Sunteți pe pagina 1din 3

Plumb

Simbolismul este un curent literar de dimensiune europeană, apărut în Franța la


sfârșitul secolului al XIX-lea și constituie o reacție împotriva parnasianismului, a
romantismului, dar și a naturalismului.
Poezia simbolistă este exclusiv o poezie a sensibilității pure. Poetul simbolist nu este
interesat nici de poezia naturii în sine, nici de poezia de idei. Obiectul poeziei simboliste îl
constituie stările sufletești nelămurite, care, neputând fi clar formulate, sunt transmise pe
calea sugestiei. Înclinația către stări sufletești nedefinite, predispoziția pentru reverie,
reprezintă alte trăsături ale poeziei simboliste. Un element definitoriu al poeziei simboliste îl
reprezintă căutarea muzicalității exterioare, obținută nu numai prin ritmuri și rime perfecte, ci
mai ales prin repetiția obsedantă a unor cuvinte, a anumitor vocale sau a refrenului.
Format spiritual în climatul poeziei simboliste franco-belgiene(Baudelaire, Verlaine,
Rimbaud, Rollinat, Rodenbach), George Bacovia se remarcă prin sensibilitate și prin sursele
de inspirație, devenind unul dintre marii poeți originali de după Mihai Eminescu.
Poezia simbolistă „Plumb” apare în anul 1916, în volumul omonim, care ilustrează o
manieră poetică pe deplin maturizată, inconfundabilă, din care își trag esența și următoarele
volume publicate(„Scântei galbene”, „Cu voi”, „Comedii în fond”, „Stanțe burgheze”).
Gândirea analogică, specifică simbolismului, se remarcă în cele două catrene. Astfel,
cele două strofe ale poeziei corespund celor două planuri ale realității: realitatea
exterioară(macrocosmosul), unde cimitirul, cavoul sunt simboluri ale unei lumi care îl
îndeamnă pe poet la izolare, și realitatea interioară(microcosmosul), unde sentimentul iubirii,
a cărui invocare se face cu disperare, este și el condiționat de realitatea ostilă.
Muzicalitatea poeziei, element definitoriu pentru simbolism este dată de tonalitatea
stinsă a imperfectului, timp al acțiunilor începute în trecut ce continuă în prezent, imprimând
ideea de repetitivitate, de continuitate. Armonia versurilor se realizează prin combinarea
consoanelor închise din cuvinte precum „vestamnt” sau „vânt” cu tonalitățile stridente,
aproape onomatopeice din „scârțâiau” sau „frig”.
Eul poetic trăiește o triplă dramă: în plan existențial, este un inadaptat, un izolat,
trăind intens criza comunicării(trăiește „blestemul de a-și exprima exclusiv cu sine nevoia de
comunicare”-Șt. Ang. Doinaș), în plan poetic se manifestă incapacitatea de a crea în spații
limitate, închise(cavou), iar în plan erotic, iubirea nu mai poate salva ființa, întrucât ea însăși
este contaminată de boală, de moarte. Tematica operei sale își fixează ca un centrum mundi
târgul de provincie, căruia îi proiectează alternativ, alteori simultan, moartea(temă
dominantă), iubirea cu accente maladive subordonată neantului, natura preponderent negativă
și singurătatea.
Una dintre temele poeziei „Plumb” este thanatosul(moartea). Eul poetic, mânat de
ideea morții, se coboarâ în infern și rămâne prizioner al propriei sale proiecții. Elementul care
generează și susține starea eului poetic este plumbul. Acesta marchează întreaga poezie,
sugerând o apăsare sufletească, o presiune imensă la care este supusă ființa poetului, într-un
univers lipsit de orizont și de speranță. Tot ce atinge plumbul, într-o alchimie
răsturnată(referire la obsesiile alchimiștilor de a transforma plumbul în aur, deci de a găsi o
cale de înnobilare a ființei prin poezie), își schimbă esența și devine moarte și apăsare: zborul
se transformă în cădere(„aripile de plumb”), florile mor și împietresc pe morminte(„flori de
plumb”, „coroane de plumb”), până și moartea este „turnată” în plumb(„sicriele de plumb”).
Poezia va însemna deci, o stare de criză, o magie răsturnată, ce ne va purta într-un peisaj
lunar, lipsit de ființe și dominat de moarte.
Analogia simbolică în „Plumb” provine din sentimentul singurătății, care devine temă
a poeziei. Solitudinea crispează, inhibă ființa, prefăcând-o într-un receptacol de senzații, pe
care vidul interior le amplifică la scară cosmică. Eul liric este prizioner al singurătății
mărturisite repetitiv prin structura „stam singur” și fără perspectiva evadării, anulată de
valoarea stilistică a verbului. Sintagma surprinde condiția poetului izolat de lume, condamnat
definitiv la o stare de monotonie dublată de apăsare. Asocierea cu structurile „în cavou” și
„lângă mort” conturează o coborâre în infern și asumarea unui „sfârșit continuu”(Ion
Caraion).
Poezia „Plumb” este una dintre cele mai originale arte poetice simboliste și are ca titlu
simbolul central al poeziei, plumbul. Acesta are o ocurență deosebită, denumind un metal,
element al anorganicului, toxic, ce sugerează lipsa de viață, un element rece(izolarea) și
greu(apăsarea sufletească). Prin sugestiile cromatice(gri-albăstrui) conturează deopotrivă
monotonia și moartea(sentimentul sfârșitului). Bogatei signalectici îi este adăugată o
explicație subiectivă dată de însuși Bacovia: „Plumbul dă precipitat galben. Sufletul ars e
galben. Galben e culoarea sufletului meu.”. Titlul devine laitmotivul poeziei, nucleu poetic în
jurul căruia se reorganizează întreaga viziune artistică, fiind repetat în 6 poziții simetrice. Prin
sonoritatea închisă(4 consoane sprijinite de o singură vocală), traduce apăsarea sufletească,
respectiv căderea surdă și grea.
Poezia se deschide cu o imagine funerară, reprezentată de „sicrie”, în care somnul este
un substitut al morții. Decorul este lugubru, cu sicrie, coroane care scârțâie, veșminte
funerare-reflectând toate o stilizare excesivă pe care criticul Eugen Lovinescu o percepea
drept artificialitate. Vântul nu aduce deloc un aer natural în acest peisaj, fiind un simbol al
distrugerii treptate a universului, marcată printr-o imagine auditivă: „Și era vânt.../Și
scârțâiau coroanele de plumb”. „Florile de plumb” nu mai reprezintă un oximoron, ca în cazul
lui Tudor Arghezi, ci un simplu epitet metaforizant care arată împietrirea, asocierea cu
moartea, corelat cu epitetul antepus „funerar vestmânt”. Rigiditatea și ostentația acestei lumi
bântuite de moarte șochează. Șocul este, însă, unul voit-exegetul Nicolae Manolescu susține
în prefața volumului „Plumb” că Bacovia „e modern fiindcă șochează-ochiul, urechea,
imaginația, arta”. Metafora este figura de stil predominantă, alături de simbolul plumbului,
creând împreună o atmosferă oprimantă, marcată de imaginea morții.
Al doilea catren e o imagine în oglindă a primului, reluând ideea somnului. Repetiția,
mijloc artistic specific poeziei simboliste, se oprește însă aici. Somnul nu mai este imaginea
unei latențe-„amorul întors” are o cu totul altă conotație simbolistică. Întoarcerea este către
moarte, către lumea plumbului și apresiunii telurice. Metafora din primul vers al catrenului al
doilea face trecerea la planul interior, prin referire la iubire(„Dormea întors amorul meu de
plumb”). Antiteza dintre concretețea plumbului și noțiunea abstractă, sugerată prin simbol,
este un element important al construcției poeziei. „Amorul...de plumb” simbolizează erosul
împietrit, învins, ce nu mai reprezintă o cale de salvare din acest univers. Atinsă de alchimia
inversă a plumbului, iubirea și tot ce trebuia să însemne zbor și înălțare, se transformă în
cădere și neputință(„Și-i atârnau aripile de plumb”). Aripile, ce reprezentau în mod normal
speranța și diafanul, se contaminează de această apăsare grea și devin „de plumb”.
În compoziția poeziei, esențial este principiul simetriei. Textul este o structurat în
două catrene în care lexemul „plumb” asigură legătura de substanță, fiind repetat de 6 ori și
plasat în poziții simetrice, la rima interioară și exterioară. Alte surse ale simetriei sunt
paralelismul sinctatic și tehnica simbolistă a repetițiilor(verbul „dormeau”/„dormea” și
sintagma „stam singur”).
Consider că, prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului și a
corespondențelor, prin prezentarea stărilor sufletești de angoasă, de singurătate, de vid
sufletesc, poezia „Plumb” se încadrează în estetica simbolistă. George Bacovia reușește să
prefigureze în această artă poetică liniile de forță ale perioadei următoare, rămânând în
acellași timp obsedant de simplu și, în mod vizibil, afiliat simbolismului. Strania lume
funerară a „Plumbului” devine un spațiu de referință al modernității, anticipând rafinarea
expresiei și intelectualizarea limbajului de mai târziu.