Sunteți pe pagina 1din 19

DINAMICA PEISAJELOR GEOGRAFICE

Curs, 12 octombrie 2017


Definiții și concepte

Peisajele geografice, într-o analiză succintă, înseamnă entități teritoriale supuse continuu unei
funcționalități și sunt afectate de mobilitate dinamică, schimbări, transformări integrale sau parțiale. Astfel, a
identifica și a delimita peisajele geografice presupune cunoașterea criteriilor după care după care pot fi
identificate, cunoașterea trăsăturilor care trebuie să le aibă un peisaj, a particularităților fizionomice și culturale
și maniera în care trasăm limitele unui peisaj și extinderea acestuia.
Cu cât un peisaj este mai omogen, cu atât el este supus unei posibile analize și individualizări în raport
cu teritoriile învecinate. Spre exemplu, peisajele corespunzătoare structurilor teritoriale rurale se vor caracteriza
printr-o prondere mai mare a fizionomiei legate de elementele naturale de peisaj și secundar al celor de utilizare
a terenurilor. Astfel, există peisaje ale culturilor de câmp, peisajul morfologiei agrare, peisajul agro-forestier,
peisajul diferitelor categorii de sate și a celor de factură agro-industrială mixtă.
Un peisaj urban aduce în discuție cel mai adesea fizionomii urbane de tipul orașelor mono-industriale,
peisaje urbane asociate unor zone funcționale rezidențiale, urbane-de servicii etc. Cu cât un oraș are funcții mai
complexe este clar că acesta va avea asociate mai multe tipuri de peisaje, inclusiv cele de tip cultural, respectiv
a orașelor rezidențiale tradiționale, peisajele obiectivelor turistice etc.
Pentru fiecare categorie de formă de utilizare a terenurilor pot exista tot atâtea tipuri de peisaje. Se pot
împărți în peisaje naturale și antropice. Dezvoltarea unor forme complexe de tipuri de peisaj la nivel global,
care reflectă o anumită tradiție, istorie de dezvoltare, are în vedere peisajul patrimonial. Cu cât acestea sunt mai
extinse și legate mai mult de ritmul de dinamică teritorială specifică, cu atât apar mai clar conturate în teritoriu
peisajele. Spre exemplu, peisajele geografice asociate așezărilor din Asia Musonică, a peisajelor de patrimoniu
a teraselor așezărilor, unde avem de a face cu o conturare a peisajelor geografice tradiționale.
La noi, peisajele geografice care includ forme de habitat de tip dispers înseamnă că ne aflăm în situații
de funcționalitate peisagistică, sunt foarte bine marcate, identificate și pot fi delimitate.
Sunt mecanisme teritoriale prin care peisajul geografic are o funcție clară, ușurând astfel criteriul de
diferențiere de la nivel teritorial la nivel regional, într-un anumit context general. Peisajele geografice nu pot
exista în afara unei omogenități și în afara caracterului finit atribuit unui teritoriu.

1
Peisajul reprezintă totalitatea elementelor vizibile și de durată dintr-o anumită secvență teritorială, care
poate fi surprinsă odată de privirea umană, care are ca trăsătură fundamentală înfățișarea unitară sau fizionomia
specifică.
Un anumit tip de teritoriu intră în atenția celor care studiază peisajele. Există o ecologie a peisajelor, o
diagnoză teritorială, peisajul este considerat obiect de studiu pentru urbaniști, agronomi, designeri, horticultori
și cei care studiază terenul sub multiplele fațete. Peisajul nu este doar apanajul unei singure științe, fiecare
specialist vede în structura peisajului o anumită trăsătură de interes, concepție.
Peisajul geografic nu trebuie separat obligatoriu de perspectivele pe care le au alții (specialiștii), peisajul
rămâne unitatea de bază a caracteristicilor teritoriale. Indiferent care sunt tipurile de peisaj, cele geografice sunt
foarte diferite, diverse din prisma varietății geosistemului. Dacă aducem în discuție, componentele de bază
suprapuse: cadrul natural, condițiile socio-economice, formele de habitat și relațiile stabilite între ele, asistăm la
o suită de straturi, de părți componente care definesc un anumit tip de structură peisagistică. Relația dintre
peisajul geografic și sistemul teritorial este una nu doar de subordonare ci este mai mult o legătură între nivele
de diferite ranguri, de abordare ale aceluiași teritoriu, de organizare spațială.
Relația dintre peisaj geografic și sistem teritorial ca parte a unui teritoriu cu funcționalitate specifică,
poate fi înțeleasă ca urmare a relațiilor complexe dintre funcționalitate și organizări teritoriale, între cele două
nivele de organizare spațială sau între diferitele categorii de spațiu cu trăsături funcționale preponderente ca
spațiu dominant turistic, turistic de dominantă verde, spațiu rural respectiv urban.
Sistemul teritorial este mai ușor de identificat decât peisajul. Diferența nu constă doar în dimensiuni și elemente
de ierarhizare. Peisajele au ca trăsătură de înfățișare caracteristici desprinse dintr-un context funcțional.
Interacțiunile din sistemul teritorial, în relația peisaj-sistem teritorial, lasă să se întrevadă faptul că
populația a fost întotdeauna receptivă la nou, la schimbare. Nu s-a complăcut unui statut de spațiu umanizat ci a
unei comunități dornice de schimbare a structurii teritoriale și a imaginii (peisajului). Populația, ca agent
dinamic conștient, a fost nevoită să investească foarte multă pricepere, acțiune, resurse naturale și financiare ca
să se transforme funcțional (schimbare= dinamică).
Peisajul este rezultanta unor acțiuni, a unor funcționalități teritoriale. Structura elementelor într-un peisaj
nu trebuie confundată cu tipurile de peisaj, depinde mult de scara de analiză.
Peisajul este o realitate subiectivă, el intră sub incidența afirmării sale grație punctelor de observație (un
loc mai înalt, sau un punct fix, de unde se poate cuprinde o imagine, secvență teritorială ce poate fi caracterizată
funcțional și fizionomic). Pe de altă parte este și o realitate obiectivă, el există, este pus în valoare prin
observarea lui de către cineva.
Noțiunea de peisaj este definită ambiguu, este vehiculată de multe specializări. Peisajul are un anumit
grad de accepțiuni foarte diverse și mai ales de prefigurări ale rolului artei inițial, care descriu anumite
elemente.

2
ÎN DICȚIONARUL GENERAL:
 peisajul este o parte din natură, care formează un ansamblu artistic și este prins dintr-o singură privire.
Apect propriu unui teritoriu rezultat din îmbinarea factorilor naturali și antropici;
 peisajul este un gen de pictură, grafică, cu precădere din natură;
 peisajul este un tablou, o fotografie;
 peisajul este o descriere și prezentare în opere literare, o compoziție descriptivă.

ÎN DEX:
 peisajul se referă la mediul natural, peisajul stric ca un colț de natură, perceput de un observator, din
punct de vedere artistic.
În viziunea artiștilor, peisajul este un crâmpei imagistic reflectat cu mijloace proprii, care trezește emoții,
reflecții, care îndeamnă la plonjarea mentală. În ochii artiștilor, peisajul exclude natura umană, o animă într-un
colț, exclude ambientul actual, mediul artificializat, infrastructura etc.
Fiecare dintre cei care au ca preocupare peisajul sau definiții poprii. Toate au în comun vizibilitatea și caracterul
observatorului, a punctelor de observație.
DIN PUNCT DE VEDERE GEOGRAFIC:
 termenul de peisaj a fost conceput în secolul al XIX-lea;
 Germania - „landshaft” reprezintă înfățișare de ținut;
 Al. von Humboldt împarte peisajul în natural și antropic;
 Franța - „paysage” este o componentă a teritoriului în care comunitatea a amprentat teritoriul într-un
anumit mod;
 Anglia - „landscape” delimitează mediul natural inițial și apoi cel antropic;
 România – peisajul este o încununare a relațiilor complexe dintre om și natură, după Convenția
Europeană a Peisajului.
Peisajul geografic este un sistem dinamic al cărui evoluție este determinată de interdependența dintre
factori abiotici, biotici și antropici cu dimensiunea limitată a spațiului, generând atribute fiziologice și
fizionomice definite ca factori coordonatori.
Este o unitate taxonomică de bază, dincolo de limitele peisajului nu se poate imagina altceva. În
geografia fizică peisajul este un ansamblu de elemente naturale și un ansamblu de elemente abiotice, biotice și
antropice, ca o sinteză a mediului natural vizibil.
DENNIS M. (Franța):
 Peisajul este o entitate vizibilă, dintr-o privire umană, direct pe teren, la nivelul solului sau aerian;
 Peisajul poate fi construit mental, într-o interpretare indirectă (mnt.) deși pot fi reprezentate doar
bidimensional.
3
Peisajul este într-o distribuție, contribuție genetic evolutivă, asociată legăturilor dintre geosfere, iar
odată cu dezvoltarea geografiei umane, peisajul devine tot mai atent observat ca peisaj cultural. Peisajul este
parte din teritoriu, rezultă din interacțiuni în timp, între acțiunile antropice pe un suport fizic. La integrarea
elementelor naturale și antropice intervine istoria cu tot ce înseamnă evenimente de dezvoltare.
Peisajul este un produs spațio-temporal dinamic, interdisciplinar, sistemic, prin care metodologii variate
trebuie aplicate pentru aceeași secvență. Cu cât acestea sunt mai variate cu atât acțiunea este mai complexă.
Într-o anumită epocă societatea umană a creat un peisaj, într-o anumită fază a luat naștere un tip de peisaj.
Peisajul cultural este definit doar prin peisajul de patrimoniu, doar imaginea patrimonială de moștenire
culturală. Peisajul cultural-patrimonial are în spatele lui o anumită funcționalitate. Cel cultural-obișnuit
reprezintă totalitatea tipurilor de peisaj rezultat prin acțiunea antropică de un anumit grad într-un sistem
teritorial.

Curs, 13 octombrie 2017


Definiții și tipologii

Sistemul teritorial este o secvență spațială caracterizată prin anumite intrări (input) și ieșiri (output)
specifice, care generează un anumit tip de funcționalitate, care are un statut de organism viu, sau un areal
agricol, pomiviticol care înseamnă o serie de acțiuni din care rezultă ca output un tip de peisaj dar și producție
agricolă, pe când peisajul este o componentă a sistemului teritorial în care toate elementele geosistemice se
conjug în definirea lui, fiind în fapt corespunzătoare clar unei anumite morfologii teritoriale.
Există posibilitatea ca să avem o tipologizare a peisajului, pe diferite criterii de funcționalitate sau criterii din
secvența patrimonială etc. Ca și sistemul teritorial, peisajul se structurează corespunzător și un anumit tip de
funcționalitate actuală sau trecută îi generează dinamica.

Abordări ale termenului de peisaj


ECOLOGIȘTII au creat termenul de landșaft ecologic. Acesta are în vedere analiza ecologică a peisajului. Fără
a critica ecologia peisajului, sub un raport obiectiv de analiză, nu doar peisajele naturale 100% reprezintă un
element de mare valoare ci există numeroase exemple de peisaje culturale care au valoare de patrimoniu.
Ecologia peisajului aduce în discuție natura ca element fondator al unui tip de peisaj. Pe aceasta se bazează și
chemarea urbaniștilor ca să transfere într-o oarecare măsură natura în mediul urban, prin parcuri și amenajări,
pentru a oferi armonie peisajului.
Din punct de vedere ecologic, termenul de landșaft reprezintă un nivel superior de organizare, cuprinzând mai
multe ecosisteme dar generând o perspectivă diferită a asociațiilor vii care există, deci surprinde existența a
celor vii.

4
PEISAGIȘTII au dorit o renaturalizare a spațiului locuit prin metode noi, încearcând să modeleze natura. Ei
controlează spațiile naturale pentru a le transforma în peisaj prin planificare și amenajări de teritoriu. Peisagiștii
sunt defapt continuatorii pionierilor spațiilor agricole. Din punct de vedere arhitectural se plasează în elita celor
care modelează spațiile locuite. Problema lor este aceea a identificării unor strategii de control a peisajului, ca
să răspundă legării acestuia într-un anumit mod vizual, sanitar și benefic colectivităților, între ceea ce va fi
construit și ceea ce va fi plantat.
URBANIȘTII ȘI ARHITECȚII. Orașul apare ca o parte integrală a peisajului. Peisajul culturalizat reprezintă
ceea ce din punct de vedere natural se poate compune și se poate edifica cu un scop: bunăstarea oamenilor,
scopul declarat al construirii habitatului.
Această primă definiție a peisajului urban arată că orașul nu poate fi peisaj decât în două cazuri:
 atunci când este privit din exterior, astfel încât să devină parte integrantă a peisajului;
 atunci când străzile, piețele, liniile se orientează în afara lui, moment în care peisajul urban nu este un
peisaj propriu-zis dar are acces la peisaj.
Peisajul este dialog între reconstruire și recompunere, între intravilan și extravilan, peisajul este parte a unui
întreg, în care omul s-a regăsit ca formă de habitat. Peisajul în sensul arhitecților este o secvență peisagistică.
ETNOLOGII. Rolul studiilor de peisaj este acela de a descrie relația dintre om și peisaj dar și studierea unor
mecanisme ce stau la baza acestor relații, de aici rezultă peisajul sociologic dar și ideea că peisajul este văzut
doar prin prisma celui creat antropic. Între societate și peisaj, relațiile care se dezvoltă sunt atât de complexe
încât sociologii afirmă că ce e benefic pentru o comunitate poate să nu fie astfel pentru alta.
Peisajul are o latură obiectivă (este o realitate) și o latură subiectivă (este observată de un observator,
materializat pe o hartă, observatorul are o pregătire, vârstă, experiență și o latură perceptuală) întrucât sondajele
aplicate unei comunități relevă fie concepții asociate nivelului de înțelegere, fie ignorare fie percepții diferite.
Conform Conferinței Europene a Peisajului (CEP), peisajul desemnează o parte a teritoriului, perceput ca atare
de populație, a cărui caracter este rezultatul acțiunii și interacțiunii a factorilor naturali, este o definiție
atotcuprinzătoare, cvasivalabilă inclusiv pentru artiști, peisagiști (care spuneau că peisajul este în primul rând
cel natural). Factorii dinamicii peisajelor pot fi însuși elementele componente.

Peisajele pot fi:


 naturale, antropice, mixte, culturale;
 foarte diferite, diverse;
 specifice unui sistem teritorial, unei zone, regiuni, unui etaj, areal;

Peisajele care compun arta grădinăritului mai sunt influențate de tradiții, cultură, peisajele sub toate aspectele
lor îmbracă rural/ urban un înțeles deosebit nu numai pentru cei ce locuiesc acolo ci și pentru cei din exterior.

5
Dacă în definiție apar elementele de obiectivitate, subiectivitate și de percepție, peisajul trebuie văzut ca o
resursă, ca și patrimoniu, ca și un element de îmbunătățire a vieții omului.
Peisajul impune protejare, amenajare, gestionare (dezvoltare durabilă), impune un echilibru între necesități
sociale, economice și mediu, peisajul este deci o chintesență vizuală a unui proces socio-economic, a unei
relații om-natură și a unei anumite culturi.

CRITERII DE TIPOLOGIZARE
Peisajul a fost de multe ori confundat cu geotopul de aici rezultă complexitatea analizei teoretice și practice de
tipologizare.Criteriile de definire a tipurilor de peisaj sunt foarte variate și ele subliniază foarte clar că peisajele
sunt rezultatul acestor relații complexe om-natură.

PEISAJUL RURAL
Satul românesc este alcătuit din:
 morfostructură proprie (intravilan, extravilan);
 textură (orientare a tramei stradale)
 funcționalitate (se adaugă morfostructurii în definirea satului).
Vatra satului (intravilanul) trebuie delimitată, perimetrată și se deosebește de moșie (extravilan) prin
funcționalitate rezidențială, economică, comercială etc. Extravilanul are funcție agricolă, forestieră la care se
adaugă alte elemente.

DOMENIUL DISOCIAT
De multe ori, diferența dintre peisajul geografic și peisajul ca o componentă a unui tip de sat înseamnă în cea
mai mare măsură vatra. Peisajul rural reprezintă relația fundamentală ce se stabilește între comunitate și
ansamblul elementelor funcționale în care acea comunitate își desfășoară viața. Nu doar vatra este cea care
diferențiază peisajul rural ci complexul relației intravilan-extravilan.
În morfologia rurală apar cele trei tipuri de bază:
 compact (adunat);
 dispers (răsfirat);
 disociat (risipit).
Spațiul rural are trei componente de bază:
 spațiul construit;
 utilizarea terenurilor;
 textura stradală.

6
În domeniul de disociere, peisajele rurale sunt completate de existența unor relații foarte complexe
între peisajul habitațional, agricol și peisajul de extravilan, iar lor le sunt caracteristice peisajul rural de vale,
versant, platou, podiș de terasă. Vedem și că morfologia poate juca un anumit rol.
Peisajele rurale ale spațiului disociat se caracteriează prin fluxuri, vectori în lungul axelor de
comunicașii, axelor hidrologice, în lungul spațiului structurant pe de-o parte și în același timp există
posibilitatea analizei capacității de a modifica extravilanul/intravilanul în zonele adiacente acestor axe, a
versanților prin defrișări, schimbarea destinației inițiale a terenului, dezvoltarea unor organisme torențiale,
schimbarea tipului de proprietate, modificarea sensului dezvoltării etc.
Dinamica de peisaj este rezultanta unui complex de factori din această relație dintre habitat și
funcționalitate în extravilan sau intravilan, a presiunii antropice relevante sau a unui potențial de declanșare a
unor hazarde, riscuri naturale, pe fondul în care habitatul evoluează.
Peisajul geografic are un traseu evolutiv de unde pot rezulta peisaje diferite. Un teritoriu poate suporta
o presiune antropică de un anumit nivel, poate genera un reflex/feedback și poate genera output-uri, ca sistem
teritorial, specifice. Își schimbă înfățișarea grație unor factori.
Nu orice vector va genera o dinamică de peisaj. Unii au acțiune foarte puternică și generează noi dimensiuni
funcționale locale, politici teritoriale, au un rol mai important în recompunerea planificării și amenajării
teritoriale. Nu orice evoluție teritorială are ca obiectiv dezvoltarea.
Dinamica de peisaj este supusă la cel puțin două categorii fundamentale de factori:
 naturali;
 socio-economici.

DOMENIUL DE DISPERSIE
Peisajul rural nu mai poate fi încadrat în intravilan și extravilan ci reprezintă o îmbinare a celor două, cu
gospodării suspendate pe versanți, în mijlocul terenului de utilizare, ca formă complexă de utilizare a terenului.
Există o presiune mai mică a construcțiilor pe ansamblul unității administrative teritoriale însă crește
vulnerabilitatea teritorială prin presiunea continuă a arealului forestier.
Vectorul structurant este reprezentat de relația dintre comunitate și pădure, respectul pentru spațiul forestier este
totuși mai mare. Peisajul este o rezultantă a trei componente importante: biostazie, parastazie și rehistazie.
Peisajul (după Marcel de P.):
 este un obiect material palpabil, perceptibil direct pe teren;
 caracteristicile sale structurale sunt întotdeauna funcționale și evidente;
 avem de a face cu două componente: suport (caracteristicile geologice, geomorfologice etc) și cuvertură
(infrastructură, rolul omului);
 avem de a face cu o materializare vizibilă a unui suport concret;

7
Toate aceste opinii trădează rolul fizico-geografic în definirea peisajului și rolul materialității în
descifrarea peisajului. Pe de altă parte, Roger Brunet, afirmă că peisajul, geosistemul nu se reduce doar la ceea
ce se vede ci cuprinde și elementele care i-au dat naștere, cum ar fi relațiile socio-economice, condițiile
climatice, iar peisajul este un ansamblu de fapte vizibile și invizibile din care noi percepem rezultatul.
Diferențierile peisajului reprezintă o concretizare a intensității relațiilor impuse sistemului, de
exemplu, în peisajul urban, rolul suportului ecologic este redus dar rolul relațiilor este foarte mare și avem de a
face cu fapte sociale, economice, culturale iar limitele aglomerării urbane devin un front unde se întâlnesc cele
două categorii de mediu.
Tot Roger B. afirmă că structura cartierului, sinonim cu peisajul, aduce concluzia că structura este mai
importantă decât limita. El prefigurează că peisajul este o sinteză, un ansamblu structural de elemente,
particularități de elemente care se asociază, relaționează, funcționează (nu se poate vorbi de o parte din teritoriu
fără a ține cont totuși de caracterul finit). Aceste cartiere, secvențe, pot fi interpretate ca structuri ce se
deformează mai mult sau mai puțin pentru că spațiul în care se dezvoltă este variabil.
Richard Jean François afirma că peisajul este o traducere spațială a unui sistem socio-cultural,
economic, politic și a unui sistem natural al naturii. În viziunea lui, peisajul este aspectul, fracțiunea materială a
sistemului teritorial. Totodată el este cadrul fluxurilor purtătoare de informații energetice ca niște vectori de
direcție care vor caracteriza sistemul în cadrul vieții. Peisajul concretizează o structură geosistemică în opoziție
cu funcționalitaea acestuia, peisajul corespunde unui sistem cu o anumită funcție.
George Bertrand consideră că peisajul este o entitate teritorială, el admite că elementele care îl
constituie participă la o dinamică comună care nu corespunde obligatoriu unei evoluții individuale. Bertrand
stabilește că avem de a face cu peisaje de biostazie care includ ansambluri teritoriale cu grad de stabilitate a
suportului ecologic mare (grad redus de modificare a potențialului ecologic) și acțiuni antropice care pot genera
o dinamică regresivă a vegetației și solului dar care nu perturbă echilibrul natură-om.
Sistemele socio-productive (Pierre D.) pot fi:
 primitive;
 agricole tradiționale;
 bazate pe agricultură mai complexă;
 productive-industriale;
 a industriei performante;
 actuale, post-industriale;
Relația dintre potențialul ecologic și om a întregistrat o curbă ascendentă, acțiunea societății omenești și
potențialul ecologic al acesteia ajunge la niște parametrii extraordinari în contemporan dar potențialul ecologic
se reduce cu cât avansăm în timp.

8
GEOSISTEME DE BIOSTAZIE (Bertrand):
 geosisteme climatice și subclimatice , echivalente peisajului în stare de echilibru, o cuvertură organică
stabilă și acțiuni antropice care nu compromit echilibrul;
 geosisteme paraclimatice în care evoluția regresivă a fost generată de acțiuni antropice care duc parțial
la o modificare de potențial ecologic sau exploatare biologic (de exemplu: pădurile defrișate și înlocuite
de culturi vor duce la un sol aridizat și o restructurare peisagistică compatibilă cu climatul);
 geosisteme cu o dinamică pozitivă: frișele agricole, terenuri amenajate de om, părăsite, urmate de
renaturalizare;
 geosisteme degradate care generează dinamică regresivă dar nu o modificare radicală a potențialului
ecologic (vegetația spontană distrusă în mare parte; apare cel mai adesea în câmpii, unde în locul stepei
apar culturi de cereale în special).
GEOSISTEME DE REHISTAZIE
Peisajele sunt consecințele unor ample procese, îndeosebi geomorfologice actuale (eroziune, transport,
acumulare, de stabilire a versanților). Domină o dinamică globală de modificare a potențialului ecologic, de
distrugere a potențialului, de transformare radicală.
Rehistazia poate fi:
- propriu-zisă (concertată de eroziune, cu distrugerea covorului vegetal, formarea unui geosistem nou);
- limitată (procese de eroziune ce se manifestă la nivelul cuverturii superficiale, cu o fragmentare fără noi
forme de relief și în care peisajele din morfologia actuală au la bază fie un climax fie o delimitare
naturală a dezvoltării vegetale și a solului; peisajele din sistemele regresive, cu o morfogeneză antropică
mult mai agresivă, de natură bioclimatică sunt marginale în mozaic, în alternanță cu mici porțiuni de
biostazie, iar cele regresive au cele mai compromițătoare evoluții în raport cu cele de biostazie.
Badlands- sunt produsul unor condiții de rehistazie, distrugere naturală a potențialului ecologic.
Complexele teritoriale, sistemul teritorial, în care apar diferite tipuri de peisaj prin dinamică teritorială, pot fi
analizată din această perspectivă a potențialului ecologic al lor. Toate se supun legăturilor spațiu-timp, toate
aceste procese evolutive și rezultate de peisaje au în spate alte tipuri de relații, modificări de parametrii din
geosistem.
Peisajele echilibrate:
- naturalizarea peisajului slab afectată de acțiuni antropice;
- limitele acestor peisaje sunt ecosistemele;
Peisajele exportatoare de energie:
- intervenții antropice pentru extragere de materie organică, fie vegetală fie animală;
- sunt active, de aici rezultă că potențialul energetic, biologic este exportat din acele peisaje;
Peisajele importatoare de energie:

9
- aglomerări urbane, habitate rurale/urbane, din care lipsesc producătorii de materie organică dar se
importă energie;
- energia primită pentru organismele vii, în limitele peisajului, este inexistentă, dar din afara peisajului
este majoritară.
Această clasificare duce la gândul că tot ceea ce se întâmplă geomorfologic, ce are efect într-o mobilitate a
elementelor dintr-un sistem, are la bază o energie. Acest transfer de energie, ca factor important al dinamicii de
peisaj, poate fi evidențiat la nivel de bazin hidrografic, ca urmare a schimbării nivelului de bază al râului, dar și
la nivel de habitat de vale, extins în amonte sau spre versanți și rezultă o creștere energetico-informațională a
potențialului de rehistazie a teritoriului.
PEISAJUL CULTURAL
Fiecare structură geo-economică este foarte clar transferată unor relevanțe culturale, unor sisteme le corespund
anumite categorii de peisaje deoarece ele au fost create într-o serie de conjucturi. O acțiune economică este
defapt rezultatul unui sistem politic și rezultatul unei anumite civilizații. De aici rezultă că peisajul cultural
reprezintă reflexul unei culturi și civilizații, o culturalizare a spațiului, este chintesența în sistemul teritorial al
unei funcționalități.
În ultimele decenii, literatura franceză este acaparată de cei are afirmă că peisajul patrimonial este cel care
induce, determină conservarea moștenirii culturale, ce se face prin patrimonializare.
Ideea că nu orice tip de peisaj cultural poate fi considerat de patrimoniu cultural este reflexul unor condiții
istorice, contemporane de dezvoltare în anumite circumstanțe. Dacă avem în vedere că tot ce activitatea
antropică transformă în natură este cultural, atunci rămâne să stabilim treptele valorice ale spațiului cultural
specifice unei regiuni și acceptată și la nivel de patrimoniu.
Peisajele culturale cu statut de patrimoniu sunt moșteniri culturale. Revine sarcina generațiilor următoare de a
schimba atitudinea sau de a păstra într-o formă sustenabilă aceste moșteniri.
Din toate acestea rezultă că:
 peisajul geografic cuprinde peisajul cultural;
 peisajele culturale au diferite grade valorice;
 foarte mulți admit că peisajul cultural este doar cel amprentat cu un obiectiv cultural/monument;

PEISAJELE CULTURALE MONTANTE


 componente funcționale al spațiului actual;
 relevante prin caracterul lor patrimonial;
 dispuse în „țări” și la nivelul văilor;
 domenizarea structurală și funcțională.

10
*În cazul Bucovinei asistăm la o etalare a unor tipuri de peisaj deoarece este o regiune frecvent influnețată prin
infuzii culturale.
Tipuri de sit:
 de vale;
 de versant;
 de depresiune;
 de trecere;
 de pas;
 de defileu;
 de trecătoare.
Rețelele ce se stabilesc amprentează foarte clar o rețea orografică de văi și ocupă un teritoriu cu trăsături
geosistemice specifice.
Peisajele culturale pot fi:
 a unor texturi funcționale regionale preponderent agricole;
 a structurilor derivate și a funcțiilor economice complexe, asociate unor peisaje culturale „rurbane”;
 a structurilor și texturilor puternic evoluate din ruralul inițial, în care funcția este puternic influențată de
terțiarul local.
Peisajele culturale sunt ansambluri locale ce se înscriu unor tendințe de periurbanizare sau reconturare rurală a
unui teritoriu.
A. Peisajele culturale de vale montană:
 axă de comunicare și transfer, cu nuclee de polarizare;
 dominant disociată;
 mixt agro-forestier, de utilizare în bretea.
B. „Țara”
- domeniul morfologiilor orizontale;
- elementul structurant este vatra depresunii.

Țările au o capacitate de moștenire culturală mai mare decât văile, sau chiar decât depresiunile, chiar dacă la
nivelul țării amploarea transferurilor generate prin luarea în cultură, prin schimbări de proprietate, prin
modificarea raporturilor dintre spațiul construit și cel natural a evoluat de-a lungul timpului. Totuși, pe acest
fundal, țara conservă mai bine calitatea peisajului cultural, putând fi ușor integrate ca peisaje culturale de
valoare. Pe de-o parte pentru că cele mai multe țări au relații profunde cu unitatea montană adiacentă, ca parte
integrantă.

11
Dinamica peisajelor geografice poate fi analizată ca fiind corespunzătoare unor nivele de locuire carpatice.
Peisajul geografic are un caracter de unicitate (peisaj dornean, bârgăian etc) doar că după criteriile de
identificare a lor se poate afirma că țările au multe elemente în comun și multe aspecte asociate unui anumit tip
funcțional.
Curs, 14 octombrie 2017

Peisajele geografice au în spate o fundație specifică, sunt o reflectare a unui mod de utilizare a
teritoriu, tip de valorificare a resurselor locale și a unei modalități concrete prin care teritoriul este asumat, este
guvernat de o populație sau o comunitate.
Atât timp cât „țările” depășesc ca limite depresiunile, avansând teritorial în peisaj alpin va rezulta o suită de
relații între arealul deprimat și cel privind activitățile agro-pastorale, totalitatea elementelor care pot îmbrăca
elemente de utilizare a terenurilor sau cele de valorificare completă a unui spațiu.
În cazul văilor, peisajul îmbracă o utilizare a terenurilor asociată unei „domenizări” verticale, dinspre vale spre
culme, cu o succesiune evidentă de la terenuri ocupate de sructuri corespunzătoare habitatului spre cele care
vizează mai ales arealele forestiere învecinate lor. Această manieră de utilizare teritorială aduce în discuție niște
raporturi nu numai de unități teritoriale asociate dinamici și transfer informațional dinspre amonte spre aval.
Există o deosebire mare privind maniera de utilizare a terenurilor și raporturile dintre intravilan și extravilan, pe
când la peisajele din văi, structurile teritoriale sunt într-o secvențializare foarte evidentă, de la vatră spre areal
forestier.
În cazul structurii urbane, în „țări” ne punem problema rolului complex al drenajului în conturarea altor tipuri
de peisaj. Dinamica peisajelor în cazul „țărilor” nu este atât în spațiul dispers cât mai ales în lungul văilor, prin
evoluția spațiului construit spre un tip de dezvoltare disociată.
Peisajul geografic este unic dar, fără a intra în contradicții, trebuie găsite criterii de peisagistică,
evaluare, dezvoltare, diferențiere a peisajului fie în sens morfologic, economic, dinamic, etc.
Unicitatea peisajului este determinată de raportul dintre volume, axe, linii majore, orografie, linii care compun
hipsometria dar și a raporturilor de utilizare a terenurilor.
 peisajul urban- aglutinare, densitate, sinergii prin varietatea utilizării unui spațiu;
 peisajul rural- sinergii de altă natură, o compoziție structurală unde mai mult de jumătate este
componenta naturală.
În cazul peisajului cu funcție de patrimoniu apare ideea importantă de a stabili acele conuri de vizibilitate a
peisajului iar identificarea punctelor de belvedere, de unde peisajul capătă vizibilitate deosebită, reprezintă
aspecte deosebite de punere în valoare a acelui peisaj. Ar trebui să existe astfel de puncte amenajate acolo unde
se consideră că este cel mai bine pusă în valoare o secvență clară de peisaj. Obiectivele culturale de patrimoniu
nu trebuie obturate de clădiri, construcții pentru drumuri etc.

12
Elementele de bază ale peisajului sistemului teritorial de dominantă albă:
 structura (factorii structuranți);
 aspecte legate de vizibilitate, percepție, de imaginea în sine a peisajului;
 funcțiile peisajului;
 dinamica peisajului.
Peisajele compuse din elementele unor funcții variate au cel mai adesea o atractivitate mai mare. De multe ori
această complexitate funcțională poate influneța negativ percepția calității peisajului.
Constatăm că peisajele turistice îmbracă clar cele două componente fundamentale: atractivitate și amenajare
turistică, care accentuează, valorifică, permit să beneficiem de potențial devenit resursă turistică. Diferența
dintre potențial și resursă turistică este generată de drumul care trebuie parcurs dintre plan până la amenajare,
dintre identificare și cunoaștere până la amenajare.
Resursa:
 capacitatea populației de a înțelege ce înseamnă un potențial turistic;
 capacitatea administrației de a valorifica prin proiecte acel potențial;
 accesibilitate și atracția turiștilor pentru a pune în valoare ceea ce s-a valorificat turistic ca potențial.
La elementele fundamentale se adaugă într-o analiză completă și disfuncționalitățile.

Peisajele din frișele miniere

Frișele miniere reprezintă consecințe ale evoluției unui teritoriu și în care activitatea a fost sistată (cel mai
adesea pentru că asistăm la o subvenționare continuă de către stat, nu mai există piață de desfacere pentru
produsele miniere respective) sau acele spații industriale sau miniere dar și uzine de preparare care au fost
abandonate fără a se respecta prevederile legale conform unui spațiu minier, acesta trebuie să fie conservat sau
redat circuitului natural.
Efectele acestei tendințe de luare în exploatare a unui teritoriu și abandonarea acestuia: fie analiza privind
minele abandonate din care ies ape uzate sau o serie de halde de steril care transformă arealul într-un spațiu
disfuncțional și încadrarea lor ca areale foarte periculoase.
Frișa minieră:
 rezultatul unor cicluri economice;
 rezultatul unor atitudini, a unor elemente de valorificare incompletă a resurselor din zonă;
 teritoriu abandonat, fără destinație clară, fiind sursă de poluare și disfuncționalitate peisagistică;
Frișele cuprind așadar spații industriale, miniere, agricole, turistice, care nu mai au caracteristica de zonă
funcțională cu o evoluție activă. Ele aduc în discuție etapele de formare și complexitatea spațiului geografic, a

13
faptului că ele sunt dispuse în areale izolate din cuprinsul unități cristalin-mezozoice a munților din sud-vestul
Sucevei, apar asociate ariilor vulcanice sau apar în cadrul unității montane și subcarpatice din sudul țării.
Vechimea frișelor poate fi foarte diferită. Unele datează din perioada contemporană (după 1990), altele sunt
mult mai vechi (frișe conservate ca patrimoniu cultural- Roșia Montană), altele parțial exploatate (sare,
turbării). De aici se aduc în discuție tipuri diferite de dinamică peisagistică.

Criterii de evidențiere a frișelor miniere:


 localizare (în apropierea localităților, în interiorul loc);
 impactul;
 structura;
 organizarea spațiului geografic;
 funcționalitatea actuală (prin conversii și succesiuni de conversii);
 identificarea perspectivelor evolutive cu scopuri economice sau sociale.

Fiecare din aceste categorii pot avea dinamici foarte diferite. Fie una activă fie una regresivă (parastazie) în care
elementele din halde și cariere au distrus complet potențialul ecologic al zonei, după cum pot exista frișe
miniere și peisaje cu o dinamică stagnantă, generată de conversii și succesiuni de conversii teritoriale, dar cu
efecte social-economice foarte complexe. Avem de a face cu o multitudine de frișe miniere. Considerăm frișă
minieră doar peisajele culturale sau pot fi peisaje culturale patrimoniale (vechile exploatări de aur sau cele
supraterane de petrol).
Evoluția exploatărilor miniere

Peisajele rural agro-forestiere, montane de obcină, geografic montane ale Bucovinei au fost succesiv dinamizate
prin exploatări miniere (sfârșitul secolului XVIII). Ciclurile au corespuns unor perioade istorice și sisteme
social-productive specifice în care resursele aveau un rol mai mare sau mai mic. De fiecare dată, dintre ciclurile
de exploatare au fost mai multe subterane, în care pădurea intra în atenție și exploatările forestiere deveneau mai
importante.
Exploatările erau însoțite de uzine de preparare, prelucrare a minereurilor. Au rezultat imense halde și bazine de
decantare prin stocarea produsului de uzinare în depozite uriașe din spatele unor baraje, baraje care au aspect
deprimant. Cel mai înalt iaz de decantare are peste 90 de metri și 30 de milioane de metrii cubi (Tărnicioara).

14
Cicluri economice:
 alte resurse minerale;
 forestier și zootehnic;
 forestier și turistic;
 agricol tradițional și forestier;
 de servicii și forestier.

Peisajul cultural este rezultatul unei funcții economice dintr-o anumită etapă, într-un anumit ciclu economic,
într-o anumită perioadă în care economia a dobândit o nouă turnură prin comunități adaptate la administrație.

Peisajul constrastant:
 o antiteză evolutivă;
 o funcționalitate diferită (de arie protejată și arie minieră);
 în același loc (la distanțe minime, delimitare clară a celor două peisaje cu elemente diferite subtanțial:
prin fizionomice, amploarea desfășurării structurii, prin funcționalitate și prin dinamică).
Vector de dinamică= totalitatea elementelor care se subsumează unei anumite forțe generatoare de transformări.

În frișele miniere, vectorii sunt determinați de câteva aspecte:


 altitudinea;
 energia de relief;
 condițiile climatice.

Vectorii au o componentă stabilă pe de-o parte (haldele stabilizate cu vegetație) și o parte activă (alunecări de
teren în cadrul haldelor de steril). Toate aceste frișe miniere au dinamici influențate încă de un factor-
friabilitatea materialelor.
Procesele geomorfologice actuale de la nivelul peisajelor frișelor miniere, componente ale dinamicii
peisagistice, sunt doar o parte a fenomenologiei care evoluează în condițiile peisajului.

Elemente de disfuncționalitate (frișele miniere rezultate din abandonarea siturilor miniere de exploatare):
 absența unui plan de conservare coerent;
 dificultatea reconstrucțiilor ecologice;
 proiecte pilot abandonate;
 incoerență antreprenorială;
 teme prioritare de analiză în organizarea spațiului geografic, strategii de dezvoltare regionale.
15
*Frișele miniere sunt peisaje, dar peisaje în căutarea unui destin. Acțiunile care au generat frișa nu au avut
mereu un raționament complex ci doar ecologic, parțial.

Există trei direcții fundamentale:


 reconstruire ecologică (redăm naturii);
 încercăm să funcționalizăm turistic, educațional frișa;
 încercăm să îi dăm o turnură parțial de exploatare, parțial de reconstrucție și parțial de vizitare, pentru a
refuncționaliza peisajul.

Curs, 9 noiembrie 2017

Ritmicitatea include factorul timp ca manieră în care un anumit teritoriu se dezvoltă și evoluează cu o
viteză mai mare/mai mică sau cu o capacitate mai mare/mică de integrare a unor forme noi în cele vechi.
Ritmicitatea pleacă de la ideea conform căreia fenomenele și procesele se succed într-o viteză din ce în ce mai
mare cu cât factorii generatori revin în forme noi, specifice unui teritoriu. Aceasta reprezintă diferențierea
temporală în desfășurarea diferitelor procese și fenomene și desfășurarea anumitor componenți de aici rezultând
paralela dintre ceea ce reprezintă ciclurile naturale și cele economice. Ritmicitatea reprezintă de altfel o bază de
analiză a geosistemului.
Ritmicitatea diurnă are drept relații acest ciclu permanent circadian, de aici poate îmbrăca forme diferite de la
poli la ecuator. Aceasta atrage variația temperaturii (ex. dezagregarea ce duce la o evoluție diferită a reliefurilor
într-un anumit context continental; este bun înțeles că acest ritm diurn reprezintă variații diferite în zonele
deșertice, amplitudinile fiind diferite de zonele polare, astfel peisajul va fi influențat de această ritmicitate).
Fizionomia aduce după sine ideea că ceea ce atrage/respinge un peisaj este doar caracterul fizionomic și
reflectarea lui în percepția proceselor și fenomenelor. Ritmul impune o anumită modificare și schimbare
continuă;
Ritmul impune schimbări de substanță peisajului, nu numai de amprentă vizuală, peisajele fiind o consecință a
unor ritmuri seculare, multianuale și nu a celor sezoniere. Elementele care constituie geosistemul sunt cele
responsabile prin aranjarea lor în ceea ce reprezintă fizionomiile teritoriale, culturale, naturale deosebite.
Modificarea raportului dintre elemente determină schimbări fizionomice, de aceea se afirmă că relieful iese în
evidență în peisaj prin tipuri fundamentale. Alături de relief, clima, hidrografia și vegetația au rol în conturarea
peisajului. Una este o zonă de climat rece, cu un ritm de schimbare anual, lunar, care generează schimbări de
peisaj prin ghețuri, ș.a. dar care formează defapt substanța peisajului arctic.
Zonele de latitudini mici au un ritm de patru sezoane, unde ritmicitatea tinde să capete doar contururi coloristice
și mai puțin de substanță efectivă.

16
În climatul deșertic, însuși noțiunea de deșert este noțiune climatică, pe când în zona temperată, peisajul
structurilor periglaciare se încadrează în peisaj, condiționate morfologic.
Ritmicitatea este alta în momentul în care intervine omul prin acțiunile sale și atunci ritmul poate fi accelerat,
întrerupt sau modificat (ex. încălzirea globală).
Ritmicitatea și fizionomia trebuie văzute din punctul de vedere nu doar al geosistemelor naturale ci și din
perspectiva acestor peisaje culturale care existră și generează fizionomii rurale urbane noi ca reflex al unor
cicluri economice dezvoltate într-un areal.
Ritmicitatea este așadar interpretată posibil și din punctul de vedere al rolului pe care unele etape istorice le-au
aprentat teritoriile, rezultând arhitecturi deosebite, texturi rurare specifice, forme deosebite de convergență
teritorială.
Dinamica teritorială presupune între altele transformarea funcțională unor construcții, o modificare a
parametrilor funcționali cu reflectare fizionomică. Dacă viteza depășește capacitatea teritorială de susținere
atunci putem asista la dizarmonii peisagistice (ex. satele în care apar construcții noi ce sunt dezvoltate alături de
cele vechi, unde rezultă o dizarmonie în care factorul fundamental de modificare a fost ritmul).

Satele din zona montană au înregistrat mai multe tipuri de evoluție:


 o evoluție legată de aglutinarea satelor, contopire a unor vetre, vetre din areal forestier și vetre din afara
lui;
 satele se dezvoltă în jurul mănăstirilor care treptat fuzionează, se dezvoltă tentacular, pe văi (ex.
așezările Sucevița, Putna, unde satele au o evoluție în legătură cu mănăstirea); Identificarea elementelor
rămase din acea perioadă este foarte dificilă;
 satele care au evoluat pe măsură ce pădurea s-a defrișat de unde rezultă extinderea pe vale.

Unele așezări din zonele rurale în care dispersia a fost un element al dăinuirii structurilor teritoriale de culme
sau de tip țară reprezintă forme foarte vechi de locuit.
În depresiuni (satele disociate și disperse) vectorii dinamicii teritoriale au prin conturi în lungul văilor, s-au pliat
pe accesibilitate și mult mai rar în amonte sau spre culmi. În cazul acesta, a raporturilor dintre disociere și
dispersie, ceea ce a fost consemnat ca element structural deosebit reprezintă arealul forestier.
Ritmurile schimbării peisajului sunt mult mai reduse în aria de dispersie și mult mai active în arealul de
disociere cu o singură excepție: acolo unde peisajul este influențat turistic. În cazul văilor, funcția turistică
schimbă peisajul rural în unul cvasiurban. Ulterior etapelor medievale, satele au cunoscut diferite forme de
extindere teritorială, în special de-a lungul văilor montane pentru că în perioada modernă se constată tendința de
concentrare a satelor pe accesibilități, axe de transport.

17
Se ajunge la situația în care structurile disociate evoluează spre sate adunate unde aproape dispar elemente
specifice satului tradițional, în schimb sunt conservate pe alocuri exemplificări peisagistice rurale sau noi
arhitecturi a unor centre turistice de mare atractivitate.
Turismul cultural asociat obiectivelor de patrimoniu, lăcașelor de cult, reprezintă forma cea mai dinamică de
dezvoltare a unor structuri teritoriale concentrate de-a lungul văilor.

Peisajul cultural în zonele montane

În cazul unor structuri urbane, ritmicitatea corespunde diferitelor etape istorice de dezvoltare și pot fi observate
sub forma unor peisaje rezidențiale diferite, astfel în cazul Rădăuți, nucleele vechi se păstrează sub forma unor
structuri rurbane în nord pentru ca etapele ulterioare de evoluție spre vest și sud să însemne tot atâtea tipuri de
transformare a unui peisaj rural în peisaj urban, cu viteze diferite dar și cu vectori diferiți.
În perioada veche, direcțiile de evoluție au fost spre nord și progresiv spre sud, în perioada secolului XVIII dar
mai ales în secolul XIX, direcțiile de evoluție au fost spre axele de comunicație și ulterior, o evoluție orientată
spre sud, sud-est, de-a lungul șoselei naționale.
Același lucru poate fi observat și la nivelul dinamicii teritoriale rurale prin suprapunerea ortofotoplanurilor pe
hărțile cadastrale.
Gradul de vizibilitatea a unor peisaje este un element important de analiză a dinamicii teritoriale. Cu cât un
peisaj cultural este mai vizibil cu atât se vor contura mai bine o suită de aspecte menită să scoată în față
elemente de disfuncționalitate. Peisagistica și caracterul lor inedit dar și destructurant de peisajul frișelor
miniere reprezintă elemente de dinamică peisagistică.
Atractivitatea teritoriului este un model de desfășurare a unor funcționalități economice inclusiv cea turistică dar
deopotrivă este un element al percepției subiective a peisajului (poate fi obiectiv pentru cei care caută un peisaj
montan). Pot fi luate în calcul pentru atractivitatea peisajului: suprafața forestieră, prezența unor abrupturi,
stâncării, a unor profile montane, a unor văi cu sectoare spectaculoase etc. Atractivitatea crește în cazul unor
areal cu energie mică dar înconjurate de zone cu energie ridicată. Ne așteptăm ca dinamica teritorială să fie mult
mai amplă atunci când discutăm de peisaje culturale când avem de a face cu peisaje amplu deschise, de mare
vizibilitate, cu un grad ridicat de stabilitate ca și perspectivă a evoluției teritoriale dar punctele de observație, de
mare interes pot deveni foarte dinamice.

18
Dificultatea de a corela atractivitatea și dinamica:
 punctul de observație și zona observată (peisajul atractiv);
 atractivitatea peisagistică este adesea privită și din punctul de vedere al percepției populației atât timp
cât e clar că localitățile din zonele de câmpie vor găsi foarte atractive peisajele pe care nu le văd în mod
curent, pe când populația din zonele montane vor găsi atractive aspecte de detaliu din zonele joase.

Între elementele de atractivitate iese în evidență arhitectura tradițională.


Dinamica peisajelor cu frișe depășește prin ritm și viteză dinamica zonelor adiacente. Peisajele cu frișă cu
atractivitate redusă au dinamică proprie. Haldele au de regulă cea mai importantă rată de dinamică. Acțiunile
antropice de reconstrucție pot genera dinamici teritoriale foarte importante.
Peisajele culturale vor intra într-o dinamică mai accentuată când se întrunesc o serie de factori favorizanți. Prin
peisaj cultural înțelegând peisaje antropizate sau modificate antropic, sau cele care au un potențial de
atractivitate, vizibilitate și dezvoltare economică complexă.

Factori:
1. Rolul caracterului lor patrimonial
Peisajele culturale intră adesea în interesul mai larg al populației cu cât ele sunt declarate mai ferm ca obiective,
situri sau peisaje de patrimoniu UNESCO (contribuie la creșterea dinamicii).
Dacă un sit arheologic, obiectiv cultural este consemnat ca obiectiv de patrimoniu atunci toate atracțiile turistice
adiacente duc la crearea de amenajări turistice. În cazul unui peisaj cultural, statutul de patrimoniu cultural este
de cele mai multe ori consecința unei percepți locale/regionale (ex. terasele pentru orezării, peisajele culturale
cu agricultura de tip „bocage”). Din această perspectivă, dinamica lor este foarte redusă din momentul în care
ele sunt declarate de patrimoniu dar peisajul amenajărilor turistice va deveni de maximă dinamică teritorială.
2. Evoluția și dinamica
Aceastea pot fi accentuate atunci când ele devin puncte de interes pentru o comunitate, din alte rațiuni decât
cele de patrimoniu (ex. o biserică pictată într-un fel, un muzel etc).
3. Vectori de dinamică
Peisajele culturale pot deveni surse de vectori de dinamică prin maniera în care toată economia turistică este
subordonată proeictului cultural de conservare a peisajului (ex. servicii care se leagă marile obiective de Parcuri
Naționale sau peisaje culturale din arealele rurale izolate).

19