ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI

CU NEVROZA ASTENICĂ

COORDONATOR:

-2008-

CUPRINSUL LUCRĂRII DE DIPLOMĂ

CAPITOLUL I.

PREZENTAREA TEORETICĂ A BOLII……………………………… 4

1.1. Noţiuni de anatomie şi fiziologie a aparatului afectat................4

1.2. Definiţie......................................................................................5

1.3. Simptomatologie……………………………………………... 6

1.4. Etiologie…………………………………………………….... 7

1.5. Patologie …………………………………………………….. 8

1.6. Clasificarea şi forme clinice…………………………………. 8

1.7. Tratamentul medicamentos………………………………….. 9

CAPITOLUL II.

SUPRAVEGHEREA PACIENTULUI DIN MOMENTUL INTRĂRII PÂNĂ LA

EXTERNARE ŞI EFECTUAREA TEHNICILOR IMPUSE DE
AFECŢIUNE……………………………………………………… 11
 2.1. Internarea pacientului în spital……………………………. 11

2.2. Asigurarea condiţiilor de spitalizare………………………. 12

2.3. Asigurarea condiţiilor igienice pacienţilor internaţi………. 13

2.4. Supravegherea funcţiilor vitale şi vegetative……………… 14

2.5. Alimentaţia bolnavului……………………………………. 15

2.6. Administrarea medicamentelor şi hidratarea organismului .. 16

2.7. Recoltarea produselor biologice şi patologice……………… 17

2.8. Pregătirea pacientului şi efectuarea tehnicilor speciale impuse

de afecţiune…………………………………………………. 19

2.9. Educaţia pentru sănătate…………………………………… 20

2.10. Externarea bolnavului…………………………………….. 21

CAPITOLUL III.

PREZENTAREA CAZURILOR DE BOALĂ ………………………... 22

- Cazul nr. 1 - plan de îngrijire ………………………………….. 23

- Cazul nr. 2 – plan de îngrijire…………………………………...24

- Cazul nr. 3 – plan de îngrijire …………………………………. 25

CAPITOLUL IV.

ANALIZA CAZURILOR DE BOALA PREZENTATE ŞI CONCLUZII GENERALE

ASUPRA LUCRĂRII………………………………………… 34

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………36

CAPITOLUL I.

PREZENTAREA TEORETICĂ A BOLII

1.1. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS CENTRAL

Sistemul nervos recepţionează, transmite şi integrează informaţiile din mediul extern şi intern, pe
baza cărora elaborează răspunsuri adecvate, motorii şi secretorii. Prin funcţia reflexă care stă la
baza activit& 121f520b #259;ţii sale, sistemul nervos contribuie la realizarea unităţii funcţionale
a organismului şi a echilibrului dinamic dintre organism şi mediul înconjurător.

Siatemul nervos, unitar ca structură şi funcţie, este împărţit în:

-sistemul nervos al vieţii de relaţie (somatic)- care asigură echilibrul organismului cu

condiţiile variabile ale mediului;

-sistemul nervos al vieţii vegetative, care reglează permanent activitatea organelor

interne.

Segmentele sistemului nervos central sunt: măduva spinării, trunchiul cerebral, cerebelul,
diencefalul şi emisferele cerebrale. Organele nervoase care formează nevraxul sunt învelite de
sistemul meningeal, format din trei membrane: piamater, arahnoida şi dura mater. Între
arahnoidă şi piamater există un spaţiu mai larg în care se găsesc lichidul cefalorahidian, cu rol de
protecţie mecanică şi trofică.

Măduva spinării, adăpostită în canalul vertebral, se întinde de la gura occipitală CI-până la

nivelul vertebrei lombare L2, de unde se continuă cu o formaţiune subţire- filum terminale- până
la vertebra a doua coccigiană. Nervii lombari şi sacrali, în traiectul lor spre găurile
intervertebrale, împreună cu filum terminale, constituie coada de cal. În secţiune transversală
măduva apare constituită, în interior, din substanţă cenuşie- formată din corpii neuronali şi
strabătută de canalul ependimar, iar la exterior substanţa albă, constituită din fibre nervoase
mielinice şi celule gliale.

Trunchiul cerebral, continuă măduva spinării şi este format din bulb, punte şi mezencefal.
Structural, trunchiul cerebral este constituit din formaţiuni cenuşii şi albe, omologe celor
medulare. Substanţa cenuşie este situată în interior şi fragmentată în numeroşi nuclei, separaţi
prin substanţa albă care apare şi la periferie.

Cerebelul este situat în etajul inferior al cutiei craniene, înapoia trunchiului cerebral, fiind
alcătuit din două părţi laterale- emisferele cerebrale, conectate printr-o porţiune mediană
denumită vermis. Legăturile cerebelului cu trunchiul cerebral se fac prin cele trei perechi de
pedunculi cerebeloşi care îl leagă de bulb, punte şi mizencefal.

Diencefalul situat în prelungirea trunchiului cerebral şi sub emisferele cerebrale, este

alcătuit din mai multe mase de substanţă nervoasă: thalamus, metatalamus, epitalamus şi
hipotalamus.

Emisferele cerebrale reprezintă partea cea mai voluminoasă a sistemului nervos central.
Sunt separate prin fisura interemisferică şi legate în partea bazală prin formaţiuni de substanţă
albă: corpul calos, trigonul cerebral, comisurile albe. Structural, emisferele cerebrale sunt
alcătuite din substanţă cenuşie dispusă la suprafaţă, formând scoarţa cerebrală şi substanţa albă la
interior, alcătuită din fibre de asociaţie, comisurale şi de proiecţie.

Viaţa psihică umană este considerată a fi rezultatul a trei compartimente strâns legate între
ele: compartimentul de cunoaştere (gândirea, atenţia, orientarea, învăţarea, mempria etc.) cu
ajutorul căreia omul cunoaşte realitatea şi pătrunde în descifrarea legilor ei, comportamentul
afectiv, constituit din trăirile, emoţiile, sentimentele şi pasiunile pe care omul le încearcă în viaţă
şi comportamentul voliţional, constând în totalitatea hotărârilor, deciziilor si ăn preseverenţa
împlinirii lor. Aceste aspecte deosebite de importante ale activităţii superioare asigură corelaţii
optime ale organismului cu mediul fizico-biologic şi social, fiind din ce în ce mai mult studiat de
către fiziologi.

1.2. Definiţie

Nevroza este o tulburare psihică manifestată printr-un comportament anormal, cu diverse

forme, de care bolnavul este conştient, dar nu îl poate stapani..

Nevroza perturbă afectivitatea şi emotivitatea, dar nu afectează facultăţile intelectuale.

Neurastenia este una din cele trei forme de nevroză întalnită la om şi caracterizează în special
printr-un simptom capital: astenia ( oboseala nervoasă ) persistentă.

- este o stare de mare oboseală. Favorizată de surmenaj şi însoţită de tulburări psihice

(tristeşe, insomnie, nehotărare) de tulburări funcţionale (cardiovasculare, digestive, sexuale) şi de
dureri cu diferite lacalizări;

- este o tulburare specială, persistentă a sistemului nervos central, fără leziuni

organice, determinată în special de conflicte sufleteşti, boala de care omul este conştient şi de
care se ăncearcă să se vindece, nevroya astenică fiind trecătoare şi vindecabilă.

1.3. Simptomatologie

Debutul neurasteniei este de cele mai multe ori lent.

Oboseala sau astenia este simpomul principal.

- poate fi fizică sau intelectuală (mai predominantă)

- are un caracter particular, special, neplăcut şi apăsător, o senzaţie de enervare, de gol şi nu

cedează la mijloacele de repaus sau distracţie;

- astenia fizică este aproape permanentă şi apare dimineaţa, la trezirea din somn. Bolnavul se
simte incapabil să coboare din pat.

Chiar dacă în timpul zileise poate observa o uşoară ameliorae a oboselii, totuşi după
cateva ore de muncă ea reapare.

- astenia intelectuală se traduce printr-o senzaţie penibilă de neputinţă de a mai face

faţă muncilor intelectuale. Toate zgomotele cat de mici, fiecare închidere de uşă, exasperează
bolnavul. Aceasta astenie se poate diminua către seară.
 Cefaleea este al doilea simptomca frecvenţă şi aproape întotdeauna prezent.

- în cea mai mare parte a cazurilor durerea de cap este intermitentă.

Apare brusc sau se accentuează progresiv.

- este variabilă ca intensitate şi aproape totdeauna legată de oboseală;

- ca localizare apare în regiunea cefei cu o senzaşie de apăsare, de strangere

acre iradiază către frunte, tamplă sau coboară de-a lungul coloanei verterbrale;

- este de obicei diurna şi foarte rar nocturnă.

Insomnia sau tulburarea somnului sunt foarte frecvente fără a fi însă constante sau durabile.
În general este vorba de un somn foarte superficial şi mai rar de insomnie pură şi poate fi însoţită
de somnolenţă în timpul zilei.

- din punct de vedere al orarului ea se manifestă la începutul nopţii (insomnie de adormire);

- în timpul somnului pot apare foarte des coşmaruri (senzaţie de rătăcire, pierdere etc.)
care pot să-l trezească brusc din son, fiind cuprins de o senzaţie de teamă.

Tulburări secundare:

- tulburări psihice : fenomenul cel mai important este oboseala intelectuală.

Bolnavul constată treptat o greutate în gandire, atenţia mult scăzută (hipoprosexie), uitarea
obiectelor, a numerlor proprii (hipomnezie);

- tulburarea voinţei: nu-şi mai duc la îndeplinire şelurile propuse (disbulie) ;

- tulburări senzitivo-senzoriale: bolnavul are adeseori ameţeli, senzaţi de legănare. Pot

apărea şi tulburări de vedere: vederea dificilă, înceţoşată;

- tulburările glandelor endocrine: la mulţi bolnavi se poate observa o aparenţă hipertiroidie

sau hipotiroidie;

- hiperfoliculismul, de obicei constituşional, e adesea însoşit de spasmofilie;

- secreşia foliculinica normală sau chiar spre exces se traduce printr-o mentruaţie uneori
excesivă care ţine 5-6 zile şi are un ritm regulat.

1.4. Etiologie

Se cunosc trei factori mai importanţi răspunzători de apariţia nevrozei astenice:

- factorul psihogen adică tulburările sufleteşti:

- factorul somatogen adică tulburările organice corporale care pot favoriza sau
dezlănţui o nevroză;

- factorul predispozant care ţine de ereditate şi constituţie.

Factorul psihogen este factorul eenţial care provoacă o nevroză astenică. La baza oricărei
nevroze astenice stă unul sau mai multe conflicte sufleteşti care în general pot îmbrăca aspectele
cele mai variate. Necazurile, grijile, decepţiile, emoţiile neplăcute şi prelungite şi general
traumele psihice sunt acelea care mai curand sau mai taryiu sunt fundamental vinovate de
apariţia bolii. O importanţă deosebită o reprezintă factorii emoşionali, afectivi în special
frustrările afective, rşceala sufletească, despărţirea de cei dragi, dramele familiare.

Unul din factorii declanşatori cei ma importanţi al neurasteniilor este surmenajul psihic. Munca
neplanificată, munca în asalt, munca neritmică, toate pot conduce către o nevroză.

Factorul somatogen foarte multe tilburări organice, foarte multe bolii, fără a provoca în mod
direct o nevroză, o pot declanşa. Mai mult, unele boli cronice, dacă nu sunt îndepărtate,
contribuie ,, din umbră ,, la întreţinerea nevrozei. Printre cauzele organice care sunt
răspunzătoare de apariţia neurasteniei se află şi perioadele de schimbări fiziologice importante,
de ordine endocrin, cum unt sarcina, alăptarea, menopauza.

De asemenea, un factor somatogen important îl constituie şi bolile infecţioase şi surmenajul.

Factorul predispozant unul dintre cei mai importanţi factori predispozanţi îl constittuie tipul de
sistem nervos. Dintre cele patru tipuri, tipul ,, slab,, şi tipul ,, puternic neechilibrat ,, sunt cei mai
predispuşi. Există şi anumite tipuri constituţionale, dintre cei graşi şi cei slabi, cei slabi fac mai
uţor nevroza, dintre expansivi şi introvertiţi, ultimi o fac mai repede.

1.5. Patogenie

Nevroza astenică este destul de răspandită.

Evidenţa clinică a arătat că varsta la care apare nevroza astenică cel mai frecvent este între 25-45
ani.

În ce priveşte sexul, ea este mai răspandită la bărbaţi. De asemenea ea apare la persoanele cu un

grad mai ridicat de cultură.

Patologia neurastenica este de fapt numai solicitare cu o scădere de energie şi de aici apar toate
semnele clinice.

1.6. Clasificare şi forme clinice:

În funcţie de simptomele care domina tabloul clinic au fost izolate mai multe forme de
neurastenie:

- nevroza astenica pura;

- nevroza astenica cu elemente anxioase;

- nevroza astenica cu elemente depresive;

- nevroza astenica cu elemente obsesivo-fobice;

- nevroza astenica cu elemente (isterice).

Din punct de vedere a cazurilor psihice declanşatoare există:

- nevroza de eşec- apare la cei care îşi propun teluri care îi depăşesc;

- nevroza de neadaptare care rezultă din ambianţa nouă în care o persoană este
silită să trăiască fără a se putea adapta;

- nevroza de frustrare o resimt cei care au impresia sau certitudinea că nu mai sunt
suficient de iubişi;

- nevroza de aşteptare care apare la indivizi care aşteaptă vreme îndelungată un

eveniment important, sau o hotărare capitală pentru viaţa sa.

1.7. Tratamentul medicamentos

Tratamentul nevrozei astenice presupune:

- tratament igieno-dietetic;

- tratament medicamentos;

- tratament balneofizioterapic;

- psihoterapie.

Tratamentul igeno-dietetic presupune:

a) regim de muncă raţional şi adaptarea unui ritm succesiv repaus muncă;

b) tratament dietetic care trebuie să aibă în vedere hrănirea substanţială a bolnavului cu atât
mai mult cu cât aceasta suferă de foarte multe ori de o lipsă a poftei de mâncare. Se vor
întrebuinţa şi vitamine, în special vitamina A, B1, B6, C.

Tratamentul medicamentos este în general foarte variat. În general el se îndreaptă spre trei
principale: să calmeze, să stimuleze organismul şi să refacă somnul.

Pentru primul se folosesc calmante uşoare, aşa numitele tranchilizante minore ca :

Ciclobarbitalul, Bromovalul, Luminalul etc. (în doze mici).
În ceea ce priveşte corectarea somnului şi îndepărtarea insomniei se folosesc în special
barbiturice ca : Ciclobarbital, Dormicum, etc.

Efectul cel mai bun se obţine însă prin asocierea barbituricelor cu tranchilizante majore :
Clordelazin, Romergan, etc.

La bolnavii cu deficit ponderal şi cu lipsa poftei de mâncare sa aplicat cu succes o cură de

hidrazida. Pe aceeaşi linie se foloseşte şi insulina ăn doze mici, 5 unităţi.

Somnoterapia are indicaţii mai restrânse. Ea se aplică de obicei ăn nevroza astenică datorată unui
surmenaj fizic sau intelectual. Se face o cură de somn prelungit (18-24).

Tratamentul balnezofizioterapic:

Una din metodele cele mai importante este cura frecventă de repaus, de odihnă. Beneficiul este
maxim dacă bolnavul locuieşte într-o localitate situată la o altitudine medie şi înconjurată de
păduri. S-a folosit cu succes hidroterapia (băi călduţe la 35 C timp de 30 min.), băi aromate cu
esenţe de brad, băi de acid carbonic.

Psihoterapia : este o acţiune multilaterală care se adresează atât intelectului, cât şi sferei
emoţionale a individului. Ea cuprinde atât o latură analitică cât şi una sintetică de reclădire a
personalităţii pe baze mai sănătoase.

Psihoterapia în grup dă rezultate foarte bune.

Foarte importantă este educaţia voinţei.

Adesea este foarte util să se asocieze psihoterapiei, ergoterapia (terapia prin muncă). Adesea o
muncă fizică: tăiatul lemnelor, grădinăritul sunt mijloc salutar de a-şi întări sistemul nervos.

Dar adevărata terapie a neurasteniei nu se poate realiza fără autoeducare. Câtă vreme conflictele
proprii sufleteşti nu sunt rezolvate nevroza în general persistă şi multă vreme şi este o luptă fără
învingător.

Tratamentul medicamentos este în general foarte variat. Pentru calmarea bolnavului se folosesc
calante uşoare şi anumite tranchilizante minore ca:

- Ciclobarbitalul sedativ hipnotic cu acţiune rapidă şi de scurtă durată.

Contraindicaţii: - depresie de cauză cerebrală;

- alergie la barbiturice;

- insuficienţă hepatică, respiratorie, renală alcoolism

Reacţii abverse: - oboseala, ameşeli;

- de toleranţă şi dependenţă;

- supradozare acută de comă.

Diazepam – pentru efectul lui tranchilizant

Contraindicaţii: - coma colaps;

- alergie la substanţă;

Reacţii adverse: - ameţeli;

- tulburări de vedere;

- astenie fizică şi psihică;

- hipotensiunea arterială.

În ceea ce priveşte corectarea somnului şi înlîturarea insomniei se folosesc în special barbiturice

ca: Ciclobarbitalul, Dormicum, etc.

Dormicum – inductor al somnului, caracterizat printr-un debut rapid al acţiuni sale.

Contraindicaţii: -intoleranţa la substanţă;

- psihoze, depresii psihice, miastenie;

- prudenţa la vârstnici, insuficienţa respinratorie;

Reacţii adverse se datorează efectului sedativi sunt dependente de doza administrată;

- injectabil poate apare somnolenţa

CAPITOLUL 2

SUPRAVEGHEREA PACIENTULUI DIN MOMENTUL

INTRĂRII PÂNĂ LA EXTERNARE ŞI EFECTUAREA

TEHNICILOR IMPUSE DE AFECŢIUNE

 2.1. Internarea pacientului în spital

Internarea bolnavului cu nevroză astenică se face în clinica de psihiatrie cândacesta ia

primul contact cu spitalul. Acest prim contact constituie un eveniment important în viaţa
bolnavului, deoarece el se desparte de mediul său obişnuit şi este nevoit să decurgă la ajuttorul
oamenilor străini.

Internarea în spital a bolnavului se face pe baza buletinului de identitate, a biletului de

trimitere eliberat de: cabinet medical individual care recomandă internarea sau de la medicul din
ambulatoriul sau pe baza biletului de ransfer eliberat de alt spita. La internarea unor persoane
găsite pe stradă identificării lor, asistenta de serviciu va anunţa imediat organele de poliţie.

Cazurile grave vor fi primite fără bilet de transfer sau trimitere, bolnavii internaţi fiind înscrişi în
registrul de urgenţă. Acolo se completează foaia de observaţie cu datele de identitate ale
bolnavului şi datele anamnestice culese de la bolnav sau însoţitori.

În vederea examinării bolnavului de către medic, asistenta va ajuta bolnavul să se dezbrace

şi va asigura condiţii necesare unei bune derulări a examinării.

Examinarea clinică poate fi completată de prelevări de produse biologice şi patologice şi de

un examen psihologic.

După stabilirea diagnosticului înainte de a ajunge în secţia cu paturi, bolnavul trece prin
serviciul de internare unde:

- va fi îmbăiat şi – dacă e cazul – deparazitat;

- hainele şi obiectele persoanle vor fi înregistrate în vederea înmagazinării pe perioada

internării.

- după terminarea băii bolnavul va fi îmbrăcat cu pijama sau cămaşă de noapte, ciorapi şi
papuci.

Bolnavul astfel pregătit va fi dirijat pe secţia une se prezintă la asistanta şefă sau registratorul
medical în vederea internării.

O primire adecvată în secţie diminuează stresul suferit de bolnav la internare şi uşurează

adaptarea lui la mediul spitalicesc. Asistenta de salon introduce bolnavul în salonul indicat, îi
face cunoştinţă cu ceilaltţi bolnavi, îl ajută să-şi aranjeze obiectele în noptieră, îl conduce pentru
a cunoaşte secţia, prezentându-i cabinetul asistentelor, sala de mese, grupul sanitar, îl aduce la
cunştinţă regulamentul de ordine intreioară.

2.2. Asigurarea condiţiilor de spitalizare

În spitale de psihiatrie, asigurarea condiţiilor de specialitate a bolnavilor are un rol foarte

important.

Bolnavii internaţi aici să se simtă cât mai confortabil, de aceea se vor asigura saloane de zi cât şi
saloane de noapte. Saloanele trebuie să fie de dimensiuni mici (2-3), să fie bine aerisite, liniştite.
Se va avea însă grijă ca prizele să fie bine izolate. De asemenea, ferestrele prevăzute cu gratii, iar
rezervele rezervate bolnavilor agitaţi sunt capitonate cu cauciuc moale şi sunt prevăzute cu
vizoare. De asemenea, secţia de psihiatrie trebuie să asigure bolnavilor şi ateliere pentru
ergoterapie.

Pentru că bolnavii stau majoritatea timpului spitalizării în pat acesta trebuie să aibă anumite
calităţi: să fie comod, să prezinte dimensiuni potrivite care să satisfacă atât cerinţele de confort
ale bolnavului cât şi ale personalului de îngrijire, să-i permită bolnavului să se poată mişca în
voie, să nu limiteze mişcările. De asemenea, se va asigura schimbarea lenjeriei de pat de câte ori
este nevoie.

În sala de mese trebuie să se asigure condiţii igienice de mediu, se aeriseşte , se vor aranja estetic
mesele, toate pentru a-l creşte apetitul.

2.3. Asigurarea condiţiilor igienice pacienţilor internaţi

Asigurarea igienei personale, corporale şi vestimentare a pacientului

Asigurarea igienei generale şi corporale este importantă în evoluţia unei boli, de aceea asistenta
medicală trebuie să fie foarte atentă cu respectarea regulilor de igienă.

În cazul neurastenicului, asigurarea igienei generale şi corporale este în majoritatea cazurilor

precară pentru că pacientul prezintă dezinteres pentru propria-i persoană şi pentru cei din jur.

De aceea, asistenta medicală are misiunea delicată de a controla în mod discret, de a îndruma şi
la nevoie, de a efectua, atunci când este cazul toaleta de dimineaţă şi seară. Astfel ea va îndemna
bolnavul să-şi spele faţa, gâtul, membrele superioare, regiunea axilară. De asemenea să efectueze
toaleta cavităţii bucale şi să-şi îngrijească părul. Dacă este cazul va atrage atenţia şi asupra
lenjeriei de corp să fie tot timpul curată şi îngrijită.

Observarea poziţiei pacientului în pat

Asistenta medicală trebuie să urmărească, să supravegheze poziţia bolnavului în pat pentru că în

foarte multe boli bolnavii, pentru a-şi proteja partea bolnavă, adoptă poziţii care să le diminueze
durerea. În cazul neurasteniei, care este o ,,boală a creierului,, bolnavii nu au o anume poziţie în
pat sau în timpul somnului care să atragă atenţia, dar foarte frecvent lenevesc în pat şi este
necesară supravegherea poziţiei pentru a preveni escarele. Totuşi se poate urmării poziţia
bolnavului pentru a sesiza eventualele modificări survenite în timpul tratamentului.

De asemenea este foarte importantă de urmărit şi faciesul bolnavului. De cele mai multe ori, la
un neurastenic se poate observa foarte uşor un facies care trădează, oboseala, astenia de care el
se plânge. Este un facies puţin mobil, cu trăsăturile trase.

Pregătirea patului şi accesoriile lui

Patul este mobilierul cel mai important din salon, aici petrecându-si bolnavul majoritatea
timpului de boala şi convalescenţa. Patul trebuie să fie comod, de dimensiuni potrivite, uşor de
manipulat şi uşor de curăţat, pentru ca îngrijirile, investigaţiile şi tratamentele aplicate bolnavului
să fie uşor de efectuat.

Accesoriile patului sunt: salteaua, perna, pătura, lenjeria, cearşaful, cearşaful plic, faţa de pernă.
Schimbarea lenjeriei de pat

Este o problemă în asigurarea condiţiilor de confort pentru odihna şi îngrijirea bolnavilor.

La intrarea în salon bolnavul găseşte patul pregătit cu lenjerie curată, salonul bine aerisit.
Schimbarea lenjeriei se face de câte ori este nevoie şi pe parcursul internării.

2.4. Supravegherea funcţiilor vitale şi vegetative.

Urmărirea funcţiilor vitale este o sarcină foarte importantă pentru asistenta medicală, atât pentru
a urmări evoluţia boli, cât şi pentru a urmări evoluţia tratamentului deoarece unele medicamente
pot influenţa aceste funcţii. Ele vor fi măsurate de două ori pe zi (dimineaţa şi seara) şi vor fi
notate în foaia de observaţie.

Respiraţia – nevoia omului de a căpăta oxigenul din mediu şi a elimina dioxid de carbon, poate
prezenta unele modificări în neurastenie.

Bolnavii nevrotici se plâng adesea de o senzaţie subiectivă d sufocare, de lipsa de aer (dispnee)
ceea ce îi face să inspire din când în când profund uneori să ofteze.

Ritmul respiraţiei ( în mod normal este de 16-18 pe minut) este ceva mai des, iar uneori poate
exista o adevărată aritmie.

Temperatura corpului (valori normale 36-37 C°) nu prezintă modificări importante în cazul unui
bolnav neurastenic.

Pulsul este expansiunea ritmică a arterelor, cu valori normale cuprinse între 60-80 bătăi/minut la
un adult sănătos.

În cazul neurastenicului bate uneori mai des, prezentând o uşoară tahicardie sau din potrivă mai
rar (bradicardie). Se constată deci o labilitate, o nestatornicie a pulsului, care bate când mai încet,
când mai tare.

Tensiunea arterială presiunea exercitată de sângele circulant asupra pereţilor arteriale, prezintă şi
ea unele modificări. Valorile normale la un adult sănătos sunt cuprinse între 115-140/70-90
mmHg.

În cazul neurastenicilor ea este scăzută (hipotensiune arterială)

În cea ce priveşte funcţiile vegetative, aici se constată câteva modificări:

- diureza neurastenicului nu prezintă modificări;

- scaunul în cazul nevrozei astenice cu predominanta tulburărilor digestive poate prezenta

unele modificări, bolnavii pot avea fie constipaţie, fie diaree;

- vărsăturile în cazul nevrozei astenice cu predominanţa tulburărilor digestive, pot fi

prezente, dar au caracter trecător, fără să influenţeze evoluţia bolii;
- transpiraţia mulţi bolnavi pot prezenta o uşoară diaforeză, care însă creează doar un uşor
disconfort;

- nevroza poate tulbura şi buna funcţionare a glandelor endocrine, ele apar însă mult mai
târziu.

Unii bolnavi pot prezenta şi o aparenţă hipotiroidie (care, dacă există înainte, poate declanşa sau
mări intensitatea neurasteniei). De asemenea hiperfoliculism, de obicei constituţional, adesea
însoţit de spasmofilie, mai ales la femeile tinere.

Secreţia foliculară normală sau chiar spre exces se traduce printr-o menstruaţie abundentă
(hipermenoree), 5-6 zile şi care are un ritm regulat. Sa constatat de asemenea că apar fenomene
trecătoare de pseudo – frigiditate, respectiv pseudo – impotenţă.

2.5. Alimentaţia bolnavului

Alimentaţia bolnavului neurastenici este o alimentaţie activă. Ea trebuie să aibă în vedere

hrănirea substanţială a bolnavului cu atât mai mult cât aceştia suferă de foarte multe ori de o
lipsă a poftei de mâncare.

Bolnavii neurastenici au un regim alimentar normal. Se vor suprima, însă, pentru un timp
alcoolul, condimentele şi excesul de carne sau de conserve. Bolnavul va avea mai multe mese pe
zi, uşoare şi dese, mai ales în stările dispeptice. Alimentaţia ca fi bogată în legume şi fructe, care
să-i asigure un aport mărit de vitamine, în special vitamina A, B1, B6, C.

2.6. Administrarea medicamentelor şi hidratarea organismului

1. În spital medicamentele sunt prescrise de medicul curant fiind consemnate în rubrică

,,tratament,, din foaia de observaţie, cu data calendaristică, forma de prezentare (fiolă, tablete)
doză pe 24h, calea de administrare, doza unică şi orarul.

Medicamentele sunt substanţă de origine minerală, animală, vegetală sau chimică de sinteză,
transformate prin operaţii farmaceutice într-o formă de administrare ( comprimat, fiolă ) folosită
pentru prevenirea, ameliorarea sau vindecarea bolilor.

La indicaţia medicului asistenta medicală administrează medicamentele, prescrise, ţinând cont de

regulile de administrare a medicamentelor.

2. În cazul bolnavului cu nevroză astenică se administrează următoarele medicamente:

Glucoza 5% - 250 ml x 2/zi;

- se administrează parenteral prin puncţie venoasă;

Insulina - 15 UI/ zi;

- se administrează subcutanat;

Piracetam - 2 x 1 tableta / zi;

 - se administrează per oral;

Peritol - 3 x 1 comprimat / zi;

- se administrează per oral;

Electrovit - 1x 3 drajeuri / zi;

- se administrează oral;

Vitamina B1 lf – o fiolă / zi;

B6 lf – se administrează subcutanat sau intramuscular;

Vitamina C - o fiolă / zi(500 mg);

- se administrează intavenos;

Dormicum - 1 tableta seara;

- se administrează oral.

2.7. Recoltarea produselor biologice şi patologice

Regulile de bază în aplicarea precauţilor universale:

o considerarea toţi pacienţii potenţiali infectaţi;

o considerarea ca sângele, alte fluide biologice şi ţesuturile sunt contaminate cu HIV şi HBV;

o considera ca acele şi alte obiecte folosite în practica medicală sunt contaminate după
utilizare.

Unul din rolurile cele mai importante pe care asistenta medicală le are în îngrijirea
bolnavilor îl reprezintă şi efectuarea recoltărilor de produse biologice şi patologice.

Examenele de laborator efectuate produselor biologice şi patologice completează

simptomatologia boli cu elemente obiective exprimată modificările apărute. Ele confirmă sau
infirmă diagnosticul clinic.

În nevroza astenică recoltarea produselor biologice se face pentru a exclude o tuberculoză,

anemii, boli cronice, infecţii de focar.

V.S.H. – viteza de sedimentare a hematiilor este rapiditatea cu care se produce aşezarea

hematiilor.
 Asistenta medicală se spală pe mâini, îmbracă mănuşile de cauciuc sterile, aspiră în seringă
0,4 ml citrat de sodiu, sol. 3,8 %. Se puncţionează vena şi se aspiră 1,6 ml sânge. Se scurge
seringa în eprubeta şi se agită. Se etichetează şi se trimite la laborator.

V.n. eritrocitele: 4,5-5,5 mil/mm la bărbaţi;

4,2 -4,8 mil/mm la femei;

hemoglobina: 15+/-2g la 100 ml la bărbaţi;

13+/-2g la 100 ml la femei;

leucocite: 4200-8000/mm;

trombocite : 20-4+% 150- 400.000/mm³.

Recoltarea sângelui pentru examene serologice – cercetează prezenţa sau absenţa anticorpilor în
serul bolnavului. Sângele se recoltează prin puncţie venoasă direct în eprubetă într-o cantitate de
5-10 ml.

După coagulare se desprinde cheagul de sânge de pe peretele eprubetei şi după 30 de minute se

decantează serul într-o eprubetă sterilă. Din el se fac mai multe reacţii, în funcţie de boala
suspicionată (tifos, sifilis, scarlatină, viroze).

Examen de urină

După toaleta organelor genitale externe se recoltează 150 ml de urină.

Examenul de laborator furnizează:

- date macroscopice (culoare, luciu, miros, densitate).

- date microscopice (sediment în care se găsesc elemente figurate, cilindri, celule

epiteliale).

- date fizico-chimice (pH, ionogramă, proteinurie, creatinina);

Toate rezultatele examenelor de laborator trebuie să fie în limitele valorilor normale în cazul
neurasteniei.

2.8. Pregătirea pacientului şi efectuarea tehnicilor speciale impuse de afecţiune

Electrocardiograma (EKG) înregistrarea grafică a rezultantei fenomenelor bioelectrice din cursul

unui ciclu cardiac.

Pregătirea pacientului pentru EKG:

- se pregăteşte bolnavul din punct de vedere psihic pentru a înlătura factorii emoţionali;
- se transportă bolnavul în sala de înregistrare, de preferinţă cu căruciorul cu 10-15 min. înainte
de înregistrare;

- aclimatizarea bolnavului cu sala de aclimatizare;

- bolnavul va fi culcat comod pe patul de consultaţie şi va fi rugat să-şi relaxeze musculatura.

Montarea electrozilor:

- Montarea electrozilor pe membre

roşu – mâna dreaptă;

galben – mâna stângă;

verde – picior stâng;

negru – picior drept.

- Montarea electrozilor precordiali

V1- spaţiul VI intercostal, pe marginea dreaptă a sternului;

V2- spaţiul VI intercostal, pe marginea stângă a sternului;

V3- între V2 şi V3;

V4- spaţiul V intercostal, stâng pe linia medioclaviculară;

V5- la intersecţia de la orizontală dusă din V4 şi linia axilară anterioară

stângă;

V6 – la intersecţia dintre orizontală dusă din V4 şi linia axilară mijlocie stânga.

Îngrijirea pacientului după EKG: - ajută bolnavul să se îmbrace;

- este ajutat să se întoarcă în salon.

2.9. Educaţie pentru sănătate

Boala este o reacţie a organismului faţă de factori nocivi de materii. Restabilirea completă a
bolnavului nu poate fi concepută, decât prin îndepărtarea cauzelor, care au determinat-o, adică
acelor cauze, care se datorează mediului înconjurător.

Asistenta trebuie să-şi desfăşoare în aşa fel activitatea educaţional sanitară, încât aceasta să
constituie un factor de influenţă pozitivă asupra psihicului bolnavului, să constituie la crearea
unor emoţii pozitive, care urmăresc otimismul şi încrederea bolnavului în medic şi asistenta
medicală şi în eficacitatea măsurilor terapeutice. Trebuie să dezvoltăm încrederea bolnavului în
vindecarea sau ameliorarea stării lui, dacă va respecta conştiincios şi riguros prescipţiile şi
recomandările medicale.
 Cuvântul medicului şi al asistentei, joacă un rol important în întărirea neuropsihică a
bolnavului. Un cuvânt cald de lămuriri şi îmbărbătarea totodată dă forţe noi organismului în
lupta sa cu boala, după cum un cuvânt nechibzuit, care ar îngrijora pacientul sau i-ar distruge
speranţa în vindecare, poate scade puterea organismului şi înrăutăţii cursul bolii.

Măsurile de educaţie sanitară se încadrează tendinţelor mereu actuale ale asistenţei

psihiatrice de tip comunitar. În acest scop toţi membrii unei echipe terapeutice trebuie să
sensibilizeze anturajul familial şi profesional în legătură cu modalităţile de debut, evoluţie şi cu
particularităţile etapei terapeutice reabilitative.

Readaptarea bolnavului la noul stil de viaţă, depinde în mare parte şi de familia, care îl
îngrijeşte.

Profilaxia bolii ,, duşmanul cunoscut este pe jumătate învins”. Acelaşi lucru şi pentru
nevroza astenică. Pentru a o depista din vreme, pentru a o preveni este bine ca fiecare să-i
cunoască bine manifestările pentru a lua din vreme măsurile energice care se impun. Elementul
principal cade pe trei elemente principale asupra cărora trebuie să luăm aminte: întărirea
sănătăţii, psihoprofilaxia şi organizarea activităţii atât în ce priveşte regimul de muncă cât şi
regimul de odihnă.

2.10. Externarea bolnavului

Momentul plecării bolnavului din spital este stabilit de medicul curant şi şef de secţie.
Asistenta ca aduce toate documentele referitoare la bolnav pe care le va pune la dispoziţia
medicului de salon.

Asistenta va fixa cu bolnavul ora plecării, pentru a-i putea asigura alimentaţia până în ultimul
moment. Asistenta cu 2-3 zile înaintea ieşirii din spital, va anunţa familia bolnavului şi va da
explicaţiile primite de la medic, cuprinse în biletul de ieşire. Va lămurii în special prescripţiile
referitoare la tratamentul medicamentos, dacă bolnavul şi-a însuşit în mod corespunzător
tehnicile necesare pentru tratamentul la domiciliu şi va insista ca la data indicată să se prezinte la
control.

Asistenta va însoţi bolnavul până la magazia cu efecte, unde îl va ajuta să primească hainele şi va
lua de la bolnav efectele spitalului. Înainte de externare asistenta medicală va verifica, dacă
bolnavul are biletul de ieşire şi reţetele pentru tratamentul prescris.
Capitolul 3

PREZENTAREA CAZURILOR DE BOALĂ

Cazul numărul 1

Date fixe Numele şi prenumele: D.M.

Vârsta: 48 ani

Sexul : F

Ocupaţia: asociată la o societate comercială

Domiciliul : Reghin

Data internării: 06.04.2008

Data externării: 22.04.2008

Manifestări de dependenţă: - tristeţe

- irascibilitate

- inapetenţă

- nelinişte

- astenie(slabiciunea stării generale)

- fatigabilitate

- plâns

Istoricul bolii: pacienta relatează că boala actuală a debutat în urmă cu câteva luni datorită
programului foarte încărcat de la locul de muncă şi a problemelor care au apărut. Acuză
insomnii, nelinişte, tristeţe, plâns, inapetenţă. Simptomele s-au exacerbat în urmă cu două
săptămâni, motiv pentru care se internează.
Diagnosticul medical: nevroză astenică cu elemente depresive.

Problemele pacientei: - stare generală alterată

- alterarea somnului

- alterarea nutriţiei

- diminuarea interesului pentru efectuarea activităţilor cotidiene

Diagnostic de îngrijire
Obiective
Intervenţii
Evaluare

1. Diminuarea interesului pentru efectuarea activităţilor cotidiene manifestate prin tristeţe, plâns.
Pacienta să îşi recapete interesul pentru activităţi cotidiene, să nu mai plângă.
-se discută cu bolnava de câte ori aceasta simte nevoia să o facă.

- este lăsată să-şi exprime sentimentele, temerile,de asemenea mesajul transmis bolnavei va fi
unul clar.
În decurs de câteva zile, în urma intervenţiilor, pacienta îşi redobândeşte interesul pentru
majoritatea activităţilor pe care trebuie să le facă.

2. Alterarea stării generale manifestată prin fatigabilitate, astenie.

- pacienta să-şi recapete liniştea de care are nevoie.

- reluarea relaţiilor interpersonale.

- se asigură bolnavei o cameră liniştită, cu temperatura optimă, care să ofere siguranţă.

- stimularea bolnavei în efectuarea unor activităţi şi la sfârşitul lor va fi recompesată cu laude.

În urma plimbărilor scurte şi dese pe care bolnava le face prin parc, starea ei psihică revine la
normal, începe să zâmbească.

3. Alterarea somnului datorită insomniei manifestată prin nelinişte, irascibiliatea.

Asigurarea unui somn corespunzător din punct de vedere calitativ şi cantitativ.
- pacienta nu va fi lăsată în timpul zilei prea mult să se odihnească, iar seara se asigură o cameră
liniştită lipsită de factori nocivi.

- ca intervenţie delegată se administrează un somn uşor.

După două, trei săptămâni pacienta va fi mai liniştită, doarme bine şi somnul va fi corespunzător
din punct de vedere calitativ şi cantitativ.

4. Alterarea nutriţiei datorită aportului insuficient manifestat prin inapetenţă.

Bolnava să se alimenteze normal, să fie echilibrată hidroelectrolitic.
Se asigură alimentaţia în funcţie de preferinţele bolnavei şi de necesităţi, toate pentru a-i stimula
apetitul. Dacă refuză alimentele se utilizează alimentarea parenterală.
Apetitul pacientei revine la normal, se alimentează şi hidratează corespunzător.
Cazul numărul 2

Date fixe Numele şi prenumele: D.T

Vârsta: 40 ani

Sexul : F

Ocupaţia: vânzătoare

Domiciliul : Tg. Mureş

Data internării: 22.05.2008

Data externării: 10.06.2008

Manifestări de dependenţă: - tristeţe

- cefalee

- inapetenţă

- nelinişte

- astenie(slabiciunea stării generale)

- fatigabilitate

Istoricul bolii: pacienta relatează că boala actuală a debutat în urmă cu aproximativ un an de

când îi pleacă fratele în străinătate (singurul frate). De câteva luni acuză insomnii, nelinişte,
tristeţe, fatigabilitate, inapetenţă, astenie, motiv pentru care se internează.

Diagnosticul medical: nevroză astenică.

Problemele pacientei: - stare generală alterată

- alterarea somnului

- alterarea nutriţiei

- deficit de autoîngrijire

- slăbire fizică
Diagnostic de îngrijire
Obiective
Intervenţii
Evaluare

1. Alterarea stării generale

datorită neliniştii, irascibilitate manifestată prin cefalee anxietate.

Pacienta să fie mai

liniştită, mai relaxată.

-bolnava este incurajată să discute cu familia despre problemele ei şi în aceeaşi timp va fi
ascultat atent ;

-vor fi înlăturaţi factorii iritanţi;

În timp pacienta va fi mai liniştită mai relaxată.

2. Alterarea nutriţiei manifestată prin inapetenţa datorită aportului insuficient.

Asigurarea unui aport alimentar în funcţie de necesităţile pacientei.
Se va stimula apetitul bolnavei asigurarea alimentaţiei în funcţie de preferinţele ei.
Pacienta va avea un aport alimentar suficient şi va fi reechilibrată hidroelectrolitic.

3.Alterarea somnului datorită insomniei de adormire manifestată prin astenie, nelinişte.

Pacienta să aibă un somn odihnitor, liniţtit corespunzător calitativ şi cantitativ.
Se asigură camera liniştită, lipsită de excitanţi cu temperatura optimă aerisită.Bolnavul nu va fi
lăsată în timpul zilei să doarmă şi va fi îndemnată să facă plimbări lungi.
Pacienta va reuşi să doarmă şi să fie odihnită, să dispară neliniştea.

4.Deficit de auto îngrijire datorată problemelor cu care se confruntă manifestat printr-un aspect
exterior neângrijit.
Pacienta să se preocupe, să se îngrijească şi de aspectul ei exterior.
-se va stimula să se spele, să se îmbrace, să-şi aranjeze părul;

-se va schimba lenjeria de corp şi de pat de câte ori este nevoie;

După câteva zile bolnava începe să se îngrijească din nou de aspectul ei şi odată cu aceasta se
obţine şi o ameliorare a stării generale.

5. Stabilirea fizică adinamie manifestată prin fatigabilitate.

Bolnava să-şi redobândească interesul pentru desfăşurarea unor activităţi să-şi redobândească
încrederea în forţei proprii.
-stimularea bolnavei în efectuarea unor activităţi se va stabili un program de activităţi agreate de
bolnava pentru a preveni plictiseala;

-se previne izolarea prin stimularea relaţiilor intrepersonale.

În urma tratamentului aprox. 2 săptămâni starea pacientei se îmbunătăţeşte foarte mult şi are din
nou poftă de viaţă.
Data
Funcţii vitale
Recoltarea de probe biologice şi patalogice
Explor.

Paracl.
Tratament medicamentos
Regim

alimentar

Temp
Puls
T.A
Resp

22.05.

2008

23.05.

2008

24.05.

2008

25.05.

2008

26.05.

2008
37

37,1

36,8

37
36,9
83

82

82

82

83
120/

70

125/

70

125/

75

115/

65

120/

70
19

20

19

18

19
Erintrocite

Vn 4,2-4,8mil/mm

Vo 4420.000/
mm

Leucocite

Vn 4200-

8000/mm

Vo 4800/mm

Trombocite

Vn 150-4000000/

Mm

Vo 350.000/

Limfocite

Vn 20-40%

Vo 31%

Hemoglobină

Vn 13+2g%

Vo 14g%

VSH

Vn 2-12 m/g

Vo 8mm/h

Ex ser. Neg

Sumar de urină:

- culoarea galben deschis

- dens. V. N.

1015-1025

Vo 1017

- ph Vn 5,6-6,4
 Vo 6
EKG:

Înregistrarea grafică a rezultatei fenomenelor bioelectrice din cursul unui ciclu cardiac.

- nu reprezintă modificări
Electrovit: 1/3 dr/zi

Drajeuri conţin vit. B1,B2,B6, B12,PP

- indic.: în tratamentul deficienţelor polivitaminice tip B.

Insulina :

-flacon de 10 ml sol. Neutră

Mod de administrare: -15 UI/zi SC

Dormicum : 1tb seara;

Indic.: inductor al somnului;

- Ci: intoleranţa la substanţă, miastenie;

Peritol : 3/1 comp. /zi

-indic.: migrenă, stimularea apetitului, boala serului.

CI: glaucom

-R. Adv.: somnolenţă, greţuri.

Vit. C: 1 f/zi(500mg);

- indic.: trat. scorbutului, asteniilor profilaxia, a vitaminozei sau hipovitaminozei C;

Glucoză : 5% 250 ml x2
Regimul alimentar este unul normal, dar mai bogat în legume şi fructe. Bolnava va avea mai
multe mese pe zi, uşoare şi dese, fără condimente şi alcool şi se va evita excesul de carne şi
conserve.

Cazul numărul 3
 Date fixe Numele şi prenumele: R.G

Vârsta: 38 ani

Sexul: F

Ocupaţia: confecţioneră

Domiciliul: Tg. Mureş

Data internării: 18.04.2008

Data externării: 06.05.2008

Manifestări de dependenţă: - astenie

- fatigabilitatea (slăbire fizică, adinamie, lipsa de forţă)

- inapetenţă

- irascibilitate

- insomnie

- tristeţe

- nelinişte

Istoricul bolii: Bolnava afirmă că boala actuală a debutat de aproximativ 4 ani pe fondul
confruntărilor cu soţul şi a divorţului. De aproximativ 4 luni acuză tristeţe, plâns, nelinişte,
inapetenţă, cefalee în momentul când e agitată, uşoară insomnie.

Diagnostic medical: Neurastenie

Problemele pacientei: - alterarea stării generale

- slăbirea fizică, adinamie

- alterarea somnului

- alterarea alimentaţiei

- deficit de îngrijire
Diagnostic de îngrijire
Obiective
Intervenţii
Evaluare

1. Alterarea stării generale manifestată prin astenie.

- bolnava să-şi redobândească interesul pentru desfăşurarea activităţilor.
- bolnava va fi ascultată atent, va fi îndemnată să-şi exprime sentimentele, va fi încurajată pentru
comunicarea cu colegele de salon şi familia;

- stimularea pacientei în efectuarea unor activităţi;

- pacienta va fi recompensată prin laude.

După câteva zile, în urma plimbărilor, a exerciţiilor fizice pe care bolnava le face zilnic, starea ei
psihică se îmbunătăţeşte vizibil, starea generală este bună.

2. Slăbirea fizică adinamie manifestate prin fatigabilitate.

Bolnava să-şi redobândească interesul pentru desfăşurarea unor activităţi, să-şi redobândească
încrederea în forţele proprii.
- stimularea bolnavei în efectuarea unor activităţi: se va stabili un program de activităţi agreat de
bolnava pentru a preveni plictiseala.

- se previne izolarea prin stimularea relaţiilor interpersonale.

În urma tratamentului în aproximativ două săptămâni starea pacientei se îmbunătăţeşte foarte
mult şi are din nou ,,poftă de viaţă”.

3. Alterarea nutriţiei manifestată prin inapetenţă.

Asigurarea unui aport alimentar în funcţie de necesităţile bolnavei.
Se va stimula apetitul bolnavei prin alimente oferite în cantităţi mici şi la intervale scurte de
timp.
În urma intervenţiilor apetitul bolnavei revine la normal.

4. Deficit de autoîngrijire manifestat prin aspectul exterior neîngrijit.

Bolnava să se îngrijească de aspectul ei exterior.
Se va stimula bolnava să-şi facă toaleta, să se spele, să se îmbrace, să-şi aranjeze părul.
După câteva zile pacienta începe să se îngrijească din nou de aspectul ei exterior şi o dată

cu acesta se obţine şi o ameliorare a stării generale.

Diagnostic de îngrijire
Obiective
Intervenţii
Evaluare

5. Alterarea somnului datorită insomniei de adormire manifestată prin oboseală, agitaţie.

Asigurarea unui somn corespunzător din punct de vedere calitativ şi cantitativ.
- asigurarea microclimatule corespunzător: camera liniştită, lipsită de excitaţi, temperatura
optimă;

- bolnava nu va fi lăsată în timpul zilei să se odihnească prea mult.

În decurs de câteva zile în urma tratamentului somnul bolnavei va fi corespunzător din punct de
vedere calitativ şi cantitativ.

6. Alterarea stării generale manifestată prin irascibilitate, nelinişte, tristeţe.

Pacienta să-şi recapete liniştea sufletească de care are nevoie.
Asigurarea microclimatului corespunzător care să ofere siguranţă: camera liniştită, lipsită de
excitaţi.
După câteva zile recapătă liniştea sufletească, începe să zâmbească şi starea sa generală se
îmbunătăţeşte foarte mult.

Data
Funcţii vitale
Recoltarea de prod biologice şi patologice
Explor.

Paracl.
Tratament medicamentos
Regim alimentar

temp
Puls
TA
Re

Sp

18.04.

2008

19.04.

2008

20.04.

2008

21.04.

2008

22.04.

2008
36,7

36,4

36,6

36,6

36,5
80

82

79

81

82
130/

80

125/

70

120/

70

125/

80

120/

75
18

19

20
19

19
Glicemie :

Vn 80-120mg%

Vo 95 mg%

Colesterol :

Vn 1,8-2,80g%

Vo 2,10 g%

Eritrocite :

Vn 4,2 mil/mm

Vo 4,3 mil/mm

Leucocite :

Vn 4200-8000/mm

Vo 5000/m

Trombocite :

Vn 150-400000/mm

Vo 250000/m

Limfocite :

Vn 20-40%

Vo 22%

Hemoglobină :

Vn 13+2g%

Vo 13g%

VSH :

Vn 2-12m/g
Vo 7mm/h

Examen serologice:

Negative

Sumar de urină:

Culoare galben deschis

Densitatea Vn 1015-1025

Vo 1017 pH

Vn 5,6-6,4

Vo 5,7

-proteinuria negativă
EKG:

Înregistrarea grafică a rezultatei fenomenelor bioelectrice din cursul unui ciclu cardiac.

- nu prezintă modificări.
Piracitam: 2/1 tb/zi;

Indic: involuţie intelectuală(tulb. de atenţie, memorie) întârziere psihică, tulb. de comportament

CI: insuficienţă renală severă.

R. adev. : ocazional nervozitate, insomnie, greaţă, dearee.

Vitamina B1:

1/f/zi SC sau IM

-indic.: stării de hipovitaminoză, boli epuizante, nevrite, hepatite

CI: alergie la vit. B1 r.adv.: foarte rar IV poate fi urmate de reacţii

grave(şoc)

vit. C:

1/f/zi(500mg)

-indic.: tratamentul scorbutului, a asteniilor profilaxia avitaminozei sau hipovitaminozei C

CI: litiază renală

-r.adv. la doze crescute favorizează tulb. digestive sau urinare.

Dormicum: 1tb. seara

- indic.: inductor al somnului, caracterizat printr-un debut rapid al acţiunii sale.

- CI : intoleranţa la substanţa, miastenie, psihoze.

Insulina:

Flacon de 10 ml sol. neutră

Mod de administrare 15 UI /zi SC

Frontim:

1comp. Seara

Se administrează ca şi sedativ

Glucoză:

5% 250mlx2
Regimul alimentar este unul normal, dar mai bogat în legume şi fructe.

Bolnava va avea mai multe mese pe zi, uşoare şi dese.

Pentru un timp se vor suprima alcoolul, condimentele şi excesul de carne sau conserve.

Capitolul IV

ANALIZA CAZURILOR DE BOALĂ PREZENTATE ŞI CONCLUZII GENERALE ASUPRA

LUCRĂRII

„Multe minunii sunt pe lume, dar nici una ca inima omului”. Şi aici atacă nevrozele şi în
special boala numită „nevroza astenică”.

În această lucrare am încercat să ating cât mai multe teme din această boală, să le cunosc şi
să încerc să ajut persoanele care au fost atinse de ea.

În primul capitol „prezentarea teoretică a bolii” am dat în primul rând definiţia neurasteniei
care pe scurt ar fi cam aşa: „o stare de mare oboseală, fovorizată de surmenaj şi însoţită de
tulburări psihice funcţionale şi de dureri cu diferite localizări”.
 M-am oprit apoi şi am descris cele trei simptome principale ale bolii şi anume oboseala,
cefaleea şi insomnia.

Dar pe lângă acestea pot apărea şi tulburări secundare: tulburări psihice, tulburări senzitivo-
senzoriale, tulburarea afectivităţii, tulburarea voinţei, tulburări endocrine.

În ceea ce priveşte etiologia neurasteniei se cunosc doi factori mai importanţi raspunzători
pentru apariţia ei:

- factorul psihogen(tulburări sufleteşti)

- factorul somatogen(tulburări organice corporale);

Factorul psihogen sau tulburările sufleteşti se referă la necazurile, grijile, decepţiile, emoţiile
neplăcute şi prelungite dar şi la frustrările afective, răceala sufletească, despărţirea de cei dragi şi
nu în ultimul rând surmenajul psihic.

Factorul somatogen se referă la foarte multe boli, care fără a provoca în mod direct o nevroză o
pot declanşa.

În ceea ce priveşte patogenia se pare că nevroza astenică este mai răspândită la bărbaţi şi apare la
persoane cu un grad mai ridicat de cultură.

În funcţi de simptome neurastenia se clasifică astfel:

- nevroza astenică pură;

- nevroza astenică cu elemente anxioase;

- nevroza astenică cu elemente depresive;

- nevroza astenică cu elemente obsesivo-fobice;

- nevroza astenică cu elemente pitiatice,

sau :

- nevroza de eşec;

- nevroza de neadaptare;

- nevroza de frustrare;

- nevroza de aşteptae, din punct de vedere al cauzelor declanşatoare.

În ceea ce priveşte tratamentul, el se desfăşoară pe patru planuri:

- tratament igienico-dietetic;

- tratament medicamentos;

- tratament balneofizioterapic;
- tratament psihoterapeutic.

În capitolul doi „supravegherea bolnavului din momentul internării şi până la externare şi

efectuarea tehnicilor impuse de afecţiune” am descris îndatoririle şi îngrijirile asistentei medicale
din clinica de psihiatrie acordate unui bolnav cu neurastenie. Am început cu internarea
pacentului, asigurarea condiţiilor de spitalizare, asigurarea igienei generale şi corporale, poziţia
bolnavului în pat, urmărirea faciesului, a funcţiilor vegetative, funcţiilor vitale.

În ceea ce priveşte funcţiile vitale, aceşti pacenţi prezintă câteva modificări legate de respiraţie,
uni putând prezenta aritmie, pulsul de obicei instabil şi tensiunea arterială este uşor scăzută.

Alimentaţia pacienţilor este şi ea importantă pentru că de obicei ei prezintă inapetenţa. De aceea

vor avea mai multe mese pe zi , uşoare şi dese cu alimente bogate cu legume şi fructe.

La pregătirea, asistarea şi efectuarea recoltărilor de produse biologice şi patologice am descris

tehnicile de recoltare specifice fiecărei analiză de laborator care se cere: VSH, glicemie,
hemoleucograma, examene serologice, sumar de urină.

Iar în final am amintit puţin despre profilaxia bolii şi externarea bolnavilor.

În capitolul trei am descris cele trei cazuri de boală pe care le-am urmărit în clinica de psihiatrie.

Este vorba de trei paciente, relativ tinere, cu vârsta cuprinsă 30-48 de ani şi care erau internate în
clinică cu diagnosticul Neurasteniei şi respectiv Nevroza astenică cu elemente depresive; Trei
paciente care datorită unor probleme pe care le-au avut, unor conflicte sufleteşti care s-au
declanşat la un moment dat, au facut o nevroza astenică dar care în urma internării şi a
tratamentului urmat s-au externat vindecate sau în stare ameliorată(cazul trei).

Ceea ce a condus la vindecarea pacienţilor a fost în primul rând psihoterapia, discuţiile cu

pacientele, întelegerea care le-a ajutat să îşi depăşească, să îşi privească prin altă prismă
problemele cu care se confruntau, ceea ce înseamnă un pas important pentru vindecare, căci aşa
cum spunea şi Marin Preda „suferinţa e o criză din care trebuie să ieşi cât mai rapid, adâncimile
ei ne răcesc spiritul”. Şi ele au înţeles acest lucru.
BIBLIOGRAFIE

1. Stănescu Sorin: „Nevroza astenică”, Editura medicală

2. Ed. Pamfil şi D. Ogodescu: „Nevrozele”, Editura medicală

3. Tudor Şerbănescu: „Neurologie. Psihiatrie. Endocrinologie”, Editura medicală

4. Lucreţia Tirtică: „Ghid de nursing” şi „Breviar de explorări funcţionale”, Editura medicală

5. Carol Mozes: „Tehnica îngrijirii bolnavului”

Definitia nevrozei

Nevroza este o afectiune psihica, cronica, caracterizata printr-o diversitate de simptome, intre
care, in principal, sunt: astenia si insomnia. Boala este declansata sau / si intretinuta de factori
din mediul de viata, suprasolicitanti (efort intelectual, traume psihice).
Fitoterapie

Nevroza se preteaza bine la fitoterapie. In afara de beneficiul terapeutic real pe care-l aduc
plantele in aceasta afectiune, ele il scutesc pe bolnav de a folosi abuziv medicatia alopata (cu
efecte toxice hepative si renale).
Florile de tei: cu afectiune sedativa, se folosesc sub forma de infuzie, din 20 g flori la un litru de
apa, din care se beau 2-3 cani pe zi.
Valeriana: care are o actiune deosebita in nevroza cardiaca, se poate folosi ca tinctura (200 g
radacina proaspata, macerata intr-un litru alcool alb de 600 timp de 15 zile), din care se
administreaza 10-20 picaturi in fiecare seara.
Florile de paducel: au indicatii in insomnia bolnavilor cardiaci sau la cei cu nevroza cardiaca. Se
folosesc ca infuzie, preparata din 20 g la un litru apa.
Pasiflora: se utilizeaza atat sub forma de infuzie, obtinuta din 20 g flori la un litru de apa, din
care se bea o cana pe zi, cat si ca tinctura, preparata din 200 g flori uscate, macerate timp de 10
zile, intr-un litru de alcool de 600, din care se administreaza 30-40 picaturi in fiecare seara.
Conurile de hamei: se folosesc in nevroza depresiva, sub forma de infuzie (din 15-40 g conuri la
un litru de apa) sau de tinctura (10 g pudra in 90 ml alcool de 900, care se administreaza in doze
de 2-4 picaturi pe zi).
Maghiranul: are indicatii in caz de anxietate si ticuri ale fetei, care insotesc nevroza. Se foloseste
infuzia din 50 g flori si frunze la un litru apa, din care se beau 2-3 cani pe zi.
Roinita: se recomanda in starile depresive (mai ales la bolanvii cu suferinte hepato-biliare) si in
starile nervoase ce preced sau insotesc ciclul menstrual. Se administreaza 1-2 cani pe zi, dintr-o
infuzie preparata din 50 g inflorescente si frunze la un litru apa.
Angelica: se recomanda in migrene si in sufocarile care apar pe fond nervos. Se foloseste ca
infuzie, din 15-30 g radacini sau tulpini tinere la un litru apa; cantitatea se consuma in cursul
unei zile.
Levantica: se indica in migrene si nevralgii; se administreaza sub forma de tinctura, care se
prepara prin macerarea a 100 g flori in 500 ml alcool de 600, timp de o luna. In caz de insomnii,
bolnavul poate sa foloseasca un saculet cu flori de levantica pe care-l pune sub perna.

Tratament homeopatic
Arnica: remediu indicat bolnavilor care au suferit traume psihice si au ramas cu anumite
suferinte (insomnii, tristete). Efectul benefic al plantei este, intr-o masura mai mare, resimtit la
cei care manifesta si senzatia de oboseala musculara (de epuizare, de muschi zdrobiti) si
ameteala agravata de mers.
Avena sativa: remediu important al insomniei; bolnavul are senzatia de epuizare, scaderea
atentiei, tristete, uneori cefalee cu senzatia de arsura in crestetul capului, care se intinde pana la
coloana cervicala.
Chamomilla: un remediu indicat mai ales copiilor agitati, plangaciosi, capriciosi, cu o nervozitate
exagerata. Se recomanda si adultilor cu insomnii si cosmaruri.
Coffea: se indica in primul rand bolnavilor cu insomnie, care au hipersensibilitate a tuturor
simturilor (ii deranjeaza mirosurile, zgomotele, chiar durerile usoare); bolnavii carora li se
recomanda Coffea sunt foarte activi, agitati, au o fuga de idei, sunt dominati (in special seara) de
imagini multe, aglomeratie, care nu-l lasa sa doarma.
Gelsemium: caracterizeaza bolnavii care manifesta dorinta de a ramane singuri, carora le lipseste
dorinta de a desfasura o activitate, de a face ceva, apatici, foarte sensibili la emotii, care le pot
declansa tremuraturi, diaree, insomnie. Starile de insomnie pot aparea si dupa abuzul de tutun.
Bolnavii au cefalee, ameteli, tulburari de vedere.
Hyosciamus: remediul fobiilor (frica) si al agitatiei furioase. Bolnavul are teama de intuneric, de
frig, de apa si de curgerea apei, de otravuri, de singuratate; uneori are deliluri furioase, este
violent dar poate avea si accese de ras spasmodic; are halucinatii (se vede inconjurat de animale);
in somn are tresariri.
Ignatia: remediu mult folosit in nevroze; se indica mai mult sexulul feminin, bolnave cu pudoare
exagerata, hipersensibile, care rosesc usor, au reactii vegetative (transpiratii, tremuraturi,
palpitatii) la mirosuri tari, la fumul de tigara, la zgomotele puternice; sunt capricioase; au
senzatia de constrictie sau de nod in gat; contrarietatile dau insomnie de clipit des al pleoapelor.
Natrum muriaticum: remediu indicat bolnavilor slabi, astenici, tristi, care prefera singuratatea, cu
insomnii (in special dupa accese de manie), cu tresariri in somn, cu migrene. Se preteaza bine
bolnavilor care manifesta o mare dorinta de a consuma lichide si alimente sarate. Oboseala, care
apare in cazul tipul constitutional de Natrum muriaticum, este mai mare dimineata si indispozitia
psihica, de asemenea, este mai accentuata in jurul orei 10 dimineata.
Nux vomica: remediul colericilor, al suparaciosilor, al epuizatilor dupa abuzul de excitante
(cafea, tutun, vin, ceai, picanterii). Bolnavii tip Nux vomica sunt agitati, nerabdatori, nu pot
suporta contradictia, sunt irascibili, certareti, au somnolenta dupa o masa mai bogata (la pranz) si
dupa un scurt somn se simt bine.
Phosphor: remediu pentru astenici, pentru intelectualii epuizati dupa eforturi prelungite. Bolnavii
au anxietate (frica) in special seara si in timpul furtunii. Remediul actioneaza la bolnavii blonzi,
cu ochi albastri, inalti, slabi (tipul constitutional Phosphoric). Pe parcursul zilei manifesta nevoia
de somn imperios, iar seara au insomnii. Femeile "fosforice" sunt palide, anemice, pierd mult
sange la ciclu.
Stramonium: remediu al agitatilor, al violentilor, al bolnavilor cu insomnie si uneori confuzie
mintala.
Se folosesc de regula dilutii inalte si foarte inalte, la intervale mari, 7-14-21 zile, cu exceptia
remediului Avena sativa, care se prescrie in dilutie foarte joasa (CH1-CH3), in prize zilnice, in
fiecare seara, pentru prevenirea insomniilor.

Regim igieno-dietetic

Impunerea unei discipline riguroase in ceea ce priveste regimul de viata si alimentatie, alaturi de
fitoterapie poate contribui la restabilirea echilibrului nervos al organismului. Aceasta presupune
asigurarea unei perioade suficiente de somn, cu ore fixe de culcare si de trezire, un ritm
echilibrat in activitatea profesionala (dar nu inactivitate), o ora de relaxare in fiecare zi, evitarea
zgomotului, schimbarea mediului pentru un timp, o alimentatie bine echilibrata cu germeni de
grau si drojdie de bere, completata adesea printr-un aport de saruri fosfocalcice.

Tratament balnear

Nevroza astenica poate beneficia de tratament la Tusnad, Borsec, Vatra Dornei. Formele
reactive, depresive - la Borsec, Moneasa, Stana de Vale, formele obsesivo-fobice si cenestopate -
la Sinaia si Soveja.

Particularitati de tratament

In formele usoare de nevroze, este bine sa se inceapa cu remedii homeopate, pentru ca

reactivitatea organismului sa nu fie inhibata de droguri tranchilizante. Daca nu se obtine un
raspuns favorabil la remedii, se recurge la fitoterapie. Numai la cazurile care nu raspund la una
din aceste metode se trece la terapie alopata; in felul aceste bolnavii vor fi scutiti de intoxicarea
lenta cu tranchilizante.

3.1.2.3.2. Nevrozele

Nevroza a fost văzută până acum de literatura de specialitate nepsihanalitică ca fiind o Tulburare
Psihică diferită de Psihopatii, fie ca un termen generic în care intra la un moment dat şi
Schizofrenia, în concepţiile de tip psihanalitic. Oricum ea este un fel de Tulburare Psihică de tip
psihopatic drept pentru care totuşi ea fost foarte greu de localizat. Cu toate că s-a vorbit foarte
mult despre ea foarte mulţi autori încă nu înţeleg noţiunile de ‘nevroză’ şi ‘psihopatie’. Asta s-a
datorat în mare parte necunoaşterii precise a dinamicii Tulburărilor Psihice şi lipsei de localizare
nosologică clară a acestora dar şi a faptului că Psihopatiile şi Nevrozele se pot manifesta
împreună, fiind elemente ale unei astfel de entităţi generale. Dincolo de asta există şi problema
că Nevroza a fost confundată cu alte Psihopatii, ceea ce a făcut ca aici să nu fie vorba despre o
suprageneralizare teoretică, ci despre o confuzie terminologică. De aceea mai înainte de a trece
la analiza celor trei forme de Nevroză se va face o incursiune generală asupra acestei Tulburări
menită să clarifice relaţia dintre ea şi Psihopatii.
3.1.2.3.2.1. Probleme preliminare

Teoriile asupra Nevrozei sunt cele mai valoroase pe care Freud le-a enunţat vreodată. Cu
excepţia faptului că a extins conceptul şi asupra altor Tulburări Psihice, el a reuşit să aibă o
viziune foarte stabilă asupra acestora. Destul de puţine lucruri au rămas nesoluţionate de teoriile
sale. De aceea părerea după care tot ceea ce este valoros în psihologia abisală freudiană este luat
din alte părţi este greşită iar conceptul de ‘nevroză’ va rămâne înscris pentru totdeauna ca ieşit de
sub teoretizarea lui Freud.
Înainte de a trece la clasificarea Nevrozelor trebuie să se clarifice problema în general a
Nevrozei, ca Tulburare Psihică specifică. Căci mai sunt anumite probleme ce trebuie soluţionate.
De aceea aici se va trata mai întâi despre elementele generale care sunt caracteristice pentru
această Tulburare, pentru ca apoi să se stabilească Structura Psihopatologică de compoziţie şi la
sfârşit să se analizeze anumite teorii despre Nevroze.

3.1.2.3.2.1.1. Generalităţi

Literatura de specialitate s-a limitat la un anumit tip de matematicism (abstract) al Nevrozei

explicând-o pur structural fără o lega de vreun eveniment oarecare sau de vreo etapă a istoriei.
Totuşi omul este oglinda istoriei sale, a genealogiei sale. De aceea înainte de a descire
funcţinalitatea Structurilor Psihice în Nevroză este nevoie de reamintirea acestui fond social şi
cultural specific ei.

Nevroza este o Tulburare Psihică care se manifestă prin simptome centripete, adică printr-un
spectru simptomatologic ce se desfăşoară în jurul propriei persoane. Fie că produce obsesii
interminabile, fobii fără acoperire traumatică manifestă sau fie că produce simulări aproape
imposibil de diferenţiat de bolile somatice reale Nevroza pune propria persoană în centrul acestor
simptome. Subiectul nu se poate integra coerent într-o anumită realitate dată iar suferinţa lui
constă tocmai în această disperată încercare de a se integra. Despre simptomele propriuzise ale
acesteia se va trata într-o viitoare secţiune şi atunci şi ea poate fi înţeleasă mai bine. Deocamdată
este suficient de precizat că nevroticul este un om care este dominat de Pulsiuni Periferice de
natură subversivă, condamnate de societate, considerate imorale şi perverse dar care se manifestă
în ciuda permanentei încercări de perfecţiune morală. Cu cât o astfel de moralitate este mai
rigidă şi mai inhibatoare cu atât aceste simptome devin mai puternice manifestându-se ca un
bumerang.

Există teorii care susţin că Nevroza ar fi o reacţie actuală la un eveniment traumatizant, în timp
ce Psihopatia ar fi dată constituţional. Distincţia este prea tranşantă. Cu toate că Psihopatiile se
dovedesc mai frecvent ancorate în realitate decât Nevrozele, totuşi sunt şi Psihopatii Actuale,
respectiv cele Brute, care sunt neconstituţionle după cum sunt şi Nevroze transmise ereditar.

Nevroza nu trebuie înţeleasă ca opusă Psihopatiei căci mecanismul de dereglare psihică trebuie
să fie universal pentru toate Tulburările Psihice iar particularitatea acesteia constă în modul de
prelucrare al unei astfel de Tulburări iniţiale care este specifică pentru animismul feminin după
cum s-a spus. Existenţa unui conflict iniţial de acest gen poate conduce la ţinerea în stare de
latenţă a unei astfel de Tulburare. În acest fel Nevroza se află în stare germinală pe parcursul
întregii vieţi fără ca manifestarea sa propriuzisă să erupă. Însă pentru un astfel de statut germinal
trebuie să existe schema unei Psihopatii Distimice care poate fi înţeleasă ca Nevroză latentă.
Posibilitatea de a avea astfel de consecinţe nu este universală. De aceea teoria freudiană după
care în fiecare om ar exista o Nevroză latentă este evident adevărată.
Concentrarea simptomelor nevrotice în jurul Libidoului nu trebuie să ducă la concluzia că
refularea acestuia ar fi primordial cauza Nevrozei aşa cum credea Freud chiar dacă la el
conceptul de ‘sexualitate’ este mult mai larg de cel de ‘genitalitate’. După cum s-a spus la
Complexul Tabu, sensul refulării Libidoului costă nu în tendinţa de a nega Viaţa printr-un
presupus Instinct al Morţii. Astfel de anomalii morale sunt date de educaţia sălbatică şi au rol de
blocare a impulsurilor sociale de răzvrătire sclavului. Nevroticul consideră că a fi aristocrat
înseamnă a fi desexualizat, a fi cumva altă specie, un Celălalt, după cum spune Lacan. Tentativa
lui de a se integra într-o clasă socială aristocratoidă aşa cum aceasta i-a fost impusă sub raportul
imaginii timp de mii de ani, prin intermediul predecesorilor săi, i se pare lui că ar trebui să se
facă doar prin această imagine. Această integrare tabuistă tinde să identifice cu însuşi Complexul
Matern. Clasele aristocratoide îşi impun o imagine măreaţă, vecină cu cea demiurgului din
religii. Tolerarea religiei are exact acest scop. Identificarea cu Complexul Matern se face prin
coincidenţa acestei imagini chiar în aceea pe care copilul o are faţă de părinţii lui. Acest resort
este exploatat la maximum de ideologia oficială în special în elaborarea justiţiei şi mitologiei. În
acest caz o astfel de ideologie face ca compromisul nevrotic să trăiască o reeditare a
Complexului Matern prin comportamentul tabuist al refulării libidinale, a tentativei de integrare
în imaginea himerică cu care a fost inhibat. Este normal ca simptomul nevrotic să fie la fel de
himeric în ceea ce priveşte beneficiul primar ca şi această imagine ce raportează mereu la
Complexul Matern, căutând o astfel de satisfacţie. De aici şi cercul vicios al Nevrozei. Libidoul
tinde să se acumuleze devenind din ce în ce mai excitat iar gama simptomelor devenind din ce în
ce mai puternică.

Explicarea Nevrozei nu trebuie să se facă simplist, aşa cum face Freud prin teoria regresiei la
Stadiile de Evoluţie Libidinală pe care el le ia ca premisă insuficient analizată. Mai întâi,
Libidoul nu este centru exclusiv al Nevrozei, ci este jumătatea acestuia, cealaltă jumătate fiind
Psihopatia Hiperstenică ce duce la supraexcitarea Complexelor Filierei Negative. Abia după ce
aceste Complexe au această energie se poate vorbi despre supraexcitarea fuzională şi a
Libidoului. Paradoxul Nevrozei constă în această fuziune între Libido şi Complexele
Fundamentale supraexcitate care se includ ulterior în acesta. Rezultatul acestei combinaţii este
psihopatologicul, ceea ce Freud considera a fi normal. Însă tocmai aici constă diferenţa dintre
normalitate şi Nevroză; acolo unde omul normal poate avea satisfacţii narcisice sau dionysiace,
pe care abia să le perceapă, nevroticul are o explozie libidinală care işi cere procesări energetice
speciale care determină simptomul. De aceea cele două Filiere ale Suprastructurii Psihice
nevrotice pot fi comparate ca apa şi uleiul. Datorită concepţiei sale originar-psihopatologiste
Freud a văzut Structurile Psihice ca existând într-o opoziţie flagrantă. Aici cele două Filiere sunt
asemenea unor doi fraţi vitregi rezultaţi ca urmare a unei căsătorii secundare şi puşi să doarmă în
acelaşi pat.

Deşi nu pare deloc astfel simptomul nevrotic este un strigăt de ajutor. Nevroticul simte că nu mai
poate face faţă confuziei implicată de educaţia sălbatică. El are nevoie de un nou mentor, de noi
valori morale deşi cele vechi îl urmăresc perpetuu. El simte că a fost tras pe sfoară, că fericirea la
care aspiră este departe. Fireşte, El se află în dubiu, la graniţa dintre tradiţie şi emancipare dar
tocmai această nehotărâre în face dezorientat. Cercul vicios al Refulării face ca nefericirea lui să
fie cu atât mai mare cu cât face pasul şi mai profund către fericirea propusă de percepţiile
religioase şi educaţionale. Cu cât pietatea morală este mai mare, cu atât Libidoul este mai mare şi
cu atât Pulsiunile agresive şi denigratoare devin şi mai mari. Nevroza este punctul culminant al
educaţiei sălbatice.
3.1.2.3.2.1.2. Structura Nevrozei
Structura genealogică a animismului feminin este originar Distimică la fel cum cea a
masculinităţii este originar Traumatică. Însă pentru a ajunge la Nevroză aceşti germeni
psihopatici trebuie să devină surexcitaţi adică o astfel de prestructură trebuie să prevaleze. Cu
toate acestea nu este necesar ca Nevroza să fie dată de presupunerea că ea ar fi specifică sexului
femeiesc aşa cum anticii credeau despre isterie. Animismul feminin poate exista la fel de bine şi
al celălalt sex. Specificitatea nevrotiformă a sa constă în modelele diferite de integrare socială a
celor două entităţi animiste. Dacă se presupune impotenţa sexuală a partenerului sau lipsa lui de
pricepere în domeniul erotismului, asta nu înseamnă neapărat derivarea simptomatologiei
nevrotice. Nu este necesară existenţa unui Libido Feminin inhibat pentru apariţia Nevrozei, ci
doar a Psihopatiei Distimice. Funcţia sexuală a feminităţii este profund diferită de cea a
masculinităţii. Libidoul feminin nu poate recurge la viol aşa cum poate face masculinitatea,
funcţia ei fiind una pasiv-receptivă. Tocmai de aceea Tulburările ei nu se manifestă exterior,
centrifug, ca în cazul celor tipice masculinităţii. Acestea se manifestă numai relativ la propriile
impulsuri, la controlul propriilor tendinţe. La asta se adaugă şi educaţia tabuistă pe care ea
trebuie să o aspecte mai ales atunci când aceasta este originată ploretaroid sau are rădăcini în
această clasă socială. Complexul Narcis, cu varianta sa Angelică doreşte să facă din feminitate
ceva divin. Astfel că în momentul în care ea îşi fixează un obiect al iubirii şi Libidoul ei este
excitat, conform principiului fuziunii retroactive animist-libidinale, satisfacerea erotică este
percepută de ea ca pe un păcat tocmai datorită caracterului selectiv care generează afectivitatea
feminităţii în relaţia cu celălalt sex. Sub Complexul Don Juan înainte de fixarea animistă asupra
uni obiect, aceasta se opreşte, se orientează asupra mai multor obiect de unire animistă.

Animismul masculin aşa cum apare direcţionat fundamental de principul achiziţionării statutului
social va avea tendinţa să detroneze principiile anterioare ale socităţii în scopul impunerii pe ale
sale. Pentru cel feminin o asemenea operaţie ar fi inutilă. acest lucru se datorează în primul rând
faptului că ea este formată în spiritul de ofertă emoţională prin adaptarea la forma maritală a
Complexului Casanova al masculinităţii, adică pe undeva pe la vecinătatea sexualităţii
instinctuale. Pe de altă parte ea trebuie în mod necondiţionat să se plaseze în centrul spiralei
sociale tocmai datorită funcţiei naturale pe care trebuie să o aibă dusă la bun sfârşit. În sfârşit, în
cel de-al treilea rând, pentru realizarea tuturor acelor obiective ea trebuie să îndeplinească
condiţiile Complexului Tabu, adică să îşi însuşească elementele acestuia pentru a opera o
‘seducţie’ asupra căreia el acţionează mai cu seamă prin Complexul Matern pe care feminitatea îl
speculează autotabuizându-se. Acest element de autotabuizare pe care feminitatea se obligă să îl
adopte comportamental şi moral vizează însăşi originea acestui Complex. El are la bază
încercarea de a proteja proprietatea particulară oferită de integrarea socială prin intermediul
soţului cu scopul de a-i pregăti copilului o cât mai bună creştere şi dezvoltare. Riscurile la care o
astfel de structură emoţională tradiţională se expune vizează însuşi principiul Refulării specific
Nevrozei. Acesta presupune un pat al lui Procust în care ea trebuie să intre în virtutea dorinţei
maternale pe termen lung.

Paradoxul existenţei Nevrozelor la sexul masculin, precum şi prezenţa Tulburărilor Psihice

specific masculine la sexul feminin este unul aparent deoarece sexul nu este definitoriu pentru
aceste structuri animiste. Structura animistă feminină la sexul masculin, în situaţia în care este
moştenită, presupune o anumită doză de nevroticism. Ea poate produce Nevroza ca atare. La fel
şi predominanţa masculinităţii la cel feminin, care implică o femeie în treburi socioeconomice
nespecifice formării sale tradiţionale.

Dacă de regulă cea mai mare parte din structura unei Tulburări Psihice este dată ereditar, în timp
ce cea ontogenetică este cea dobândită în timpul vieţii se pune problema în ce măsură Nevroza la
sexul masculin poate fi una cu certe straturi ontogenetice. Căci structura ontogenetică este acea
care defineşte Nevroza. Însă atunci când Nevroza nu este ontogenetică şi când are corpul în zona
genealogică, prin fenomenul de remaniere mnezică, de cataliză ea îşi pierde din constituţia sa
originară, adică se dezamorsează. Această structură genealogică trebuie să fie dată de conflictul
dintre Libido care primeşte fuziunea Complexelor Negative şi cele Pozitive. Acest conflict este
originea Refulării despre care s-a vorbit până la refuz în literatura de specialitate. În acest caz,
cum ar mai putea fi justificată refularea masculină din moment ce nu îi stă în caracter acest lucru
din punct de vedere principial? Căci masculinitatea are statut activ şi nu pasiv de autoreglare
energetică internă. Răspunsul constă în retroreglarea celor două sfere libidinale. Refularea pe
linie maternă se instituie prin acest proces după cum se instituie şi fuziunea în sfera libidinală
androidă a elementelor constituţionale ginoide, care trebuie refulate tocmai din interesul acesteia
de a-şi păstra autonomia. Tendinţele parafilice (homosexuale) care, după cum se va vedea, se
datorează predominanţei, superiorităţii energetice a Libidoului transmis de părintele de sex opus,
fac ca Nevroza să fie dominată în ceea ce priveşte forma sa masculină de refularea perpetuă a
lor. Freud a observat foarte bine aceste elemente şi le-a teoretizat destul de profund deşi nu le-a
acceptat geneza ereditaristă şi s-a limitat doar la una ontogenetistă.

Structura Distimică şi cea Hiperstenică trebuie să fie transmise în mod indubitabil ereditar iar
dereglările libidinale vor demonstra în ce mod o Nevroză poate influenţa Libidoul Android al
urmaşilor. Căci prin inhibiţiile la care este supusă feminitatea, în anumite condiţii de satisfacere
se stabileşte o deplasare a interesului sexual propriuzis către elemente de asociere sau
pregătitoare. După cum se va vedea acest fenomen constituie principiul comportamentului
libidinal excentric. Structura originară a Nevrozei vizează existenţa unui asemenea model
tradiţional şi cele date de impulsurile date de Tulburările Psihice moştenite genealogic.

Nu este necesar ca Psihopatia Distimică în formă brută să determine neapărat Nevroza cu toate
că susţinută de o perioadă lungă de timp o astfel de mentalitate poate conduce la tulburări destul
de apropiate de aceasta. După cum s-a văzut din experienţa psihanalitică în special, simptomul
nevrotic cauzat de supraexcitaţia energetică a Libidoului inhibat iar această supraexcitare se
răspândeşte asupra întregului sistem psihic. Psihopatia Neurastenică este implicată în
suprasolicitarea Libidoului şi în acest fel Psihopatia Distimică este suprasolicitată
transformându-se în Nevroză. Libidoul trebuie în mod esenţial presupus ca suprasolicitat căci
altfel nu se poate ajunge la tensiunea conflictului nevrotic în lipsa unui factor extern de
alimentare a unui astfel de conflict. Dar ce poate suprasolcita acest Libido decât una dintre acele
Psihopatii care se grefează pe ultima grupă de Complexe ale Trunchiului Psihic. Căci numai aici
se poate găsi un cuantum energetic suficient de puternic pentru această suprasolicitare energetică
aşa cum apare în Nevroză. Trebuie aici subliniat că dacă în locul Psihopatiei Neurastenice ar
exista cea Astenică, atunci rezultatul ar fi acela că în loc de Nevroză ar fi Depresia. Faptul că
elemente depresive pot fi găsite în Nevroză atestă vecinătatea Psihopatiilor Astenice şi
Neurastenice, elementele lor comune care apoi decid forma genealogică a Tulburării Psihice a
individului. O analiză atentă poate detecta faptul că deşi nucleul structural al Nevrozei este grupa
a treia de Complexe, respectiv Tabu-Narcis totuşi energia şi-o primeşte de la ultima grupă,
respectiv Sisif-Dionysos prin intermediul Psihopatiilor care participă la Structura
Psihopatologică a Nevrozei. Nu este vorba despre nici o contradicţie aici deoarece structurarea
pe grupa a treia de Complexe este nivelul emoţional al subiectului (ontogenetic) în timp ce
energia ultimei grupe face obiectul moştenirii (genealogice) primite de acesta de la descendenţi.
În nevrotic se manifestă acut discrepanţele civilizaţiei, conflictele dintre momentele diferite ale
istoriei care se întâlnesc în aceeaşi Suparstructură Psihică.

Psihopatia Neurastenică iese la iveală atunci când posibilitatea de neutralizare şi autoreglare

energetică după modelul ergotic este anulată. Aceast situaţie a apărut în cazul ascensiunii sociale
radicale de la sfârşitul secolului al XIX-lea odată cu apariţia burgheziei ca clasă socială decis de
explozia industrială. Ascensiunea socială era iminentă deoarece statutul economic al burgheziei
ca proprietară a unităţilor industriale aducătoare de profit economic. Neurastenia avea aici un rol
covârşitor ca urmare al efortui considerabil de natură managerială cu care era înzestrată
respectiva clasă. Pe de o parte avarismul acestei clase trăda originea proletară a acesteia. De
aceea realizarea economică poate fi înţeleasă ca ideal al claselor ploretaroide. Burghezul
îndeplinea condiţiile acestui ideal. Reversul este însă şi el irevocabil. Mentalitatea burgheză a dat
curs Complexului Tabu cu care fusese anterior asociată şi îndoctrinată timp de secole având la
origine pe cea proletară în ascensiune socială odată cu trăirea acestui ideal. Prin urmare morala
sobră, exclusivistă, s-a instaurat ca o constantă a acestei mentalităţi. Filosofi ca Schopenhauer
sau Nietzsche au recunoscut într-o astfel de morală o tendinţă de negare a voinţei de a trăi, o
negare a principiilor vieţii. Referinţa la Psihopatia Anancastă este aici indispensabilă. Căci
aspectul dionysiac al Psihopatiei Neurastenice este dublat, echilibrat de o astfel de autopedepsire
prin morală.

Acest ciudat fapt are la bază însuşi sentimentul de culpabilitate al burghezului cu privire la
ascensiunea socială. El a fost învăţat timp de secole că este un păcătos şi asta pentru că intenţiile
sale agresive şi antisociale erau subînţelese iar instituţiile sociale în vigoare, ca religia sau
justiţia. Acestea erau în măsură să îi reprime aceste tendinţe. Orice tentativă de răsculare trebuia
înăbuşită rapid încă din faşă prin aplicarea pedepsei asupra insului izolat şi nu asupra mesei
devenite de nestăpânit, orice ‘obrăznicie’ de manifestare a individualului era de fapt o
ameninţare socială la scară redusă. O astfel de mentalitate a fost înscrisă în codul genetic al
claselor proletaroide iar burghezul o moşteneşte din plin. Moralitatea lui înseamnă obiectivarea
statutului său social, adică pedeapsa pe care el şi-o aplică pentru acest statut. Consecinţa este
însăşi Nevroza. De aceea ea a fost recunoscută ca Tulburare Psihică specific burgheză.

Psihopatia Hiperstenică din geneza Nevrozei trebuie să fie una cu formă Neurastenică deoarece
doar asta face ca subiectul să se îndrepte către interese neutralitice deocheate după cum analiza
Psihicului nevroticilor a arătat acest lucru prin psihanaliză. În acest caz Hiperstenia nu ar putea
conduce prin sine însăşi la Nevroză, ci doar la o suprasolicitare a Psihopatiei Distimice, ceea ce
de fapt se întâmplă oricum, căci fondul hiperstenic există din principiu şi o proastă localizare
socială poate conduce la inhibarea exterioară a Libidoului. Or o astfel de stare socială
nefavorabilă implică Hiperstenia tendinţei spre ascensiune iar Sexualitatea poate fi substitutul
unei astfel de încercări eşuate repetate.

Dimpotrivă Psihopatia Neurastenică este în măsură să contrarieze cumpătarea implicată de cea

Distimică, cu respectarea de către ea a valorilor tradiţionale în materie de etică. Burghezul atinge
o nouă mentalitate, stresul său este cel al pragmatismului maximal; de aici şi predispoziţia sa
neurastenică pentru satisfacţii maximale. Orientarea nevroticului faţă de exotismul sexual, faţă
de sexualitatea edenică, faţă de cele mai nepermise plăceri, care par cu atât mai mari cu cât sunt
interzise, fac din nevrotic un sclav al iluziilor hedoniste. Dar el nu le poate experimenta şi nu le
poate judeca la adevărata valoare tocmai pentru că îşi amână perpetuu întâlnirea cu ele prin
refularea acestei predispoziţii. Aici este paradoxul puritanismului în general, adică acela de a îşi
refuza ceea ce îşi doreşte de fapt şi de a îşi dori mai mult şi mai extravagant cu cât îşi inhibă mai
draconic aceste pulsiuni în aşa fel încât şi cele naturale sunt puse în lanţuri alături de acestea.
Stigmatizarea a ceea ce îi este propriu dar din care se hrăneşte pe uşa din dos a respectabilităţii
sociale implică automat acea rupere dualistă ce se regăseşte în spiritul culturii vestice în ceea ce
priveşte existenţa sinelui.

Psihopatia Neurastenică este cea care îl nelinişteşte pe nevrotic într-un mod specific. Neurastenia
dionysiacă iradiază către punctul slab al Nevrozei (refularea libidinală) accentuând-o. În acest
caz refularea libidinală prezentă în Psihopatia Distimică conform mentalităţii valorii virginităţii,
purităţii şi superiorităţii religioase cu ecouri pragmatice devine astfel modelul central al acesteia.
S-ar putea spune că Nevroza este tocmai suferinţa lipsei sale de libertate, a originii sale
Hiperstenice şi a modului ergotic de reducere a excitaţiei energetice. Model etic la care ea
renunţă se datorează tocmai sistemului moral al neutralizării tabuiste pe care ea îl adoptă.
Severitate pe care Nevroza o aplică cultural acestui impuls genealogic al ascensiunii sociale cu
orice preţ, acela al adoptării unei mentalităţi o face şi mai severă.

Trecerea de la Psihopatia Distimică la Nevroza în sine se face tocmai după iluziile himerice pe
care subiectul le adoptă. Sistemul Psihodinamic este astfel bulversat deoarece Valoarea de
Neutralizare a sa este artificial ridicată. Nevroticul intră astfel în celebrul cerc vicios al Nevrozei.
Scopul este acela al realizării unui anumit ideal pentru care el sacrifică totul. Însă Valoarea de
Neutralizare a Sistemului Psihodinamic creşte foarte mult ca urmare a raportării nevroticului la
această neutralizare edenică, superioară pe când Valoarea de Inhibiţie a acestuia scade foarte
mult tocmai datorită faptului că nevroticul îşi refuză micile gratificări naturale ale vieţii prin
Refulare. În aceste condiţii legea atracţiei valorice este încordată la maximum. Fireşte că
singurul remediu la această situaţie este apelul la legea autoreglării energetice. Ea face ca aceste
două valori ale Sistemului Psihodinamic să se apropie prin scăderea Valorii de Neutralizare în
mod autoreglativ. Demersul social care face în mod profesionist acest lucru, contracarant la
mentalitatea tabu instituită de cultura clasică este psihanaliza. Odată cu această apropiere
valorică legea atracţiei valorice se relaxează şi tensiunea nevrotică scade.
3.1.2.2.3.1.3. Declanşarea Nevrozei

Ţinând cont de faptul că Psihopatia Distimică este una moştenită coordonatele psihopatologice
ale Nevrozei sunt date de recomandările cognitive ale acestei Psihopatii în ceea ce priveşte
nucleul său implicat de refularea libidinală. Acest lucru se realizează indiferent de adăugarea
ulterioară a unei forme distimice ontogenetice care poate exista sau nu. Dată fiind miza pe care
ea joacă, respectiv statutul social, intensitatea acestei operaţii psihice este extrem de puternică în
aşa fel încât Libidoul. Actul Psihic ce îl încoronează este izolat de o abordare cognitivă în scop
de ordonare şi neutralizare. Sistemul cognitiv al nevroticului resimte aceste insule psihice izolate
aşa cum Organismul resimte o rană infectată ai cărei anticorpi sunt neutralizaţi de microbi.
Organismul poate suporta un timp această rană luptând perpetuu împotriva ei şi ţinând-o la
acelaşi nivel. La fel nevroticul poate şi el stopa debutul Nevrozei atâta timp cât are substituturi ce
pot neutraliza indirect această rană psihică izolată. În momentul în care mai apare o altă rană sau
unul dintre substituturi este anulat atunci excitaţia energetică este suspendată în ceea ce priveşte
neutralizarea energetică. Organismul psihic nu mai are suficienţi anticorpi neutralizatori pentru a
ţine la acelaşi nivel rana care creşte. În fapt simptomul nevrotic este un efort suplimentar al
sistemului psihic de a funcţiona normal din punct de vedere dinamic, respectând legea atracţiei
valorice.

Orice Nevroză presupune o predispoziţie şi un element declanşator. Elementul declanşator poate

fi o experienţă care să conducă la inhibiţie energetică iar predispoziţia constă în blocarea
excitaţiei energetice în interiorul Sistemului Psihic. De exemplu un stres prelungit va conduce la
dezvoltări nevrotiforme dacă există o anumită predispoziţie structurală. Elementul declanşator
este întotdeauna picătura care umple paharul. Elementul declanşator al acesteia nu este prevalent
în importanţă şi intensitate decât cel predispozant.

Nevroza nu se poate reduce la simplul conflict psihic, aşa cum s-a tot spus în diferite teorii
despre nevroză. Un astfel de conflict poate fi reprodus la animale prin recurgerea la
conflictualizarea unei anumite Pulsiuni, cum ar fi de exemplu asocierea unor puternice senzaţii
dureroase cu hrana pe care un animal înfometat încearcă să o capete. Se poate aici desigur
observa o simptomatologie oarecum nevrotică şi este normal să fie aşa din moment ce esenţa
Nevrozei constă într-un conflict intern supradimensionat între Pulsiuni şi perceptele morale
rigide implementate de educaţia sălbatică. Dar afirmaţia lui Pavlov după care aşanumita Nevroză
Astenică ar putea fi reprodusă în întregime la animale este fireşte nejustificată de cercetări atente
asupra acesteia. Acest lucru este exclus măcar pentru faptul că modelul de comportament uman
este mult mai elaborat şi mai diferenţiat decât la animal fără să se mai ia în calcul şi faptul că
simptomatologia artificială reprodusă pe animal este cu totul superficială în timp ce la om ea este
profundă. În fapt, după cum s-a spus, ceea ce în terminologia est-europeană era considerat ca
fiind Nevroză Astenică în cea vestică era considerat ca fiind Stres, o Tulburare Psihică diferită de
Nevroze. Pavlov explică în mod neurofiziologic de ce restul Nevrozelor nu pot fi reproduse la
animal, respectiv datorită diferenţierii şi complexităţii creierului uman faţă de cel animal; anume
datorită existenţei unei porţiuni cerebrale superioare care ar fi specifică Nevrozelor. Problema
este însă aici aceea a înţelegerii distincţiei dintre Fiziologic şi Psihic, între Hardul şi Softul
Psihicului. În acest caz, o Tulburare Psihică de genul Nevrozei trebuie să se refere doar la Softul
aparatului psihic. Eventualele corespondenţe neurofiziologice în plan organic (Hard) sunt simple
consecinţe ale unui pattern pur psihic (Soft).

Referindu-se la Nevroza Isterică, Charcot şi Babinski au văzut această Tulburare Psihică având
drept cauze o idee care ar determina simptomele iar dispariţia acesteia poate fi posibilă printr-o
idee contrară. Experienţele hipnotice de provocare a simptomelor nevrotice de natură isterică de
către Charcot nu arată decât faptul că Nevroza Isterică poate fi reprodusă artificial, experimental,
parţial şi momentan prin hipnoză însă nu şi faptul că întregul cortegiu nevrotic poate fi declanşat.
După consumara experimentului în cauză subiectul nu rămâne cu o astfel de Nevroză. În fond
ceea ce lipsea de la această experienţă este tocmai structura constituţională psihopatologică a
Nevrozei, care ar fi putut să fie o Psihopatie Distimică, o Psihopatie Ciclotimică sau chiar o
Nevroză Dezamorsată (genealogic). Factorul sugestional însemna tocmai atingerea acelui grad
de constituţie structurală a sa. Dispariţia acestui factor conducea şi la dispariţia simptomului
după cum hipnoza practicată psihoterapeutic înlătură simptomul pe moment, acesta reapărând
odată cu întreruperea tratamentului. Prin urmare afirmaţia lui Babinski după care Nevroza
Isterică se datorează sugestiei şi se vindecă datorită contrasugestiei este valabilă doar în parte.
Latura cognitivă a Nevrozei în general asupra căreia acţionează sugestia hipnotică este doar
latura superficială a ei iar această sugestie trebuie să fie sprijinită de predispoziţie pentru
sugestibilitate. Această predispoziţie este însăşi Structura Psihopatologică nevrotică. Declanşarea
propriuzisă a Nevrozei vizează această Psihopatie Distimică ce este susţinută de o inhibiţie în
plus. Ea constituie această picătură care umple paharul.

Existenţa unui Complex Don Juan poate fi decisivă pentru forma maritală a Nevrozei. Însă
părăsirea căminului conjugal, după principul reorientării în fixarea obiectului animist este aspru
pedepsită, începând de al stigmatul social şi terminând cu pedeapsa capitală în unele societăţi.
Prin urmare constrângerea socială implică intensitatea inhibiţiilor libidinale.
3.1.2.3.2.1.4. Nevroză şi Act Cognitiv

Blocarea Suprastructurii Psihice nevrotice în conflictul dintre cele două Filiere ale Trunchiului
Psihic, unde principiul neutralizării maximale ale Sistemului Psihodinamic îl implică, face ca
respectivul conflict să se transfere către periferie. Adică prin prisma asociaţiilor pe care
nevroticul le face conflictul urmează calea lanţului acestor asociaţii. Depărtarea periferică a
acestui conflict originar pe terenul laturilor asociative ale reţelelor mnezice este direct
proporţională cu puterea intelectuală a Suprastructurii Psihice date. Aceste transferuri periferice
ale conflictelor centrale are la bază însuşi interesul animismului feminin în scopul realizării a
unei cât mai bune oferte animiste relativ la Maternitate dar şi la Sexualitate. Astfel că Nevroza
nu este guvernată energetic în acţiunile sale de posibilitatea de a pierde ceea ce are ca în cazul
altor Tulburări ci de posibilitatea de a câştiga cât mai mult. O astfel de constituţie emoţională
face ca întregul sistem intelectual al nevroticului să fie implicat căutându-se cele mai fine
distincţii între tensiuni şi operând cele mai îndepărtate asociaţii între ele. Iradierea conflictului
psihic către periferie, după principiile Deplasării, se face cu o puternică investiţie funcţională a
capacităţii intelectuale. Aceasta au rol de autoidealizare morală şi de neutralitzare a narcisismului
nevrotic central prin intermediul oglindirii sale în Tabu.

Dacă principala caracteristică a Nevrozei este refularea întărită de energia neurastenică a

Libidoului iar această refulare este specifică Complexului Tabu acest lucru implică întoarcerea
refulatului, după cum spune Freud. Refulatul se întoarce printr-o mişcare energetică retroactivă;
el este mereu şi mereu refulat. Refularea, deşi are iniţial o funcţie normală în dinamica
Trunchiului Psihic, respectiv ca inhibiţie a Pulsiunii în scopul optimizării funcţiei sale, devine
patologică pentru că nu mai permite satisfacerea Pulsiuni inhibate, ci implică o satisfacere
abstractă. Însă, conform legii excitaţiei, aceasta va creşte direct proporţional cu inhibiţia iar
refularea ţine şi ea pasul cu excitaţia, continuând să o inhibe. Capacitatea de refulare devine atât
de mare încât nu numai că Pulsiunea este inhibată perpetuu dar şi elementele de asociaţie cu ea
de pe reţelele mnezice. Între timp apare simptomul nevrotic care se concentrează chiar asupra
acestor elemente de asociaţie în timp ce centrul refulării aproape că este uitat. Acest fenomen
este aici numit epidemiologia mnezică a simptomului nevrotic. El este un el de deplasare
generalizată şi se datorează faptului că refularea se concentrează perpetuu asupra elementelor de
asociaţie care formează reţele de asociaţie. Se poate numi astfel deoarece trecerea de la un
element la altul în interiorul Sistemului Mnezic se deplasează asemenea unei epidemii. Acest
model este secretul refulării de a codifica o Pulsiune în aşa fel încât să nu poată fi descoperită
nici de ea însăşi. După principiul Complexului Tabu deplasarea retroactivă este stabilită de etena
redescoperire inconştientă a secretului pe care ea însăşi încearcă să îl facă cât mai necunoscut.
Nevroticul îi muşcă astfel mereu coada iar teoria mandalei a lui Jung are acoperire intuitivă
asupra acestui fenomen.

Date fiind implicaţiile cognitive în Structura Psihopatologică a Nevrozei bazate pe o mentalitate

specifică, refulatoare, precum şi faptul că în epoca contemporană se poate vedea cu mici excepţii
schimbarea acestei mentalităţi, Nevroza este o Tulburare Psihică pe cale de dispariţie. Ea este o
Tulburare specifică trecutului clasic. Fireşte că trebuie respectată condiţia ca ceea ce aici este
numit Nevroză să fie recunoscut ca atare drept Nevroză şi să nu se ia accepţiunea populară a
termenului care include în această clas mai toate Psihopatiile. Căci dacă anumiţi autori cu
pregătire psihopatologică îndoielnică numesc Nevroze diferite Psihopatii Anevrotive, atunci
fireşte că în acest caz este o problemă terminologică care s-ar rezolva prin simpla precizare
terminologică. Lipsa de adeziune a teoriilor freudiene, care se dovedesc valabile atunci când
tratează nevrozele se datorează şi acestei neconcordanţe deşi şi la Freud conceptul de Nevroză
este extins în sens invers decât fac aceştia.

După cum se va vedea, Nevroza propriuzisă poate deveni una dezamorsată datorită regenerării
genealogice a Memoriei. Însă o astfel de Nevroză Dezamorsată poate deveni ea însăşi una
manifestă în condiţiile excitării Complexelor sale sau ca urmare a reîncărcării energetice.
Importanţa acestui fapt constă în posibilitatea de evoluţie a simptomelor de la forma Nucleară la
cea Dezamorsată. DSM şi ICD propun o anumită perioadă de timp pentru ca o anumită
Tulburare de acest gen să fie clasificată într-o categorie sau alta, însă aici trebuie analizată
structura şi nu consecinţa (simptomatologică a) acesteia.
3.1.2.3.2.1.5. Diagnostic diferenţial
Pentru diagnosticul de Nevroză mulţi autori au propus ca specific pentru aceasta blocarea
Sistemului Psihic, manifestarea contradictorie în câmpul său a unor Pulsiuni. Însă, deşi în
Nevroze această particularitate este poate cea mai evidentă, totuşi nu ea este specifică lor căci
într-un fel toate Tulburările Psihice vizează o astfel de blocare a sistemului psihic. Marea
diferenţă constă tocmai în faptul că această puternică blocare a sistemului psihic în Nevroze se
datorează unor modele interioare. Cauza principală este dată de Structurile Psihice interioare;
nevroticul are posibilităţi multiple de neutralizare dar le refuză sistematic datorită acestor fixaţii
anterioare. Toate celelalte Psihopatii se manifestă datorită exteriorului. Cea Traumatică este dată
de contactul cu situaţii traumatice. Cea Hiperstenică, Astenică şi Neurastenică depind decisiv de
mediul social exploatator economic neecologic. Psihopatia Distimică se datorează interesului
animismului feminin de a corespunde unei cereri afective cu rezonanţă în interesul marital. Cea
Isterică are în componenţă extrema răsfăţului la educaţia sălbatică ce pare să fie la antipodul
acesteia însă, pe termen lung se dovedeşte a fi tot o parte a ei. Aceste principii sunt cele ale
modelării ergotice implicate de educaţia sălbatică impusă de instituţiile sociale. Apoi, caracterul
centrifug al tuturor astfel de Psihopatii se deosebeşte de cel al Nevrozei. De exemplu blocarea
Psihopatiei Explozive a sistemului psihic dat de combinarea Psihopatiei Isterice cu cea
Traumatică nu îi urmează niciodată consecvenţa nevrotică, ci aceasta se descarcă exploziv. La
acest simptom psihopatic caracterizat prin forma centrifugă, extravertită în cadrul spiralei
sociale, cel nevrotic se opune prin faptul că vizează suspendarea acţiunii înspre exterior, adică
retragerea în perimetrul simptomului.

Explozia Ideilor Negative este de asemenea o specificitate ale tuturor Tulburărilor Psihice. În
Nevroză există fie o epuizare în contracararea acestora aşa cum apare în forma Obsesională fie
există o fugă reflexivă ca în cazul celei Anxioase fie se retrage în anumite boli pe care le imită ca
în cazul celei Isterice. Deşi din punct de vedere structural există o diferenţă ca de la cer la
pământ între Nevroză şi Schizofernie acestea pot avea anumite simptome identice în special
atunci când aceasta din urmă este la debut. De aceea de multe ori ea este diagnosticată iniţial ca
Nevroză. Diferenţa structurală dintre ele constă în faptul fundamental că Schizofrenia presupune
destructurarea sistemului ideatic global şi reducerea lui la Ideile Negative în timp ce în Nevroză
acestea sunt alimentate energetic în aşa fel încât iau cu asalt sistemul ideatic global. O astfel de
alimentare energetică se datorează faptului că nevroticul plăteşte tribut gândirii magiciste pe care
va fi avut-o în copilărie. Ea este insuficientă pentru a rezolva neutralizarea Pulsiunilor care
tocmai se constituiseră într-o structură nevrotică sau aceasta va fi fost moştenită pe deplin.
Modelul de rezolvare, de neutralizare a acestor Pulsiuni revine în câmpul psihic odată cu
alimentarea lor de către Libidoul matur iar aceste idei magiciste devin principii ale simptomului
final. Inexistenţa Delirului şi a Halucinaţiilor precum şi recunoaşterea absurdităţii acestor Idei
Negative este un factor esenţial în diferenţierea de Schizofernie.

Faţă de Psihopatia Borderline Nevroza nu se manifestă atât de zgomotos şi extrem de rar poate
avea complicaţii psihotice spre deosebire de aceasta unde se poate realiza des acest lucru. De
asemenea, nevroticul nu renunţă niciodată la ideile sale morale decât abia după ce se va fi înscris
în tratamentul psihanalitic sau datorită unor experienţe specifice de viaţă. De asemenea nu se
foloseşte substanţa psihoactivă. În Nevroze nu apare nici agresivitatea manifestă.
3.1.2.3.2.1.6. Teorii asupra Nevrozei
Principalul model teoretic de explicare a Nevrozelor este cel al lui Freud care insistă pe
Refularea Libidoului ca model al acesteia. Ideea este valoroasă măcar pentru faptul că a căpătat o
anumită autoritate fiind susţinută şi de practica clinică. Problema este că nu orice refulare
libidinală, ca mecanism de consolidare a animismului feminin este generatoare de Nevroză după
cum nu orice prevalenţă a acestei structuri este decisivă pentru Nevroză.

Apoi, el găseşte ca principii ale acestui model acele Stadii de Evoluţie Libidinală care ar apărea
în copilărie iar teoria genealogistă de aici elimină o astfel de explicaţie. La începutul operei sale
el a propus o teorie care o explica pe aceasta prin prisma unor agresiuni sexuale directe asupra
copiilor, teorie susţinută în special de mărturiile pacienţilor săi de la acel moment. Ulterior el
recunoscut caracterul fantasmatic al unor astfel de mărturisiri şi a redus această teorie la latura ei
simbolică, imaginară după care copilul viitor nevrotic era prezentat ca sedus de către un adult.
Însă, în lumina teoriei prezentate aici viitorul nevrotic are deja o Nevroză dobândită, fapt ce face
ca să o dezvolte la un moment dat în totalitate. Aşadar eventualul act de seducţie nu poate fi
cauza Nevrozelor ci efect ale acestora căci Structura Psihopatologică nevrotiformă este deja dată
ereditar în timp ce interpretarea pe care copilul ar face-o nu este decât un Act Psihic dependent
de Structura Psihică originară. Studii statistice au arătat clar că agresiunile sexuale asupra
copiilor nu conduc neapărat la Tulburări Psihice majore în mod expres, deci nici la Nevroze.
Astfel că Freud nu poate explica cum se face că copiii care interpretează agresiunea adultului fac
Nevroze mai curând decât aceia care o trăiesc în realitate. La o astfel de problemă Freud ar căuta
o altă explicaţie, renunţând total la teoria seducţiei originare.

Un concept esenţial al teoriei freudiene cu privire la Nevroze îl reprezintă cel de ‘regresiune a

Libidoului’. Conceptul acesta este la fel de ambiguu ca şi cel de ‘libido’ însuşi pe care îl
foloseşte şi el îl recunoştea ca fiind unul descriptiv, adică neaparţinând niciunuia dintre cele trei
registre recunoscute (dinamic topic şi economic). Viziunea lui Freud asupra Libidoului este
tributară concepţiei sale infantiliste, respectiv celebrelor Stadii care ar permite dezvoltarea sa.
După el Libidoul la un moment dat poate regresa până la aceste presupuse Stadii de evoluţie.
Freud nu explică clar de ce. El presupune pe de o parte că Libidoul se retrage datorită
conflictului său cu Eul (şi aici el nu explică de ce acesta ar fi atât de exclusivist). Pe de altă parte
el susţine că acesta se retrage datorită satisfacţiilor din trecut: de exemplu Tulburările Libidinale
scapă de Nevroză, după el, tocmai pentru că Eul nu s-ar mai opune Libidoului atât de drastic. În
acest caz Nevroza ar fi o ciudată combinaţie între satisfacţia libidinală şi suferinţa Eului. În acest
caz intuiţia sa se dovedeşte a fi extrem de profundă iar întâmplarea face ca acest concept al său
de ‘libido’ să se suprapună peste ceea ce aici este recunoscut ca atare. Sunt însă câteva lucruri de
lămurit. Mai întâi Libidoul nu regresează către nici un fel de presupus astfel de Stadiu anterior.
El este moştenit adică este deja dat iar fuziunile pe care el le face în copilărie şi pe care Freud le
numeşte ‘fixări’, nu sunt decât nişte elemente de definire ale sale, nişte elemente caracteristice
structurii sale. Prin urmare nu este nevoie de o presupusă regresiune din moment ce el este unitar
ci de o supraexcitaţie datorată refulării sale este suficientă. Ceea ce se produce este doar o
incapacitate a Filierei Pozitive de a controla suficient Libidoul. Prin urmare el se manifestă
supraenergetic iar simptomul nevrotic este tocmai tendinţa de a-l stopa, ea însăşi ambivalentă,
care se manifestă în trei feluri. Fie se manifestă ca în Nevroza Obsesională unde subiectul refuză
să iasă din casă ca urmare a unei posibilităţi de manifestare comportamentală a obsesiei, fie
suferă consecinţa unei asemenea influenţe libidinale, consecinţă imaginată de subiect ca
periculoasă, ca în Nevroza Anxioasă sau fie prin imitarea unei boli, fapt care pentru subiect
presupune o obiectivare a Pulsiunilor sale deocheate, ca în cazul Nevrozei Isterice. Această
ambivalenţă se explică pe baza fuziunii Libidoului în câmpul Complexelor Trunchiului Psihic
unde acestea au statut de opoziţie.

Aşadar predispoziţia la interpretare infantilă nu este explicată de Freud. El o ia ca postulat dar şi

ca factor insuficient pentru aceasta, în timp ce factorul decisiv este conflictul dintre ceea ce el
numeşte ‘sexualitate’ şi ‘eu’. Intuiţia ferudiană este deci corectă deoarece forma hiperlibidianlă a
Psihopatiei Distimice, care este condiţia structurii nevrotice, intră în conceptul său de
‘sexualitate’. După el originea sa este de natură ontogenetistă, situată temporal în prima
copilărie. De fapt această origine se află în ereditate. După cum s-a văzut, ‘Eul’ freudian poate fi
luat ca un corespondent al Filierei Pozitive, aici lucrurile fiind mai clare. Aşadar intuiţiile
freudiene sunt corecte cu privire la Nevroză, cu precizarea însă că ele nu trebuie extinse la
întregul spectru al Psihopatiilor, aşa cum el făcea de multe ori. Apoi mai intră şi factorul
obscuritate care există la aceste teorii care necesită regândirea conceptelor metapsihologice aşa
cum a încercat această expunere.

Spre deosebire de Freud care o înţelege structural, Lacan explică Nevroza exclusiv prin Actul
Psihic. Din păcate o astfel de abordare este o regresie faţă de viziunea freudiană. Lui Lacan i-a
scăpat astfel esenţialul, adică tocmai Structura Psihopatologică. De aici el ţese o obscură teorie
care gravitează în jurul conceptelor sale neclare de ‘juisare’, ‘castrare’, ‘celălalt’ etc. Din teoriile
lui nu rămân decât nişte vagi intuiţii ce nu clarifică nimic din structura Nevrozei ci o
abstractizează filosofic. Însă a arăta în ce măsură conceptele lacaniene au valoare psihologică
este la fel cu a arăta în ce măsură simptomul nevrotic însuşi are o astfel de valoare explicativă
pentru el însuşi.

Poate părea lipsit de tactică pentru teoriile reflexivite (behavioriste) dar se pare că ele au dat şi
primele explicaţii asupra unor Tulburări care nu sunt Nevroze dar care au fost confundate cu
acestea. Despre Psihopatia Astenică obţinută de Pavlov şi vopsită în Nevroză s-a discutat mai
sus. Pe lângă definirea eronată asupra Nevrozelor care s-a făcut până astăzi, teoriile reflexiviste
au tot încercat să reducă Nevroza la Psihopatia Traumatică ce poate fi explicată doar prin aceste
teorii. Această reducere s-a făcut probabil pe baza Nevrozei Anxioase care dezvoltă Fobii la fel
cum face şi Psihopatia Traumatică de formă acută, pe lângă faptul că aceste teorii nu au sesizat
distincţia dintre cele două tipuri de Fobii. Însă reducerea şi a Nevrozei Obsesionale şi a celei
Isterice la Psihopatia Traumatică este fireşte un fapt care atestă lipsa de fineţe psihopatologică a
acestor autori. Cât despre învăţarea comportamentului nevrotic trebuie explicat că el nu este
învăţat în mod brut ca în cazul Psihopatiei Traumatice ci este învăţat timp de mai multe generaţii.
Stimulii traumatici nu pot fi decât nişte simple elemente declanşatoare şi nu elemente esenţiale
pentru Nevroză.

La obiecţia că simptomele nevrotice tind să se întărească cu timpul, în timp ce condiţionarea se

stinge cu timpul, trebuie observat că aceste teorii propun diferite portiţe explicative pe baza unui
model simplist de feed-back pozitiv pentru perpetuarea şi dezamorsarea simptomelor. Aceste
teorii sunt însă nişte ipoteze trase de păr care nu se bazează pe fapte concrete. Căci pentru a
propune un astfel de model de întărire internă autorii în cauză şi-au dat seama că însăşi teoria
reflexivistă este negată şi anume prin faptul că răspunsul nu mai este condiţionat de stimulul
extern; adică trebuia ca între stimul şi răspuns să fie interpus altceva. Artificialitatea modelelor
de acest gen constă tocmai în lipsa de elaborare a teoriilor reflexiviste în cauză.
3.1.2.3.2.2. Nevroza Obsesională

Cu toate că cercetările lui Freud continuă să fie valabile şi astăzi în materie de Nevroză
Obsesională, în ceea ce priveşte clasificarea şi graniţele ei, totuşi el a extins uneori acest concept
şi în alte zone iar această situaţie este repetată şi în alte cazuri. De aceea este nevoie de anumite
precizări structurale, începând de la numite generalităţi până la diferenţierea de alte Tulburări.
Apoi se va întreprinde teoretizarea şi clasificarea formelor acestei Nevroze.
3.1.2.3.2.2.1. Generalităţi
Obsesiile nu trebuie înţelese decât mnezic şi nu prin prisma consecinţelor lor comportamentale.
Ele sunt predispoziţii de ecforare mnezică ale unor reprezentări, urmate eventual de o reţea de
reprezentări. Obsesiile Nevrotice sunt dovada cea mai clară asupra unei laturi psihopatologice a
Refulării, a unei mentalităţi centrate în jurul Complexului Tabu. Psihologic se poate susţine că
Obsesiile Nevrotice se află la jumătatea drumului dintre Obsesiile Normale şi Halucinaţiile
Psihotice. Nevroticul recunoaşte şi trăieşte dramatic invazia acestor gânduri obsesive la care
mentalitatea tabu închide ochii pentru că ea însăşi efectuează un efort considerabil de refulare a
acestor Obsesii Normale. În acest caz Obsesiile reprezintă reacţia normală a Psihicului în faţa
unei mentalităţi ineficiente care încearcă să îi impună artificial datele sale simpliste despre viaţă.
O astfel de situaţie poate fi comparată cu rănirea perpetuă a unui organism: Obsesia este tentativa
acestuia de a cicatriza această rană prin creşterea cantităţii de anticorpi psihici. Psihicul răspunde
brutal la o astfel de încercare a subiectului de a se prezenta ca un individ dintr-o altă specie,
Obsesia fiind această reacţie. În acest fel nevroticul îşi aplică el însuşi pedeapsa pentru vina de a
se fi prezentat altfel decât el este.

Nevroza Obsesională frapează printr-un mod ambivalent prin care subiectul se autopedepseşte
deoarece între cele două Filiere ale Trunchiului Psihic există o puternică tensiune retroactivă.
Prin acţiunea specifică a refulării libidinale datorate mentalităţii tabu şi prin faptul că acest
Libido este scos în afara comportamentului puternica excitaţie a acestuia le investeşte direct pe
acestea. Astfel că ele revin obsesiv în conştiinţă direct proporţional cu intensitatea refulării şi,
prin urmare, cu intensificarea şi mai acerbă a simptomului obsesional. Această exacerbare devine
atât de puternică încât simptomul vizează punctul principal al Filierei Pozitive adică însuşi sensul
socioeconomic al existenţei funcţiei psihice în general. Astfel că simptomul Obsesional atacă
acest centru de neutralizare energetică a Sistemului Psihic extirpându-i astfel funcţia sa de
comandă a comportamentului precum şi principiul maximal al neutralizării pulsionale.

Nevroza Obsesională este principiul celorlalte două Nevroze. Ele se formează prin adăugarea la
forma brută a acesteia o Psihopatie Isterică sau una Traumatică ceea ce determină Nevroza
Isterică şi cea Anxioasă. Aceasta din urmă are caracteristica investirii traumatice a Obsesiei ceea
ce determină Fobia. Ea poate fi gândită ca o Obsesie îmbibată cu Frică datorită Psihopatiei
Traumatice care are un statut formator. Unii psihanalişti tind să creadă că Nevroza Obsesională
este specifică sexului bărbătesc, spre deosebire de cea Isterică ce ar fi specifică celui femeiesc.
Lucrul acesta este imposibil deoarece orice bărbat are Nevroza moştenită iar refularea libidinală
este specifică animismului feminin şi nu celui masculin. Prin urmare orice Nevroză Obsesională
la bărbat, ca orice astfel de Nevroză în genere, este una moştenită pe latura principial feminină a
predecesorilor. De asemenea nu este posibil ca o Nevroză ca aceea Isterică sau Anxioasă să
devină Obsesională odată ce este transmisă la bărbat de la predecesori căci acest lucru ar
însemna ca întreaga Structură Psihopatologică să fie moştenită, deci şi Psihopatiile secundare
care dau specificul acestor două Nevroze. Deci în aceste cazuri ea ar fi tot Anxioasă sau tot
Isterică. Dimpotrivă Nevroza Obsesională poate deriva compoziţional în acestea când se
combină cu o astfel de Psihopatie secundară. Probabil că femeile disimulează mai mult această
Nevroză dată fiind refularea libidinală specifică feminităţii. În cazul celorlalte acest lucru nu este
posibil datorită semnelor exterioare drept pentru care la psihanalist ajung mai mult bărbaţii. Însă
presupunând forma agresivă a Complexului Traumatic care este specifică masculinităţii spre
deosebire de cea reflexivă a acestuia, care este specifică feminităţii, este foarte clar că şi Nevroza
Anxioasă se poate manifesta compulsiv în special la bărbaţi ceea ce îi anulează acesteia statutul
anxios. Însă dacă se presupune un foarte puternic Complex Traumatic forma reflexivă este
adoptată indiferent de sex.
În limba latină ‘obsesio’ înseamnă asediu iar acest nume este foarte nimerit în ceea ce priveşte
concepţia freudiană asupra Refulării. Fuziunea Complexelor Pozitive în Libido fac din
simptomul obsesional o sinteză între acestea şi astfel cercul vicios obsesional se instituie.
Obsesia se datorează îmbibării mentalităţilor claselor de jos cu mentalitatea vinovăţiei, ceea ce
determină ca subiectul să se asigure perpetuu de actele sale. Eternele sale verificări şi reverificări
sunt reacţii specifice ale cerinţelor superiorului social. Obsesionalul este un foarte bun
funcţionar. Datorită compulsiilor sale el riscă să devină obiectul stigmatizării oficiale din punctul
de vedere al genealogiei acestei mentalităţi. El nu are drepturi egale cu semenii săi din clasele
superioare ceea ce îl face un demn de dispreţ şi de pedeapsă. Dorinţele sale de fericire şi
bunăstare vor fi fost retractate de educaţie ceea ce face ca el să aibă în Psihopatia Neurastenică şi
cea Distimică rezervele energetice ale acestei datorii a lumii către el. De aceea obsesionalul este
omul care pe de o parte crede ceea ce i s-a spus prin educaţie adică faptul că este demn de
dispreţ. El devine un astfel de produs al efectului Babinski educaţional generalizat dar şi unul
care încearcă cu disperare să iasă din această închisoare existenţială prin severitatea normelor
morale care nu fac decât să îi întărească stigmatul prin supratensionarea simptomelor.

Transmisă ereditar această Nevroză este temeiul multor ocupaţii intelectuale complicate care
alcătuiesc ştiinţa căci aceasta este o Nevroză predominant intelectuală, simptomele acesteia
manifestându-se intelectual. Refularea libidinală şi rigoarea morală excesivă se transformă în
rigoare ştiinţifică, rigoare care dă zile negre savantului care este chinuit de astfel de gânduri ce
sunt aproape ignorate de ceilalţi. Problemele ştiinţifice pe care savantul le cercetează suferă pur
şi simplu implicarea unor idei obsesive absurde, care însă sunt perfecţionate de perseverenţa
obsesivă. În forma lor originară aceste Idei Compulsive vizează întrebări filosofice fundamentale
cu privire la originea şi sensul lumii, problematica omului, etc. Trecerea de la această formă la
cea de cercetare se explică prin Fuziunea acestora cu alte elemente consolidate în timp. Nu
trebuie înţeles prin asta că este suficient doar atât pentru un demers ştiinţific, căci aici trebuie să
se adauge şi capacităţile logice care par a avea mai curând un substrat fiziologic decât unul strict
psihologic, deşi s-a arătat ce rol are acesta aici.
3.1.2.3.2.2.2. Critica teoriei reflexiviste asupra Nevrozei Obsesionale

Asupra Nevrozei Obsesionale şcoala reflexivistă propune două faze prin care aceasta s-ar
explica. Prima ar corespunde anxietăţii condiţionate de mediu iar cea de-a doua ar corespunde
răspunsului, prin Obsesie sau Ritual în general, ca tendinţă de eliberare de anxietate. Însă o astfel
de concepţie pare să fie mai potrivită pentru Fobii, pentru Nevroza Anxioasă sau chiar pentru
Psihopatia Traumatică decât pentru cea Obsesională deoarece presupune Anxietatea condiţionată
de mediu ca primă fază. A doua fază se dovedeşte a fi inexistentă deoarece presupune Nevroza
Anxioasă ca angajându-se în Ritualul Obsesional, ceea ce nu este real. Căci Ritualul său este de
evitare ceea ce nu conduce la consolidarea lui datorită mobilităţii fixării simptomului fobic. Pe
de altă parte prima fază nu corespunde decât în mică parte Nevrozei Anxioase aşadar, respectiv
doar aceleia al cărei debut este dat de Psihopatia Traumatică de formă acută care este
condiţionată de mediu prin mijlocirea experienţei traumatice. De aceea Nevroza Anxioasă totuşi
îşi deplasează răspunsul fobic către elemente care nu presupun vreo experienţă traumatică dar
care sunt percepute că ar putea să o producă chiar dacă este condiţionată de un element traumatic
de debut. Această particularitate a deplasării nevrotice ruinează teoria reflexivistă, deoarece se
observă că răspunsul nu este condiţionat de stimul, ci dimpotrivă.
3.1.2.3.2.2.3. Formele Nevrozei Obsesionale
Nevroza Obsesională are trei forme date de particularităţile structurale pe care aceasta le are în
funcţie de mediul de dezvoltare genealogică sau de prezenţa unor Psihopatii secundare care o
influenţează.

1) Forma Hipocondriacă unde simptomul nevrotic vizează un ritual emoţional cu privire la

existenţa unei presupuse boli sau diformităţi. Ssubiectul verifică neîncetat aceste presupuneri iar
ritualul de verificare şi analize medicale este trăit jenant, actul de verificare fiind resimţit ca
eliberator momentan de tensiune ceea ce conduce la fenomenul de ‘doctor shopping’. Sistemul
de clasificare DSM-III-R trece această formă de Nevroză Obsesională în grupul ‘Tulburărilor
somatoforme’ la codul 300.70. Această formă pare să fie o Nevroză Anxioasă Dezamorsată de
Psihopatia Traumatică şi derivată în cea Obsesională înapoi dar cu reminiscenţe fobice în special
în ceea ce priveşte Fobia de Boală care aici există ca Hipocondrie. DSM-III-R o include la codul
300.70 sub numele de ‘Nevroză hipocondriacă’, făcând astfel o distincţie inutilă între ea şi
Nevroza Obsesională propriuzisă fapt ce nu este susţinut de o clasificare structurală.

2) Forma Ritualului de Verificare care se manifestă prin eterna verificare a efectuării concrete a
unor operaţii sau acţiuni ale căror eşuare poate conduce la efecte traumatice (ca de exemplu,
uitarea gazului de la butelie aprins sau neînchiderea uşii seara, etc.). Complexul Traumatic poate
fi supraexcitat ca urmare a unui accident de muncă sau de pedeapsă în copilărie cu privire la
neefectuarea unei astfel de sarcini. Aici pot intra şi ritualurile ale căror efect traumatic nu se simt
la prima vedere dar unde analiza atentă dezvăluie o astfel de perspectivă. Sub codul 300.02
DSM-III-R prezintă ‘Anxietatea generalizată’, care se manifestă prin teama în legătură cu
presupuse dezastre sau experienţe traumatice ce pot surveni atât pentru sine cât şi pentru
persoane apropiate deşi nu există nici un motiv logic de îngrijorare pentru omul normal. Această
tulburare pe care DSM-III-R o vede ca separată de trunchiul nevrozelor poate fi inclusă de
asemenea aici.

3) Forma Compulsivă care se manifestă prin invadarea involuntară a gândirii cu gânduri agresive
şi jignitoare la adresa unor instituţii şi persoane pe care nevroticul le respectă sau iubeşte.
Compulsia este resimţită dureros iar el ar face orice pentru evitarea unei astfel de posibile acţiuni
involuntare. Se poate ca subiectului să îi vină în minte compulsii de raţionamente matematice şi
filosofice de neîntrerupt, care ocupă mintea subiectului în mod involuntar şi fatalist. Această
Tulburare apare codificată la 300.30 în DSM-III-R sub numele de ‘Tulburarea obsesiv-
compulsivă’. Însă aceeaşi clasificare dă un alt loc la codul 300.23 pentru ‘Fobia socială’ care se
manifestă prin teamă de a acţiona stângaci în momentul în care toţi ochii sunt aţintiţi asupra sa,
bâlbâitul în public, tremorul mâinilor, roşitul feţei, etc. Aceste simptome uşoare de formă
Obsesional-Compusivă pot avea şi statut distimic din pricina faptului că refularea libidinală nu
este atât de puternică încât să producă deplasarea simptomului compulsiv către Compulsia
propriuzisă unde transparenţa Complexului Traumatic este clară, ea rămânând la stadiu de
Timiditate. Aici se poate vorbi despre angoasa inferiorităţii care se manifestă la adolescent. Dacă
totuşi subiectului îi este teamă nu de o astfel de stângăcie, ci de faptul că ar putea acţiona
compulsiv prin acestea acte atunci se poate spune că această Tulburare aparţine mai degrabă
Nevrozei Obsesionale de formă Compulsivă.

În ‘Introducere în psihanaliză’ Freud analizează forma Compulsivă care se referă la ceea ce aici
este inclus la Ritual. Termenul ‘compulsie’ este foarte des folosit în literatura psihiatrică cu
sensul de antinomie la comportament şi nu la ritualul care se constituie în forma de mai sus aşa
cum îl foloseşte Freud. Termenul în sine vine de la latinescul ‘compulsio’ care înseamnă
‘constrângere’. Fireşte că, într-un fel sau altul, toate simptomele sunt constrângeri însă grupa de
Ritual presupune o rezonanţă practică evidentă prin însuşi ritualul comportamental de verificare.
De aceea este bine ca urmând exemplul DSM acest termen să se refere doar la această grupă de
simptome, adică la cele care nu neapărat îl constrâng pe subiect să se comporte printr-un anumit
fel, ci la acelea care îl constrâng să gândească într-un anumit fel. În primele două cazuri
subiectul este determinat să acţioneze prin ritual dar nu este constrâns căci constrângerea
presupune imposibilitatea de a ieşi de sub sfera de acţiune a sa. Or la Ritual subiectul poate totuşi
ieşi, chiar dacă preţul acţiunii sale este angoasa de rigoare. Căci el poate continua să trăiască şi
fără să se ducă să verifice ceea ce a verificat deja anterior foarte bine. Însă aici el este realmente
forţat să evite anumite locuri şi situaţii de teama de a acţiona într-un anumit fel, ceea ce poate fi
realmente periculos pentru el. Prin asta se poate vorbi despre o constrângere în sensul ca atare al
termenului.

Compulsia a fost greşit definită ca fiind teama de a da curs unei anumite ‘impulsii’. Cu toate
astea nu orice Compulsie se manifestă prin teamă, aceasta fiind nesemnificativă, ci mai curând
prin dezgust. Se poate concepe Compulsia ca pe o ‘impulsie’ căreia subiectul nu i se poate
opune, spre deosebire de Pulsiuni, care pot fi inhibate sau refulate. Aceste simptome trebuie să se
numească Compulsive deoarece subiectul nu le poate face faţă.

Elementul esenţial al oricărei Obsesii Compulsive este reprezentat de conştiinţa intenţionalităţii

tulburări, de imposibilitatea de a lupta împotriva acesteia, la fel cum se manifestă şi la Ritual iar
ritualul şi evitarea sunt acţiuni care facilitează dispariţia momentană a simptomului.

Faţă de Fobii, Obsesiile sunt mult mai sistematice în ceea ce priveşte acţiunea, în timp ce
evitarea fobică este mult mai brută.
3.1.2.3.2.2.4. Diagnostic diferenţial

Nevroza Obsesională trebuie diferenţiată de alte forme de Nevroză, în special de cele

Dezamorsate, ţinând de Ticuri sau acţiuni cu conţinuturi ideatice supranaturale, magiciste, cum
este cea a bătutului în lemn sau a Ritualurilor Obsesive cu caracter fobic. Se va pune diagnosticul
de Nevroză Obsesională atunci când Obsesiile sunt trăite dramatic, când acestea domină întregul
tablou simptomatic. În acest caz Ticurile sunt elaborate mult mai incontinent deşi există Ticuri
care se aseamănă foarte mult cu simptomele de Ritual. De fapt acestea chiar aici îşi au originea,
fiind Dezamorsate prin remanierea genealogică a Memoriei. Diferenţa dintre acestea constă
tocmai în lipsa de complexitate a acţiunii Ticului faţă de complexitatea Ritualului Obsesiv. Apoi
acţiunile magiciste nu au valoare obsesională deoarece subiectul nu luptă împotriva lor, ci le
întreţine. Acestea ţin fie de imitare fie de teoriile magicist-religioase. În ceea ce priveşte Ritualul,
pentru a stabili dacă ale aparţin Nevrozei Obsesionale sau celei Anxioase, trebuie observat dacă
presupusul obiect fobic are tendinţa spre stereotipizare sau ritualul realizat nu înseamnă decât o
şi mai bună protecţie faţă de elementul fobic. Aici este o greşeală frecventă a psihanaliştilor de a
crede iniţial că au de a face cu un obsesional sau cu un anxios, pentru ca apoi să observe
contrariul. De exemplu, dacă cineva are Fobie de Şoareci şi pune otravă în diferite colţuri ale
casei, urmărind în fiecare seară dacă mai este otravă în acele locuri (după ce iniţial şoarecii o
mâncaseră) atunci Nevroza este una Anxioasă iar dacă el verifică de mai multe ori pe zi dacă mai
este otravă sau dacă nu cumva a uitat să pună (deşi ea este intactă) atunci Nevroza sa va fi una
Obsesională.

De asemenea trebuie diferenţiate de comportamentele şi credinţele infantile superstiţioase, care

dau act manifestărilor opuse unei dorinţe cu scopul ca dorinţa să se îndeplinească, deoarece ei
sunt obişnuiţi cu faptul că exprimarea directă a dorinţelor lor, de multe ori nu se îndeplineşte. Cu
alte cuvinte acest act presupus compulsiv nu este decât efectul unui reflex condiţionat de
învăţare, după nivelul intelectual specific vârstei, decât ca simptom obsesional.

După cum s-a amintit, simptomele obsesive trebuie diferenţiate de Obsesiile Distimice care
survin la orice refulare susţinută care se manifestă la feminitate. Aceste Obsesii, chiar dacă
survin sub aspect oarecum compulsiv în câmpul Suprastructurii Psihice totuşi nu fac parte din
forma simptomelor Nevrozei Obsesional-Compulsive, mai întâi datorită lipsei lor de intensitate
dar pentru care subiectul le elaborează ulterior fără să le dea curs în câmpul comportamental.
Apoi simptomul obsesiv distimic trebuie considerat ca lipsit de forţa energetică libidinală pa care
o are Nevroza dat fiind faptul că nu are intensitatea atât de mare ca şi cel nevrotic. Drept pentru
care aceste simptome nu sunt mijlocite de supraexcitare ci Libidoul se manifestă fie direct fie
deplasat către un alt element care devine conţinutul ideatic al Obsesiei. Însă el nu vizează brut
subminarea pilonului principal al Filierei Pozitive. În cel de-al treilea rând aceste simptome nu
doar că nu aparţin doar Nevrozei Obsesionale, ci tuturor Nevrozelor şi Structurilor
Psihopatologice unde sunt implicare acestea.

Simptomele Nevrozei Obsesionale mai trebuie diferenţiate de Obsesiile Traumatice care apar
frecvent în Psihopatia Traumatică, în special în forma acută a ei. În acest caz Refularea
Libidinală nu joacă nici un rol în energia infiltrată în Obsesii ci aceasta este primită exclusiv de
la Complexul Traumatic. Psihopatia Traumatică descarcă energia sa foarte puternică în forma
simptomului ca urmare a suspendării Fuziunii în Filiera Pozitivă a anumitor conţinuturi Negative
care erau neutralizate în acest fel iniţial debutului Tulburării. Chiar dacă subiectul doreşte să uite
situaţia traumatică ce revine oarecum obsesiv în câmpul ecforării mnezice totuşi Obsesia
Traumatică are un rol de apărare mai curând decât unul de subminare a sistemului psihic aşa cum
se manifestă în Nevroză. Pe de altă parte acesta vizează chiar situaţia traumatică fiind legat de ea
pe când simptomul nevrotic vizează o acţiune sau faptă care poate conduce la o situaţie
traumatică dar fără ca prin ea însăşi să fie o situaţie traumatică.
3.1.2.3.2.3. Nevroza Anxioasă

Nevroza Anxioasă este datorată compoziţiei dintre cea Obsesională şi Psihopatia Traumatică. Ea
se manifestă în special prin Fobii Nevrotice care sunt temeri de multe ori nejustificate faţă de
lucruri şi situaţii. Caracterul nevrotic este dat de implicaţia Psihopatiei Distimice şi cea
Hiperstenică.
3.1.2.3.2.3.1. Generalităţi

Psihopatia Distimică este prezentă aici pentru că, din analiza Fobiilor sale, această Nevroză lasă
să se vadă proiecţiile unor conţinuturi psihice îmbibate cu Libidoul refulat. Proiecţia unor astfel
de conţinuturi este contracarată de Complexul Traumatic ce transpare prin Psihopatia Traumatică
ce este în măsură să reediteze conflictele tradiţionale dintre Libido şi normele sociale de
comportament. Restrângerea sferei de acţiune a Libidoului de către aceste norme, sub impulsul
pedepsei sau a anulării recompenselor face ca obiectele care suferă proiecţia lui să suporte şi
proiecţia acestor conţinuturi traumatice catalizate în el. În fapt, după cum se va vedea, obiectele
fobice care apar în Nevroza Anxioasă nu pot să fie în nici un fel traumatice şi numai
presupunerea unor proiecţii traumatice puternice poate reface acest drum al percepţiei şi
proiecţiei fobice. Deci este necesară presupunerea unei Psihopatii Distimice care este în măsură
să conducă la acest model inhibitoriu de Structură Psihopatologică după criterii traumatice al
Libidoului. Psihopatia Hiperstenică trebuie să se instituie şi ea ca suprasolicitare a acestuia, căci
fără ea el rămâne la un nivel scăzut.

Nu este necesar ca Psihopatia Distimică să determine în mod automat şi universal Nevroza. Cu

toate că ea este decisivă în cele mai multe cazuri, respectiv în cele cu debut până la 45 de ani,
perioadă unde Libidoul este funcţional. Simptomul nevrotic este aşadar în general o
supraexcitaţie energetică a Libidoului refulat care se răspândeşte asupra întregului Sistem Psihic
iar această excitaţie este cheia înţelegerii sale. Pe lângă un astfel de debut mai poate exista şi
debutul datorat Psihopatiei Traumatice care poate conduce la o Nevroză Anxioasă, după cum s-a
putut lesne observa în războaie. Deşi, după cum se va vedea, de cele mai multe ori o astfel de
Nevroză este trecătoare, înscriindu-se într-o Nevroză Dezamorsată şi reamorsată momentan de
experienţa traumatică. Despre ea se va discuta mai jos. Pentru ca Nevroza Anxioasă să se
manifeste prin simptomul său caracteristic, este necesar ca structura acestui simptom, respectiv
frica de un obiect sau o situaţie externă să se realizeze în forma reflexivă a Complexului
Traumatic ca model al Psihopatiei Traumatice care este presupusă ca determinatoare a acestei
Nevroze. Însă Complexul Traumatic rareori se opreşte la această formă reflexivă. Fiind
incomplet, el deseori evoluează către forma agresivă. Lucrul paradoxal este că Nevroza
Anxioasă este necesar să se reconvertească în Nevroză Obsesională, în special în forma
Compulsivă a acesteia odată ce intră în activare forma agresivă a Complexului Traumatic. Este
evident că Nevroza Anxioasă rareori apare pură la bărbaţi dat fiind specificul feminin al formei
reflexive şi cel masculin al celei agresive. Ea se reconverteşte la forma Obsesională, fapt
justificat şi de predominanţa la bărbaţi a Nevrozei Obsesionale.

Asemănarea dintre Fobii şi Obsesii a fost observată de mulţi autori. Mai sus s-a făcut o distincţie
mai precisă şi nu mai este cazul să se facă o distincţie completă între ele în acest moment.
Structurarea unei Nevroze Obsesionale pe o formă animist-feminină şi pe un indice favorabil în
ceea ce priveşte Psihopatia Traumatică (adică aceasta să fie latentă sau chiar manifestă)
favorizează automat apariţia Nevrozei Anxioase. Masculinitatea, dimpotrivă, permite reconversia
obsesională a sa tocmai datorită conversiei agresive specifice a acesteia Psihopatii Traumatice.
Faptul că există şi Nevroză Anxioasă la bărbaţi şi cea Obsesională la femei stă în particularităţile
de combinare a ale acestor structuri. O distincţie de genul căreia o Fobie este contemporană cu
obiectul fobic, în timp ce Obsesia ar fi difuză nu este în măsură dă facă vreo precizare în plus.
Căci nu obiectul fobic este acela care determină Fobia (de multe ori acesta poate fi practic
incapabil de a produc vreun rău) ci caracterul fobic al său este dat de proiecţia unor conţinuturi
psihice preexistente.
3.1.2.3.2.3.2. Diagnostic diferenţial

Nevroza Anxioasă trebuie diferenţiată de Psihopatia Traumatică chiar dacă poate fi determinată
de aceasta. Fobia Nevrotică va avea ca formă constantă o deplasare sau o generalizare a
simptomului (ceea ce îl face mobil) în timp ce Psihopatia Traumatică nu va conduce decât la o
intensificare a unei Anxietăţi deja existente. Ea prezintă o Fobie fixă şi absolută faţă de stimulul
care va fi declanşat Psihopatia şi nu una mobilă ca în Nevroză. Astfel că întotdeauna Nevroza
intensifică energia unei excitaţii traumatice în timp ce Psihopatia Traumatică o transformă
nemodificat şi nemediat de vreun conflict psihic datorat unei refulări preexistente. De aceea
simptomatologia fobică este egală în intensitate pentru Nevroza Anxioasă cu debut Traumatic iar
situaţia traumatică este întotdeauna mai uşoară pentru debutul nevrotic decât pentru Psihopatie.
Diferenţierea dintre acestea este foarte importantă mai ales pentru terapia lor, fiind cazuri în care
anumite metode de terapie pot da greş sau chiar să producă o înrăutăţire a simptomelor prin
faptul că sunt aplicate stereotip principiile lor psihoterapeutice. Astfel că dacă o astfel de
Nevroză poate răspunde bine la psihanaliză, ea poate răspunde catastrofal la terapia acţiunii
paradoxale, de exemplu.
3.1.2.3.2.3.3. Anxietatea

Anxietatea nu este un fenomen care apare exclusiv în Nevroza Anxioasă căci toate celelalte o au
ca acompaniament simptomatic. Acest lucru se datorează în parte incapacităţii Filierei Pozitive
de a prelua puternica excitaţie a celei Negative. Or manifestarea brută a acesteia atrage aşadar
automat pedeapsa; acest lucru este modelul structural al acesteia. Janet definea Anxietatea ca
fiind ‘frică fără obiect’; el o înţelegea astfel ca fiind sinonimă cu Atacul de Panică. Termenul
este mult mai larg astăzi pentru că intră sub el şi sfera Fobiilor. De aceea Anxietatea trebuie
definită ca simptomul datorat afilierii Complexului Traumatic la anumite proiecţii ale Sistemului
Psihic, proiecţii care sunt impregnate cu interese psihice specifice.

Conceptul de ‘caracter nevrotic’, criticat de mulţi autori datorită impreciziei lui se dovedeşte
justificat pe deplin în cadrul unei teorii genetice asupra Psihicului. Acest caracter nevrotic nu
poate fi despărţit de o astfel de Nevroză ereditară care se poate manifesta prin Anxietate. Există
unele teorii care susţin că educaţia din copilărie ar fi decisivă pentru viitoarea Nevroză Anxioasă.
Astfel că hiperprotecţia maternă, anxietăţile părinţilor etc., ar conduce la obişnuinţa sau
predispoziţia Anxietăţii. Lucrurile stau însă altfel. anxietatea sau hiperprotecţia parentală nu
conduce la Anxietate indirect, mijlocit de educaţie, ci chiar direct, genetic. Educaţia
(ontogenetică) are un rol ceva mai restrâns cu privire la determinarea unei astfel de ‘caracter
nevrotic’ drept pentru care concepţiile infantiliste ale psihologiei freudiene nu sunt valabile.
Educaţia în sensul rău al cuvântului, adică chiar lipsa de educaţie, creşterea în mod traumatic a
copilului, opusă celei descrise anterior, poate conduce într-adevăr la Anxietate dar nu una
nevrotică ci una psihopatic-traumatică. În acest caz relaţia dintre educatori şi viitorul anxios este
mai transparentă în ceea ce priveşte stabilirea unei Tulburări Psihice de tip psihopatic decât cea
descrisă mai sus pentru explicarea unei Nevroze.
3.1.2.3.2.3.4. Fobiile

Pentru explicarea Fobiilor Freud face apel la ‘frica de castrare’. Intuiţia lui este valabilă doar
parţial, căci ceea ce Freud numeşte Complex de Castrare are un model mai general în Complexul
Traumatic. Psihopatia Traumatică este decisivă pentru apariţia Fobiilor, însă ea nu este nici
necesară nici suficientă în anumite cazuri căci pe lângă ea trebuie să mai existe şi alte Structuri
Psihopatologice. În acest caz Freud a ajuns în situaţia de a explica şi Fetişismul şi Fobia prin
acelaşi Complex de Castrare, exact în aceeaşi manieră pe care el i-o reproşa lui Adler în ceea ce
priveşte Complexul de Inferioritate. Fetişismul are în Structura lui chiar o Nevroză Dezamorsată.
Acest Complex de Castrare presupune o generalizare pripită a două elemente foarte diferite,
respectiv excitaţia libidinală şi retracţia fobică, ceea ce face ca acestea să se manifeste total
diferit. Fobicul ocoleşte obiectul său în timp ce fetişistul este atras irezistibil de acesta: a reduce
aceste predispoziţii comportamentale la acest presupus Complex este un lucru hazardat.
Fobiile sunt particularizări ale Complexului Traumatic prin diferite elemente care îl activează.
Din punct de vedere structural Fobiile sunt Iluzii traumatice care şi-au găsit un obiect exterior
identic cu reprezentarea mnezică iluzorie sau Obsesii traumatice. În funcţie de entitatea
nosologică pe care se dezvoltă, Fobiile se clasifică mai întâi, în cele care aparţin Psihopatiei
Traumatice şi care apar exclusiv posttraumatic fixându-se pe obiectul sau situaţia traumatică,
cum este cazul cu Fobia de Maşini care apare ca urmare a unui accident rutier sau Fobia care se
fixează pe situaţia sau anumite elemente care vor fi dus la acest eveniment. Apoi ele se clasifică
în cele ale Psihopatiei Distimice, unde Anxietatea este medie faţă de situaţia sau stimulul
traumatic. Diferenţa este că aceste elemente externe ce suferă proiecţia fobică pot fi traumatice
dar reacţia este destul de puternică din partea subiectului, mai puternică faţă de cea a omului
normal. De asemenea trebuie spus că nu există o fixare preferenţială pentru un obiect sau altul,
aşa cum există la celelalte genuri de Fobii. Fobiile Nevrozei Anxioase au particularitatea
mobilităţii sau universalităţii obiectului fobic. Intensitatea lor este cea mai puternică deoarece
Atacurile de Panică survin în mod necesar. Fobiile Anxioase se deosebesc de cele Traumatice
prin faptul că sunt mobile, adică nu se reduc la un singur obiect cu statut fix şi nu prezintă
traumatism inductoriu anterior aşa cum acestea prezintă. Fobiile Nevrozei Dezamorsate nu
prezintă mobilitate obiectuală dar pot prezenta Atac de Panică atunci când subiectul intră în
contact cu obiectul fobic. Diferenţa faţă de cele Anxioase constă în fixitatea obiectului fobic iar
faţă de cele traumatice este aceea că nu prezintă un debut traumatic.
3.1.2.3.2.3.5. Tipuri de Fobii Anxioase

Fobiile au fost descrise într-un mod vecin cu scrupulozitatea anancastă. Ele au fost clasificate în
tot felul de genuri şi categorii şi s-au descris aproape toate felurile de obiecte şi situaţii fobice,
ceea ce este o muncă inutilă. Apoi distincţia operată mai sus trebuie să conducă la renunţarea
descrierii cu nemiluita a tuturor Fobiilor din lume, pentru ca apoi să fie clasificate într-un fel.
Trebuie să se ia în considerare doar acelea care sunt Fobii Nevrotice Anxioase şi apoi să se vadă
ceea ce este specific pentru acestea.

În literatura de specialitate Fobia este de multe ori greşit înţeleasă ca fiind reacţia de evitare pur
şi simplu. De fapt evitarea este doar o consecinţă a Fobiei, căci ea este de fapt Anxietate. O altă
eroare constă în reducerea noţiunii de ‘fobie’ la ceea ce aici este numit Fobii Simple, adică teama
de un element distinct (obiect, animal, situaţie, etc.). După cum se va vedea, astfel de Fobii au ca
bază structurală chiar Fobiile Complexe, ceea ce corespunde Atacului de Panică. Anumite Fobii
Simple au o structură nevrotică comună cu cea a căreia produce Atacul de Panică dar această
structură poate fi dezamorsată genealogic, astfel că intensitatea Anxietăţii Fobiei nu mai atinge
nivelul Atacului de Panică. Însă dacă Fobiile Simple pot deriva în Atacuri de Panică, este normal
ca Atacurile de Panică să fie considerate drept Fobii Complexe deoarece acestea au şi ele
obiectele lor de referinţă ce produc Anxietatea fobică. Dar că aceste obiecte sunt mult mai
discrete decât cele Simple, care pot intensifica în mod clar obiectul fobic, acest lucru poate fi
spus doar prin investigaţia psihanalitică.

Fobiile Simple care pot apărea în Nevroza Anxioasă sunt acelea specifice, adică acelea care pot
identifica în mod clar obiectul fobic; subiectului îi este o frică teribilă de un anumit lucru sau
situaţie pentru că, crede el, acestea îl pot vătăma. O Nevroză se caracterizează prin acea
epidemiologie mnezică internă a excitaţiei energetice şi de aceea Fobia Simplă a Nevrozei
Anxioase este întotdeauna mobilă, adică ea se mută de la un obiect la altul la fel cum prin
sugestia hipnotică a încetării simptomului nevrotic, subiectul renunţă la acesta dar începe altul.
La fel şi nevroticul poate fi convins de anturaj de inofensivitatea obiectului lui fobic dar el va
inventa noi şi noi fobii. Până la urmă şi el se plictiseşte sau nu se mai poate ţine după el cu
demonstratul de noi şi noi cazuri şi acţiunea de convingere de caracterul inofensiv al obiectelor
alese pentru proiecţia fobică poate deveni inutilă.

Freud vorbea în ‘Introducere în psihanaliză’ despre ‘angoasa de aşteptare’ pe care o include

alături de toate Fobiile în cadrul aşanumitei ‘isterii de angoasă’. Fireşte că el dă o altă conotaţie
termenului ‘isterie’ aici. Însă nu este foarte clar în ceea ce priveşte ‘aşteptarea’. El tindea să
includă aici şi forma de Ritual de Verificare a Nevrozei Obsesionale căci această ‘isterie de
angoasă’ de care el vorbea se manifestă prin Pesimism, prin proiecţia în realitate a elementelor
negative, catastrofice. Fireşte că dacă subiectul dezvoltă un Atac de Panică, adică o anxietate
extremă, fără a preciza obiectul fricii dar şi presupunând că ceva grav se va întâmpla, atunci se
poate vorbi despre Fobia Nespecifică. Însă dacă subiectul poate specifica ce anume s-ar putea
întâmpla, respectiv că ar fi putut uita gazele aprinse sau că fiul s-ar putea prăbuşi cu avionul,
aceste aparente Fobii sunt de fapt Obsesii.

Diferenţa dintre Fobiile Simple şi cele Complexe se poate face şi ca urmare a intensităţii
energetice cu care acestea sunt acompaniate, ceea ce face ca obiectul fobic să nu mai poată fi
identificat. Dimpotrivă, Fobiile anevrotice sunt toate specifice la fel ca şi cele Mobile din cadrul
celor Nevrotice. Reacţia anxioasă foarte puternică este de fapt reacţia fobică a unui germen
obsesional-compulsiv faţă de diferite elemente şi lucruri, cum sunt statul la coadă, aşteptatul în
general, podurile etc. La o analiză atentă rolul Refulării şi a rezistenţei Libidoului la refulare
transpare foarte clar în astfel de situaţii. De exemplu Atacul de Panică survenit pe un pod se
datorează asocierii podului cu sexualitatea, anume trecerea de pe un mal pe altul al podului
înseamnă unirea a două tărâmuri despărţite de apă. De asemenea picioarele despărţite ale podului
printre care trece apa, poate reprezenta însăşi coitul, cu lichidul seminal etc. La fel se poate
spune şi despre declanşarea acestor Atacuri în intersecţii, care înseamnă unire, străbatere. Statul
la rând la cumpărături în acest caz poate favoriza compulsii de Frotaj. Acestea sunt date speciale
ce pot fi mai bine studiate în particular.

Agorafobia este teama de spaţii largi deschise, nepopulate, unde subiectul poate ajunge la un
moment dat. Ea poate fi şi o Fobie Dezamorsată în special dacă există o anumită doză de
staticism în ea. Intensitatea Anxietăţii poate fi decisivă pentru încadrarea ei într-una dintre aceste
categorii.

DSM-III-R stabileşte pentru Agorafobie trei stadii de intensitate a acesteia, la care se adaugă încă
două. 1) Uşoară, unde agorafobicul poate să iasă singur în oraş dar cu disconfort, drept pentru
care preferă să fie însoţit; 2) Moderată, unde agorafobicul poate să meargă singur în oraş dar
numai o perioadă scurtă de timp, după care trebuie însoţit neapărat; 3) Severă, unde agorafobicul
nu poate să iasă neînsoţit din casă. La o analiză atentă se poate observa că primele două stadii şi
o parte din cel de-al treilea aparţin Fobiilor Traumatice sau Distimice eventual. Agorafobia
Nevrotică se manifestă prin anxietate puternică chiar şi în cazul însoţirii iar de cele mai multe ori
acesta nu părăseşte casa în nici un caz. Prima dintre cele două forme care se mai poate adăuga
aici este cea a ‘Fobiei Sociale’ codificată la 300.23 în DSM-III-R şi care aparţine mai degrabă
Nevrozei Obsesionale, după cum s-a spus. Cealaltă este cea a ‘Agorafobiei fără atac de panică’.
DSM-III-R tinde să confunde Agorafobia, care este teama pentru spaţii largi deschise şi de obicei
singuratice, cu Sociofobia, care este teama de a părăsi propria locuinţă. Sociofobia, ca teamă
puternică faţă de necunoscuţi şi locuri necunoscute ar fi cel mai simplu de explicat prin opusul
ei, respectiv prin Voaiorism, Exibiţionism sau Frotaj care sunt Tulburări Libidinale ce se
manifestă tocmi prin exacerbarea relaţiilor sociale în domeniul erotic şi în care satisfacţia
libidinală este posibilă tocmai prin aceste experienţe. Tocmai de aceea se poate spune că
Sociofobia este o Fobie Nevrotică dată de Pulsiunile libidinale orientate extern.
Aceeaşi clasificare are la codul 300.22 ‘Agorafobia fără atac de panică’, Tulburare care se
manifestă ca urmare a unei mixtiuni între Sociofobie şi Hipocondria din Nevroza Obsesională.
Legătura dintre Nevroza Obsesională şi cea Anxioasă se poate foarte bine observa prin existenţa
Fobiilor Hipocondriace care se caracterizează prin teama în legătură cu proasta funcţionare
corpului sau cu posibilitatea acestuia de a avea accidente vasculare, cerebrale, etc. Subiectului îi
este teamă de a nu leşina sau de a nu înnebuni; uneori i se pare că inima i-a încetat să mai bată
sau dimpotrivă, că bate prea tare, ceea ce ar putea duce la infarct.

Claustrofobia, dacă se manifestă cu Atac de Panică poate fi şi ea inclusă aici. Este teama de
spaţii închise şi se manifestă în special atunci când subiectul nu este însoţit. Melanie Klein spune
despre ea că ar fi datorată aşanumitului Mecanism de Apărare numit Identificare Proiectivă, după
care subiectul are Fantasma prizonieratului în corpul matern. Fireşte că aici poate fi adus în prin
plan şi nuanţa Neurastenică a angoasei închisorii.
3.1.2.3.2.4. Nevroza Isterică

Este Nevroza unde elementele isterice predomină în faţa celorlalte. Ca în oricare altă Nevroză şi
aici se pot regăsi elemente specifice celorlalte. Această predominanţă se datorează faptului că
Structura Psihopatologică secundară a Nevrozei este Psihopatia Isterică.
3.1.2.3.4.1. Generalităţi

Dacă în Psihopatia Isterică opţiunea dintre Complexul Don Juan şi cel Oedip era în măsură să
tindă spre neutralizarea acestor tendinţe contradictorii prin reacţia contradictorie ea însăşi,
dramatismul unei astfel de situaţii este cu atât mai mare cu cât la o asemenea predispoziţie se
adaugă Refularea. Epuizarea şi a ultimilor rezerve de compensare, a celor mai ascunse Pulsiuni
umane, ca Orgoliul sau Agresivitatea, dublate de cererea disperată de ajutor sau de dorinţa de a fi
iubit, fac din Nevroza Isterică una dintre cele mai complexe şi mai teribile Tulburări Psihice.
Discrepanţa dintre Valoarea de Inhibiţie şi cea de Neutralizare este dată tocmai datorită cercului
vicios în care Structura Psihopatologică isterică se cramponează. Creşterea artificială a Valorii de
Neutralizare a Suprastructurii Isterice prin suprasolicitarea Complexului Don Juan şi apoi prin la
fel de artificiala lui iluzie de neutralizare în forma copilăriei (tributară atenţiei exagerate acordată
de părinţi), face din comportamentul isteric singurul în stare să conducă la acoperirea tuturor
acestor găuri energetice ale sale. Iluzia unei neutralizări absolute, superioare, prin intermediul
actelor donjuanice, iluzia mistică a mentalităţii proletaroide cu privire la prinţul salvator,
conduce pe acesta la refuzul altor forme de neutralizare normale, cum ar fi încadrarea în
activităţi sociale, de comunicare cu semenii. Acţiunea pregnantă a Complexului Tabu conduce la
un sentiment ambivalent de inferioritate dar şi de superioritate. Activităţile intelectuale sunt şi
ele limitate tocmai datorită specializării afective a istericului.

Kretschmer şi Jaspers au negat posibilitatea de existenţă a unei astfel de structuri isterice în

cadrul acesteia deoarece au observat că nu toţi nevroticii isterici au manifestări psihopatic-
isterice. Observaţia este deficitară deoarece vine pe fondul neînţelegerii structurale ale acesteia ci
pe înţelegerea exclusiv semiologică. Modurile de compensare fuzională şi elementele specifice
ale sale, începând de la cochetăria excesivă şi terminând cu ieşirile explozive, fac ca simptomele
să nu fie utile atunci când nu sunt analizate suficient. Fireşte că atunci când nu este înţeleasă
esenţa Psihopatiei Isterice (exacerbarea Complexului Don Juan, suprapotenţarea trăsăturilor
infantile, demonstrativitatea şi ostentativitatea etc.) nu există nici o şansă de a şti ce este aceea o
Psihopatie Isterică, cu atât mai puţin de a spune ce rost are ea în această Nevroză.

Ceea ce trebuie observat la Nevroza Isterică nu trebuie să se constituie în simptomele brute ale
Psihopatiei Isterice, înţelese mot-a-mot ci în structurile acestora. Ce frapează din primul moment
la această Nevroză este simularea psihoabisală, prin care subiectul imită fie o boală fie anumite
disfuncţii organice. Această simulare îşi are originea tocmai în simularea psihopatică a fixării
obiectului erotic pe care subiectul nu o recunoaşte pentru că îşi doreşte un halo tabu al
imponderabilităţii existenţiale cu rezonanţă narcisică. Subiectul îşi doreşte umplerea bateriilor
narcisice cu seducţia donjuanică iar simularea superiorităţii sale este semnul aruncării acestor
harpoane afective către membrii anturajului. Acesta este fundamentul simulării nevrotice în acest
caz însă subiectul nu mai recurge la această structură comportamentală pentru a câştiga
satisfacţie în principal ci mai ales pentru a se apăra de vinile nevrotice care reies ca urmare a
caracterului nevrotic. Subiectul se refugiază în boală tocmai pentru a scăpa de pedeapsa pe care
el şi-o imaginează că ar merita-o. În felul acesta el comite o decădere, o umilire a narcisismului
Psihopatiei Isterice; din vânătoare de inimi aceasta ajunge cerşitoare de milă din partea
anturajului.

Pe lângă această Psihopatie Isterică ce constituie forma finală a Nevrozei Isterice se mai poate
observa prezenţa Psihopatiei Distimice. Declanşarea acesteia se face fie printr-o Psihopatie
Traumatică, fie prin inhibiţie libidinală fie prin alte elemente particulare care conduc la anularea
compensărilor neutralitice anterioare. Fireşte şi aici, ca şi în cazul Nevrozei în general Refularea
joacă un rol hotărâtor. Nevroza Isterică constituie apogeul intensităţii nevrotice iar simptomele
sale sunt cele mai puternice simptome nevrotice. Intensitatea dramatică a lor este dată principial
de conflictul dintre Libido şi restul de Complexe ale Suprastructurii Psihice. Posibilitatea
insatisfacerii libidinale în cazul etiologiei Nevrozei Isterice este dată de faptul că schimbarea
bruscă a mediului proletaroid cu cel aristocratoid face ca fuziunile de tip proletaroid pe care
Suprastructura Psihică genealogică le va fi exersat genealogic să nu mai fie viabile într-un astfel
de mediu. Munca fizică specifică mediului proletaroid de exemplu, care constituie obiectul
strangulării energetice se dovedeşte inexistentă în noul mediu ba chir subapreciată, considerată
înjositoare. Dacă aici se adaugă şi viaţa de colivie pe care un astfel de subiect o adoptă cu
interesul de imitare cât mai fidelă a unei tradiţii inexistente spectrul nevrotic se completează.
Cultura pe care el încearcă să o imite are rolul de a-i proteja statutul de parvenit social pe care îl
resimte tocmai datorită schimbării bruşte de mediu. O astfel de cultură a elitelor sociale pe care
încearcă să le imite îi este în bună parte străină iar regulile de convieţuire şi manierele elegante
pe care le adoptă artificial par a i se vor fi impus cu forţa, fiind neasimilate spiritual. Toate
acestea au un efect ‘conversiv’ asupra structurii generale a Aparatului Psihic tocmai pentru
încercarea disperată a nevroticului isteric de a se identifica cu o lume situată într-un registru
social superior.

Conotaţia somatoformă a simptomelor Nevrozei Isterice are la bază această structură refulatoare
care presupune această conformare artificială la un anumit set de norme. După aceste norme
moralitatea este propusă drept criteriu de departajare valorică sub masca principialităţi sau
divinităţii; inhibiţia perpetuă frizează autohipnoza care este un refugiu eminamente isteric.

În primele teorii Freud extinde termenul ‘isterie’ la tot ceea ce aici este recunoscut drept
Nevroză, respectiv şi la cea Obsesională sau Anxioasă. El vorbeşte despre ‘isteria de
conversiune’ care se suprapune peste Nevroza Isterică şi de cea ‘de angoasă’ care se suprapune
peste cea Anxioasă dar şi peste Marea Criză Isterică.

Ultimele ediţii ICD şi DSM au renunţat la termenul ‘isterie’ datorită conotaţiilor peiorative din
limbajul profan. DSM-III-R foloseşte în loc termenul ‘histrionic’ iar Nevroza Isterică este
împărţită în două capitole, respectiv în ‘Tulburări de conversie’ şi ‘Tulburări disociative’. Fireşte
că pentru înţelegerea simptomatologică a claselor de Tulburări o terminologie cât mai clară este
absolut necesară. Aceasta nu trebuie să fie confundată şi interpretată cu nuanţele peiorative din
limbajul profan. În fond logica DSM şi ICD constă tocmai în interesul de a unifica limbajul
psihiatric. Însă odată cu înţelegerea structurală a Tulburărilor Psihice terminologia trece în plan
secund deoarece unificarea limbajului psihiatric se poate face la nivel conceptual prin definirea
simplă şi comodă a Tulburării în cauză. Chiar dacă înlocuirea termenului ‘isterie’ ar fi un lucru
de dorit pentru o cât mai mare claritate, deci şi una terminologică, se pare că nu există un alt
termen care să indice punctele comune ale Psihopatiei Isterice şi formele clinice ale Nevrozei
Isterice. Dealtfel, în mai multe ştiinţe, în special în cele sociale, profanarea termenilor pare a fi
un lucru obişnuit şi totuşi acestea continuă să îi folosească. Dacă înlocuirea termenului acesta are
un avantaj pe de o parte, totuşi pe de alta are un dezavantaj dublu deoarece va fi anulat legăturile
structurale dintre ceea ce se numeşte ‘histrionic’, ‘disociativ’ şi ‘conversiv’.
3.1.2.3.2.4.2. Conversia Somatică a simptomului nevrotic isteric

În Structura Psihopatologică a Nevrozei Isterice se poate găsi o formă ploretaroidă de morală. Un

astfel de sistem moral nu vizează o moralitate lejeră de genul celei aristocratoide, care se
comportă dezinvolt deoarece nu are motive să fie încordată, majoritatea inhibiţiilor fiind
satisfăcute ulterior. Moralitatea proletaroidă vizează autofrustrarea, inhibiţia internă pentru un
comportament moral, o suprarefulare care nu se reduce la simpla evitare şi fuziune energetică şi
structurală. Acesteia i se adaugă elemente de autohipnoză iar conversia simptomului psihic în
plan somatic se impune prin acest ciudat mecanism. Astfel că Nevroza Isterică recurge la o
soluţie la care cea Obsesională nu poate recurge şi anume la sugestionabilitatea foarte mare pe
care ea se sprijină. Freud a arătat foarte clar că formele conversive au caracter autohipnotic.
Fundamentul lor constă în concepţiile populare despre boală. Astfel că Sincopele Isterice,
caracterizate prin pierderea pentru o anumită perioadă de timp a conştiinţei-de-sine arată în ce fel
carapacea autohipnotică poate funcţiona aici.

Ceea ce este mai greu de explicat constă în forma ulterioară pe care Conversia Somatică o ia.
Aceasta se poate manifesta în diferite forme de boală iar alegerea unei forme mai degrabă decât a
alteia constă în particularităţi de anturaj. Se cunoaşte faptul că subiectul poate prelua forma unei
boli din anturaj, în special atunci când acesta este restrâns la membrii apropiaţi ai familiei.
Subiectul reacţionează astfel ca urmare a invidiei pe atenţia pe care membrii familiei i-o acordă
celui suferind, rivalizând astfel cu el. Aşa cum există o formă de ideaţie paranoică sau Delir,
indus(ă), la fel există şi o Tulburare Somatică indusă. Apoi există fireşte şi alt gen de
particularităţi, de predispoziţie ereditară pentru cunoaşterea anumitor tipuri de boli, de
experienţele infantile etc.

Forma conversivă a fost observată de mulţi autori iar acest ciudat fenomen al conversiei a rămas
un mister până astăzi. Freud a fost primul teoretician care a observat acest lucru şi cam singurul
teoretician care propune o teorie cât de cât viabilă pentru acesta, anume cea a refulării somatice
chiar dacă ea suferă de insuficienţă. Aceasta este aceea că nu se poate explica cum se face că o
refulare conduce la simptome obsesive iar alta la simptome conversive. Refularea există şi de o
parte şi de alta dar numai într-un caz există fenomenul conversiv. Freud a propus o schemă de
diferenţiere dar, după cum s-a văzut mai sus, ea nu rezistă analizei atente. Această enigmă îşi are
soluţia chiar în Refularea însăşi, adică în scopul său tabuist. Refularea libidinală este doar un
mod de tabuizare pe lângă tabuizarea estetică sau cea a regimului alimentar care este în măsură
să păstreze graţia formelor corporale. După cum se va vedea se poate vorbi şi despre o refulare
alimentară. La Depresii se va putea vedea că în Anorexie intră cele două modele de reglare, mai
întâi Refularea distimică şi apoi autoreglarea prin înfometare după modelul regimului alimentar.
În acest caz Structura Isterică este decisivă pentru simulare. Predominanţa Refulării Libidinale
face ca aceasta să se deplaseze şi ea după deplasare epidemiologic-mnezică a simptomului
nevrotic însuşi. De exemplu vederea unui anumit lucru ce atrage proiecţii ale Libidoului refulat
poate conduce în condiţiile Nevrozei Isterice la Cecitate somatică pentru că Refularea se va fi
extins până la ochiul însuşi. În acest caz Tulburarea nu poate avea aspect anorectic, prin
exacerbarea regimului alimentar. Dimpotrivă, Refularea este aceea care trebuie instituită cât mi
rapid posibil iar prioritatea ei faţă de tabuizarea estetică face ca regimul alimentar anorectic să nu
se mai instituie, fiind ineficient. În acest caz toată atenţia trebuie să fie concentrată asupra
Libidoului. Prezenţa unei nuanţe anorectice este dată tocmai de conversia Refulării asupra unei
părţi a corpului, paralizând-o sau determinându-i anumite elemente de acest gen.

Conceptul de ‘conversie somatică’ nu trebuie confundat cu cel de ‘tulburare somatică cu origine

psihică’. Ideea Conversiei Somatice pe care a dezvoltat-o Freud a fost preluată de Alexander cu
care a pus bazele medicinii psihosomatice. Însă el nu a preluat decât transmiterea conversivă a
simptomului psihic dar nu şi principiul acesteia aşa cum apare în Nevroza Isterică. La ora actuală
mulţi autori confundă cele două fenomene. K. Schneider a extins conceptul de ‘conversie
isterică’ nu doar la acest simptom al Nevrozei Isterice ci la întregul spectru care intră în
Tulburările Psihosomatice (condiţionate psihogen) pe care le-a reunit sub conceptul de ‘isterie’.
Însă lucrurile trebuie clarificate şi înţelese în funcţie de particularităţile fiecăruia. Dacă
fenomenul vizează doar aspectul funcţional al subsistemului somatic în cauză atunci este vorba
despre Nevroză Isterică. Dacă dimpotrivă, acesta vizează şi pe cel structural, atunci este vorba
despre Tulburare Psihosomatică. Legătura dintre ele există fireşte, căci aceste Tulburări se
formează în special pe fondul Psihopatiei Neurastenice, pe Stres, care este o structură compozită
ce intră în Nevroze. Însă în cazul Tulburărilor Psihosomatice organismul este realmente bolnav
iar asta se datorează hipersecreţiilor umorale sau funcţionării diferite ale anumitor organe ceea ce
afectează altele. Dimpotrivă, în Conversia Isterică în plan somatic a simpotomului isteric
organismul nu este bolnav ci boala este doar simulată psihoabisal. Pe de altă parte, presupunând
o evoluţie constantă a medicinii şi presupunând că toate bolile somatice necauzate extern până al
urmă ar avea un substrat psihogen care le facilitează apariţia, ipoteză demonstrată doar teoretic,
extinderea conceptului de ‘isterie’ şi în această zonă, după principiul condiţionării psihice, tot ar
rămâne una absurdă.

La polul opus se află ignoranţa instituţiilor psihiatrice din fostele ţări comuniste în materie de
psihologie abisală, care face ca exact ceea ce este mai clar şi mai valoros în teoriile freudiene să
fie ignorat. Astfel că celebrele concluzii freudiene asupra Nevrozei Isterice au rămas fără ecou.
Astfel că o anumită formă de tulburare conversivă, care are însă şi un oarecare fond somatic este
numită ‘spasmofilie’ sau ‘tetanie’; autorităţile psihiatrice din aceast spaţiu politic au dezvoltat o
mare nedumerire pentru faptul că în Occident ‘spasmofilia este necunoscută’. Asemenea
studiilor asupra Isteriei, acestea caută cu caducitate cauze somatice pentru explicarea acestei
Tulburări, la un secol de la apariţia psihologiei abisale. Culmea ironiei constă în ‘descoperirea’
tratamentului pentru această ‘spasmofilie’, anume prin injectarea bromurii de calciu intravenos,
substanţă recunoscută prin acţiunea de scădere a Libidoului.
3.1.2.3.2.4.3. Forme ale Nevrozei Isterice

După cum s-a spus mai sus Nevroza Isterică poate imita mai multe boli iar în funcţie de acestea
apare şi simptomul final al său. Marea Criză Isterică se manifestă prin paroxism afectiv, eventual
leşinuri, prin imitarea convulsiilor epileptice, imitarea naşterii etc. poate fi considerată ca fiind
corespondentul Isteric al Atacului de Panică din Nevroza Anxioasă. Teatralismul Psihopatiei
Isterice care constituie baza acesteia este prelucrată nevrotic în manieră specifică. Refularea face
ca această bază să sufere schimbări în legătură cu raportarea la realitate. Asemenea Atacului de
Panică, Marea Criză Isterică survine în condiţii similare acestuia, prin proiecţia Libidoului
impregnat traumatic. Acestea pot fi situaţii şi lucruri care se armonizează cu ecuaţia nevrotică a
refulării, respectiv spectrul de consecinţe traumatice referitor la satisfacerea acestuia aşa cum ele
sunt imaginate de subiect. Toate se raportează la pedeapsa care îi urmează unei astfel de
neutralizări pe care nevroticul o percepe asociată ei. Asemenea Atacului de Panică, aceasta este
exacerbarea, extroiecţia unei tensiuni acumulate de inhibiţia implicată de Refulare. Atunci când
această tensiune devine atât de puternică încât Sistemul Psihodinamic să nu îi mai facă faţă, o
astfel de ieşire se impune de la sine cu orice preţ. Pentru manifestarea acestei tensiuni, Nevroza
Isterică face apel la teatralismul Psihopatiei Isterice legat de nerecunoaşterea fixaţiei donjuanice
de obiect erotic. Această teatralitate organizată de straturile profunde ale Memoriei implică
nerecunoaşterea crizei, amnezia ei. În timpul crizei nevroticul îşi spală interiorul, îşi ‘curăţă
hornul’ la un nivel superior, aşa cum foarte expresiv exprima prima nevrotică tratată oficial de
psihanaliză.

Mica Criză Isterică, a fost numită aşa de către Charcot la fel ca şi Marea Criză Isterică. Numele
său arată că este opusă acesteia. Simptomatologia este mai redusă în intensitate, având caracter
demonstrativ evident. Apar Transpiraţii Palpitaţii, Dispneea, senzaţiile de ‘nod în gât’, Pareze
parţiale etc. Amnezia Isterică are aceeaşi semnificaţie pe care aceasta o are în hipnoză. După
cum s-a amintit mai sus Isteria Nevrotică este în general o autohipnoză, după cum remarca
Babinski. Legătura dintre acestea este Complexul Matern care în Isterie este foarte solicitat în
timp ce în hipnoză cel care hipnotizează îl suprasolicită. Aceasta ţine de refuzul istericului de a
accepta anumite lucruri, refularea nevrotică făcând ca Filiera Pozitivă să fie din ce în ce mai
solicitată, retrăgându-se mereu din faţa asociaţiilor ce trimit la cea Negativă. În şedinţa de
hipnoză hipnotizatorul îi poate comanda subiectului să nu îşi amintească despre ceea ce acesta i-
a cerut în timpul şedinţei iar acesta ‘uită’ tocmai pentru a se suprapune peste modelul pe care
hipnotizatorul îl determină. La fel şi Amnezia Isterică ‘uită’ anumite lucruri tocmai pentru a se
suprapune peste un model construit anterior prin educaţie. Pe lângă Refularea pe care o operează
Filiera Pozitivă din structura originară a Nevrozei în cea Isterică se adaugă şi simularea
psihoabisală care determină această ciudată capacitate de a uita în care sunt prinse evenimente şi
perioade întregi. Refularea este iniţiată de Psihopatia Distimică deci Memoria nu mai
funcţionează într-o anumită parte a ei. Nevroticul isteric încearcă să scoată din memorie reţele
mnezice întregi prin care se produce epidemiologia mnezică a simptomului după cum cineva
care doreşte să facă o reparaţie unui obiect stricat scoate din el tot ceea ce este deficitar.

Acestea sunt cele mai importante simptome ale Nevrozei Isterice. Pe lângă ele mai există multe
altele, legate de Paralizii psihogene ale membrelor, disfuncţionalităţi ale analizatorilor şi tot felul
de presupuse boli şi afecţiuni pe care nevroticul le simulează care se suprapun peste acelaşi
model analizat până acum.
3.1.2.3.2.4.4. Diagnostic diferenţial

Conversia Somatică trebuie diferenţiată mai întâi de bolile propriuzise care uneori pot exista într-
adevăr. De aceea trebuie mai întâi făcută o atentă examinare organică a subiectului. De asemenea
Nevroza isterică trebuie diferenţiată de forma Hipocondriacă a Nevrozei Obsesionale unde
subiectul nu ştie sigur dacă ar avea o astfel de boală, ci doar o bănuieşte. Însă de aceea el nu se
implică în imitarea ei în mod ostentativ ca în cea Isterică ci o spune doar la doctor eventual. Mult
mai greu se poate face diferenţierea acestei de Algiile Nevrozei Obsesionale Dezamorsate de
formă Hipocondriacă unde subiectul are tot felul de dureri şi senzaţii de disconfort corporal iar
analiza medicală nu arată vreo neregulă somatică. Diferenţa dintre aceste două entităţi
nosologice constă în faptul că subiectul nu cere în mod spectaculos ajutorul celorlalţi în legătură
cu problema lui aşa cum se întâmplă aici. Pe de altă parte el nu simulează psihoabisal nişte
semne evidente ale uni boli deşi durerile acestea tot simulate sunt. Dar simularea aceasta este
mult mai profundă şi are caracter de teamă obsesivă faţă de eventuala lui boală, în contrast cu
indiferenţa plăcută a istericului faţă de boala sa. De asemenea istericul simulează nişte simptome
extrem de spectaculoase, pe când în celălalt caz ele sunt extrem de discrete.
Nevroza este o stare sufletească, conflictuală, la care un individ ajunge
deoarece nu îşi poate integra în prezent experienţele (de obicei traumatice,
tragice etc.) din trecut.
Termenul a fost lansat în 1776 de Culhan, sub numele de neuroză, într-o
acceptiune legată de neuron. Neuroză era considerată o leziune intermediară
aflată între inflamaţie şi degenerescenţă. Evoluţia acestui concept trece,
după studiile lui Bumke, prin teoria reflexologică a lui M. Hull şi Ch. Bell, apoi
Virchow, Nissl şi Erb, în care neuroze erau considerate nu numai isteria, ci şi
epilepsia, tremorul paralysis agitans şi choreea, precum şi maladii
neurologice. În acest timp, ia naştere şi o şcoală psihologică a teoriei
nevrozelor, reprezentată de M. Charcot, P. Janet, Forel, Westfal, Biswanger.
Prin 1907, neurozele sunt împărţite de M. Charcot şi Raymond în trei grupe
clinice: grupa histerie, grupa hipocondrie si grupa neurastenie. Apogeul
preocupărilor psihologice în domeniu, îl formează comunicarea lui Freud la
congresul de psihanaliză de la Munchen din anul 1913, în care problematica
nevrozei o pune în două planuri complementare: 1. patologia nevrozei, adică
de ce şi cum se îmbolnăveşte un om de o nevroză; 2. opţiunea nevrotică,
adică de ce o anumită persoană face exact o anumită formă de nevroză şi nu
o altă formă. Patologia nevrozei este domeniul cel mai bine tratat de
psihanaliza freudiană, subliniind că nevroza depinde de conlucrarea factorilor
ocazionali traumatici şi constituţionali (predispozanţi, vulnerabilizanţi şi
fragilizanţi), care potrivit spiritului epocii, ar fi fost ereditari. O conciliere între
şcolile somatice şi cele psihologice au condus la noţiunea de funcţional
(tulburare funcţională), care nu admite că pot exista maladii sufleteşti fără
corelate corporale. Dar corelatele nu înseamnă cauze, ci anomalii graduale,
care nu se referă la structura ţesutului nervos, ci la funcţiunea sa, deci
anomaliile sunt de tip cantitativ şi pot foarte bine să fie considerate variante
ale fizicului şi psihicului sănătos. Pentru psihanalişti, un om este sănătos
când ştie şi poate să aducă la armonie necesităţile sale instinctive cu propriul
Eu, armonie care va aduce după sine anularea oricărui conflict extern şi
intern (Nunberg). Omul devine nevrotic atunci când viaţa sa instinctivă
ajunge în conflict cu Supraeul (prin Eul Ideal, înţeles uneori ca identic cu
Supraeul). Unul dintre partenerii conflictului este instinctul sexual sau
energia sa nesatisfăcută, Libidoul, iar celălalt partener al conflictului este
Supraeul care joacă rolul unei autorităţi, fiind duşmanul instinctelor şi
satisfacţiei acestora, ce pare un fel de reprezentant al forţelor mediului.
Deci, nevroza ia naştere din Supraeul care persecută energia Sinelui. În clipa
în care la un om predispus la nevroză, un instinct doreşte să se satisfacă într-
o direcţie în care atât mediul înconjurător, cât şi reprezentantul său interior -
Supraeul au obiecţii, ia naştere o regresie la faze anterioare celei în care
trăieşte individul şi el va căuta satisfacţia refuzată de prezent, în modalităţi
anterioare, chiar primitive, mai bine zis, exact la acele modalităţi la care
odinioară individul a fost fixat mai mult, dar pe care le-a depăşit. După
psihanaliză, energia, Libidoul sau sexualitatea copilului trebuie înţeleasă ca
având două straturi (niveluri). Primul nivel este cel care păstrează amintirile
copilăriei. Al doilea este păstrătorul predispoziţiei native pe care o avem de
la strămoşi. Deci, sexualitatea infantilă înseamnă întotdeauna experienţa
personală dar şi un bagaj de experienţă ancestrală de care depinde, adică
predispoziţia nativă a insului. Factorul etiologic cel mai important pentru
nevroze este fixarea libidinală a adultului; ea se descompune în două
momente: 1.constituţie sexuală (libidinală) şi 2.trăirea infantilă, adică
achiziţiile de dispoziţie emoţională câştigate de individ în prima copilărie.
Schema ar fi:
I. Predispoziţie + Trăire traumatică prin fixare libidinală aleatorie, accidentală
II. Constituţie sexuală + Trăire infantilă (ancestrala)
Simptomul nevrotic este pentru psihanaliză un surogat (înlocuitor,
formă de compromis) pentru o trăire semnificativă care a devenit
inconştientă. Simptomele creează surogate prin regresie la faze anterioare,
care permit satisfacerea, ca şi odinioară, a instinctelor. Deci suferinţa, ca
manifestare exterioară şi exteriorizabilă, este numai conjecturală, dacă nu
chiar un pretext pentru ca o trăire veche, primitivă, inconştientă să poată
ajunge din nou la suprafaţă, adică de-a fi concretizabilă. şi cum elementul cel
mai vechi, primar, primitiv este copilăria, inconştientul se reîntoarce sub
forma simptomului nevrotic exact la forma infantilă a existenţei. Încă din
1917, S. Freud a menţionat că toate formele de nevroză se înseriază pe o
curbă continuă, la o extremă precumpănind predispoziţia nativă (pe care o
numeşte când constituţie sexuală, când fixare libidinală), iar la cealaltă
extremă evenimentul traumatic (refuz, nefuncţionare, pană), dar important
este faptul că niciodată unul dintre factori nu este complet absent. Nevroza
constă deci, din conflictul dintre Eul presat de Supraeu şi de Sine. Este vorba
de o lovitură greşită, de o partidă pierdută în funcţionarea Eului, în lupta sa
cu excitaţiile instinctelor. S. Freud stabileşte următoarele grade treptate ale
ocaziilor de îmbolnăvire (suferinţă): 1. Îmbolnăvire (suferinţă) la refuz
exterior total; 2. Suferinţă în faţa unor cerinţe reale; 3. Suferinţă prin
inhibarea evoluţiei; 4. Suferinţă prin creşterea cantităţii libidoului.
1. Omul rămâne sănătos atât timp cât pentru satisfacerea necesităţilor sale
libidinale găseşte un obiect real, exterior. El se îmbolnăveşte în clipa în care
obiectul exterior îi este refuzat, fără ca el să fie înlocuit cu un surogat, deci
printr-o formă de refuz total-absolut. Ca urmare a acestui refuz, ia naştere
acumularea de libido resimţit ca o creştere a tensiunii psihice, iar destinul
individual va depinde de maniera în care va fi rezolvată această tensiune.
Fireşte că la acest refuz total omul poate reacţiona şi prin modalităţi
sănătoase, nonmaladive. Maniera sănătoasă va fi fie forţarea situaţiei, fie
sublimarea. În schimb, îmbolnăvirea intervine când se va antrena constituţia
latentă-predispoziţia, iar reacţia maladivă va fi: a) introversia libidoului şi b)
regresia. În cazul introversiei, individul se reîntoarce din realitate şi se
retrage în viaţa (planul) fanteziei. În cazul regresiei, individul tinde spre
maniere infantile ale plăcerii libidinale. Conflictul dintre Eu şi tendinţele lumii
fanteziste sau ale regresiunii este conciliabil şi duce în mod necesar la
formarea simptomului nevrotic. În acest caz, individul se îmbolnăveşte din
cauza modificărilor intervenite în lumea exterioară, pentru că în locul
satisfacţiei instinctive a intervenit refuzul.

2. În al doilea caz, persoana suferă şi se îmbolnăveşte în urma strădaniilor ei

de-a face faţă unor cerinţe pertinente, reale ale lumii, deci în urma
încercărilor de adaptare la mediul exterior, care însă nu reuşesc din cauza
unei dificultăţi şi rezistenţe insurmontabile exterioare. În primul caz (refuz
total exterior), S. Freud spune că era vorba de o modificare în lumea
exterioară, dar în cazul al doilea accentul cade pe o modificare internă
pentru că aici rezistenţa este un impediment de mentalitate a omului care
nu vrea să accepte efortul la o anumită adaptare real necesară. În primul
caz, momentul declanşator este o trăire reactivă, în al doilea, un fenomen al
dezvoltării vieţii psihice. În primul caz, individul trebuie să renunţe la
satisfacţia instinctivă, în al doilea, individul se îmbolnăveşte datorită
rigidităţii sale, deci din cauza incapacităţii sale intrinseci de-a schimba
Obiectul, de-a se adapta elastic la realitate. Sunt cazurile de perseverare în
masturbare, fixare în situaţii autoerotice sau incestuoase-care nu pot fi
părăsite în folosul unei situaţii noi, superioare.

3. A treia modalitate, suferinţa prin inhibarea dezvoltării Eului, este în

realitate o amplificare, o exagerare a suferinţei în faţa exigenţelor realului. În
acest caz, libidoul nu a părăsit niciodată fixarea infantilă. În cazul al doilea,
conflictul apare relativ brusc, iar în cazul de care ne ocupăm, individul devine
nevrotic în mod fatal, o dată cu maturizarea, când din cauza fixării infantile
nu mai poate face faţă necesităţilor instinctive adulte. În acest caz
maturizarea aduce automat după sine nevrotizarea.

4. A patra modalitate de îmbolnăvire este prin creşterea accentuată a

libidoului. În fazele critice (mai critice) ale existenţei (pubertate, menopauză,
evenimente importante de viaţă), anumite persoane considerate normale pot
ajunge la o potenţare, la o exagerare a libidoului. Persoana, care până atunci
era capabilă să-şi consume sau să sublimeze libidoul dat, se îmbolnăveşte în
aceste perioade critice prin faptul că libidoul nu mai poate fi strunit de Eul
care se simte inundat de tumultul crescut al energiei libidinale. Studiind
aceste patru modalităţi observăm, împreună cu S. Freud, că între fenomenul
normal şi cel nevrotic nu există decât deosebiri cantitative, niciodată
calitative. Subliniem că cele patru modalităţi de-a deveni nevrotic nu apar
niciodată în formă pură, iar discuţiile pe tema endogen sau exogen, în
problematica nevrozei, nu au relevanţă, deoarece pentru psihanaliză
fenomenul nevrotic ia naştere într-o anumită situaţie care se clădeşte din
diferite piese. S. Freud spune: "Speranţa că tot ce este nevrotic poate fi
vindecat îşi are originea în desueta idee profană cum că nevroza este ceva
complet de prisos, ceva ce nici nu are dreptul la existenţă. În realitate,
nevroza este o maladie gravă, constituţional fixată, care se limitează rar la
câteva episoade şi de cele mai multe ori se menţine în lungi faze, dacă nu
toată viaţa".
Iată clasificarea nevrozelor după S. Freud: 1915: Nevroze actuale şi
Psihonevroze (de transfer şi narcisice) 1924: Nevroze actuale, Nevroze,
Nevroze narcisice, Psihoze; Actualmente: Afecţiuni psihosomatice, nevroze,
Psihoze (PMD, schizofrenie, paranoia).
1. Nevrozele actuale: neurastenia şi nevroza anxioasă
2. Nevroze de transfer (psihonevroze): nevroza obsesivă, isteria de
conversie, fobia.
3. Afecţiuni narcisice: melancolia, schizofrenia. Psihanaliza,
neuroendocrinologia şi eredobilogia dau o accepţiune unitară a nevroticului:
nevroticul este o variantă extremă de individ, care a rămas fixat la o treaptă
primitiv infantilă (deci insuficientă) a organizării instinctive, sau a regresat la
ea (pervers polimorf). Nevrozele trebuiesc diferenţiate de tulburările
calitative ale psihismului, de psihoze.
Una din cele mai explicite diferenţieri a fost făcută de K. Jaspers:
1. Nevrozele sunt anomalii sufleteşti care vizează persoana într-un anumit
domeniu, cum ar fi profesional, familial sau loisir. Psihozele lezează omul în
întregime, global.
2. Esenţialul nevrozei stă în situaţie şi conflict. Nevroticul întrebuinţează
mecanisme specifice, care modifică trăirile într-un sens care survine şi la
normali (izolare sau disociere isterică, de exemplu). Psihoza are atât o
etiologie endogenă, cât şi exogenă, circumstanţială. 3. Nevrozele cuprind
două mari domenii de psihopatologie: a) nevrozele de organ, când
simptomatologia se fixează exclusiv pe un aparat sau sistem şi b)
psihonevroza, când simptomatologia este cu precădere psihică (dismnezii,
disprosexii, distimii, desistematizarea activităţii mentale, ş.a.). Psihozele
cuprind un domeniu mai redus, dar fiind incomprehensibile, structura lor
psihopatologică permite mai uşor stabilirea unei limite de demarcaţie între
bolnav şi sănătos. Fenomenul nevrotic poate apărea pasager şi la indivizi
absolut normali.
4. Spre deosebire de Freud, pentru Jaspers nici fenomenul nevrotic, nici
fenomenul psihotic nu pot fi considerate ca modificări exclusiv cantitative
sau calitative. Ele se deosebesc de normal din ambele puncte de vedere,
însă în predominanțe diferite.
Pentru S. Freud, diferenţele dintre nevroze şi psihoze sunt următoarele:
1. Nevroza ia naştere în urma conflictului dintre Eu şi Sine. Psihoza ia naştere
din conflictul dintre Eu şi Lumea exterioară.
2. Nevroticul pierde simţul realităţii numai parţial. Nevroticul nu vrea să ştie
decât despre un decupaj (bucată) a realităţii, exact cea la care se referă
refularea sa personală. Psihoticul neagă întreaga realitate, îi întoarce spatele
şi construieşte o lume nouă (ruminaţie, delir).
3. Nevroticul ajunge în situaţia sa paradoxală de frică ca nu cumva decupajul
de lume pe care l-a refulat să se reactiveze şi să-l indispună. Psihoticul
refuză realitatea din frica de a-şi pierde lumea proprie pe care a construit-o
sau ca nu cumva această lume să se prăbuşească (delir de gelozie, de
grandoare, melancolic, etc.)
4. Conflictul nevrotic poate fi developat şi soluţionat printr-o îndelungată
cură psihanalitică şi niciodată spontan. La psihotic, refularea poate fi
recunoscută spontan de bolnav, ea apare la suprafaţă fără nici un fel de
rezistenţă, dar aceasta nu echivalează cu sănătatea.
5. Limbajul nevrotic rămâne intact (e comprehensibil), limbajul psihoticului
se dezorgani-zează în mod obligatoriu (până la psitacism-salată de cuvinte).
6. În discursul nevrotic precumpănesc relaţiile obiectuale (decuplaj), în cel al
psihoticului, relaţiile formal verbale (pur formale, comprimare, transformare
prin similitudine sonoră).
7. Nevroticul îşi formează surogate de obiect prin asemănarea reală dintre
obiecte. Reprezentanţii realităţii oricărui obiect este păstrat la nevrotic mai
mult sau mai puţin normal. Cuvântul, simbolizarea verbală acoperă
realitatea, la nevrotic. Dar la psihotic, surogatul obiectului (simbolizarea sa
verbală) nu se mai bazează pe nimic faptic, pe nimic real, ci numai pe
asemănarea verbală, pe asonanţa verbală. Cuvântul şi realitatea nu mai au
nimic în comun, la psihotic.
Psihanaliza contemporană după Andre Alexander, în cartea sa
"Fizionomia clinică a nevrozei", defineşte nevroza prin două accepţiuni: a)
Prin simptomele nevrotice, care sunt: tulburări de conduite, sentimente sau
idei. Ele sunt manifestări contra angoasei şi constituie faţă de conflictul
intern un compromis în care subiectul vizează, în poziţia sa nevrotică, un
profit (numit beneficiul secundar al nevrozei); b) Prin caracterul nevrotic al
Eului. Acesta nu poate găsi în identificarea cu propria persoană (personaj)
bune relaţii cu alţii şi un echilibru interior satisfăcător.
Nevroze actuale
 După S. Freud, neurastenia şi nevroza anxioasă aparţin aşa-numitei
nevroze actuale. Aceasta reprezintă un tip de nevroză pe care S. Freud o
distinge de psihonevroză. Accepţiunea sa constă:
1. în faptul că originea nevrozei actuale nu va fi căutată în conflictele
infantile, ci în prezent;
2. în faptul că simptomele nu sunt o expresie simbolică şi
supradeterminată, ci rezultă direct din absenţa sau inadecvarea satisfacţiei
sexuale. Alături de neurastenie şi nevroza anxioasă, Freud a propus ulterior
şi ipohondria. Termenul de nevroză actuală a apărut în 1898 şi subliniază că
opoziţia între nevrozele actuale şi psihonevroze este esenţială din punct de
vedere etiologic şi patogenic. În ambele tipuri de suferinţă, cauza este
sexuală, dar primele pot fi căutate în dezordinile vieţii sexuale, iar ultimele în
evenimentele importante ale vieţii trecute. Termenul actual trebuie, deci,
luat în primul rând în sensul unei actualităţi în timp. Pe de altă parte, această
etiologie este mai mult somatică şi mai puţin psihică. Sursa de excitaţie
(pulsională), factorul declanşant se află în domeniul somatic, în timp ce în
isterie sau obsesie, ele se află în domeniul psihic (exclusiv). Acest factor
declanşator va fi: în nevroza anxioasă, absenţa descărcării excitaţiei sexuale
şi în neurastenie, o rarefiere, uşurare, pierdere de chintesenţă, prin
satisfacere inadecvată (prin masturbare, de exemplu). Mecanismele de
formare a simptomelor vor fi somatice (de exemplu, transformarea directă a
excitaţiei în angoasă), şi nu simbolice. Termenul de actual vine să conoteze
absenţa mediaţiei care se găseşte în formarea simptomelor psihonevrozelor.
Din punct de vedere terapeutic, această prezentare conduce la ideea că
nevroza actuală, în aparenţă nu este relevantă pentru psihanaliză, pentru că
aici simptomele nu produc semnificaţii care nu pot fi intern elucidate prin
analiză. S. Freud menţionează o idee excepţională: "simptomele nevrozei
actuale-anxietatea şi neurastenia-constituie modul iniţial şi un stadiu
precursor al simptomelor psihonevrotice de tip narcisic sau de transfer".
Apoi, ideea că psihonevrozele sunt declanşate printr-o frustraţie ajungându-
se la o stază libidinală, are rolul de-a preciza şi pune în evidenţă elementul
actual. Deci, conceptul de nevroză actuală tinde, în prezent, să se înfăţişeze
în nosografie, ca valoare, în măsura în care aceasta prezintă o condiţie
precipitantă a unor simptome care provin din conflicte mai vechi. Trebuie
avut în vedere:
1. Distincţia între conflictele de origine infantilă care sunt reactualizate,
şi conflictele care sunt determinate prin situaţia actuală, se impune
obligatoriu în practica psihanalitică mai ales că un conflict actual acut
reprezintă un obstacol pentru cura psihanalitică.
2. În psihonevroze (narcisice sau de transfer), alături de simptomele
specifice există un cortegiu de simptome de tipul nevrozei actuale freudiene:
oboseli nejustificate, dureri vagi, modificări neurovegetative, etc. Conflictul
defensiv va împiedica realizarea dorinţelor inconştiente şi, după cum se ştie,
acest libido nesatisfăcut va fi şi la originea simptomelor nespecifice. Una
dintre cele mai reprezentative forma ale nevrozei actuale este nevroza
anxioasă, care are două accepţiuni: a) Din punct de vedere simptomatic,
este diferită de neurastenie prin predominanţa expresivităţii angoasei:
atenţie (vigilenţă) anxioasă cronică, crize de angoasă sau de panică sau
echivalentele lor somatice (vertij, dispnee, sudoraţie); b) Din punct de
vedere etiologic, trebuie diferenţiată şi de isterie: nevroza anxioasă este o
nevroză actuală, caracterizată prin acumularea unei excitaţii sexuale care se
transformă direct în simptome, fără o mediaţie psihică. Simptomatologia de
model fobic sau afectul de angoasă sau atac de panică anxioasă, se află într-
adevăr legată de o reprezentare, dar aceasta nu este un substitut simbolic al
unei reprezentări refulate. S. Freud raportează nevrozei anxioase etiologii
specifice în care sunt doi factori comuni: a) acumularea de tensiune sexuală;
b) absenţa sau insuficienţa elaborării psihice a excitaţiilor somatice pentru ca
aceasta să devină libido şi să intre în conexiuni cu grupe pretabile de
reprezentări sexuale. Când excitaţia sexuală nu este însă stăpânită, atunci
ea este direct derivată pe un plan somatic sub formă de angoasă, împreună
cu simptomatologia aferentă. Freud vede condiţiile acestei insuficiente
elaborări psihice în dezvoltarea insuficientă (ca derulare stadială) a
sexualităţii psihice, fie printr-o tendinţă de regresiune a acesteia, fie în
degradarea sa, fie prin instalarea unui ecart, devenit habitual, între
sexualitatea fizică şi sexualitatea psihică. Se menţionează mecanismele care
determină diferitele forme etiologice ale nevrozei anxioase: angoasa
virginelor, angoasa abstinenţei sexuale, angoasa provocată de coitus
interuptus. Spre deosebire de isterie, unde are loc o conversie, în care o
excitaţie psihică împrumută o cale falsă exclusiv către somatic (proiecţie), în
angoasă avem o supratensionare fizică care nu poate trece în psihic şi va fi
remanentă în acest plan somatic. Aceste două procese (conversia şi
remanenţa) se combină extrem de frecvent, determinând intercondiţionări,
în special în cazul neurasteniei anxioase şi al isteriei de angoasă. Astfel, în
neurastenie avem o nevroză în care clinic predomină o angoasă masivă fără
obiect net precizat şi în care rolul factorilor actuali este privilegiat, iar în
isteria de angoasă sau în nevroza fobică avem angoasă, dar ea este fixată pe
un obiect substitutiv.
Nevroza de transfer
Are două accepţiuni:
1. În sens nosografic, reprezentând categorii de nevroze (isteria de
angoasă, isteria de conversie, nevroza obsesivă), pe care S.Freud le
deosebeşte de nevrozele narcisice înăuntrul grupei aşa-numitelor
psihonevroze. Faţă de nevrozele narcisice, ele se caracterizează prin faptul
că libidoul este întotdeauna deplasat pe un obiect real sau imaginar, în loc
de-a fi reţintit de la acestea pe Eu. Rezultă că aceste sunt mai accesibile
tratamentului psihanalitic, pentru că ele se pretează tratamentului situaţiei
de transfer.
2. În sensul teoriei curei psihanalitice, reprezintă o nevroză artificială
în care tind să se organizeze manifestările de transfer şi contra-transfer.
Acestea se constituie în jurul relaţiei subiectului cu analistul, fiind un fel de
reeditare a nevrozei clinice. Elucidarea sa va duce la descoperirea cauzei
infantile.
Termenul de nevroză de transfer a fost introdus de C.G. Jung pentru a
desemna situaţia în care libidoul este introvertit sau, după K. Abraham,
investit pe Eu. După S. Freud, nevroza de transfer reprezintă reducerea
capacităţii pacienţilor de a transfera libidoul pe obiect. Este necesară
distincţia lor de psihonevrozele majore narcisice, în care nu putem vorbi pur
şi simplu de absenţa totală a transferului, ci de perturbarea unui anumit mod
de transfer, care poate fi foarte intens la psihotici. S. Freud a introdus
noţiunea de transfer în cartea sa "Rememorare, repetiţie, perlaboraţie", în
raport cu ideea că pacientul repetă, în cadrul transferului conflictele infantile.
Înseamnă că diferenţa între reacţia de transfer şi nevroza de transfer
propriu-zisă se înţelege astfel: în nevroza de transfer toate comportamentele
patologice ale pacientului vin să se recentreze pe relaţia cu analistul. Se
poate spune că nevroza de transfer coordonează reacţiile de transfer, la
început difuze (transfer flotant, după Glover) şi totodată permite ansamblelor
de simptome şi conduite patologice să aibă o nouă funcţie în raport cu
situaţia analitică. Medicul, spre deosebire de psiholog, nu poate valorifica
terapeutic acest fenomen, pentru că medicul va limita cât mai mult domeniul
nevrozei de transfer, va impulsiona cât mai mult conţinuturile psihice în
afara rememorării şi va descuraja cât mai mult repetiţiile. Psihanalistul va
încerca să lase pacientul să retrăiască un anumit fragment din viaţa sa
uitată, dar îl va ajuta conferindu-i capacitatea de-a o suporta, de-a o
soluţiona, favorizând o rezolvare nouă a problemelor dintr-un trecut uitat.
Nevrozele narcisice reprezintă o terminologie psihanalitică pentru a desemna
o maladie mentală caracterizată prin retragerea, replierea libidinală pe sine.
Ele se opun, deci, nevrozei de transfer. Din punct de vedere nosografic,
grupa nevrozelor narcisice cuprinde ansamblul psihozelor funcţionale în care
simptomele nu sunt efecte ale unor leziuni somatice.
(Sursa Psihanaliza Clinica - Autor Vasile Perciune)
Psihoza
Tulburare mintală caracterizată printr-o dezorganizare a personalităţii,
pierderea simţului realului şi transformarea în delir a experienţei trăite.
Limbajul medical curent rezervă termenul „psihoză” pentru bolile mintale
nelezionale, care se caracterizează prin simptome esenţialmente
psihologice, cum sunt psihozele acute (bufeul delirant la acces delirant care
apare şi dispare în mod brusc schizofrenia, delirul cronic - paranoia,
parafrenia) şi psihoza maniaco-depresivă.
Psihoza maniaco-depresivă este o tulburare psihică caracterizată prin
alternanţa crizelor de excitaţie (manie) şi a episoadelor depresive
(melancolie). Psihoza maniaco-depresivă se manifestă, în general, după
vârstele de 30-40 ani. Ea ar putea fi determinată de ereditate, constituţia
psihică, profilul psihologic sau de o dereglare a centrilor cerebrali ai stării de
spirit. Răsturnările de situaţie, de natură fizică sau psihică, de o importanţă
mare (soc emoţional, soc chirurgical, sarcina, menopauza etc.), chiar
schimbarea anotimpurilor pot fi, de asemenea, factori declanşanţi.
PSIHOZA
1) In clinica psihanalitică, conceptul de psihoză are adesea o utilizare extrem
de largă, acoperind o gama întreagă de maladii mentale, fie ca sunt manifest
organo-genetice (paralizia generala, de exemplu), fie că etimologia lor
rămâne în ultima instanţă problematică (schizofrenia, de pildă).
2) In psihanaliză, nu s-a urmărit de la început realizarea unei clasificări care
să cuprindă totalitatea maladiilor mentale cunoscute în psihiatrie; mai întâi,
s-a manifestat interes pentru maladiile cele mai direct accesibile investigaţiei
analitice; în interiorul acestui câmp mai restrâns decât cel al psihiatriei,
diferenţierile majore sunt cele care se stabilesc între perversiuni, nevroze şi
psihoze.
In această ultimă grupă, psihanaliza a încercat să definească diferite
structuri: pe de o parte, paranoia (în care sunt incluse, în general, afecţiunile
delirante) şi schizofrenia; pe de altă parte melancolia şi mania.
Din punct de vedere al teoriei psihanalitice, numitorul comun al
psihozelor este o perturbare primară a relaţiei libidinale cu realitatea,
majoritatea simptomelor manifeste (mai ales, construcţia delirantă) fiind
tentative secundare de restaurare a legăturii obiectale.

Perversiune
 Deviaţie în raport cu actul sexual, "normal", definit ca un coit, vizând
obţinerea orgasmului prin penetrarea genitală, cu o persoana de sex opus.
Se vorbeşte despre perversiune: când orgasmul este obţinut cu alte obiecte
sexuale (homosexualitate, pedofilie, zoofilie, etc.) sau prin alte zone
corporale (coit anal, coit oral de exemplu); când orgasmul este imperios
subordonat anumitor condiţii extrinseci (fetişism, travestism, voaiorism şi
exhibiţionism, sado-masochism) ce provoacă prin ele insele plăcerea
sexuală. In general, se desemnează ca perversiune ansamblul
comportamentului psihosexual ce presupune condiţii atipice pentru
obţinerea plăcerii sexuale.
Freud relevă la toate fiinţele umane o dispoziţie perversă polimorfă,
insistă asupra rolului evenimentelor din prima copilărie (doliu, seducţie,
modalităţi de refulare a complexului Oedip) în actualizarea la anumiţi
subiecţi a acestei dispoziţii perverse. Freud a introdus o clasificare raţională
a devierilor sexuale, distingând devierile referitoare la obiect
(homosexualitate, pedofilie, zoofilie etc.) şi devierile referitoare la scop
(felaţie, penetraţie anală, voaiorism, exhibiţionism, sadism, masochism etc.).
Freud consideră perversiunile mai degrabă nişte aberaţii sexuale, studiate
în raport cu un model genetic al dezvoltării conform teoriei sexualităţii
propuse în 1905. Freud a urmărit riscurile dezvoltării acestei organizări
sexuale cu deviaţie de obiect, de scop şi de mijloace pentru obţinere plăcerii.