calitatea simpatizanþilor;

- natura autoritarã sau democraticã a relaþiilor din cadrul

grupurilor aflate în conflict;

- nivelul la care se desfãºoarã (local, zonal etc.);

- polarizarea adversarilor.
 Tipuri de conflicte. Etapele conflictelor

a) Existã o tipologie diversã a conflictelor, tipuri ce urmeazã a fi

analizate ulterior: conflictul dintre clasele sociale, conflictele industriale,
revoluþiile, miºcãrile sociale ce adoptã confruntarea etc.

b) Dinamica manifestãrilor conflictuale este diversã. Un model

complet al desfãºurãrii conflictului cuprinde cinci etape:

1. dezacordul;

2. confruntarea

3. escaladarea

4. de-escaladarea;

5. rezolvarea (Forsyth).

· Dezacordul debuteazã prin simple neînþelegeri, diferenþierea

indivizilor sau grupurilor prin modul lor de a fi ºi a gândi (uneori pot fi ºi
pseudo-neînþelegeri), divergenþe minore, nesemnificative pentru
interacþiunea socialã, de grup, dar care, necontrolate la timp, pot evolua
în conflicte reale.

· Confruntarea adânceºte diferenþele dintre indivizi, grupuri,

clase etc., acestea fiind percepute de cãtre pãrþi ca importante pentru
interacþiunea de grup, ca ameninþând unitatea grupului; în aceastã fazã
fiecare parte îºi susþine poziþia sa, accentuând-o pe baza unei ideologii
justificative (se intensificã angajarea pãrþilor pe linia dezacordului
iniþial; fiecare parte subliniind erorile din gândirea celeilalte; este faza în
care fiecare parte se convinge pe ea însãºi cã trebuie sã convingã
adversarul sã-ºi schimbe pãrerea, sã renunþe la poziþia lui, acceptând
argumentele sale; acþiunea de persuasiune devine exageratã, poate
degenera în acþiuni de forþã, de coerciþie, cu efect de "boomerang"
asupra pãrþilor; expresia emoþionalã dominã asupra argumentelor logice;
rata comunicãrii în grup scade; sunt antrenate mecanisme psihologice ºi
interpersonale ale luptei care duc la stress crescut, atmosferã tensionatã,
frustrãri succesive ce antreneazã în lanþ ostilitãþi, forme de violenþã,
agresivitate în limbaj (vezi celebra ipotezã frustrare/ agresiune); lipsa de
încredere creºte; apare necesitatea unei soluþii.
 · Escaladarea conflictului distruge normele reciprocitãþii
pozitive, înlocuindu-le cu unele de tip negativ (Schlenker, Goldman,
1978) care susþin un comportament concurenþial exagerat; tensiunile ºi
ostilitãþile din grup sunt scãpate de sub control; reacþia de autoapãrare a
fiecãrei pãrþi stârneºte violenþe fizice ºi simbolice, agresivitate maximã;
în aceastã etapã conflictul atinge punctul culminant, "de vârf" care poate
distruge total interacþiunea de grup, ajungând uneori chiar pânã la
distrugerea fizicã a pãrþilor

· De-escaladarea ºi rezolvarea conflictului presupun orientarea

spre soluþie raþionale, spre intervenþii legale de tip instituþional, prin
negocieri ºi compromisuri treptate, prin stimularea posibilitãþilor de
comunicare deschisã între pãrþi, prin captarea bunãvoinþei pãrþii adverse,
prin apariþia "celei de a treia pãrþi" în calitate de mediator, moderator,
facilitator, diplomat, sfãtuitor, conºtientizator, judecãtor, expert etc.
(Pruitt), toate având ca scop integrativ, de refacere a interacþiunii sociale
normale. Pentru a avea reuºitã în timp ºi eficienþã în procesul interacþiunii
sociale, de grup, compromisul final cerut de rezolvarea conflictului nu
trebuie sã fie privit de nici una din pãrþi ca un semn al slãbiciunii sale, nu
trebuie sã fie speculat în procesul concilierii de nici o parte, ci apreciat
prin funcþia lui pozitiv-integrativã pentru unitatea ºi pacea socialã.
Incapacitatea adoptãrii unor soluþii constructive, mutual acceptate duce
fie la dezagregarea sistemului, fie la generarea unui echilibru precar ºi
provizoriu, fundat de forþã.