Sunteți pe pagina 1din 9

Universitatea Titu Maiorescu

Facultatea de Psihologie

DUALISMUL CARTEZIAN

Disciplina: Introducere în filosofia minții


Prof. univ. dr. Dumitru GHEORGHIU

Oana Bianca Nisioi


Anul I, ID, Grupa 3

București, Februarie 2017


TEMA
Conform dualismului cartezian, mintea este o substanță imaterială cu totul distinctă
de corp. Explicați teza dualismului cartezian. Ce argumente aducea Descartes în favoarea
concepției sale și care sunt punctele slabe ale acestor argumente? Explicați rolul Legii lui
Leibniz în argumentele lui Descartes.

Pentru a putea ajunge să punem în discuție problema dualismului cartezian propun o


trecere în revistă, introducând referiri la terminologia ce urmează a fi utilizată, pentru o mai
facilă înțelegere a sensurilor termenilor utilizați în filosofia minții. Paleta extrem de bogată în
înțelesuri și domeniile vaste de utilizare ale termenului de dualism în istoria gândirii va fi
restrânsă la arealul de aplicabilitate și utilizare a gândirii filosofice.
Definiția pe care ne-o propune Dicționarul explicativ al limbii române, cu referire la
termenul cu utilizare filosofică este „folosirea a două principii ireductibile, eterogene (fie în
conflict, fie complementare) în analiza procesului cunoașterii sau în explicarea realității.“
În general, dualismul descrie starea a două părți, iar etimologic vorbind provine din
latinescul „duo“, adică doi. În opoziție cu dualismul, putem așeza monismul care admite un
singur element sau fel de elemente, sau pluralismul care se referă la mai mult de două
elemente sau tipuri de elemente. Spre exemplu, monismul provine din grecescul „monos“,
adică unul, unicul și reprezintă o concepție filozofică, introdusă de Christian Wolff, conform
căreia în Univers există o singură substanță, ca temei pentru tot ceea ce există: materia pentru
monismul materialist și spiritul pentru monismul idealist.1
Antony Flew, în Dicționarul de filosofie și logică, definește dualismul ca „teorie
privitoare la tipurile fundamentale în care trebuie împărțite substanțele individuale.“. Pentru
autor, substanțele sunt fie materiale, fie mentale, fără a fi reductibile unele la celelalte. Acesta
exemplifică făcând referire la existența unor filosofii pluraliste care sunt dualiste, precum
cartezianismul, sau referindu-se la Berkeley2, care susține existența unui pluralism de
substanțe, dar toate de același fel, deci reprezintă un monism.3
În Dicționarul de psihologie a lui Roland Doron, dualismul este definit ca „nume dat
doctrinelor filozofice care opun două principii ireductibile precum binele şi răul, dreptul şi
faptul, spiritul şi materia, în psihologie“.4 Alte dualisme ce au marcat parcursul istoric al
gândirii filosofice se referă la ființa și devenirea lui Platon, forma și materia lui Aristotel,
numenul și fenomenul lui Kant, ș.a.m.d.5
Dacă încercăm să clasificăm teoriile minții putem reduce ansamblul lor la următoarea
schemă: (A) teoriile moniste cu (a) idealismul și (b) fizicalismul, care la rândul său este (i)
reductiv (teoria identității și behaviorism), (ii) non-reductiv (funcționalism și monism

1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Monism
2
George Berkeley (1685 – 1753) – episcop irlandez cu descendență engleză, cunoscut mai ales pentru doctrina
sa că nu există substanță materială și că lucrurile, bunăoară pietrele sau mesele, sunt colecții de idei sau senzații
ce pot să existe doar în minte și doar atât cât sunt percepute.
3
Antony Flew, Dictionar de filosofie și logică, Editura Humanitas, București, 1996, p. 102.
4
Roland Doron, Dicționar de psihologie, Editura Humanitas, p. 260
5
http://www.descopera.org/dualismul-curent-filozofic-si-religie/

2
anomalic) și (iii) eliminativ; și (B) teoriile dualiste (a) ale substanței și (b) ale proprietăților.
Richard Gross, în 1995, mai adaugă la cele două mari categorii încă patru, și anume
pluraliste, de compromis, ale interacționismului sistemic și ale dublului determinism, ca
modele explicativ-interpretative ale relației dintre minte și corp.6
Revenind la dualism, și urmărindu-l pe linie istorică, cronologică, Platon (427 – 347
î.e.n.) și Aristotel (383 – 322 î.e.n.), au fost primii filosofi care în antichitate, exprimându-și
vădit interesul pentru minte, au făcut referire la termenul de dualism. Platon a proliferat ideea
conform căreia substanțe distincte și imateriale precum obiectele și alte fenomene pe care le
percepem nu sunt nimic mai mult decât simple umbre. El a susținut că, pentru ca intelectul să
aibă acces la aceste concepte universale, mintea trebuie să fie ea însăşi o entitate imaterială.
Aristotel a susținut că, dacă intelectul ar fi fost un organ material, atunci s-ar fi limitat doar la
a primi anumite tipuri de informații. Deoarece intelectul este capabil să recepţioneze și să
reflecteze asupra tuturor tipurilor de date, rezultă că nu e posibil să fie un organ fizic și prin
urmare trebuie să fie imaterial.
Dualismul a fost formulat cu mai multă precizie de către René Descartes (1596 –
1650), în secolul al XVII-lea. Descartes a fost primul care a formulat distincția dintre minte și
corp în forma în care este dezbătută și astăzi. Dualismul substanțelor, sau dualismul cartezian,
aparținînd gândirii lui Descartes, reprezintând forma „pură" sau „extremă" a dualismului7,
postulează ideea că mintea este o substanță imaterială cu totul distinctă de corp.
Substanța, în sens filosofic, desemnează fie esența comună și stabilă a tuturor
lucrurilor, fie ceea ce există de sine stătător. Ideea substanței a apărut la înțelepții greci prin
analogie cu schimbul comercial. Aceștia considerau că relația principiului cu lucrurile acestei
lumi este similară cu relația dintre monedă și marfă, în acestă analogie, moneda, fiind
considerată substanța economică a mărfii.8
În accepțiunea lui Descartes, ființele umane sunt alcătuite din substanțe distincte, și
anume: sufletul, pe de o parte, dintr-o substanță gânditoare, neextinsă spațial, iar corpul, pe de
altă parte, dintr-o substanță extinsă spațial și non-gânditoare. De asemenea, referindu-se la
termenul de suflet, Descartes are în vedere conceptul filosofic și nu cel spiritual, echivalentul
modern al conceptului de minte.9
Apreciez că, în mod extrem de natural, reflex aș putea spune, distincția între minte și
corp este absolut firească și extrem de facil detectabilă, nu numai pentru gândirea filosofică, ci
și în mod normal de către oricine, chiar neavând o preocupare filosofică. Modul în care
percepem această diferență merge chiar mai departe decât o simplă diferență între parte și
întreg, noi, la urma urmei, nu distingem la fel între „mână și corp" sau chiar între „creier și
corp“.
În cele din urmă, intenția lui Descartes rezidă în însăși ideea de a sistematiza și de a
oferi o justificare rațională a simțului realități pe care cu toții îl avem prin natura noastră
umană.
Corpul este, prin natura sa intrinsecă, exact la fel ca orice alt obiect material, fiind un
element în mod esențial extins în spațiu - res extensa -, definit prin proprietăți, cum ar fi

6
Mielu Zlate, Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iași, 2000, p. 207.
7
Ibidem, p. 209.
8
Aurel Codoban, Introducere în filosofie
9
Dumitru Gheorghiu, Introducere în filosofia minții, vol. 1, Editura Trei, București, 2015, p. 134.

3
înălțimea, greutate, mișcare, și amplasarea spațială. Asemenea altor elemente materiale sau
obiecte extinse, corpul este compus din părți pur fizice - molecule, atomi și particule
subatomice - și guvernat în întregime de procesele cauzale supuse legilor fizicii.
În cazul corpului esența lui este extensia, adică are dimensiuni spațiale: asemenea
oricărui obiect fizical: blocul în care locuiesc, computerul la care îmi dactilografiez referatul,
toate acestea fiind obiectele extinse sau răspândite în spațiu. În timp ce în cazul minții, aceasta
are atributul gândirii, referindu-se de fapt la conștiința în sine.
Dacă pentru oricare dintre noi corpul are existență fizicală, ce fel de existență are
mintea? Este, într-o măsură evidentă, adevărat că mintea nu aparține elementelor sau
proceselor de natură fizicală? Dacă sunt într-adevăr distincte, care este raportul dintre ele? În
ce fel relaționează sau interacționează? Independent sau se influențează? Unilateral sau
reciproc? Iată cum o idee extrem de simplă, asupra căreia banalul cotidianului nu îndeamnă în
mod natural spre reflexie poate ridica o multitudine de întrebări, a căror răspunsuri conturează
în fapt esența preocupărilor descartiene.
Mintea, în schimb, în esență ține de gândire - res cogitans -, a cărei existență este
lipsită de proprietăți fizicale precum forma, greutatea, localizarea în spațiu, fiind guvernată de
rațiune, fără a implica o legătura de cauzalitate mecanică.
Putem aprecia că mintea este complet distictă de corpul uman asociat, precum și de
întreaga lume materială, în general. Și totuși există o relaționare și o interacțiune între corp și
minte. Mintea reacționează atunci când la nivelul corpului se produc modificări, acestea
producând schimbări în minte. Spre exemplu, atunci când organele de simț detectează
mâncare în proximitate, la nivelul minții se produce senzația de foame și chiar intenția de a
mânca. Deși nu interacționează în mod direct cu mintea, modificări ale organismului aduc
schimbări la nivelul minții. În felul acesta am reușit să producem un răspuns argumentat la
întrebarea referitoare la felul în care interacționează, oferind un exemplu pe direcția corp →
minte. În sens opus, pe direcția minte → corp, folosindu-ne tot de exemplul mâncării, putem
justifica faptul că schimbările la nivelul minții aduc modificările în organism. Atunci când
mănânci, organismul salivează și determină acțiunea de a mânca să continue, sau vice-versa,
dacă la nivelul minții apare senzația de sațietate, corpul se va opri din mâncat.10 Astfel, am
arătat faptul că cele două, mintea și corpul se influențează în mod reciproc și nu unilateral.
În favoarea accepțiunii sale, Descartes a înaintat trei argumente, cunoscute în istoria
gândirii filosofice drept argumentul îndoielii (sistematice sau metodice), argumentul
conceperii/separabilității, precum și argumentul divizibilității.
Un element extrem de interesant în discursului lui Descartes se referă la modalitatea sa
de expunere, la persoana întâi. Mihail Radu Solcan, în Filosofia minții și știința cogniției,
denumea acest element distinctiv - „experimentul gânditului“, un experiment imaginar de
altfel, și îl considera ca o artă de a mânui o tehnică extrem de utilă în filosofie – gândirea11.
În lucrarea sa, Discurs asupra metodei, în 1637, Descartes enunță argumentul
îndoielii, ajungând la concluzia că pentru a putea determina ce lucruri sunt adevarate și care
nu, e nevoie ca punctul de plecare să fie îndoiala, cu scopul de ajunge la adevăruri certe. În
felul acesta cititorul este invitat la rândul său să experimenteze beneficiile aplicării metodei

10
Edward Feser, Philosophy of mind - A Beginner’s Guide, Oneworld Publications, Oxford, 2005, p. 29.
11
Mihail Radu Solcan, Filosofia minții și știința cogniției, Editura Universității București, 2000, p. 25.

4
îndoielii. Pe scurt ideea lui Descartes era să ne îndoim de absolut orice, în speranța că vom
identifica ceva indubitabil, pe care el o gândea ca fiind cunoaștere certă.
Argumentul cel mai puternic pe care Descartes îl folosește în acest sens este
experimentul geniului cel rău, care încearcă să insufle crezăminte, supoziții false, să creeze
iluzii neadevărate; experimentul având ca scop să forțeze distincția între minte și conținuturile
mentale. În fapt, geniul cel rău nu face altceva decât să populeze mintea cu conținuturi
mentale. Ne face să ne îndoim de obiecte fizicale precum aerul, apa, soarele, ziua și noaptea,
chiar și de propriul corp fizic. Concluzia lui Decartes, în experimentul geniului cel rău, este:
(1) eu mă pot îndoi de existanța corpului meu. Prin reducere la absurd, îmi pot imagina că mă
uit într-o oglindă și nu îmi văd corpul, văd alte obiecte din cameră reflectate în oglindă, a
căror imagine ar fi în mod normal obturate de prezența corpului meu, și totuși nu îmi văd
corpul.
Decartes considera că te poți îndoi de aproape orice cu o singură excepție, nu te poți
îndoi că gândești, îndoiala reprezentând o acțiune a gândirii, intrând astfel într-o contradicție
logică. Extinzând argumentarea ajunge la concluzia următoare: pentru a gândi e nevoie de
cineva care să gândească, un gânditor, iar acel cineva, acel gânditor trebuie să existe, dând
astfel naștere silogismului „gândesc, deci exist“ – Cogito, ergo sum. Această premisă (2), o
vom denumi premisa Cogito.
Astfel, din premisa din experimentul geniului cel rău – (1) eu mă pot îndoi de
existanța corpului meu - și premisă din excepția Cogito – (2) nu mă pot îndoi că exist sau,
altfel spus, nu mă pot îndoi că mintea mea există, împreună cu premisa tacită referitoare la
principiul non-identității discernabililor sau al identității indiscernabililor, conform legii lui
Leibniz (3) – dacă x are cel puțin o proprietate pe care y nu o are, atunci x și y nu sunt
numeric identice, putem trage concluzia, (4) – eu nu sunt numeric identic cu corpul meu.
Revenind la exemplul cu propria reflexie în oglindă pe care nu o văd, pot continua
experimentul și afirma că, mă îngrijorez, intru în panică pentru că nu îmi văd corpul, mintea
mea gândește și se întreabă de ce nu îmi văd corpul, deci evident mintea mea există.
Astfel, pentru Descartes existența corpului poate fi pusă la îndoială, în timp ce
existența minții nu poate fi pusă la îndoială, deci înseamnă că au proprietăți diferite, deci
trebuie că acestea sunt chestiuni diferite, deci corpul și mintea nu pot fi unul și același lucru.
Ceea ce am făcut în exemplul cu oglinda a fost să îmi imaginez că mintea mea există
în afara corpului, în absența corpului meu.
Una din obiecțiile la acest argument se referă la faptul că premisa (1) nu este o
proprietate autentică la care se poate aplica Legea lui Leibniz, cum este de exemplu – a avea o
greutate de 70 de kilograme. A te îndoi nu este o proprietate autentică a obiectului, ci o
proprietate a subiectului care se îndoiește. În logica filosofică, există temenul de aberația
omului cu mască, cunoscută și ca aberația epistemică, care apare atunci când Legea lui
Leibniz este aplicată unui argument în mod ilicit/abuziv. Ea poate fi exemplificată astfel: la un
bal mascat un prieten vine și îmi spune că bărbatul cu mască de mușchetar este logodnicul
meu, dar (1) eu știu cine este logodnicul meu și (2) nu știu cine este bărbatul cu masca, deci,
aș putea trage concluzia că (3) logodnicul meu nu este bărbatul cu mască. În cazul de față
premisele pot fi adevărate, dar concluzia poate fi falsă dacă logodnicul meu poartă masca de

5
mușchetar, iar eu nu știu asta. Deci argumentul este fals.12 Așa cum sugeram anterior acestui
exemplu, ceea ce eu gândesc despre o persoană, nu este o proprietate a acelei persoane, ci o
proprietate a mea, iar combinația între cele două duce la aberația omului cu mască și aici
apare eroarea pe care Descartes o avansa. El se poate îndoi de corpul său și nu se poate îndoi
de mintea sa, dar asta e o chestiune ce ține de el, având în vedere că nu este stabilit faptul că
acestea au proprietăți distincte. Un alt exemplu în acest sens poate fi următorul: dacă (1) eu
cred că Amza Pellea este actor, dar (2) mă îndoiesc că Nea Mărin este actor, asta înseamnă (3)
că Amza Pellea și Nea Mărin nu sunt unul și același.
Cel de-al doilea argument, al conceperii sau al separabilității este expus de Descartes
în opera Meditații, și poate fi sumarizat astfel: plecând de la prima premisă numită de lumea
filosofică – principiul lui David Hume (1) tot ceea ce pot să concep clar și distinct este logic
posibil, trecând la o doua premisă conform căreia (2) pot să concep clar și distinct că eu exist
separat de corpul meu, prin urmare (3) este logic posibil ca eu să exist separat de corpul meu.
Dacă am adăuga o nouă premisă, aceea conform căreia (4) dacă este logic posibil ca x să
existe separat de y, atunci x și y nu sunt numeric identice, atunci putem trage concluzia că (5)
– eu nu sunt identic numeric cu corpul meu.13 Prin urmare, eu pot concepe că, de fapt, corpul
meu este separat de mine.
Argumentul conceperii a fost unul dintre cele mai controversate și puse la îndoială
argumente susținute de Descartes. Antoine Arnauld (1612 – 1649) considera că dacă cineva
poate concepe clar și distinct un lucru ca fiind separat de altul asta nu înseamnă că acele
lucruri pot fi separate. Arnauld oferă un exemplu foarte clar și distinct folosindu-se de faptul
că oricărui triunghi dreptunghic i se aplică teorema lui Pitagora, conform căreia suma
pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei.
Descartes vine și adaugă că nu este suficient ca două lucruri să fie concepute doar clar
și distinct pentru a fi separate unul de celălalt, trebuie să fie concepute și complet, adică un
lucru complet este o substanță înzestrată cu forme și atribute suficiente pentru a recunoaște că
este într-adevăr o substanță, de sine stătătoare. Astfel el argumentează că proprietatea dată de
enunțul propriu-zis al teoremei lui Pitagora nu este un lucru complet (o substanță), precum
corpul sau mintea. Disputa între Arnauld și Descartes continuă cu argumente și
contrargumente, dar argumentul conceperii se dovedește în cele din urmă a fi valid, dar nu și
concludent.
În ceea ce privește argumentul divizibilității, consider că termenul ar putea fi extins
pentru o mai temeinică și cuprinzătoare înțelegere, numindu-l argumentul divizibilității -
corpului și indivizibilității minții. Pentru Descartes, un obiect fizical este divizibil în mai
multe părți: jumătăți, sferturi, până la constituentele moleculare, atomice sau subatomice, sau
chiar părți componente fizicale mai mici, dar nu până la infinit. Pe când mintea nu este
compusă din părți, nu este divizibilă în unități mai mici. Totuși, asta nu înseamnă că nu putem
distinge între diverse aspecte ale minții – rațiune, senzații, emoții etc., care spre deosebire
aspectele ce țin de obiectele fizicale, nu se pot partaja în elemente de același fel. Cu alte
cuvinte, materia se poate descompune în subpărți care sunt materiale, în schimb mintea nu se
poate diviza în elemente constituiente din aceeași substanța ca și mintea, adică imaterială.

12
https://en.wikipedia.org/wiki/Masked-man_fallacy
13
Dumitru Gheorghiu, op. cit., p. 142-149.

6
De exemplu, particip la un workshop și după două ore de prelegeri simt că nu mai pot
urmări discursul, mă simt obosit și nu mai pot acumula informații, doresc să ies din sală și să
respir aer proaspăt. Astfel eu pot simți oboseala și îmi pot dori să ies și să mă aerisesc, ceea ce
nu înseamnă că o parte a minții mele simte oboseala în timp ce o altă parte dorește aer
proaspăt. Este evident că sunt stările minții mele, unei singuri minți, ca întreg.
Contestatarii lui Descartes vin și contrazic acestă pretenție a indivizibilității minții,
aducând argumente de genul lateralizării funcției cerebrale sau dispoziția între cele două
emisfere cerebrale ale diferitelor activități mentale. De exemplu, emisfera stângă care este
responsabilă de logică şi calculele matematice, în timp ce emisfera dreaptă se ocupă de
procesarea sunetelor și a muzicii și de înțelegerea imaginilor vizuale, elemente alese pur și
simplu aleatoriu. Descartes combate cu ușurință acest asprect susținând că indiferent dacă
anumite funcții sunt îndeplinite de anumite zone ale minții, aceasta rămâne totuși un întreg, un
ansamblu, ea nefiind posibil să fie divizată în mai multe minți de dimensiuni mai mici,
asemenea posiblității de a diviza obiecte fizicale în componente mai mici.
Ca și în cazul argumentului separabilității, și cel al divizibilității este un argument
valid, dar nu și convingător, criticii apreciind că acesta presupune de la început ceea ce ar fi
trebuit dovedit. Având în vedere premisa că mintea nu este divizibilă în părți, induce cumva
ideea din concluzie și anume că mintea nu este indentică cu corpul.
Chiar dacă Descartes a stabilit că mintea și corpul sunt distincte, asta nu înseamnă
neapărat că sunt substanțe diferite, res cogitans și res extensa; este foarte posibil ca mintea să
fie parte din lumea fizică, să fie un obiect fizical. Și chiar dacă Descartes ar fi avut dreptate în
argumentele sale, totuși dualismul cartezian naște o serie de întrebări. Un exemplul ar fi faptul
că noi știm că ceea ce se întâmplă în corpul nostru este influențat de creierul nostru și credem
că ceea ce se întâmplă în creierul nostru are legătură cu mintea noastră, și de aici apare
întrebarea: cum e posibil ca o minte care nu este fizicală să influențeze creierul care este
fizical? Cum e posibil ca un obiect nefizical să influențeze un obiect fizical?
Încă un element interesant apare atunci când ne gândim la spațialitatea celor două. Este
evident că atunci când corpul se deplasează, și mintea se deplasează odată cu el. De ce nu
poate mintea să se deplaseze de una singură? Dar dacă mintea nu are dimensiune în spațiu –
res extensa – atunci mintea poate fi în corpul meu, dar în aceeași măsură poate fi în corpul
unei alte persoane. Exprimându-mă la persoana întîi, așa cum mi-a fost sugerat de Descartes,
în cazul acesta, cum se face că – eu – merg într-acolo unde merge și corpul meu? Aici apare
întrebarea: care este locul pe care îl ocupă mintea, unde se găsește efectiv mintea?
Accepțiunea lui Descartes în această privință nu a fost extrem de ușor de acceptat de către
specialiști, el susținea că mintea este legată de corp la nivelul glandei pineale, pe care el a
considerat-o ca fiind sediul sufletului; astfel toate interacțiunile dintre corp și minte sunt
filtrate printr-un astfel de portal între minte și corp, localizat la baza creierului. Și totuși, nu
este un argument suficient de credibil, și nu rezolvă în nici un fel problema, având în vedere
faptul că și glanda pineală este parte a corpului, care este fizical, deci și ea este fizicală.
Pentru că ridică astfel de întrebări, dualismul cartezian nu mai este acceptat în ziua de
azi, și este extrem de contestat. Scepticismul cu privire la acest curent a dat naștere de-a
lungul timpului la numeroase critici. Gilbert Ryle (1900 – 1976), a fost un filozof britanic,
cunoscut în principal pentru critica sa împotriva dualismului cartezian pe care la numit dogma
fantomei din mașină, va încerca să demostreze că acestă concepția este falsă la nivel de

7
principiu, considerând-o o familie de erori categoriale fundamentale, precum reprezentarea
unei persoane misterioase asemenea unei fantome adăpostite într-o mașină. Eroarea
categorială pe care o face Descartes, în viziunea lui Ryle, este să analizeze relația între minte
și corp, considerându-le a fi termeni din aceeași categorie logică, unde obiectele de un anumit
tip sunt prezentate ca aparținând unui alt tip. Este destul de evidentă metafora lui Ryle, unde
obiectele fizicale sunt reprezentate de mașină, aceasta fiind locuită de către o fantomă
reprezentând stările mentale. Ryle oferă ca exemplu un vizitator la Oxford căruia îi sunt
prezentate rând pe rând colegiile, muzeele, bibliotecile, și care la un moment dat întreabă unde
este totuși universitatea. Eroarea vizitatorului constă în mod evident în faptul că acesta
presupune că universitatea este o parte dintr-o categorie de unități de infrastructură fizicale, în
loc să o considere ca aparținând categoriei instituții, acestea fiind conglomerate mult mai
complexe decât clădirile, oamenii, procedurile, ș.a.m.d.
Dacă problema minte – corp a reprezentat o dilemă care persistă de mai bine de cinci
sute de ani, și filosofii și oamenii de știință încă mai dezbat pe această temă fără a ajunge la o
concluzie pe deplin acceptată, nu ne putem gândi oare că problema a fost pusă sau formulată
în mod greșit, și astfel a condus la accepțiuni extrem de eronate? În mod evident, problema se
profilează ca o problemă categorială, având în vedere faptul că cele două categorii nu se pot
compara. Nu este oare posibil ca problema minte-corp să nu fie o problemă în sine, ci
problema să rezide în felul în care noi alegem să formulăm problema?

8
Bibliografie

1. Codoban Aurel, Introducere în filosofie


2. Doron Roland, Dicționar de psihologie, Editura Humanitas, 1999
3. Feser Edward, Philosophy of mind-A Beginner’s Guide, Oneworld Publications, Oxford, 2005
4. Flew Antony, Dicționar de filosofie și logică, Editura Humanitas, București, 1996
5. Gheorghiu Dumitru, Introducere în filosofia minții, vol. 1, Editura Trei, București, 2015
6. Solcan Mihail Radu, Filosofia minții și știința cogniției, Editura Universității București, 2000
7. Zlate Mielu, Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iași, 2000
8. http://www.descopera.org/dualismul-curent-filozofic-si-religie/
9. http://www.iep.utm.edu/descmind/
10. https://ro.wikipedia.org/wiki/Monism
11. https://en.wikipedia.org/wiki/Masked-man_fallacy
12. https://plato.stanford.edu/entries/pineal-gland/