1. Ce sunt metodologia, tehnica si tactica criminalistica?

/ Explicați sistemul tripartit al criminalisticii:

1. Tehnica criminalistică - reuneşte totalitatea metodelor de descoperire, evidenţiere, fixare, ridicare şi

examinare a macro şi microurmelor ce privesc fapta, respectiv autorul sau autorii.
2. Tactica criminalistică - formulează reguli de organizare şi desfăşurare a activităţilor de anchetă, procurare şi
examinare a probatoriului cum sunt: cercetarea locului faptei, reconstituirea, identificarea autorului şi a
victimei, ascultarea, percheziţia, prelevarea de obiecte, înscrisuri, acte, etc.
3. Metodologia criminalisticii - se ocupă cu stabilirea de procede, tehnici, succesiuni de activităţi logico-
tactice şi mijloace specifice de cercetare a infracţiunilor în funcţie de natura lor - furt, omor, tâlhărie, mită,
înşelăciune, fals, accidente de muncă sau de circulaţie, incendii, explozii, mărturii mincinoase, etc.
Tactica şi metodologia se apropie şi se întrepătrund sub aspectul finalităţii, ele apărând ca tactică generală şi
tactica speciala

2. Categoriile de probe după Ionescu si Barry Fisher

Potrivit lui Lucian Ionescu, in fuinctie de relevanta lor, probele pe care le oferă Criminalistica sunt, în
acest sens:
1. Probe disculpante - prin care persoana bănuită este înlăturată din grupul de posibili autori (o urmă de
muşcătură pe corpul victimei, amprente, striaţii pe cămaşa de metal a unui glonţ produse de ghinturile ţevii);
2. Probe indicative – cele care indică producerea unei anumite fapte (acţiune, fenomen, proces) dar nu
indica şi autorul ei(ex. răzuirea unei menţiuni pe un act, explozia unei bombe);
3. Probe coroborative - acestea sunt apte a conduce la stabilirea unei anumite situatii numai daca sunt
coroborate cu alte probe, de alta natura (ex. urma pantofului unei anumite persoane indică prezenţa ei intr-un
anumit loc, dar nu şi calitatea: autor, victimă, martor);
4. Probe determinante – sunt cele care nu mai au nevoie de alte probe pentru a demonstra fapta şi
autorul ei (exemplu la viol: urma de muşcătură pe corpul victimei; ADN).

Conform unei enumerări formulate de Barry A. J. Fisher a elementelor ce conferă valoare, urmele
(probele) materiale au ca însuşiri:

1. Probele materiale pot dovedi comiterea unei fapte sau permit stabilirea unor elemente cheie în
soluţionarea anchetei.
De exemplu, urmele de forţare şi lipsa unor bunuri la furt prin efracţie, sau urmele de violenţă şi leziunile
de apărare în cazul unui viol. În cazul unui incendiu suspect au fost găsite urme de substanţe volatile (petrol) pe
unele bunuri incendiate.
2. Urmele pot dovedi contactul suspectului cu victima ori prezenţa la locul faptei.
Într-un caz de viol suspectul reţinut la scurt timp nu a putut explica prezenţa unor fire de păr de pisică pe
pantaloni, iar victima avea două pisici.
3. Probele materiale (urmele) pot duce la identficarea certă a utorului unei fapte. ADN, urme papilare,
probe biologice, etc.
4. Probele materiale pot duce şi la exonerea unui bănuit.
O persoana acuzată de falsificrea unui scris, etc. Doi minori au auzat un adult ca i-ar fi drogat si molestat.
Examinarea unor mostre de sânge si urină de la minori a proba lipsa în organismul lor a unor urme de drog, apoi
ei au recunoscut ca acuzaţiile au fost inventate întrucât îl urau pe bănuit.
 5. Probele materiale pot completa şi confirma mărturiile.
Victima unei lipsiri de libertate a reclamat ca a fost legată de un calorifer în apartamentul unui bânuit cu
un cablu de nylon pe care l-a rupt şi abandonat pe terasa pe unde a reuşit sa fugă . La cercetarea locului faptei
cablul rupt a fost gasit în locul indicat de victimă.
6. Un suspect pus în faţa probelor materiale poate face măturisiri sau chiar declaraţii complete.
7. Probele materiale pot fi mai concludente decât cele testimoniale.
Trecerea timpului poate altera memorarea unor evenimente, detaliile se şterg, iar factorul subiectiv poate
interveni în redare. Uneori, sub impulsul sentimentelor unele elemente sunt exagerate, alteori, involuntar, sunt
introduse ,,în tabloul relatării” date care în realitate nu au fost receptate.
8. Probele materiale tind să devină tot mai importante, fiind absolut necesare în soluţionarea cauzelor.
Nesusţinute de probe, declaraţiile nu pot servi la nimic.

3. Principiile fundamentale ale criminalisticii.

1. Principiul legalităţii - principiu ,,sine qua non” al oricărui demers cu contiguitate domeniului dreptului.
Acesta este înscris în Constituţia Romaniei şi în Codul penal , fără de care ne-am întoarce în curând la
dreptul discreţionar, abandonând principiile statului de drept.
Având ca fundament legalitatea, criminalistica alături de alte ramuri de drept urmăreşte susţinerea
principiului potrivit căruia nici o persoană să nu se sustragă răspunderii pentru faptele sale, nimeni să nu fie
pedepsit pe nedrept.
2. Principiul aflării adevărului. Prin mijloacele sale specifice tehnice şi tactice criminalistica asigură
descoperirea autorului faptei penale şi permite administrarea probatoriului necesar stabilirii adevărului în
cauză, asigurând astfel în mod direct concordanţa dintre starea de fapt stabilită de organul judiciar şi
realitatea obiectivă privind fapta şi autorul.
Aflarea adevărului este deci consecinţa unei activităţi complexe de investigare a faptelor şi împrejurărilor
concrete, obiective, privind o anumita cauză. Prin caracterul ştiinţific al criminalisticii se pun la dispoziţia
justiţiei date cu un conţinut ştiinţific, cu grad înalt de precizie în determinare.
3. Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Această prezumţie guvernează întreaga desfăşurare a procesului
penal, dovedirea vinovăţiei cazând în sarcina organului judiciar. Pe acest fond, administrarea probelor cu
sprijinul criminalisticii va cuprinde atât probele care dovedesc vinovăţia cât şi pe cele privind nevinovăţia.
Cum vom arăta şi în cuprinsul cursului, recunoaşterea nu este ,,regina probelor”, ea trebuie susţinută de un
probatoriu pertinent, administrat conform normelor procesuale, impunând adesea din perspectiva
criminalisticii un conţinut ştiinţific complex.
Convingerea intimă, în baza căreia va putea fi pronunţată hotărârea organului judiciar, trebuie fundamentată
pe întreg ansamblul probelor existente în cauză, pe înţelegerea lor de natură amplă, pluri-disciplinară, aptă a
reflecta adevărul.
4. Săvârşirea unei infracţiuni determină în mod necesar modificări materiale în mediul înconjurător.
Toate faptele omului, activităţile şi acţiunile sale se reflectă în mediu ca interacţiuni cauzale. Ceccaldi
spunea în ,,Criminalistica” sa că ,,nu poate exista infracţiune fără urme”. Aşa-numitele „crime perfecte”
sunt mai degrabă rezultat al scurgerii unui timp prea mare între faptă şi descoperirea ei, insuficientei
calificări profesionale a investigatorilor, lipsei dotării tehnice corespunzătoare, greşelilor de lucru, etc.
5. Principiul identităţii. Ca principiu fundamental al gândirii - ,,starea unui obiect de a fi ceea ce este, de a-
şi păstra un anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea, rămânând el însuşi.” Astfel, în marea
diversitate şi unitate a lumii, un obiect dintre mii de exemplare asemănătoare este unic şi identificabil. Acest
principiu va fi valorificat şi dezvoltat în cadrul capitolului destinat identificării. El permite stabilirea
anumitor trăsături specifice şi stabilirea exactă a faptelor şi împrejurărilor într-o cauză penală dată.
6. Principiul operativităţii în investigare şi în soluţionare. O regulă cu caracter practic în consonanţă cu
principiul celerităţii în soluţionarea cauzelor. ,,Timpul lucrează în favoarea infractorului.”
De la prima clipă a sesizării despre săvârşirea unei fapte şi până la definitiva soluţie a cauzei, activitatea
celor chemaţi să o cerceteze şi soluţioneze este guvernată de acest principiu. Sensul său nu înseamnă
,,graba”, ci doar operativitate, nu ,,pripeala” ci doar neîntreruptă preocupare pentru aflarea adevărului.
Cu cât este mai urgent realizată cercetarea la faţa locului, cu atât urmele sunt ,,mai calde”, proaspete, clare,
neatinse - infractorul este acolo sau în apropiere, victima mai poate fi salvată, sau poate da unele relaţii
clare, martorii îşi amintesc exact, nedeformat.
Adeseori unele persoane de bună credinţă îngreunează cercetările din neştiinţă: fac curat după un furt, mută
sau spală cadavrul înainte de cercetarea locului faptei.
Mai mult - trecerea timpului între momentul faptei şi ridicarea obiectelor suspecte va aduce unele deformări
ale obiectelor folosite (se mai trage cu arma, deci apar uzuri noi, uzura tălpii unor pantofi ) ale imaginilor
reţinute (un martor uită anumite detalii), ale obiectelor implicate (o reparare sau o nouă accidentare a unei
maşini implicate anterior în accident).

4. Urma in sens restrans si urma in sens larg

În sens larg - urma apare ca modificare materială produsă la locul faptei şi care este utilă din
punct de vedere criminalistic (C. Suciu; Golunski; Ioan Mircea).
În sens restrâns - urma este reproducerea construcţiei exterioare a unui obiect pe suprafaţa
unui alt obiect cu care a venit în contact.

5. Principiile identificarii criminalistice

Dat fiind caracterul ştiinţific al metodelor utilizate de criminalişti, activitatea de identificare trebuie să se
fundamenteze în mod necesar pe anumite principii generale:
1. Obiectele supuse examinării apar ca obiecte scop (de identificat) şi obiecte mijloc (care servesc la
identificare).
Această dihotomie este practic o consecinţă a modului în care se realizează compararea. Are o deosebită
importanţă înţelegerea corectă a noţiunilor de ,,identitate” şi ,,asemănare” pe care, destul de des, unii
practicieni le confundă. Această utilizare confuză a celor două noţiuni este, la rândul său, o consecinţă a
confundării obiectului scop (creator de urmă) cu obiectul mijloc (purtător de urmă şi utilizat în aprecierea
comparativă). De exemplu, o semnătură contestată se va compara cu semnăturile executate la cererea
instanţei sau cu probele necontestate; urma de pantof de la locul faptei cu urmele create experimental cu
pantofii bănuitului ş.a.m.d.).
Obiectul creator de urmă nu este însă identic cu caracteristicile lui oglindite în urmă, întrucât ,,a susţine că
urma lăsată de încălţămintea infractorului este identică cu încălţămintea care a creat-o” este la fel de absurd
ca şi a susţine că ,,fotografia unei peroane este identică cu persoana însăşi”, cum preciza Camil Suciu.

2. Obiectele supuse identificării cuprind elemente relativ stabile şi elemente variabile. Dinamica
existenţei, continua mişcare a realităţii este un fapt de necontestat. Schimbarea se manifestă la nivelul
obiectelor, fenomenelor, persoanelor, prin uzuri, alterări, îmbătrânire fizică etc., dar aceste schimbări nu sunt
fundamentale, altfel procesul identificării nu ar fi posibil.
Stabilitatea trăsăturilor nu este de interpretare simplă, fixistă, în sensul imobilităţii totale. Ea trebuie înţeleasă
prin raportare la intervalul de timp dintre descoperire şi examinare, în sensul înţelegerii faptului că trăsăturile
caracteristice ale obiectului identificării (fenomen, persoană, obiect) la momentul săvârşirii unei anumite
fapte se regăsesc în mod necesar în caracteristicile relevate în cursul cercetării lor din punctul de vedere al
criminalisticii.
Revine criminalistului sarcina de a distinge între caracteristicile variabile şi cele stabile ale obiectului de
identificat.

3. Examinarea analitică şi sintetică a elementelor caracteristice.

Acesta este un principiu al stabilirii identităţii generat de către caracterul dinamic, unitar dar şi
contradictoriu, al realităţii.
Examinarea analitică presupune o abordare atentă, amănunţită (în detaliu şi de profunzime) de natură a duce
la o clară surprindere a elementelor caracteristice ale obiectului spus examinării (de exemplu – toate
elementele de relief papilar ale unei urme papilare ridicate de la locul faptei, toate caracteristicile micro-
reliefului de pe un tub cartuş ş.a.m.d.).
Examinarea sintetică se realizează pentru suprinderea în dinamică a specificităţii elementelor (de exemplu –
înţelegerea şi observarea variabilităţii unor scrisuri, semnături, variaţia modelelor de pe suprafaţa de rulare a
unei anvelope prin uzură).

4. Interdependenţa cauzală şi dinamicitatea

În activitatea concretă de cercetare a cauzelor, organele judiciare sunt chemate să observe atributul
fundametal al existenţei – mişcarea – şi să privească realitatea prin prisma existenţei cauzalităţii ca un factor
necesar al mişcării. De exemplu, trecerea timpului produce distrugerea unei urme, estomparea unor
memorizări şi percepţii, uzuri diferite ale unui instrument, alterarea grafismelor la persoane în vârstă etc.

6. Fazele procesului de identificare

Identificarea generică constă în ,,stabilirea pe baza caracteristicilor generale a ceea ce reprezintă în sine
obiectul sau urma sa, adică natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen sau specie, subspecie îi
aparţine”.1
Clasificarea se face pe baza criteriilor care reflectă construcţia, forma, (tipul şi marca armei, tipul şi marca
autovehicolului), structura internă, însuşirile anatomice, psihice etc. Atunci când sunt reţinute anumite
caracteristici generale, ele constituie baza de definire în măsura în care sunt specifice pentru clasa respectivă,
având şi însuşirea constanţei. Deosebirile esenţiale conduc la stabilirea incompatibilităţii, deci la excluderea
fenomenului, obiectului, fiinţei din genul respectiv.
Identificarea individuală. ,,A individualiza un obiect concret – cel care a produs urma incriminată –
înseamnă a determina şi a găsi caracteristicile proprii prin care el diferă de toate celelate obiecte de acelaşi
gen, caracteristici care se reflectă în urmă.”2
Pornind de la categoriile de necesitate şi întâmplare, identificarea individuală valorifică legătura complexă
dintre acestea. Rezultată din esenţa lucrurilor, necesitatea desemnează temeiul intern. Întâmplarea este
1

2
semnul unor însuşiri şi raporturi de natură externă. În mod necesar un anumit corp va produce o anumită
urmă, în mod întâmplător, intervenţia unui fenomen va putea genera modificarea manifestărilor unui alt
fenomen. De exemplu, uzura unui pneu va putea duce la explozia lui în condiţii de rulare cu viteză şi sub
sarcină mare.

7. Metode folosite in identificare

1. Observarea este utilizată în scopul surpinderii caracteristicilor generale şi specifice şi a reflectării lor în
obiectul de identificat. Metoda observării serveşte la diferenţierea pe genuri, subgrupe, categorii etc.,
precum şi la pătrunderea în domeniul specificului, al înţelegerii trăsăturilor ce individualizează un anumit
obiect, fenomen, fiinţă.
2. Analizele diverse – pot fi realizate cu diferite instrumente optice (lupă, microscop), pe cale chimică
(cromatografie, sinteză, precipitare etc.), prin tehnici biologice (analiza urmelor de sânge), prin examinări
traseologice, de balistică ş.a.
Se va avea în vedere, la aprecierea rezultatelor, variabilitatea clarităţii urmelor în funcţie de natura obiectului
mijloc. Realitatea există şi evoluează ca o contopire complexă a variabilităţii şi stabilităţii. Foarte adesea –
aşa cum se va vedea la examinarea scrisurilor şi în special a semnăturilor – asemănarea până la perfecta
suprapunere trebuie privită cu circumspecţie. În sens contrar, prezenţa unor elemente de relativă variabilitate
încadrate în firescul scrierii şi în limitele de variabilitate normală vor fi indicii ale identităţii de autor.
3. Compararea (confruntarea) – este aplicată în numeroase cazuri, fiind şi extrem de accesibilă. Ea este un
mijloc de lucru atât tehnic cât şi un procedeu tactic frecvent. Sunt utilizate mijloace optice (microscoape
comparatoare, fotografiii de examinare etc.) care permit mărirea imaginilor şi examinarea minuţioasă a
detaliilor. Apoi are loc un proces de evaluare a importanţei unor elemente, frecvenţa prezenţei (repetiţiei) lor
a concordanţei sau neconcordanţei detaliilor, însuţirilor ş.a.m.d.
4. Juxtapunerea – procedeu de stabilire a continuităţii liniare, utilizat de exemplu la identificarea armelor de
foc după striaţiile lăsate de ghinturile ţevii pe proiectile sau la identificarea obiectului crestor al unei urme
(identificarea unui topor după striaţiile din lemnul arborilor tăiaţi cu acesta). Procedeul este extrem de
eficace, dar presupune corecta folosire a aparaturii şi acurateţe în aprecierea detaliilor. În caz contrar putând
interveni excluderi eronate sau chiar identificări de continuitate liniară inexistentă.
5. Suprapunerea – serveşte la relevarea asemănărilor şi deosebirilor dintre diferite obiecte, prin suprapunerea
imaginilor lor. Aprecierea deosebirilor va ţine seama de uzura în timp a obiectelor, de modul şi locul de
realizare al urmei în litigiu, de modul de realizare al urmei de comparaţie. Finalul examinării criminalistice,
fundametată pe examinarea comparativă, pe surprinderea şi aprecierea asemănărilor şi deosebirilor îl
constituie formularea concluziilor.

8. Clasificarea concluziilor / concluziile expertului criminalist

Concluziile certe pot fi: pozitive şi negative. Concluziile certe pozitive sunt concluzii de identificare (de
exemplu: semnătura în litigiu a fost executată de către titularul ...), în timp ce concluziile certe negative au
sensul de excludere (semnătura în litigiu nu a fost executată de către ...).
Ambele tipuri de concluzii certe au o deosebită relevanţă pentru organul judiciar, ele indicând atât autorul
unei anumite acţiuni, cât şi disculpând un anumit autor (obiect, fenomen), excluzându-l din lista (cercul de
suspecţi) de cercetat.
Concluziile de probabilitate. Această categorie de concluzii a fost şi încă este subiectul unor discuţii
îndelungate între specialişti. Dacă în ţara noastră concluzia probabilă este în general în forma ,,probabil da”,
în alte state, probabilitatea este atât pozitivă cât şi negativă. În România, concluzii probabile negative sunt
mai rar formulate. Unul dintre promotorii acestor concluzii a fost dr. Ladislau Mocsy. Din păcate, mulţi
dintre cei chemaţi să uzeze în procesul înfăptuirii actului de justiţie de concluzii de probabilitate, acceptă
varianta „probabil” ca pe un da, deşi uneori expertul, formulând concluzia probabilă înclină către
„probabil nu”.
Formularea unei concluzii de probabilitate este în general rezultatul insuficienţei materialului de examinare,
dar mai ales al insuficienţei cantitative şi calitative a materialului de comparaţie. Obiectul, fenomenul căutat
nu oferă suficiente elemente cu potenţial identificator pentru formularea unei concluzii categorice, iar ,,pe de
altă parte, caracteristicile descoperite mai pot fi intâlnite şi la alte obiecte”3. Concluziile de probilitate au
darul de a permite orientarea muncii de elaborare a versiunilor. Fără a confirma sau infirma o anumită
împrejurare, concluziile de probabilitate oferă o opinie ştiinţifică cu caracter de presupunere.
Concluziile de imposibilitate a identificării constituie o situaţie aparte în identificarea criminalistică, dar ele
nu trebuie respinse sau desconsiderate în planul probator. Pot rezulta din două motive: insuficienţa
caracteristicilor la obiectul scop şi lipsa mijloacelor tehnice, metodice sau ştiinţifice de realizare a
examinărilor necesare cauzei în speţă. De exemplu, atunci când se cere a se stabili data unui act, situat intr-o
perioadă de timp foarte apropiată sau dacă anumite adăugiri au fost făcute în aceeaşi zi sau la intervale
diferite. De asemenea, când se cere identificarea armei care a tras un anumit proiectil, iar cămaşa acestuia
este foarte deformată, exfoliată de pe miez, inaptă examinării microscopice. Uneori, în practică concluzia de
imposibilitate este apreciata ca o concluzie de excludere, conducând la aprecieri greşite. Ea este însă
expresia unei imposibilităţi generale, nu numai faţă de obiectul prezentat, dar şi faţă de orice alt obiect,
fenomen, fiinţă.

9. traseologie - toate clasificarile, in special cele de reproducere , dupa modul de actiune si gradul de
plasticitate

CLASIFICAREA URMELOR
Există diverse criterii şi modalităţi de clasificare a urmelor. Credem că rămâne însă adecvată
clasificarea făcuta de C. Suciu prin care se disting trei categorii:
1. urme de reproducere;
2. urme formate din obiecte şi substanţe;
3. urme rezultate din explozii, incendii.
1. Urme de reproducere
- sunt rezultatul contactului nemijlocit a două sau mai multe obiecte, unul lăsând pe suprafaţa
celuilalt urme indicând caracteristicile sale (ex.: accident auto).
2. Urme formate din obiecte şi substanţe
- variate ca provenienţă – ex.: accident auto: părţi din far, vopsea, obiecte, număr, ulei ş.a.;
obiecte abandonate de infractor (dălţi, cuţit); deranjarea obiectelor în camera (furt); depuneri de
substanţe (sânge, vopsea etc.);
- aceste urme permit delimitarea cercului de persoane prezente, obiecte implicate.
3. Urmele de incendiu
- se deosebesc de 1) şi 2) prin aceea că pot să cuprindă diferite obiecte, reziduuri ce sunt
3
parţial distruse. Apoi, în general, intervenţia pentru stingere duce la alterare, spălare, spargere etc.
Dar pot fi utile (ex. incendii accidentale, incendii criminale, aeronave arse, accidente şi incendii
auto - pt. mascare omor ...).
Şi acum o tratare mai pe larg.
1) Urmele de reproducere
- se realizează numai prin contactul nemijlocit dintre două obiecte, unul preia din
caracteristicile celuilalt pe suprafaţa sau în volumul său
Este vorba deci, de existenţa a două tipuri de obiecte:
a) un obiect creator de urmă - trebuie să fie capabil să creeze o urmă;
b) un obiect primitor de urmă - care trebuie să fie plastic, deformabil şi să reţină în masa sa
urme (exemplu: parchetul lustruit reţine urme de tălpi de noroi, praf ş.a. pe o durată apreciabilă).
Criterii de clasificare a urmelor de reproducere:
1. După modul de acţiune:
 statice;
 dinamice.
2. După gradul de plasticitate:
 de adâncime;
 de suprafaţă – stratificare;
 de destratificare.
3. După locul de sedimentare:
 locale;
 periferice.
4. După natura obiectului creator:
 de mâini;
 de picioare;
 create de alte obiecte.
5. După vizibilitate:
 urme vizibile - pot fi imediat şi uşor descoperite, fară intervenţia unor aparate sau substanţe
speciale. Sunt cea mai mare majoritate a urmelor din mediul înconjurător;
 urme latente - evidenţierea acestora va necesita folosirea unor mijloace de iluminat
(observare) şi substanţe de prăfuire pt. marcare (ex.: capcana chimică la mită; prafuri
lumogen, utilizare ultraviolete, I.R., laser; dispozitive de protecţie la acte - fire, reţele, marcaj
electromagnetic).33
1) După modul de acţiune al obiectului creator putem deosebi:
a) urme statice - sunt create prin contactul dintre două obiecte fără ca între acestea să
se producă o deplasare (ex. - urme de mâini care au apucat un obiect, urmele anvelopelor unui
autovehicul în mers constant).
în literatura de specialitate (J. Gayet) mai intâlnim notiunea de ,,urme pozitionale” - vizând schimbarile
produse în pozitia unor obiecte (scaun rasturnat, obiecte răvăşite ş.a.m.d.)
Ele permit stabilirea grupului de obiecte din care face parte obiectul creator de urme, putând
uneori duce la chiar la identificarea individuală.
ex. - identificarea tipului de anvelopă (camion, autoturism, motoretă, etc.).
b) urmele dinamice - sunt rezultatul alunecării celor două suprafeţte de contact – ex.,
urme de frânare, urmele unui topor cu care s-a tăiat.
Ele se formează în contactul activ dintre cele două obiecte. De această dată, deplasarea celor
două suprafeţe nu va reda formele obiectului creator în mod perfect. Dar, în aceste condiţii detaliile
specifice - de exemplu - ciobituri pe tăişul unui topor cu care s-a tăiat un arbore - vor putea permite
identificarea obiectului creator.
2) După gradul de plasticitate al obiectului primitor:
a) urmele de adâncime - când obiectul primitor este mai puţin consistent decât cel
creator de urmă. Practic are loc o ,,reproducere în negativ a obiectului creator” (I. Mircea) în corpul
obiectului primitor.
ex. - obiect sau corp uman căzut în zăpadă, noroi
- striaţiile create de ghinturi pe cămaşa glonţului
Fineţea granulării substanţei obiectului primitor influenţează calitatea reproducerii.
b) urmele de suprafata. Densitatea apropiată a celor două obiecte face ca nici unul din
ele să nu se modifice, însă are loc un transfer de substanţă de pe obiectul creator pe obiectul purtător
(ex. - transpiratia mâinii ==> amprenta). Dar ele pot fi şi de pe obiectul purtător pe obiectul creator.
I. Urma de stratificare - se creează în general la locul faptei (ex. - de pe mâini), dar poate fi
produsă şi prin desprinderea de substanţe depuse în alte ocazii (ex. - noroi de pe talpă - în casă el
poate indica traseul).
Pot fi - vizibile;
- latente (când pt. observarea lor este necesară folosirea unor aparate sau substanţe de
marcare, sau examinarea urmei sub un anumit unghi, deoarece o apropiere de nuanţă, de culoare sau
substanţă depusă este transparentă).
II. Urme de destratificare - se creează prin detaşarea de substanţă de pe suprafaţa obiectului
primitor şi aderarea lui la obiectul creator de urmă (ex. - urme de pe obiectul vopsit pe hainele sau
corpul omului).
3. Urme locale sau periferice
a) Urme locale - formate prin modificarea suprafeţei sau volumului obiectului primitor
pe locul de contact (A. Golunski) - în acea zonă are loc o reproducere, uneori foarte fidelă a
caracteristicilor obiectului creator.
ex. - urma unui radiator pe un alt vehicol
- urma suportului de flori cu care a fost lovită victima unui viol în zona renală - după viol s-a
simulat o aruncare de la etaj.
b) Urme periferice (de contur) - sunt rezultatul modificării de suprafaţă a obiectului
primitor prin depunere de substanţă în afara limitelor obiectului creator.
ex. - sânge care împroaşcă de la victimă spre agresor, indicând pe un perete poziţia agresorului
- nisip, praf etc.

10. la portretul vorbit sa invete mai tot, aici eventual ar intra identificarea dupa semnele distinctive
(semnele particulare)

Prin semne particulare in sens criminalistic se inteleg acele defecte anatomice84 care
ajuta la identificarea unei persoane. Aceste trasaturi speciale sunt deosebit de importante in crearea
unui portret robot, asta deoarece sunt mai vizibile85, se memoreaza mai usor, sunt redate cu mai
mare certitudine si precizie, cateva dintre ele ajungand pentru identificarea individului, pe cand
caracteristicele generale sunt mai comune si deci mai putin batatoare la ochi, din care cauza se
retin mai greu, se redau mai vag, nu sunt specifice, iar pentru identificare trebuie redate cat mai
multe elemente.
Pentru ca trasaturile speciale sa aiba valoare certa, trebuie sa le notam denumirea, forma,
marimea, culoarea si asezarea lor. Numai respectand aceste conditii vor putea fi folosite la
identificare. Cele mai frecvente semne particulare sunt cicatricile, tatuajul si ridurile, dar mai
putem include in aceasta categorie si culoarea pielii, petele, negii, alunitele, efectul anumitor boli86,
piercingurile sau operatiile estetice.
Cicatricile pot fi de natura traumatica, datorita unor plagi care afecteaza stratul dermic al
pielii, a unor accidente mecanice (sectionare partiala), fizice (arsuri, degeraturi), chimice (contact
cu acizi, baze) sau pot aprea chiar ca rezultat al unor interventii chirurgicale.
Acestea vor fi descrise tinand seama de culoare, forma, marime, amplasare. Dupa marime
pot fi mici, mijlocii sau mari; dupa forma ovale, semiovale, liniare si semicirculare; iar dupa
culoare87 pot fi fie rosii, fie vinete, fie negre, fie decolorate, fie albicioase.
Tatuajul este cunoscut din antichitate, fiind mentionat de o serie de texte grecesti si latine.
Tatuajul se imparte in: tatuaj involuntar si voluntar. Tatuajul involuntar poate fi accidental,
reprezentat de incrustatii de pulbere in epiderma (ca urmare a patrunderii glontului in corpul
omenesc) si medical. Tatuajul voluntar este rezultatul imprimarii pe anumite parti ale corpului88
prin introducerea sub piele a anumitor substante a unor imagini. Acesta poate fi mistic, patriotic,
afectiv, profesional, erotic, homosexual etc.
Uneori anumite persoane intervin ulterior pentru a indeparta aceste tatuaje, procedeu care
va lasa in urma cicatrici mai mult sau mai putin vizibile.
Tot in aceasta caregorie am putea include si piercing-urile, care pot apara si ele in variate
locuri pe corpul uman si cele vizibile pot fi si ele extrem de utile pentru crearea unui portret robot.
Marimea semnelor particulare de mai sus trebuie redata in centimetri. Pozitia lor trebuie
deasemnea precizata. Pe langa acestea se mai fac referiri la culoare si subiect89.
Ridurile fetei sunt trasaturi speciale statice care se descriu din punct de vedere al asezarii,
numarului, formei si intensitatii lor. Ele sunt impartite in mai multe grupe. Astfel avem:
- Ridurile fruntii, asezate de regula transversal, sunt in numar diferit de la o persoana la
alta, avand o linie serpuita sau paralela intre ele;
- Ridurile ochilor incep de la varful unghiului exterior al ochilor si se prelungesc pana spre
tample, variind ca numar si intensitate de la persoana la persoana;
- Ridurile tragusului se afla la baza tragusului, de obicei in forma liniara sau verticala pe
fata;
- Ridurile naso-labiene pornesc de la nas, fiind in continuarea santurilor care marginesc
narile si merg spre colturile gurii, pe care uneori o si depasesc;
- Ridurile gurii pornesc din colturile gurii, prelungindu-se in forma de arc pana in zona
obrajilor;
- Ridurile obrajilor pornesc de obicei de sub pometi, ajungand pana la limita maxilarului
inferior.
Tot la aceste trasaturi mentionam si pilozitatea corporala si faciala, care poate fi redusa sau
abundenta.
Culoarea pielii (tenul) prezinta diferentieri de la o rasa la alta, dar si in cadrul aceleiasi
rase. Culori palide (galben, galben cenusiu) se intalnesc la hepatici, coloratia rosie a nasului sau a
obrazului este specifica alcoolicilor. Coloratii diferite de restul pielii pot fi urmarea actiunii unor
agenti externi de natura chimica sau termica.
Petele, negii, alunitele sau alte semne din nastere sunt elemente valoroase pentru
identificarea persoanelor descriindu-se dupa pozitie, marime, culoare, forma.
Tot in acest subcapitol consideram ca trebuie sa tratam si problema operatiilor estetice.
Acestea, fi ca au fost facute in scopul de a eluda justitia fie ca nu90, pot intra si ele in categoria
semnelor distinctive. Acestea in cazul in care intervin duc la modificarea infatisarii unei persoane,
modificari ce pot schimba fie fizionomia fie pot crea o imagine eronata despre varsta unei
persoane. Aceste operatii lasa uneori semne pe corpul sau pe fata persoanei.

11. Proprietatile reliefului papilar

1. Longevitate - apăraproximativ în luna a VI-a de viaţă intra-uterină şi există pâna la

distrugerea dermei.
2. Fixitate - nu are loc nici o modificare naturală. Relieful persoanei creşte doar odată cu
descuamarea pielii, dar rămâne neschimbat din punctul de vedere al formelor şi structurilor.
3. Unicitate - fiecărei persoane îi este propriu un anumit relief - posibilitatea de repetare este
de 1 la 42 miliarde.
4. Inalterabilitate - generată de fixitate. Practic, dispariţia reliefului papilar presupune
distrugerea stratului dermic - cicatrice de tip scleros cheloidian inform - de aici scăderea sensibilităţii
tegumentare, posibilitate de identificare după aceste cicatrice.

12. Regiunile palmei, delta

Relieful papilar este prezent atât pe palme cât şi pe talpa piciorului (pe suprafaţa plantară),
dar cel mai frecvent găsit la locul faptei este creat de palme, care oferă şi cea mai elocventă abordare
criminalistică.
Palma umană este împărţită convenţional în următoarele zone: zona digitală, digito-palmară,
tenară şi hipotenară.
Degetele sunt împărţite pe segmente, în:
 falangete;
 falangine;
 falange.
Clasificarea reliefului papilar de pe falangete:
- criteriul principal este delta (prezenţa, nr., poziţia).
(1) Reliefuri adeltice
- crestele lor sunt orientate aproape paralel cu şanţul flexor - uneori au uşoare denivelări.
Pot fi: - simple - toate crestele au poziţie paralelă cu flexorul;
- piniforme - în partea centrală o creastă îşi schimbă direcţia ascendent;
- cu confluenţă - dreapta sau stânga, ca şi cele simple, dar crestele îşi schimbă direcţia
spre stânga sau dreapta;
- cu laţ dreapta / stânga;
- cu laţuri opuse;
- cu început de spirală.
(2) Reliefuri - dextrodeltice;
- sinistrodeltice.
a) dextrodeltice / sinistrodeltice - cu laţuri simple;
- au regiunea centrală din laţuri succesive unul în altul;
b) dextrodeltice / sinistrodeltice - cu rachetă;
- laţurile se unesc şi dispărtreptat.
(3) Reliefuri bideltice
1) cu spirală – dextrogire;
2) cu vârtej;
3) cu cercuri concentrice;
4) elipsoidale, ovoidale;
5) cu laţuri încârligate.
(4) Reliefuri trideltice
(5) Reliefuri cu 4 delte - mai rare
(6) Reliefuri amorfe - danteliforme
Identificarea dactiloscopică - cele 12 puncte de coincidenţă
- prin - indicare
- îmbucşare
- geometrie

13. clasificarea armelor de foc, in special din punct de vedere constructiv

1. arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune - arme care, pentru aruncarea proiectilului, folosesc forța de
expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate într-o butelie recipient;
2. arme de foc scurte - arme de foc a căror țeavă nu depășește 30 cm sau a căror lungime totală nu depășește
60 cm;
3. arme de foc lungi - arme de foc a căror lungime a țevii sau lungime totală depășesc dimensiunile armelor
de foc scurte;
4. arme de foc automate - arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă automat și trag o serie de
mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
5. arme de foc semiautomate - arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă automat, dar nu pot
trage o serie de mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
6. arme de foc cu repetiție - arme de foc care, după fiecare foc tras, se reîncarcă manual, prin introducerea pe
țeavă a unui cartuș preluat din încărcător prin intermediul unui mecanism;
7. arme de foc cu o singură lovitură - arma de foc fără încărcător, care este încărcată după fiecare tragere prin
introducerea manuală a cartușului în camera de încărcare sau într-un lăcaș special prevăzut la intrarea în
țeavă.

14. urmele, la balistica trebuie sa cunoasca foarte bine partea de urme, pot veni subiecte diverse. in
special vin chestii gen: enumerarea urmelor principale, sau enumerati urmele principale si analizati

1. URMELE CREATE DE INTERIORUL ŢEVII ARMEI PE PROIECTIL

2. URMELE CREATE PE TUBUL CARTUŞ
3. URMELE CREATE DE PROIECTILE PE CORPUL VICTIMEI ŞI PE ALTE ŢINTE
15. Identificarea armei

Procedeul de identificare al armei după glonț se face prin compararea caracteristicilor generale și particulare
a urmelor pe care țeava armei le crează pe suprafața exterioară a glonțului.
Canalele și plinurile unei țevi ghintuite vor purta întotdeauna urmele uneltelor cu care au fost realizate.
Aceste urme apărsub formă de striații pe toată lungimea țevii și au dimensiuni microscopice, cu un desen
unic pentru fiecare țeavă în parte, chiar dacă acestea au fost realizate consecutiv cu aceași sculă de
prelucrare. Aceste striații sunt asemăntoare la același tip, lot și fabricant de țevi, dar cu cât armele sunt
folosite mai mult și funcție de locul de depozitare, mediul în care se execută tragerile și muniția folosită, cu
atât aceste striații se individualizează și capătă un desen unic, fapt ce determină crearea de către plinurile
dintre ghinturi a unor striații carcteristice ce nu se vor regăsi la o altă armă.

16. procedee de falsificare a semnaturilor

1. Copierea
Copierea directă - prin executare pe actul în litigiu semnăturii model prin transparență
sau utilizând metoda proiecției.
Copierea indirectă - prin folosirea hârtiei copiative (indigo sau plombagină) prin care se
transmit traseele originale, apoi se repasează.
Uneori, transpunerea se face prin presiune. Astfel, actul pe care se va realiza
transpunerea este așezat pe un suport mai moale (carton, mai multe coli de hârtie, lemn de brad),
iar semnătura ce se copiază (modelul) se urmărește cu un pix sau un creion tare. Traseele de
presiune vor fi apoi acoperite cu creion, pix, stilou. Urmele de presiune rămân însă vizibile, pe
verso, traseele cu instrumentul de scris sunt ezitante. Copierea unei semnături are ca rezultat
perfecta corespondență dimensională între semnătura copiată și cea rezultată. La examinarea
microscopică se pot observa traseele inițiale realizate cu creionul și apoi repasate. De asemenea,
examinarea în lumină razantă a actelor de pe care s-a făcut copierea permite a se observa traseele
de adâncime determinate de apăsare.
În practică uneori falsificatorul depune ca material de comparație tocmai actul de pe
care a fost copiată semnătura în litigiu, pentru a convinge de ,,autenticitate”. Această perfectă
corespondență dimensională este dovada indubitabilă a falsului, deoarece nici o persoană nu
poate semna absolut identic sub aspect dimensional.
2. Imitația servilă
Este o modalitate prin care falsificatorul încearcă să redea, după un model pe care îl
observă, o semnătură autentică.
Rezultatul va fi în general lipsit de spontaneitate, cu trasee lente, cu reluări, opriri și
chiar corecturi. Sunt foarte rare cazurile când autorul unei semnături realizate prin imitație servilă
poate fi depistat. Aceasta deoarece, în acest caz, scrisul falsificatorului se depersonalizează,
urmărindu-se reproducerea scrisului imitat. Numai uneori, spre final, pierzându-și răbdarea,
falsificatorul scapă unele elemente personale în semnătura imitată (de exemplu, un final eterat
urmat de un punct ca și în semnătura proprie).
3. Imitația liberă
Această modalitate se realizează prin ,,învățarea” semnăturii ce trebuie imitată. Prin
exerciții prealabile se elimină lipsa dinamismului și a coordonării. Are loc însă o reproducere cu
mai puțină acuratețe a detaliilor, și pot apărea unele deosebiri. Identificarea rămâne însă dificilă,
chiar dacă există șanse mai mari decât la imitația servilă, apărând unele elemente personale (ex.,
înclinație, linia de bază, atacul unor litere).
4. Semnăturile executate din fantezie
În acest caz nu se urmează un model autentic, ci ,,se inventează” o semnătură. Pentru
aceste cazuri, grafismul folosit va fi apropiat de cel al executantului, regăsindu-se caracteristici
suficiente pentru identificare.
Deși în aceste situații identificarea autorului poate fi mai dificilă, există totuși suficiente
posibilități de identificare. Un studiu atent al semnăturii contestate va permite desprinderea
dominantelor și evidențierea unor posibile similitudini cu semnătura ori scrisul autorului bănuit.
Acestea apar cel mai frecvent când, în încercarea de a conferi mai multă credibilitate semnăturii
fanteziste, executantul îi conferă viteză, iar prin execuția spontană „se scapă” unele elemente
individuale ale propriului său scris sau semnătură. De exemplu: mod de atac, structură
proporțională, finalul, aplicarea unui punct consecutiv, etc. Acestea apar ca expresie a
caracterului cvasi-automat al scrierii situate la un anumit nivel de evoluție.

17. examinarea documentelor - caracteristicile exterioare si intrinseci (greutate, grosime, etc)

Examinarea actelor suspecte (a căror autenticitate este contestată) va avea în primul rând
în vedere aspectul lor general.
Se vor examina caracteristicile exterioare, dar și cele intrinseci:
a) greutatea specifică – pentru identificarea sorturilor diferite de hârtie sau alte materiale.
b) grosimea hârtiei – element deosebit de important, deoarece calitatea (finețea)
diferitelor prelucrări prin care rezultă o anumită hârtie permite distingerea de alte categorii, tipuri
sau surse de fabricație. Ea este important a fi stabilită în special în cazul actelor realizate prin
compunerea mai multor părți care provin din acte autentice, pentru a realiza un act cu aparență
de autenticitate. De exemplu, un act al cărui text provine de la o sursă, iar semnătura și sigiliile
de autentificare de la un act autentic care a avut un cu totul alt conținut. În cazul bancnotelor
false, grosimea și greutatea specifică a hârtiei vor fi examinate în mod absolut necesar prin
comparație cu bancnotele autentice.
c) culoarea imprimărilor, a scrisului, a tușului de ștampilă și a hârtiei. Învechirea naturală,
datorată trecerii timpului va produce în general urme specifice care diferă de cele create în mod
artificial prin diferite mijloace, cum ar fi plasarea actului fals între două straturi textile peste care se
aplica un fier de călcat fierbinte sau ținerea actului pe o plită încinsă un anumit timp.
d) compoziția chimică a materialului de bază se va examina, ea fiind deosebit de relevantă,
deoarece prezența diferitelor substanțe de înălbire optică sau lipsa lor permite aprecierea falsului. De
exemplu, noul model de marcă germană este imprimat pe bumbac tratat special.
Chiar pentru cea mai bună hârtie, producătorii folosesc rețete diferite de producere. În SUA,
în cadrul serviciilor de investigații exista o ,,bibliotecă de rețete” cuprinzând mostre și rețete ale
diferitelor cerneluri, vopsele, sarturi de hârtie, cu indicarea anului și firmei de fabricație, data
comercializării în diferite țări ș.a.
e) filigranarea și alte mijloace de protecție. În procesul de fabricație, colile de hârtie cu
destinații mai deosebite (documente de importanță, acte de identitate etc.) vor fi supuse unui proces
de filigranare. Acesta constă în trecerea pastei nefinisate printre cilindri filigranori, care îi conferă o
textură specială (filigran multitonal, mat sau umbrit, ca mijloc de protecție specială împotriva
falsificării).

18. metode clasice de falsificare

Procedeele cele mai frecvente de alterare a actelor sunt ștersăturile

și adăugirile. Se mai adaugă și falsul prin acoperire de text, falsul prin compunere din părți disparate a
unui act nou, precum și falsul realizat prin spălare chimică (corodare) care precede de obicei
adăugirile sau rescrierea integrală a unui act.
Falsul prin înlăture de text are loc în principal prin folosirea metodelor de înlăturare
fizică: răzuirea și radierea.
Actele pot fi alterate și prin metode chimice de corodare ori spălare. Mijloacele de
evidențiere sunt în general cele ce permit și depistarea ștergerii mecanice. La acestea se mai poate
adăuga și examinarea în radiație ultravioletă.
Înlăturarea textului scris are însă ca variante și cele în care textul este acoperit cu diferite
substanțe (cerneală, vopsea etc), fie prin hașurare, fie prin repasare (rescrierea) unor caractere,
litere, cifre, fie prin rebaterea unor caractere dactilografiate.
În special în cazul documentelor de identitate (legitimații, pașapoarte etc.) metodele
clasice de falsificare includ și decuparea și reconstituirea unor file ori introducerea unor file
contrafăcute pentru a înlocui anumite părți ale unor documente. De regulă se procedează la
detașarea unor porțiuni din act ce conține datele de identitate, inclusiv ștampila și semnătura
organului emitent. Uneori, se procedează la subțierea hârtiei cu glasspapier fin de pe actul ce va fi modificat
prin compunere, iar porțiunile detașate de pe alt act sunt și ele subțiate prin abraziune pe verso, apoi umezite
și uscate prin presare peste actul modificat, adăugând uneori și adeziv.
O altă variantă de compunere a unor documente din porțiuni provenite din alte
documente este cea în care se procedează la înlocuirea fotografiei pe diverse documente de
identitate.

19. cercetarea locului faptei

În criminalistică, cercetarea locului faptei desemnează complexul de activități

desfășurate de organele de urmărire penală și are un conținut relativ restrâns, dar, în același timp
de calitatea cercetării depinde modul ulterior de evoluție a cauzei.
Aceasta reprezintă o activitate primară, cu caracter de urgență, care oferă de obicei
primele materiale probatorii chiar înainte de a se cunoaște natura faptei, autorul sau natura și
întinderea prejudiciului.
De cele mai multe ori, pe lângă echipa de cercetare, participă și medici legiști, experți criminaliști, specialiști
din alte domenii.
Prin conținutul său multivalent cercetarea locului faptei presupune adesea și realizarea
unor activități aparent diferite cum sunt percheziția și reconstituirea, chiar unele experimente
judiciare.
Are ca scop cunoașterea nemijlocită a împrejurărilor concrete în care s-a produs fapta
cercetată, a fixării și ridicării urmelor materiale create cu ocazia comiterii faptei, pentru stabilirea
întinderii prejudiciului, identificarea victimelor și a făptuitorilor, precum și pentru depistarea și
ascultarea martorilor oculari sau a altor persoane care cunosc împrejurările legate de cauză.
Noțiunea de loc al faptei nu se rezumă la o suprafață determinată în care s-a manifestat
aspectul concret, obiectiv al faptei (descoperirea cadavrului, al autovehiculului implicat în
accident, al geamului spart etc.), ci se întinde pe întregul perimetru în care s-au materializat
consecințele faptei.
Sarcini care trebuie îndeplinite în realizarea activității de cercetare:
 stabilirea naturii faptei și a împrejurărilor în care s-a comis. Cercetarea trebuie realizată
temeinic, la timp și în mod complet.
 stabilirea limitelor spațio-temporale în care s-a petrecut fapta și urmările sale.
 oferirea unei imagini ne-mediate a locului faptei.
 asigurarea găsirii, fixării și valorificării tuturor mijloacelor materiale de probă existente.
 orientarea investigațiilor viitoare spre alte surse de informații: martori oculari, părți
vătămate, complici etc.
 înțelegerea împrejurărilor care au favorizat comiterea faptei și prevenirea comiterii
altora de același fel.

20. pregatirea si etapele cercetarii faptei

Indiferent de calitatea pe care o au (agenți de poliție, martori, părți vătămate etc.) ,

primele persoane care iau contact cu câmpul infracțional trebuie să conserve locul faptei, să
limiteze accesul altor persoane, să ia măsurile de acordare a primului ajutor și să anunțe organele
îndrituite să realizeze cercetarea locului faptei.
Uneori, măsurile de salvare sau de prim ajutor pot să provoace alterarea sau chiar
distrugerea probelor existente la locul faptei, de pildă în cazul intervenției pompierilor pentru a
stinge un incendiu.
Acordarea primului ajutor victimelor, când acestea sunt ușor rănite, dar încă în viață,
este o activitate prioritară. Realizarea ei trebuie să fie făcută cu suficientă atenție pentru a produce
cât mai puține modificări în câmpul infracțional.
În procesul verbal de cercetare se vor consemna toate modificările intervenite în
configurația locului faptei anterior sosirii echipei operative.
Între primele activități se vor înscrie în mod necesar cele legate de surprindere și fixare
a tuturor împrejurărilor care sunt schimbătoare în timp – mirosuri, umiditate, temperatură și care
nu pot fi reținute prin fotografiere ori imagine video. Ele vor fi apreciate și consemnate în
procesul verbal de cercetare – de pildă, mirosul de praf de pușcă, de alcool, de animal.
Vor fi aleși cel puțin doi martori asistenți care, în calitate de observatori imparțiali, atestă
prin propria semnătură pe procesul verbal veridicitatea celor consemnate sporind încrederea în
realitatea sa. Martorii asistenți sunt aleși dintre persoanele care nu au legături de rudenie cu partea
vătămată, cu făptuitorul sau cu vreun membru al echipei de cercetare. De asemenea, martorii
asistenți nu trebuie să aibă vreun interes vis-a-vis de părțile enumerate mai sus.
Acesta se va desfășura în două faze – statică și dinamică – și va fi supusă unor reguli tactice
generale:
 cercetarea se realizează de îndată => cu operativitate și nu în grabă;
 cercetarea se face în mod complet și cu obiectivitate => toate urmele au aceeași
valoare; vor fi ridicate și consemnate și urmele aparent contradictorii;
 cercetarea trebuie realizată în mod sistematic => munca în echipă trebuie să fie
condusă de către o singură persoană;
 se vor respecta normele procedurale și cerințele morale.
În acest sens, membrii echipei de cercetare nu trebuie să divulge date premature
referitoare la cauză, nu trebuie să se pronunțe cu privire la unele elemente care nu sunt evidente
(de pildă natura faptei, omor sau sinucidere).
Faza statică presupune o examinare atentă a locului faptei atât în ansamblul său, cât și
a zonelor mai importante, fără a se aduce vreo modificare. În această etapă, echipa de cercetare
se va concentra pe următoarele activități:
 orientarea de ansamblu și delimitarea zonei supuse examinării. Se vor aprecia
întinderile spațiale în care se va lucra;
 alegerea punctului de debut și a modului în care se va face cercetarea => modalități:
din exterior spre interiorul zonei; din interior spre margini; prin caroiaj (parcelare). În
mod concret, punctul de începere îl constituie centrul zonei – locul unde se află
cadavrul, mașina accidentată, seiful spart etc. Dacă locul faptei este limitat la o
încăpere se vor examina ferestrele, mobilierul, alte obiecte din încăpere pentru
descoperirea de urme latente. Când întinderea este mai mare, parcurgând spre exemplu
mai multe încăperi, spații deschise, clădiri, va fi mai greu de ales un loc central, fiind
preferabilă alegerea și marcarea căii de acces și cercetarea pe sectoare.
 stabilirea căii de acces a infractorului în câmpul infracțional și limitarea accesului;
 descoperirea și fixarea stării locului => presupune realizarea fotografiilor judiciare, a
înregistrărilor video și a schiței locului faptei. Se măsoară și se consemnează pozițiile,
tipul și distanțele dintre urme, obiecte prin raportarea la cel puțin 2 puncte fixe.
Faza dinamică implică participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea
investigațiilor și folosirea integrală a mijloacelor tehnico-științifice criminalistice:
 examinarea amănunțită a corpului victimelor,
 executarea fotografiilor și a înregistrărilor video de detaliu,
 luarea primelor declarații ale martorilor, victimelor,
 clarificarea „împrejurărilor controversate.

21. planul de urmarire penala

Elaborarea planului de urmărire penală nu este obligatorie, ea fiind cerută mai ales de
complexitatea cauzei. Întocmirea planului de urmărire penală este necesară, în mod obișnuit, în
cauzele în care se conturează încă de la început mai multe versiuni, impunându-se verificarea
acestora. Structura planului de urmărire penală este unitară, având un caracter eficient și
organizat, metodic.
Principalele elemente ale planului de urmărire penală sunt:
 versiunile care urmează a fi verificate;
 problemele pe baza cărora vor fi verificate versiunile;
 activitățile care urmează a fi desfășurate.
De asemenea, vor fi prevăzute termenele de soluționare, precum și persoanele vizate
sau cuprinse în activitățile de cercetare. Stabilirea unor termene concrete pentru diferite activități
sau probleme care urmează a fi rezolvate este de natură a asigura permanenta progresie a
cercetărilor ( de exemplu, medici-legiști, experți, organe de poliție).
Momentul elaborării planului trebuie astfel ales, încât să nu fie nici prea târziu pentru
orientarea corectă a activităților, nici prea timpuriu. Planul de urmărire penală va fi întocmit în
scris. Deși pot exista și activități mai simple care nu necesită un plan de urmărire, este indicat să
se precizeze în scris toate activitățile ce urmează a fi desfășurate.
Conținutul planului de urmărire penală este determinat în principal de sarcinile ce se
ridică în cadrul anchetei, de datele aflate la dispoziția anchetatorului, fiind guvernat de principiul
legalității și al aflării adevărului. El presupune descoperirea, verificarea și clarificarea tuturor
problemelor legate de soluționarea cauzei.
Pot fi utilizate diferite metode:
a. Metoda celor 7 întrebări – practic o enumerare a sarcinilor ce se cer a fi rezolvate de anchetă:
Ce faptă s-a comis? Unde? Când? Cine? Cum? Cu ajutorul cui? În ce scop?
b. Formula celor 4 întrebări – care se bazează pe elementele constitutive ale infracțiunii și
privesc:
 obiectul infracțiunii, valoarea socială lezată;
 latura obiectivă a faptei care a fost comisă, respectiv
acțiunea/inacțiunea prin care a fost comisă, locul, timpul, nexul cauzal dintre acțiune și
valoarea socială lezată prin aceasta;
 subiectul infracțiunii – activ cât și pasiv;
 latura subiectivă – vinovăție, lipsa vinovăției, culpa, scopul, mobilul.

22. ce sunt versiunile de urmarire penala

Supoziții logice ale organului judiciar care orientează întreaga activitate destabilire a împrejurărilor în care a
fost comisă o anumită faptă.
Din punct de vedere al criminalisticii, versiunile pot fi considerate ca situații trecute a
căror cunoaștere și stabilire precisă se realizează prin intermediul verificării de ipoteze și
presupuneri ce rezultă din anumite indicii. Ele pot fi deci definite ca explicații probabile asupra
unei fapte în integralitatea ei sau a unor momente ale acesteia, întemeiate pe informațiile existente
la un moment dat în cercetarea cauzei.
Clasificarea versiunilor:
 versiuni principale (generale) privind fapta în ansamblu, dacă este sau nu de natură
penală.
 versiuni secundare. Acestea vizează numai anumite aspecte izolate, împrejurări pe
plan secund, cum ar fi anumite acțiuni ale victimei anterioare faptei, care însă pot
servi mai apoi la stabilirea mobilului faptei.
În temeiul principiului dinamismului urmăririi penale, în orice moment o versiune
secundară poate să devină versiune principală. Versiunile trebuie fundamentate pe informații
exacte, clare, care pot proveni din diferite surse: probatoriu, constatări, deducții ale
anchetatorului.
la toate referitoare la ascultare sa se invete etapele si particularitatile specifice - de obicei la un rand
vine ascultarea partii vatamata la alt rand vine martorul (de ex)

23. ascultarea suspectului si a inculpatului

Ascultarea suspectului sau inculpatului este o activitate procesuală și de tactică

criminalistică, efectuată de către organul de urmărire penală, în scopul stabilirii unor date cu
valoare probantă necesare aflării adevărului în cauză. Cu această ocazie suspectul/inculpatul
poate face mărturisiri complete sau doar parțiale, cu privire la infracțiunea săvârșită și la
circumstanțele legate de comiterea ei. Există însă și posibilitatea ca acesta să manifeste un
comportament simulat, încercând să se sustragă de la răspunderea penală, recunoscând alte roluri
sau alte acțiuni (de exemplu, să recunoască doar că ar fi stat de pază la comiterea furtului, sau să
recunoască doar că a scos bunul din unitate după ce acesta a fost sustras de un alt autor, etc.).
Etapele ascultării pot fi cuprinse în:
(1)Pregătirea ascultării => problemele care urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării, date preliminare
(2)Studierea materialului cauzei => vor fi stabilite persoanele care urmează a fi audiate în cauză în calitate
de suspecți sau inculpați, faptele care au fost reținute în sarcina acestora, participanții, calitatea
și contribuția lor la comiterea faptei, problemele ce urmează a fi lămurite prin intermediul
audierii.
Studiul materialului trebuie făcut cu obiectivitate, atât cu observarea probelor în acuzare,
cât și a celor în apărare, a circumstanțelor atenuante sau agravante.
(3) Cunoașterea suspectului sau inculpatului => cunoașterea trăsăturilor personalității și a
profilului psihic ale acestuia
(4) Întocmirea planului de ascultare
(5) Asigurarea prezenței apărătorului => suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul
atât înainte cât și în timpul audierii

Etapele ascultării suspectului sau inculpatului

1) verificarea identității, urmată de punerea în vedere a învinuirii și garantarea dreptului la
apărare și aducerea la cunoștință a drepturilor și obligațiilor;
2) ascultarea relatării libere;
3) adresarea de întrebări și ascultarea răspunsului (ascultarea dirijată).

Procedee tactice utilizate în ascultarea suspectului sau inculpatului.

 Audierea progresivă => prezentarea gradată a
probatoriului. Mai întâi vor fi prezentate probele de mai puțină importanță
 Audierea frontală => prezentarea neașteptată a celor mai puternice probe.

Valoarea probantă a declarațiilor suspectului sau inculpatului => privind principiul libertății de
apreciere a probelor, conform căruia probele nu au o valoare prestabilită. Valoarea condiționată
a declarațiilor suspectului sau ale inculpatului făcute în timpul procesului penal este o certitudine deoarece
nu are forță probantă numai dacă se coroborează cu celelalte mijloace de probă.

24. ascultarea partii vatamate

Aceste declarații au o deosebită importanță, deoarece persoana vătămată este în general
purtătorul unui bagaj de informații deosebit de prețioase privind autorul și împrejurările faptei,
întinderea pagubelor, suferințele fizice și psihice ș.a.
Victimele infracțiunilor, datorită componentei subiective care intervine, ,,pot să
denatureze voluntar relatările despre starea de fapt”, fie pentru a nu evidenția contribuția lor la
geneza conflictului, fie pentru a putea obține despăgubiri mai mari, etc. Aceasta este în măsura să identifice
pe autorul faptei, bunurile
sustrase, instrumentele vulnerante folosite, eventualii martori
poate indica autorii bănuiți,
persoane care cunoșteau existența bunurilor sustrase în locul respectiv etc.; ascultarea victimei
va fi precedată de o pregătire în sensul bunei cunoașteri a datelor de la dosarul cauzei privind
data, locul, modul, mijloacele comiterii faptei/faptelor, extinderea pagubelor materiale, gravitatea
leziunilor fizice, ș.a.m.d. Această etapă de pregătire implică și culegerea de date suplimentare cu
privire la persoana și personalitatea victimei. Datele vor fi obținute din mediul socio-profesional,
purtând asupra comportamentului său, în familie și societate, antecedente de violență, consum de
alcool, ocupații, venituri, etc.
Ascultarea victimei va fi și ea precedată de unele discuții prealabile, de natură să
completeze datele obținute în prealabil despre aceasta și să aducă o atmosferă de încredere și
sinceritate.
Relatările libere vor fi urmate de adresarea de întrebări, care vor putea privi:
- raporturile anterioare cu infractorul. Dacă era sau nu cunoscut, ca și conduita în
momentele anterioare faptei.
- momentele efective ale comiterii faptei
- elemente ulterioare comiterii faptei
Uneori, anchetatorul se poate afla în fața unor situații deosebite de realizare a audierii,
când victima se află în stare gravă, datorată sau nu faptei. Se va cere avizul medicului curant, care
poate aprecia luciditatea și rezistența fizică a victimei. În aceste cazuri, ascultarea va fi scurtă,
concisă, fiind obținute relatări generale, conform structurii elementelor anterioare comiterii
faptei, momentului faptei și eventualelor date ce ar permite identificarea infractorilor.

25. ascultarea martorului

PERCEPŢIA complexul senzațiilor ce sunt primite de la diferitele calități ale

obiectelor, proceselor și fenomenelor lumii exterioare și care sunt reflectate sub forma unor
imagini concrete. Deosebit de importante pentru calitatea percepțiilor îl au reprezentările, bazate
pe experiența acumulată în cursul existenței anterioare. într-o cauză cu mai mulți
martori ai unui anumit eveniment, este mai util din punct de vedere tactic, dar în același timp este
necesar și obligatoriu a fi audiați în primul rând martorii care, datorită experienței personale (de
viață sau profesională) cunosc bine domeniul în care se includ împrejurările care sunt vizate de
anchetator prin ascultarea lor cu prioritate. Procesul percepției poate fi influențat de factori de
natură obiectivă, dar și de factori de natură subiectivă.
MEMORIZAREA
Baza acestui fenomen o constituie plasticitatea sistemului nervos, el constând în
capacitatea unei persoane de a își întipări obiectele și fenomenele percepute din lumea exterioară
și de a le reproduce în conștiința sa.
Un factor deosebit de important ce va trebui luat în calcul în aprecierea obiectivității și
acurateței relatărilor făcute de martor este timpul scurs de la perceperea fenomenului, obiectului,
ființei asupra cărora se face relatarea.
Tactica ascultării martorilor
În primul rând este necesară studierea atentă a dosarului, cunoașterea relațiilor dintre
martor și suspect și înțelegerea în general a poziției acestuia în cauza respectivă, desprinderea
caracteristicilor de bază ale martorului din punct de vedere psihologic, afectiv, etc.
Ascultarea martorului parcurge trei etape:
(1) Identificarea persoanei martorului Tot în această primă etapă se va cere martorului să depună
jurământul.
(2) Ascultarea relatărilor libere asupra împrejurărilor cunoscute cu privire la cauză.
(3) Etapa adresării de întrebări conform celor pregătite dinainte. Întrebările vor fi clare
și precise, desfășurându-se într-o succesiune graduală.
Pe parcursul ascultării se va menține o atitudine neutră

26. clasificarea expertizelor>

1. criminalistice(ex> grafoscopica, balistica, dactiloscopica, traseologica, in diferite accidente, exp vocii

si vorbirii, biologica, genetica, poligraf),
2. exp. tehnice judiciare(in numeroase domenii tehnice),
3. exp. medico-legale(in institute medico legale)

27. etapele efectuarii perchezitiei

I.Pregătirea percheziției:
1. Stabilirea scopului percheziției.
2. Cunoașterea locului unde urmează a se efectua percheziția.
3. Culegerea unor date despre persoana percheziționată
4. Alegerea momentului efectuării percheziției
5. Asigurarea mijloacelor tehnice necesare efectuării percheziției
6. Stabilirea echipei
7. Deplasarea la locul percheziției
8. Intrarea la locul percheziției
9. filmare + fotografiere (pe tot parcursul)
10. Găsirea de martori asistenți
11. Activități de executat:
- legitimare
- prezentarea mandatului
- oferta de predare
- adunarea persoanelor si securizarea perimetrului
- parcelarea / stabilirea spațiului (la locuri deschise)
- paza imobilului (la locuri inchise)
- imobilizarea persoanei (la corporală)
- cautarea si deschiderea locurilor unde se puteau ascunde persoanele sau obiectele
- descoperirea si fixarea probelor
12. fixarea a rezultatelor percheziției => proces-verbal + se mai folosesc fotografierea, înregistrarea
videomagnetică, filmul judiciar, schițe și desene.

28. ce este confruntarea

Efectuarea confruntării presupune clarificarea acelor contradicții care privesc

elementele constitutive ale infracțiunii, mai ales cele privitoare la subiecții infracțiunii, la laturile
obiective și subiective ale faptei.
Confruntarea reprezintă prin urmare, activitatea de ascultare concomitentă a persoanelor
audiate anterior în aceeași cauză, între ale căror depoziții se constată existența unor contradicții,
în scopul înlăturării sau explicării acestora.
În linii mari, rolul confruntării este acela de a clarifica contradicțiile existente între
declarațiile a două persoane în aceeași cauză, obținerea de noi informații în acea cauză,
confirmarea unor fapte, situații, împrejurări deja cunoscute și, de asemenea, de verificare a
declarațiilor, fie a unor martori sau chiar a suspecților sau inculpaților față de faptele imputate.

29. ce este exprimentul judiciar

termenul de experiment are înțelesul de procedeu

de cercetare în știință, care constă în reproducerea artificială a unor fenomene, în condițiile cele
mai propice pentru studierea lor și a legilor care le guvernează.
Ca atare, experimentul este o metodă științifică de cercetare, specifică nu numai
reconstituirii, ci și altor domenii, cum ar fi expertizele criminalistice.

30. ce este reconstituirea

Reconstituirea poate fi definită ca o activitate de procedură penală și tactică
criminalistică ce constă în reproducerea artificială a împrejurărilor în care a fost săvârșită
infracțiunea sau oricare fapt ce prezintă importanță în cauză pentru a se stabili dacă fapta a avut
loc sau putea să aibă loc în condițiile date.
Datorită conținutului ei concret, reconstituirea mai poate fi definită ca o modalitate de
observare directă a unor fapte, împrejurări, acțiuni ce sunt reproduse artificial și limitativ în acest
scop.
Reconstituirea poate consta în reproducerea tuturor împrejurărilor în care a fost săvârșită
infracțiunea sau numai în reproducerea unor episoade ale infracțiunii, ori chiar a unor fapte
izolate, care însă prezintă importanță pentru cauză.
Prin reconstituire nu trebuie să se înțeleagă refacerea, reproducerea locului săvârșirii
faptei. Reamenajarea locului faptei este numai o activitate pregătitoare a reconstituirii.
Reconstituirea nu presupune reproducerea unor urmări socialmente periculoase, la
săvârșirea unor noi infracțiuni, ceea ce este cu desăvârșire interzis.
Obiectul reconstituirii îl constituire reproducerea cu caracter experimental, fie în
întregime, fie în parte, a faptelor cercetate, a modului și a circumstanțelor în care acestea au fost
săvârșite.

30. diferenta dintre experiment judiciar si reconstituire

În accepțiunea sa juridică, termenul de reconstituire definește acțiunea de a reconstitui

și rezultatele acesteia, spre deosebire de aceasta, termenul de experiment are înțelesul de procedeu
de cercetare în știință, care constă în reproducerea artificială a unor fenomene, în condițiile cele
mai propice pentru studierea lor și a legilor care le guvernează.
În Codul de procedură penală, legiuitorul folosește numai termenul de reconstituire,
termen folosit și în majoritatea lucrărilor de specialitate.
Ca atare, experimentul este o metodă științifică de cercetare, specifică nu numai
reconstituirii, ci și altor domenii, cum ar fi expertizele criminalistice.
Având în vedere literatura de specialitate și practica organelor judiciare, se pot aprecia
trăsăturile esențiale ale reconstituirii care, o deosebesc de alte activități de urmărire penală și de
tactică criminalistică, cum ar fi: cercetarea locului faptei, expertiza, prezentarea pentru
recunoaștere.
Reconstituirea este, de fapt, o experiență, o încercare de a stabili pe cale experimentală
posibilitățile de existență a faptelor și fenomenelor.
În concluzie, reținem ca principale elemente de diferențiere, următoarele:
a) în general se susține că ceea ce definește caracterul comun al acestor
procedee tactice criminalistice este regula, potrivit căreia ambele nu se
pot desfășura decât la locul unde s-a petrecut evenimentul ce urmează a
fi verificat. Dacă această susținere este valabilă în ceea ce privește
reconstituirea, atunci relativ la experiment trebuie arătat că acesta se
poate organiza cu privire la unele activități, nu numai la locul faptei, ci
și în alte condiții, de exemplu, în biroul organului de urmărire penală,
fără a afecta valabilitatea rezultatului și al concluziilor;
b) reconstituirea se efectuează numai pentru verificarea susținerilor
autorilor infracțiunii, pe când experimentul judiciar poate fi executat și
pentru verificarea declarațiilor martorilor sau ale părții vătămate,
acestea fiind, de altfel, situațiile cele mai frecvente de utilizare ale lui;
c) reconstituirea se face pentru a întări concluziile organelor de urmărire
penală care au stabilit că infracțiunea s-a comis într-un anumit fel, iar
experimentul se execută pentru a verifica dacă este posibil ca o situație
să fi avut loc într-un fel sau altul, nereferindu-se strict la o anumită
posibilitate dovedită deja, ca la o reconstituire.
d) În ceea ce privește momentul când se ia o măsură sau alta, trebuie
remarcat că reconstituirea se efectuează de regulă în faza de finalizare a
cercetărilor. Dimpotrivă, experimentul judiciar este o operă de
verificare ce se execută într-o fază anterioară, uneori chiar înainte de
începerea urmăririi penale, sensul inițierii sale într-un asemenea
moment, fiind tocmai acela de a contribui la lămurirea unor
circumstanțe ale faptei și de a documenta existența sau inexistența
infracțiunii;
e) Reconstituirea este o activitate complexă care derulează aproape
integral ,,filmul” săvârșirii infracțiunii, pe când experimentul judiciar se
referă doar la verificarea anumitor secvențe, a unor aspecte sau
momente, chiar dacă este adevărat, aceasta reprezintă în mod frecvent
fazele cheie ale săvârșirii infracțiunii.

31. Urmele latente

URMA este o modificare creată la locul faptei şi în procesul savârşirii ei, prin mişcările şi acţiunea persoanei
implicate, ori generate de alte fiinţe, de obiecte sau fenomene care prin aspect, caracteristici, poziţie, conţinut,
este utilă cercetării criminalistice
Urmele latente sunt parte a clasificarii urmelor după vizibilitate, in urme vizibile si latente. Ele sunt mai
greu de identificat fata de cele vizibile si pot fi descoperite doar cu ajutorul unor aparaturi specializate, prin
folosirea unor mijloace de iluminat si substante de prafuire penru marcare (ex. raze ultraviolete, laser, capcana
chimica la mita etc.)

32. Factorii secundari ai tragerii și dezvoltați subiectul urmelor create de interiorul țevei armei pe
proiectil.
În momentul producerii împuşcăturii, pe lângă proiectil, pe ţeavă mai ies şi alte produse din încărcătura
cartuşului: gaze; flăcări; funingine; pulbere arsă incomplet şi pulbere nearsă.
Aceste produse încadrate în categoria factorilor suplimentari tragerii, vor creea o serie de urme caracteristice
şi anume:
- rupturile provocate de presiunea gazelor;
- arsurile provocate de flacără şi de temperatura înaltă a gazelor;
- afumările create de pulberea arsă;
- tatuajul creat de pulberea arsă sau arsă incomplet;
- inelul de frecare format prin depunerea pe orificiul de intrare (margini) şi uneori pe canal,
a particulelor aderente pe proiectil (uleiuri, parafină, reziduuri de pulbere arsă);
- inelul de metalizare, format prin desprinderea unor particule fine din compoziţia
proiectilului (cămaşă) şi depunerea lor pe orificiul de intrare. La pătrunderea în corpul uman, inelul de
metalizare îl întâlnim de obicei, la pătrunderea proiectilului în oase;
- inelul de imprimare relevă gura ţevii şi îl întâlnim la tragerile cu ţeava lipită, datorită
acţiunii reculuilui.

La trecerea glonțului prin canalul țevii, suprafața acestuia va întâlni opoziția reliefului
format de ghinturi. Proiectilele au diametrul mai mare decât interiorul țevii armei, însă, cămașa
proiectilelor fiind confecționată din cupru sau alamă se taie în ghinturi, umplând profilul
canalului țevii.
Glonțul intrând în ghinturi, alăturat mișcării de înaintare i se va imprima și o mișcare
spiralată. Mișcarea de rotație a glonțului este foarte mică în canalul țevii, ea crescând după ieșirea
din țeavă.
În primul rând pe glonț se vor imprima ghinturile, sub forma unor striații vizibile cu
ochiul liber. Apoi, suprafața glonțului va prezenta o serie de dâre, zgârieturi foarte fine, uneori
vizibile cu ochiul liber, alteori numai la microscop.
Deoarece numărul, direcția, înclinația și lățimea ghinturilor diferă de la un model de
armă la altul, urmele de pe proiectil, asociate cu date referitoare la calibrul, forma și materialul
glonțului, se pot face aprecieri cu privire la modelul de armă cu care s-a tras glonțul respectiv.
Urma creată de ghinturi pe glonț, nu este niciodată dreaptă în raport cu axa glonțului, ci
întotdeauna înclinată ori spre dreapta ori spre stânga, reprezentând unghiul de rotire al ghinturilor.
Lățimea ghintului poate apărea pe glonț așa cum este ea în realitate, dar numai în
situațiile în care cu arma în cauză s-au tras puține focuri. Prin trageri repetate spațiul dintre
ghinturi se mărește datorită procesului de frecare la temperaturi înalte între gloanțe și canalul
țevii.
Țevile armelor de foc suferă un continuu proces de modificare datorat întrebuințării,
implicit urmele create de gloanțele trase, vor avea o altă configurație.
Asupra macro și microreliefului canalului țevii, acționează presiunea și temperatura
foarte mari create în momentul tragerii. Presiunea în canalul țevii atinge valori între 1000 kg/cm2
și 3600 kg/cm2, iar temperatura variază între 2000°C si 3000°C. În general, canalul țevii suportă
aceste presiuni și temperaturi înalte, dar datorită întrebuințării repetate relieful canalului țevii
suferă modificări.
În al doilea rând, suprafața canalului țevii, suportând trecerea repetată a gloanțelor, este
erodată. Apoi, intervine metalizarea canalului țevii, adică depunerea de particule metalice
pulverilente, care datorită temperaturii ridicate se sudează de canalul țevii.
Proasta întreținere a armei, duce în mod inevitabil la ruginire. Rugina din canalul armei
fiind îndepărtată prin trageri, va rămâne un spațiu inexistent până acum și care este urmare a
acțiunii corozive a ruginii.
Asperitățile canalului țevii sub forma unor zgârieturi pe suprafața glonțului, pot fi șterse
prin însăși acțiunea ghinturilor sau de o altă asperitate mai mare.
Zgârieturile de pe glonț pot avea poziții foarte variate în raport cu axul longitudinal al
glonțului: spre stânga, paralel cu axul, început paralel cu urma glonțului, spre dreapta ori paralele
cu urmele create de ghinturi pe gloanțe.
Un glonț cu diametrul mai mic decât diametrul canalului țevii va avea mai puține
zgârieturi pe suprafața sa, iar sensul și unghiul de rotație precum și lățimea urmelor create de
ghinturi, nu vor fi reale. Urma cea mai pregnantă ce va exista pe un asemenea proiectil, este cea
de lovire și depunere, datorită jocului și impactului pe țeavă.

33. De câte feluri sunt urmele în funcție de modul de acțiune al obiectului creator asupra obiectului
primitor.

După modul de acţiune al obiectului creator putem deosebi:

a) urme statice - sunt create prin contactul dintre două obiecte fără ca între acestea să se producă
o deplasare (ex. - urme de mâini care au apucat un obiect, urmele anvelopelor unui autovehicul în mers
constant).
Ele permit stabilirea grupului de obiecte din care face parte obiectul creator de urme, putând uneori
duce la chiar la identificarea individuală.
ex. - identificarea tipului de anvelopă (camion, autoturism, motoretă, etc.).
b) urmele dinamice - sunt rezultatul alunecării celor două suprafeţte de contact – ex., urme de
frânare, urmele unui topor cu care s-a tăiat.
Ele se formează în contactul activ dintre cele două obiecte. De această dată, deplasarea celor două
suprafeţe nu va reda formele obiectului creator în mod perfect. Dar, în aceste condiţii detaliile specifice - de
exemplu - ciobituri pe tăişul unui topor cu care s-a tăiat un arbore - vor putea permite identificarea obiectului
creator.

34. Etapele ascultării persoanelor și dezvoltați ascultarea inculpatului, ascultarea liberă.

Etapele ascultării pot fi cuprinse în:

(1) Pregătirea ascultării
În această etapă se vor stabili problemele care urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării, tactica de
ascultare, precum şi materialul probator ce urmează a fi folosit în cursul ascultării, ţinând cont de
particularităţile fiecărei infracţiuni în parte, de împrejurările comiterii faptei, de personalitatea şi psihologia
făptuitorului/făptuitorilor. Datele preliminare despre aceştia: antecedente penale, mediul socio-familial de
provenienţă, pregătirea şcolară, comportamentul anterior etc., pot fi foarte importante pentru buna pregătire şi
realizarea cu succes a ascultării.

(2) Studierea materialului cauzei

Pe această bază vor fi stabilite persoanele care urmează a fi audiate în cauză în calitate de învinuiţi sau
inculpaţi, faptele care au fost reţinute în sarcina acestora, participanţii, calitatea şi contribuţia lor la comiterea
faptei, problemele ce urmează a fi lămurite prin intermeiul audierii.
Studiul materialului trebuie făcut cu obiectivitate, atât cu observarea probelor în acuzare, cât şi a celor
în apărare, a circumstanţelor atenuante sau agravante.

(3) Cunoaşterea învinuitului sau inculpatului

O bună stăpânire a datelor cauzei presupune, pe lângă cunoaşterea faptelor concrete comise de către
autorul faptei şi preocuparea pentru cunoaşterea trăsăturilor personalităţii şi a profilului psihic ale acestuia.

Etapele ascultării învinuitului sau inculpatului

1. verificarea identităţii, urmată de punerea în vedere a învinuirii şi garantarea dreptului la apărare;
2. ascultarea relatării libere;
3. adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsului (ascultarea dirijată).
Inculpat - Ascultarea învinuitului sau inculpatului este o activitate procesuală şi de tactică criminalistică,
efectuată de către către organul de urmarire penală, în scopul stabilirii unor date cu valoare probantă necesare
aflării adevărului în cauză. Cu această ocazie învinuitul/inculpatul poate face mărturisiri complete sau doar
parţiale, cu privire la infracţiunea săvârşită şi la circumstanţele legate de comiterea ei.

35. Percheziția

Prin percheziţie se înţelege acel act procedural ce face parte din activitatea de urmărire penală şi
tactică criminalistică, destinat căutării şi ridicării unor obiecte care conţin sau poartă urme ale unor
infracţiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor, fie cunoscute, fie necunoscute organului judiciar şi care pot
servi la aflarea adevărului.

36. Urmele formate prin împușcare - URMELE PRINCIPALE

1. URMELE CREATE DE INTERIORUL ŢEVII ARMEI PE PROIECTIL

2. URMELE CREATE PE TUBUL CARTUŞ
A. Urmele formate în timpul încărcării armei
B. Urmele formate în timpul producerii împușcăturii
C. Urmele formate în timpul extragerii tubului cartuș tras
3. URMELE CREATE DE PROIECTILE PE CORPUL VICTIMEI ŞI PE
ALTE ŢINTE
-orificiul de intrare;
- orificiul de ieșire;
- canalul cuprins între cele două orificii.
- Urmele de ricoșeu
- canalul tangențial
- canale în seton
- Inelul de abraziune
- Inelul de metalizare.

37. Arătati în ce constă identificarea după memorie.

Identificarea după memorie este o modalitate de identificare bazată pe valorificarea percepţiilor anterioare ale
unor persoane în funcţie de calitatea percepţiei şi memorării realizate în anumite condiţii de timp, loc, stare
psihică etc. La reîntâlnirea cu obiectul, persoana sau fenomenul perceput, se recurge la memoria percepţiei
respective pentru a putea efectua o comparare.
Memorarea percepţiilor permite identificarea atât a unor elemente de ordin vizual (aspect, culoare, viteza de
deplasare etc.), cât şi a unor elemente de ordin senzorial divers (olfactiv, auditiv, intensitate, miros specific etc.).
În funcţie de modul în care un anumit fenomen, obiect, fiinţă s-a reflectat în lumea materială producând anumite
urme se conturează şi ceea ce îndeobşte constituie domeniul identificării în criminalistică.

38. Arătati care sunt etapele cercetării locului faptei și dezvoltați subiectul ridicarea obiectelor și a
documentelor.

cerectarea e mai sus

Ridicarea de obiecte și înscrisuri este definită ca fiind activitatea de urmărire penală și
de tactică criminalistică prin intermediul căreia, organul de urmărire penală sau instanța de
judecată asigură obiectele și documentele ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal. Ea se
constituie într-o activitate de sine stătătoare, deși vizează același scop ca și percheziția, respectiv
căutarea, ridicarea și fixarea mijloacelor de probă.
De regulă, pentru ridicarea obiectelor, organul de urmărire penală se va prezenta la
domiciliul persoanei care le deține, la locul său de muncă sau la unitatea la care se găsesc. După
ce se legitimează, va arăta scopul venirii sale, cerând să-i fie predate obiectele sau înscrisurile.
La ridicarea de înscrisuri sau obiecte trebuie asigurată prezența posesorului sau a
membrilor familiei sale, iar în cazul instituțiilor, a organelor ce răspund de acele înscrisuri sau
obiecte. De asemenea este obligatorie prezența a doi martori asistenți.
Există situații în care persoanele refuză să predea obiectele sau înscrisurile cerute, caz
în care se procedează la ridicarea lor silită.
Dacă în activitatea de ridicare a obiectelor și înscrisurilor se găsesc și alte obiecte sau
înscrisuri care interesează cauza respectivă, dar nu au fost menționate în ordonanța de ridicare,
se va face cât mai urgent completarea acesteia.
În cazul unor înscrisuri sau alte obiecte, procedeul probator nu ridică probleme deosebite
deoarece acestea pot fi studiate în mod liber de către organul de urmărire penală. În schimb, în
cazul datelor informatice, acestea nu au o formă fizică, ele prezentându-se sub aspectul unui
obiect care constituie un mijloc de stocare sau un sistem informatic. În consecință, considerăm
că organul de urmărire penală nu va fi îndreptățit să procedeze la accesarea datelor informatice
ridicate decât în măsura în care fie va obține consimțământul persoanei căruia îi aparțin datele
informatice, fie obține autorizarea judecătorului de drepturi și libertăți de a efectua o percheziție
informatică asupra datelor obținute.

39. Ce este tactica criminalistica?

Tactica criminalistică - formulează reguli de organizare şi desfăşurare a activităţilor de anchetă, procurare

şi examinare a probatoriului cum sunt: cercetarea locului faptei, reconstituirea, identificarea autorului şi a
victimei, ascultarea, percheziţia, prelevarea de obiecte, înscrisuri, acte, etc.

40. Versiunile de urmărire penală.

Sunt explicaţii probabile asupra unei fapte în integralitatea ei sau a unor momente ale acesteia,
întemeiate pe informaţiile existente la un moment dat în cercetarea cauzei.
Clasificarea versiunilor:
- versiuni principale (generale) privind fapta în ansamblu, dacă este sau nu de natură penală.
- versiuni secundare. Acestea vizează numai anumite aspecte izolate, împrejurări pe plan
secund, cum ar fi anumite acţiuni ale victimei anterioare faptei, care însă pot servi mai apoi la
stabilirea mobilului faptei.

41. Fazele procesului de identificare (în ce constă identificarea după descrierea trăsăturilor esențiale –
arătati etapele). / tipurile identificare: după trăsături esențiale, după memorie etc

Proces unic, identificarea criminalistică parcurge două faze succesive în care prima se constituie ca premisă
logică a celeilalte. Aceste două faze succesive sunt identificarea generică şi identificarea individuală.
 Identificarea generică constă în ,,stabilirea pe baza caracteristicilor generale a ceea ce reprezintă în sine
obiectul sau urma sa, adică natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen sau specie, subspecie îi
aparţine”
Identificarea individuală consta in ,,A individualiza un obiect concret – cel care a produs urma
incriminată – înseamnă a determina şi a găsi caracteristicile proprii prin care el diferă de toate celelate obiecte de
acelaşi gen, caracteristici care se reflectă în urmă.”
Identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale - când sunt folosite percepţiile anterioare ale altor
persoane privind aspectul, locul, modul de acţiune al unui fenomen, obiect, instrument sau persoană. În acest
mod sunt identificaţi infractori, obiecte ori persoane dispărute, sustrase, răpite, printr-o comparare a descrierilor
cu elementele de care se dispune.

42. Cum se formează urmele statice?

După modul de acţiune:

 statice;
 dinamice.
Urmele statice - sunt create prin contactul dintre două obiecte fără ca între acestea să se producă o
deplasare (ex. - urme de mâini care au apucat un obiect, urmele anvelopelor unui autovehicul în mers
constant).
Ele permit stabilirea grupului de obiecte din care face parte obiectul creator de urme, putând
uneori duce la chiar la identificarea individuală.
ex. - identificarea tipului de anvelopă (camion, autoturism, motoretă, etc.).

43. Cum se clasifică urmele după modul de contact?

Identificare se poate face, prin contact direct nemijlocit cu obiectul care trebuie identificat.
Identificarea se poate face și fără contact direct, tactil, instrumental, vizual cu obiectul
care trebuie identificat, folosindu-se în acest scop:
Identificarea după descrierea trăsăturilor esențiale - când sunt folosite percepțiile
anterioare ale altor persoane privind aspectul, locul, modul de acțiune al unui fenomen, obiect,
instrument sau persoană. În acest mod sunt identificați infractori, obiecte ori persoane dispărute,
sustrase, răpite, printr-o comparare a descrierilor cu elementele de care se dispune.
Identificarea după memorie este o altă modalitate de identificare, bazată pe valorificarea
percepțiilor anterioare ale unor persoane în funcție de calitatea percepției și memorării realizate
în anumite condiții de timp, loc, stare psihică etc. La reîntâlnirea cu obiectul, persoana sau
fenomenul perceput, se recurge la memoria percepției respective pentru a putea efectua o
comparare. Memorarea percepțiilor permite identificarea atât a unor elemente de ordin vizual
(aspect, culoare, viteza de deplasare etc.), cât și a unor elemente de ordin senzorial divers
(olfactiv, auditiv, intensitate, miros specific etc.). În funcție de modul în care un anumit fenomen,
obiect, ființă s-a reflectat în lumea materială producând anumite urme se conturează și ceea ce
îndeobște constituie domeniul identificării în criminalistică.
Identificarea după urmele lăsate va utiliza, alături de impresiunile de la fața locului, și
altele create în mod artificial, prin intermediul obiectului, ființei bănuite a le fi creat (de exemplu
urme de tăiere cu un topor, cu un fierăstrău, create cu o cheie falsă, impresiuni papilare). Dat fiind
posibilitatea repetării cvasi-identice a modului în care s-a creat urma în litigiu, această modalitate
de identificare dispune de cele mai mari șanse de reușită și oferă un grad ridicat de certitudine.

44. Cum se clasifică armele după modul de tragere?

1. arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune - arme care, pentru aruncarea
proiectilului, folosesc forța de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate
într-o butelie recipient;
2. arme de foc scurte - arme de foc a căror țeavă nu depășește 30 cm sau a căror lungime
totală nu depășește 60 cm;
3. arme de foc lungi - arme de foc a căror lungime a țevii sau lungime totală depășesc
dimensiunile armelor de foc scurte;
4. arme de foc automate - arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă automat
și trag o serie de mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
5. arme de foc semiautomate - arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă
automat, dar nu pot trage o serie de mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
6. arme de foc cu repetiție - arme de foc care, după fiecare foc tras, se reîncarcă manual,
prin introducerea pe țeavă a unui cartuș preluat din încărcător prin intermediul unui mecanism;
7. arme de foc cu o singură lovitură - arma de foc fără încărcător, care este încărcată
după fiecare tragere prin introducerea manuală a cartușului în camera de încărcare sau într-un
lăcaș special prevăzut la intrarea în țeavă.
La această clasificare legală mai adăugăm un criteriu, a cărui importanță este relevată în
procesul de identificare a unei arme folosite la comiterea infracțiunii. Astfel, după construcția
canalului țevii, armele sunt:
- arme cu țeavă lisă, care au pereții interiori ai țevii netezi, cum sunt: arme de vânătoare
cu alice, arme de tir redus, pistoalele lansatoare de rachete, arme militare de asalt cu țeavă lisă;
- arme cu țeavă ghintuită sunt atât armele destinate vânătorii care au țeavă ghintuită, dar
în special arme militare: puștile, puștile mitralieră, pistoalele mitralieră, pistoalele, revolverele
etc.;
- arme cu țevi combinate, având una sau două țevi lise și una ghintuită; de exemplu,
arma drilling.

45. Ridicarea de obiecte și înscrisuri.

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este definită ca fiind activitatea de urmărire penală şi de tactică
criminalistică prin intermediul căreia, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată asigură obiectele
şi documentele ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal. Ea se constituie într-o activitate de sine
stătătoare, deşi vizează acelaşi scop ca şi percheziţia, respectiv căutarea, ridicarea şi fixarea mijloacelor de
probă.
De regulă, pentru ridicarea obiectelor, organul de urmărire penală se va prezenta la domiciliul
persoanei care le deţine, la locul său de muncă sau la unitatea la care se găsesc. După ce se legitimează, va
arăta scopul venirii sale, cerând să-i fie predate obiectele sau înscrisurile.
 La ridicarea de înscrisuri sau obiecte trebuie asigurată prezenţa posesorului sau a membrilor familiei
sale, iar în cazul instituţiilor, a organelor ce răspund de acele înscrisuri sau obiecte. De asemenea este
obligatorie prezenţa a doi martori asistenţi.
Există situaţii în care persoanele refuză să predea obiectele sau înscrisurile cerute, caz în care se
procedează la ridicarea lor silită.
Dacă în activitatea de ridicare a obiectelor şi înscrisurilor se găsesc şi alte obiecte sau înscrisuri care
interesează cauza respectivă, dar nu au fost menţionate în ordonanţa de ridicare, se va face cât mai urgent
completarea acesteia.

46. Prelevarea urmelor de adâncime. Explicați.

După gradul de plasticitate:

 de adâncime;
 de suprafaţă – stratificare;
 de destratificare.
urmele de adâncime - când obiectul primitor este mai puţin consistent decât cel creator de urmă. Practic are
loc o ,,reproducere în negativ a obiectului creator” (I. Mircea) în corpul obiectului primitor.
ex. - obiect sau corp uman căzut în zăpadă, noroi
- striaţiile create de ghinturi pe cămaşa glonţului
Fineţea granulării substanţei obiectului primitor influenţează calitatea reproducerii.
se curăță de corpuri străine, se evacuează apa (pompă, sugativă).
a) Descrierea în procesul verbal - cu indicarea distanței pe care se întind, localizarea, se
va indica tipul (dinamic, static). Se măsoară de la nivelul tălpii.
Metoda Causse - prin caroiaj - oferă posibilitatea stabilirii unor elemente particulare.
b) Fotografierea - se face în ansamblu, pentru surprinderea direcției mersului - de
ansamblu, și apoi de detaliu.
Fixarea se face și prin mulare, atunci când este necesar. Se va curăța urma de impurități,
apă, etc. Pentru urme de adâncime lăsate în nisip se face un mulaj cu serlac sau cauciuc siliconic,
în zăpadă se va turna sulf topit, în alte soluri mularea se va face cu gips, colodion, ciment dentar.

47. Enumerarea felului urmelor.

1. urme de reproducere;
2. urme formate din obiecte şi substanţe;
3. urme rezultate din explozii, incendii.

1. Urme de reproducere
- sunt rezultatul contactului nemijlocit a două sau mai multe obiecte, unul lăsând pe suprafaţa celuilalt
urme indicând caracteristicile sale (ex.: accident auto).
2. Urme formate din obiecte şi substanţe
- variate ca provenienţă – ex.: accident auto: părţi din far, vopsea, obiecte, număr, ulei ş.a.; obiecte
abandonate de infractor (dălţi, cuţit); deranjarea obiectelor în camera (furt); depuneri de substanţe (sânge,
vopsea etc.);
- aceste urme permit delimitarea cercului de persoane prezente, obiecte implicate.
 3. Urmele de incendiu
- se deosebesc de 1) şi 2) prin aceea că pot să cuprindă diferite obiecte, reziduuri ce sunt parţial distruse.
Apoi, în general, intervenţia pentru stingere duce la alterare, spălare, spargere etc. Dar pot fi utile (ex.
incendii accidentale, incendii criminale, aeronave arse, accidente şi incendii auto - pt. mascare omor ...).

48. Tratați ca subiect orificiul de ieșire la trecerea prin sticlă

La trecerea printr-o tăblie de sticlă, glontele va crea un orificiu de ieşire mai mare decât cel de intrare,
datorită faptului că împinge înainte aşchii din material sticlos. Baza conului rezultat prin perforarea sticlei
este orificiul de ieşire.

49. Definirea criminalisticii:

Știința judiciară cu caracter autonom și unitar, care însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele și
mijloacele tehnice și procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării
persoanelor implicate în săvârșirea lor.

50. Metodologia criminalisticii

Metodologia criminalisticii - se ocupă cu stabilirea de procedee, tehnici, succesiuni

de activități logico-tactice și mijloace specifice de cercetare a infracțiunilor în funcție de natura
lor - furt, omor, tâlhărie, mită, înșelăciune, fals, accidente de muncă sau de circulație, incendii,
explozii, mărturii mincinoase, etc.
Tactica și metodologia se apropie și se întrepătrund sub aspectul finalității, ele apărând
ca tactică generală și tactica speciala (vezi și L. Ionescu, op. cit.).

51. Arătați în ce constă aserțiunea că probele materiale pot fi mai folositoare ca și probele testimoniale

Urmele pot fi astfel atât urme materiale, cât și urme testimoniale (ideatice) prin
valorificarea datelor rezultate din memorarea unor evenimente, conversații, sunete, poziții de
obiecte persoane, a aspectului, a trăsăturilor, etc.
Valoarea lor este dată de corectitudinea descoperirii, marcării, prelevării și
interpretării lor.
Probele materiale pot fi mai concludente decât cele testimoniale.
Trecerea timpului poate altera memorarea unor evenimente, detaliile se șterg, iar factorul
subiectiv poate interveni în redare. Uneori, sub impulsul sentimentelor unele elemente sunt
exagerate, alteori, involuntar, sunt introduse ,,în tabloul relatării” date care în realitate nu au fost
receptate. Probele materiale tind să devină tot mai importante, fiind absolut necesare în
soluționarea cauzelor. Nesusținute de probe, declarațiile nu pot servi la nimic.
Probele materiale pot duce și la exonerea unui bănuit.
O persoana acuzată de falsificarea unui scris, etc. Doi minori au acuzat un adult ca i-ar
fi drogat si molestat. Examinarea unor mostre de sânge si urină de la minori a proba lipsa în
organismul lor a unor urme de drog, apoi ei au recunoscut ca acuzațiile au fost inventate întrucât
îl urau pe bănuit.
Probele materiale pot completa și confirma mărturiile.
Victima unei lipsiri de libertate a reclamat ca a fost legată de un calorifer în apartamentul
unui bănuit cu un cablu de nylon pe care l-a rupt și abandonat pe terasa pe unde a reușit sa fugă .
La cercetarea locului faptei cablul rupt a fost găsit în locul indicat de victimă.
Un suspect pus în fața probelor materiale poate face mărturisiri sau chiar declarații
complete.

52. De câte feluri este identificarea criminalistică (în funcție de tipul contactului)?

Identificare se poate face, prin contact direct nemijlocit cu obiectul care trebuie
identificat.
Identificarea se poate face și fără contact direct, tactil, instrumental, vizual cu obiectul
care trebuie identificat, folosindu-se în acest scop:
Identificarea după descrierea trăsăturilor esențiale
Identificarea după memorie
Identificarea după urmele lăsate

53. Explicați ideea dintre obiectele scop și obiectele mijloc

Obiectele supuse examinării apăr ca obiecte scop (de identificat) și obiecte mijloc
(care servesc la identificare).
Această dihotomie este practic o consecință a modului în care se realizează compararea.
Are o deosebită importanță înțelegerea corectă a noțiunilor de ,,identitate” și ,,asemănare” pe
care, destul de des, unii practicieni le confundă. Această utilizare confuză a celor două noțiuni
este, la rândul său, o consecință a confundării obiectului scop (creator de urmă) cu obiectul mijloc
(purtător de urmă și utilizat în aprecierea comparativă). De exemplu, o semnătură contestată se
va compara cu semnăturile executate la cererea instanței sau cu probele necontestate; urma de
pantof de la locul faptei cu urmele create experimental cu pantofii bănuitului ș.a.m.d.).
Obiectul creator de urmă nu este însă identic cu caracteristicile lui oglindite în urmă,
întrucât ,,a susține că urma lăsată de încălțămintea infractorului este identică cu încălțămintea
care a creat-o” este la fel de absurd ca și a susține că ,,fotografia unei peroane este identică cu
persoana însăși”, cum preciza Camil Suciu.

54. Ce înseamnă examinarea analitică?

Examinarea analitică presupune o abordare atentă, amănunțită (în detaliu și de

profunzime) de natură a duce la o clară surprindere a elementelor caracteristice ale obiectului
spus examinării (de exemplu – toate elementele de relief papilar ale unei urme papilare ridicate
de la locul faptei, toate caracteristicile micro-reliefului de pe un tub cartuș ș.a.m.d.).
55. Ce înseamnă examinarea sintetică?

Examinarea sintetică se realizează pentru surprinderea în dinamică a specificității

elementelor (de exemplu – înțelegerea și observarea variabilității unor scrisuri, semnături, variația
modelelor de pe suprafața de rulare a unei anvelope prin uzură).

56. Ce este juxtapunerea?

Juxtapunerea – procedeu de stabilire a continuității liniare, utilizat de exemplu la

identificarea armelor de foc după striațiile lăsate de ghinturile țevii pe proiectile sau la
identificarea obiectului creator al unei urme (identificarea unui topor după striațiile din lemnul
arborilor tăiați cu acesta). Procedeul este extrem de eficace, dar presupune corecta folosire a
aparaturii și acuratețe în aprecierea detaliilor. În caz contrar putând interveni excluderi eronate
sau chiar identificări de continuitate liniară inexistentă.

57. Urma de stratificare

Urme de stratificare - se creează în general la locul faptei (ex. - de pe mâini), dar poate
fi produsă și prin desprinderea de substanțe depuse în alte ocazii (ex. - noroi de pe talpă - în casă el
poate indica traseul).

58. Inelul de abraziune

Inelul de abraziune
Această urmă principală nu trebuie confundată cu urma denumită uneori de literatura
română de specialitate „inel de frecare” care după cum vom vedea este defapt un inel de ștergere.
Inelul de abraziune este o zonă de culoare brună-roșietică (inițial roșu deschis, înaintea
coagulării sângelui) de piele jupuită, o adevărată escoriație produsă în momentul frecării
proiectilului de marginile orificiului de intrare atunci când perforează pielea. Urma este creată în
felul următor: datorită elasticității pielii aceasta este întâi împinsă înapoi de către proiectil si
părțile sale laterale intră în contact cu partea de piele ce va deveni inelul de abraziune.
Inelul acesta nu este însă produs nici de rotația proiectilul și nici nu este o arsură produsă
de către temperatura glonțului. Cum este demonstrat în literatura de specialitate135 un cartuș de
5,56x45mm tras dintr-o armă M-16A2 face o rotație completă în 178 de milimetri, astfel girația
este insuficientă pentru a produce escoriații.
Urma nu este produsă nici de temperaturile ridicate pe care le are proiectilul când iese
de pe țeavă. Într-un experiment136 s-a măsurat cu o cameră termografică temperatura unui glonț
de 9mm, cămășuit în cupru, în zbor, ca fiind de 152 de grade Celsius, întrând în contact cu pielea
la o viteză de 350m/s timp de aproximativ 0,1 milisecunde, astfel timpul pentru care pielea este
expusă la temperaturi ridicate este extrem de scăzut și nu poate provoca arsuri.
Inelul de abraziune este format de frecarea glonțului de suprafața pielii, dimensiunea
acestuia variind din cauza calibrului armei, pe când forma variază datorită unghiului de intrare și
a particularităților anatomice ale locului de intrare137.
Uneori acest inel poate lipsi cu desăvârșire datorită construcției glonțului și a puterii
acestuia. Astfel în cazul puștilor cu percuție centrală și a gloanțelor de pistol de viteză mare (.357
Magnum) și semi sau complet cămășuite această urmă poate lipsi. De asemenea în zone precum
palmele, planetele și cotul aceste urme nu se întâlnesc de regulă138 datorită grosimii crescute a
pielii în aceste zone.
Importanța acestui inel de abraziune este dată de faptul că el sugerează care orificiu este
cel de intrare.

59. Rupturile

Sunt provocate de presiunea gazelor și se prezintă sub formă de stea sau cruce, în funcție
de rezistența materialului în care s-a tras. Rupturile provocate de acțiunea mecanică a gazelor le
întâlnim numai în cazul tragerilor de la mică distanță (până la 10 cm), iar mărimea acestora este
în funcție de armamentul și muniția folosită.
Acțiunea gazelor în cazul tragerilor de la mică distanță sau cu gura țevii lipită de corp
produc sfârtecarea marginilor orificiului de intrare141. Acestea se numesc rupturi și sunt provocate
de gazele care intrând subcutanat produc o răsfrângere dinspre interior spre exterior a țesutului.
Ele apar atunci când stratul de țesut este subțire, gazele pătrunzând până la os, jupuind țesutul de
pe acesta și creând un balon de țesut. Odată ce țesutul își depășește limita elasticității sale se va
rupe, în forme specifice.
Acțiunea gazelor este mai mare în cazul armelor care folosesc muniție cu încărcătură de
pulbere mare, ceea ce creează un volum mare de gaze. La armele cu țeavă scurtă, acțiunea gazelor
este mai mare datorită situării punctului de presiune maximă a gazelor la o distanță – în principiu
– de 64,5 mm de la camera de explozie, unde presiunea atinge circa 2800 atm.
O împrejurare demnă de semnalat este legată de forma rupturilor create de gaze.
La tragerile efectuate din apropiere asupra corpului uman, pe articolele de îmbrăcăminte,
în zona orificiului de intrare se observă că, rupturile provocate de gaze produc o răsfrângere a
marginilor rupturii în direcția inversă sensului de deplasare a proiectilului.
Acest fenomen se explică prin faptul că gazele pătrund ușor prin articolele textile, prin
orificiul creat de proiectil, însă la contactul cu țesutul cutanat ele revin producând ruptura
materialelor textile și răsfrângerea marginilor rupturii în direcția inversă sensului penetrării
proiectilului.
Aceeași situație o întâlnim și la tragerile cu țeava lipită de cutia craniană, gazele pătrund
sub piele însă la contactul cu țesutul osos revin și produc ruptura țesutului cutanat și răsfrângerea
marginilor acestuia în sensul arătat.
Trebuie cunoscut acest fenomen deoarece există riscul de a confunda orificiul de intrare
cu acela de ieșire. Prezența urmelor de funingine și a arsurilor create de flacără indică însă cu
certitudine că este vorba de un orificiu de intrare și nu de ieșire.

60. Arsurile

Sunt urme secundare care sunt create de acțiunea flăcării și se prezintă la marginile
orificiului de intrare. Factorii care contribuie la formarea arsurile sunt: distanța de la care se trage,
felul pulberii folosite, vechimea acesteia și felul țevii armei142.
Această urmă apare cu precădere în cazul utilizării pulberii negre (cu fum) care nu arde
complet în canalul țevii așa cum se întâmplă cu pulberea coloidală.
În momentul tragerii cu o armă, a cărei încărcătură constă din pulbere neagră, pe țeavă
va ieși o flacără a cărei lungime depinde de cantitatea de pulbere din încărcătură și din lungimea
țevii.
Pulberea neagră arde mai încet decât cea coloidală, formând o cantitate de substanțe
solide sub formă de săruri de potasiu, iar cărbunele și sulful nu ard complet. O parte din aceste
substanțe devin incandescente în canalul țevii, evident, ieșind și afară. Pe măsura ieșirii din țeavă
ele se răcesc, ca la o distanță de 10-20 cm flacăra să dispară.
De remarcat este că în cazul revolverelor arsurile se pot produce și în cazul în care o
persoană este la mică distanță de butoiașul revolverului.
Depunându-se în jurul orificiului de intrare pe piele sau încălțăminte, particulele
incandescente vor provoca o arsură. Pelea – prin deshidratare – va căpăta un aspect pergamentos,
de “piele tăbăcită”, iar părul se adună în mănunchiuri, la fel și articolele de îmbrăcăminte din
lână.
Bumbacul și alte țesături se pot aprinde fie parțial, fie total.
Dacă pulberii coloidale nu-i este caracteristică formarea flăcării, aceasta nu înseamnă că
împușcătura realizată prin folosirea ei nu ar produce arsuri.
În cazul împușcăturilor realizate prin folosirea pulberii coloidale arsurile se datorează
temperaturii ridicate a gazelor. Acest fel de arsuri le întâlnim la tragerile efectuate cu o armă
automată (deoarece sunt trase mai multe cartușe succesiv) și în cazul cartușelor vechi, deoarece
punctul maxim de presiune a gazelor se deplasează spre gura țevii, fiindcă pulberea arde
neregulat.

61. Afumările

Sunt acele urme care se formează prin depunerea reziduurilor solide rezultate din arderea
pulberii.
Cantitatea de funingine rezultată în urma arderii pulberii va fi mai mare sau mai mică
după cum pulberea este cu fum sau fără fum.
Nitroglicerina și piroxilina nu formează aproape deloc reziduuri solide, dar pulberea fără
fum conține totdeauna diferite adaosuri (grafit, difenilamină, derivați ai ureei, săruri de bariu
etc.). Aceste substanțe formează reziduuri solide care se depun în jurul orificiului de intrare,
formând un cerc a cărui consistență depinde de distanța de la care s-a tras.
Cantitatea de funingine care se formează în urma arderii pulberii fără fum este mult mai
mică decât a celei cu fum și de o colorație mai deschisă (cenușiu și foarte rar verde).
Funinginea produsă de pulberile cu fum formează un depozit în jurul orificiului de
intrare, de culoare neagră datorită conținutului mare de cărbune.
Distanța de zbor a funinginii este, de obicei, până la 30 cm. Distanța variază în funcție
de mai mulți factori însă unul important este lungimea țevii armei. Astfel, într-un experiment cu
pistoale de calibru .38 Special cu țevi de lungimi diferite s-a demonstrat că distanța maximă de
afumare se poate obține atunci când se folosește o țeavă cât mai lungă.
Funinginea nu poate produce în mod obișnuit leziuni mecanice datorită greutății foarte
reduse a particulelor sale.
Depozitul de funingine este neuniform, însă se poate vedea un strat intern mai dens și
unul extern mai puțin dens. În jurul plăgii, în condițiile în care se trage de la distanță mică, se pot
deosebi cele două cercuri, uneori separate unul de celălalt printr-o porțiune liberă, neaferentă de
funingine.
La tragerile cu țeava lipită de piele, raza depozitului de funingine poate fi foarte mică
sau poate să lipsească complet din jurul orificiului de intrare, deoarece particulele de funingine
pătrund împreună cu gazele, în canalul format de proiectil, depunându-se pe pereții săi interiori.
Funinginea depusă formează un inel a cărei formă diferă în funcție de unghiul tragerii.
Astfel, dacă direcția din care s-a tras formează cu suprafața pielii un unghi ascuțit, se va forma
un oval sau elipsoid. Dacă unghiul de tragere este drept, inelul va avea formă rotundă.
În unele cazuri, mai ales la tragerile cu pulbere fără fum, funinginea nu se depune întrun
cerc închis, ci sub formă de raze.
Funinginea lovindu-se de piele sau de alte obiecte, ricoșează; în acest caz ea se depune
pe obiectele întâlnite în cale (de pildă, mâna care ține arma). Această urmă se relevă cu ajutorul
lupei cu lampă U.V. și este importantă pentru stabilirea distanței de la care s-a tras, pe de-o parte,
iar pe de altă parte, pentru elucidarea împrejurărilor unei sinucideri.
Depozitul de funingine se realizează nu numai prin efectul gazelor (care duc cu ele
particule de funingine), ci și prin acțiunea glontelui care depune funinginea de pe suprafața sa
datorită frecării cu obiectul în care pătrunde.
Uneori, afumarea nu apare la suprafața obiectului asupra căruia s-a tras, ci la suprafața
unui al doilea strat care urmează.
Acest fapt se poate observa în cazul tragerilor cu arme la care viteza inițială a
proiectilului este foarte mare, iar obiectul asupra căruia se trage prezintă mai multe suprafețe
suprapuse, cum este cazul îmbrăcămintei. Pe primul strat funinginea se depune sub forma unui
inel îngust, pe marginile orificiului de intrare (ca un inel de frecare) și numai pe al doilea strat,
aflat la o distanță între 0,5-5 cm, funinginea se va extinde sub forma specifică urmei de afumare.

62. Inelul de frecare

Se formează la gura orificiului de intrare ori de-a lungul canalului de perforare. Această
urmă secundară se formează prin depunerea de substanțe aderente la suprafața proiectilului, fie
din canalul țevii, fie pe traiectul exterior (ricoșeu), pe marginile orificiului de intrare.
Urma de frecare este formată din resturi de uleiuri minerale, parafină, funingine,
reziduuri de pulbere arsă, reziduuri metalice și substanțe aderente la glonț.
Inelul de frecare este de culoare cenușie si se observă ușor pe obiectele de culoare
deschisă. Când inelul de frecare s-a format pe obiecte de culoare închisă, se poate scoate în
evidență prin relevarea funinginii cu hârtie fotografică sau prin relevarea stratului de grăsime cu
ajutorul radiațiilor ultraviolete.
Examinarea substanțelor care formează inelul de frecare ajută la stabilirea, în parte, a
ordinii tragerilor, și anume la diferențierea primului foc de cel de-al doilea foc, trase cu aceeași
armă. Inelul de frecare al primului proiectil tras prezintă resturi de ulei și mai puțină funingine,
pe când al doilea proiectil, va mării cantitatea de funingine din inelul de frecare, depunând mai
puține substanțe uleioase.
Operațiile de colectare a reziduurilor sunt deosebit de migăloase și cu rezultate
neconvingătoare în 90% din cazuri, ceea ce determină o evaluare sub ,,beneficiu de inventar” a
acestor urme.

63. Individualitatea scrisului (trebuie dezvoltat)

Individualitatea strictă a oricărei persoane determină și individualitatea scrisului ca

expresie sintetică a autorului său. Individualitatea scrisului este acea proprietate a acestuia de a fi
propriu doar autorului său. Prin caracteristicile de ordin grafic care îl definesc scrisul unei
anumite persoane prezintă deosebiri esențiale față de orice scris aparținând oricărei alte persoane.
Elementele constante din mecanismul ce stă la baza scrierii au un rol major în realizarea
complexului de mișcări automatizate ceea ce face ca rezultanta lor să fie la fiecare act scriptural
aceeași. Manifestarea lor stabilă conferă scrisului proprietatea de a fi stabil. Acest adevăr științific
este exprimat în termeni extrem de clari e cunoscuta cercetătoare a scrisului, E. Solange-Pellat în
prima „lege” a scrisului: „Gestul grafic se află sub influența imediată a creierului. Forma sa nu
este modificată de organul scriptor dacă acesta funcționează normal și este suficient de adaptat la
funcția sa”167. În plan grafic stabilitatea scrierii se traduce prin apariția unui grup de atribute
manifeste constant. Această grupare individualizatoare poate fi decelată de marea diversitate de
forme grafice generate de constituenții variabili ai mecanismului scrierii care au caracter
circumstanțial. Stabilitatea scrisului ar fi imuabilă dacă aparatul ce îl creează nu s-ar caracteriza
printr-o mare reactivitate ce îl face să reacționeze cu promptitudine la stimuli endogeni și exogeni.
La polul opus, se situează scrisurile ce prezintă un tablou aparent diferit de la o execuție
la alta. Deosebirile sunt evidente dar nu alterează structura fundamentală a scrisului care poate fi
determinată prin observație. Numim aceste ambitusuri ale variabilității, mică și mare variabilitate.
Undeva, între aceste praguri se situează variabilitatea medie, scrisurile cu această caracteristică
fiind identificabile. Variabilitatea poate fi considerată ca o manifestare naturală a oricărui scris.
De aceea, în expertiza tehnică a documentelor absența acestui fenomen este interpretată ca fiind
un indiciu de fals. Stabilirea gradului de variabilitate pe care îl prezintă un scris sau o semnătură
este important în expertiză deoarece ne oferă o imagine credibilă a posibilităților scripturale ale
unei persoane și permite o evaluare a deosebirilor ce sunt raportate la limitele și direcțiile
fenomenului.
Uneori apare chiar și tendința negativă de explicare forțată a unor deosebiri ce sunt
interpretate ca efecte ale unei mari variabilități. Referitor la variabilitatea naturală a scrisului ar
mai fi necesare câteva precizări care vor fi de folos pentru evitarea unor posibile confuzii. Astfel,
variabilitatea scrierii nu trebuie confundată cu folosirea de către un scriptor a două sau mai multe
tipuri de scriere prin tipul de scriere aceasta înțelegându-se un scris compus în exclusivitate sau
în mare măsură din litere de același fel.
Variabilitatea scrisului nu se confundă nici cu variantele de scriere prin variantă de
scriere înțelegând un anumit mod de scriere în cadrul aceluiași tip de scriere. Variantele de scris
pot fi însă considerate ca modalități de expresie ale variabilității. Variabilitatea scrisului nu se
manifestă în mod nelimitat și în toate direcțiile astfel că nu este în măsură să lezeze stabilitatea
scrisului. În schimb, aceasta poate fi grav afectată de alte fenomene datorate tot reactivității
mecanismului de scriere. Faptul că scrisul unei persoane poate suferi modificări esențiale conferă
proprietății scrisului de a fi stabil o oarecare relativitate. Această stare de fapt este corect explicată
prin sintagma „stabilitate relativă”. Paleta agenților care provoacă modificări esențiale ale
scrisului este destul de largă. Aceasta include: leziunile sau/și afecțiunile unor părți ale corpului
sau ale unor organe care participă la mecanismul de scriere, o lungă listă de boli grave,
intoxicațiile grave, condițiile de scriere neobișnuite ș.a. Sub acțiunea unora dintre acești factori
se pot produce modificări (mai mari sau mai mici) în privința caracterelor grafice de ordin general
și particular ale scrisului, tabloul obișnuit al scrisului respectiv suferind prefaceri majore.
Considerăm că ar fi necesar să facem câteva observații privind execuțiile scripturale realizate în
condiții neobișnuite.
Execuția în condiții neobișnuite este un act scriptural în desfășurarea căruia intervine un
agent de sorginte endogenă sau exogenă care influențează negativ mecanismul scrierii. Această
prezență inoportună este capabilă să producă modificări în câmpul grafic. Schimbările de această
natură se caracterizează printr-o mare diversitate, mergând de la variația uneia sau mai multor
note grafice, până la degradarea ansamblului grafic care devine aproape de nerecunoscut.
Cercetătorii scrisului au descoperit o multitudine de factori capabili să provoace o mare varietate
de efecte.
Chiar dacă rezultatele cercetărilor în acest domeniu n-au fost încă reunite și prezentate
sistematic, se poate spune că experții cu experiență cunosc principalii agenți care pot interveni în
desfășurarea unui act scriptural și efectele pe care le provoacă în plan grafic.

64. Reactivitatea scrisului

Reactivitatea mecanismului scrierii are consecințe asupra aspectului scrisului, fiind la
originea fenomenului de variabilitate. Acesteia i se adaugă frecvent atributul „naturală” poate
pentru a se sublinia că este generată de însăși pulsațiile ființei care este autorul. Variabilitatea
este prezentă la fiecare act scriptural și face parte din însuși modul de manifestare a scrisului. Se
pare că stimulii care determină variații permanente la nivelul scrisului sunt de mică amplitudine,
impactul lor cu mecanismul de scriere fiind minor și ca atare neproducând nici măcar perturbații
(tulburări) ale acestuia.
Concret, variabilitatea se manifestă prin variații în privința caracteristicilor elementelor
componente ale scrisului și chiar modificări ale caracteristicilor generale ale acestuia.
Variabilitatea este vizibilă la nivelul fiecărui act scriptural ce realizează un text sau chiar și o
semnătură dar este pusă mai bine în evidență cu ocazia examinării mai multor grafisme având
același autor. Orice comparație a mai multor scrisuri sau semnături aparținând aceleiași persoane
va arăta faptul că nici unul dintre grafisme nu seamănă perfect cu celelalte, între ele înregistrânduse
deosebiri. Acestea privesc în special semnele grafice componente, practic nici unul dintre
acestea nereușind să iasă de sub incidența fenomenului dar diferențe pot apărea și în privința
caracteristicilor de ordin general. Limitele manifestării variabilității nu sunt aceleași la toate
scrisurile. Astfel, sunt autori al căror scris pare la fiecare execuție egal cu sine însuși. Desigur,
este doar o aparență, variabilitatea existând ca un fel de „umbră”. Manifestările sale sunt însă
aproape imperceptibile.

65. Documentele

Deși, în general noțiunea folosită este cea de act179 sau înscris, considerăm mai adecvată
în terminologia examinării criminalistice utilizarea noțiunii de document. Pe de o parte, această
noțiune este mai cuprinzătoare sub aspect terminologic și semantic, fiind mai complexă decât cea
de act. Termenul de document este mai sugestiv pentru scopul pe care îl servește, acela de a fi
,,expresia grafică a unei manifestări sau declarații de voință ori a unei atestări a unui fapt”,
redând prin conținut fapte, împrejurări, evenimente, stări, acțiuni de care legea penală leagă
anumite consecințe juridice.180
În același timp, noțiunea de document este concordantă și cu definiția ei criminalistică
prin care se vizează ,,orice înscris tipărit, dactilografiat, manuscris, schiță, desen, prin care se
atestă starea civilă, identitatea personală, pregătirea școlară ori profesională, încheierea de
diferite contracte, felurite declarații, precum și bilete de călătorie, timbre etc.”

66. Principiile planificării urmăririi penale

Individualitatea urmăririi penale – generate de faptul că fiecare cauză în parte are

complexitatea și situația sa particulară, impunând tratarea în funcție de detaliile sale concrete.
 Principiul dinamismului – care se prezintă sub două aspecte:
 necesitatea operativității în cercetare și descoperire;
 capacitatea de adaptare permanentă a planului de urmărire penală la situațiile care
apar în cursul anchetei (versiunile de anchetă se pot modifica pe măsura administrării
probatoriului).
67. Enumerați elementele principale ale planului de UP

Principalele elemente ale planului de urmărire penală sunt:

 versiunile care urmează a fi verificate;
 problemele pe baza cărora vor fi verificate versiunile;
 activitățile care urmează a fi desfășurate.
De asemenea, vor fi prevăzute termenele de soluționare, precum și persoanele vizate
sau cuprinse în activitățile de cercetare.

68. Diferență între structura planului și verificarea versiunilor

Tactica elaborării versiunilor impune ca acestea să fie formulate numai după ce s-au
obținut date suficiente cu privire la fapta comisă. Elaborarea versiunilor de urmărire penală este
guvernată de trei condiții esențiale:
1. deținerea de date și informații corespunzătoare cantitativ și calitativ. Acestea sunt
condiționate de calitatea actelor de natură procedurală din care provin.
2. pregătirea profesională multilaterală și experiența în anchetă a celui care efectuează
urmărirea penală.
2. folosirea unor forme logice de raționament deductiv, inductiv, analitic, sintetic.
3. în paralel toate versiunile elaborate. Aceasta se face prin analiza comparativă a
4. probatoriului, cu continuarea concomitentă a cercetării cauzei, deoarece trecerea timpului poate
5. duce la dispariția/alterarea probelor, deformarea percepțiilor martorilor etc.
6. În caz excepțional, vor putea fi verificate succesiv mai multe versiuni, în funcție de
7. ordinea evenimentelor sau va fi verificată la început versiunea principală, fiind apoi verificate și
8. versiunile secundare. Este posibil ca, în urma verificării tuturor versiunilor, unele să se confirme
9. integral sau parțial, iar altele să fie infirmate, de asemenea, integral sau parțial.

69. Tactica efectuării reconstituirii + reguli care preced reconsit.

În conformitate cu art. 193 C.pr.pen., organul de urmărire penală sau instanța de

judecată, dacă găsește necesar pentru verificare și precizarea unor date, poate să procedeze la
reconstituirea la fața locului, în întregime sau în parte, a modului și condițiilor în care a fost
săvârșită fapta.
Reconstituirea a fost reglementată în legislația noastră din necesitatea lărgirii
posibilităților de aflare a adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei și statuări prin
lege a unui procedeu cu caracter probator folosit frecvent în activitatea organelor judiciare.
Reconstituirea poate fi definită ca o activitate de procedură penală și tactică
criminalistică ce constă în reproducerea artificială a împrejurărilor în care a fost săvârșită
infracțiunea sau oricare fapt ce prezintă importanță în cauză pentru a se stabili dacă fapta a avut
loc sau putea să aibă loc în condițiile date.
Datorită conținutului ei concret, reconstituirea mai poate fi definită ca o modalitate de
observare directă a unor fapte, împrejurări, acțiuni ce sunt reproduse artificial și limitativ în acest
scop.
Reconstituirea poate consta în reproducerea tuturor împrejurărilor în care a fost săvârșită
infracțiunea sau numai în reproducerea unor episoade ale infracțiunii, ori chiar a unor fapte
izolate, care însă prezintă importanță pentru cauză.
Prin reconstituire nu trebuie să se înțeleagă refacerea, reproducerea locului săvârșirii
faptei. Reamenajarea locului faptei este numai o activitate pregătitoare a reconstituirii.
De exemplu dacă se urmărește verificarea deprinderilor inculpatului, necesare executării
unei anumite activități, reproducerea se poate desfășura și în altă parte, nu numai în locul în care
a fost săvârșită infracțiunea.
Reconstituirea nu presupune reproducerea unor urmări socialmente periculoase, la
săvârșirea unor noi infracțiuni, ceea ce este cu desăvârșire interzis.
Reconstituirea nu trebuie confundată cu experimentul judiciar, aceasta din urmă fiind o
metodă științifică, folosită atât în cadrul reconstituirii, cât și în alte domenii.
Obiectul reconstituirii îl constituire reproducerea cu caracter experimental, fie în
întregime, fie în parte, a faptelor cercetate, a modului și a circumstanțelor în care acestea au fost
săvârșite.
Unii autori consideră că este vorba despre o interpretare extensivă a prevederilor art. 193
C.pr.pen., absolut necesară, întrucât reconstituirea vizează verificarea declarațiilor mai multor
subiecți procesuali (martori, suspecți sau inculpați) ca și posibilitatea de efectuare a anumitor acte
ori de producerea unor rezultate.
O eventuală interpretare restrictivă a textului analizat, în sensul limitării obiectului
reconstituirii numai la verificarea declarațiilor suspectului ar fi de natură să determine excluderea
din sfera procesuală a unor activități întâlnite destul de frecvent în practica organelor judiciare,
activități care, deși au un caracter auxiliar, pot juca un rol important în stabilirea adevărului.
Avansând această idee, este învederată funcția reconstituirii, și anume, de a servi la
verificarea, clarificarea și precizarea unor date privitoare la latura obiectivă și subiectivă a
infracțiunii, prin reproducerea artificială, totală sau parțială a faptelor sau împrejurărilor cauzelor.
Totodată, reconstituirea permite organelor de cercetare penală și instanței de judecată să
tragă concluzii nu numai cu privire la veridicitatea declarațiilor suspectului, respectiv
inculpatului, sau a martorului, ci și în legătură cu versiunile elaborate în cauza penală.
De asemenea, nu exclude posibilitatea obținerii unor probe noi, nedescoperite într-o fază
anterioară, de exemplu, cu ocazia cercetării locul faptei.
Față de rolul pe care îl are în conturarea elementelor constitutive ale infracțiunii, este
evidentă importanța reconstituirii în realizarea scopului procesului penal, îndeosebi în aflarea
adevărului, prin aceea că elementele de probă îndoielnice sau simple indicii pot după caz, să fie
reținute ca probe serioase sau înlăturate ca lipsite de valoare.
Concluziile reconstituirii ce se desprind din precizarea și verificarea elementelor de fapt,
trebuie coroborate și apreciate în raport de celelalte probe administrate în cauză.
Funcțiile reconstituirii sunt mult mai numeroase. Totodată permite organului de
cercetare penală sau instanței de judecată să tragă concluzii nu numai cu privire la veridicitatea
declarațiilor suspectului sau inculpatului, ori ale martorilor, ci și în legătură cu versiunile
elaborate în cauza respectivă. Astfel, în literatura de specialitate se susține că prin reconstituirea
faptului se verifică într-un mod mai eficient ca oricare altul, dacă faptul, episodul, acțiunea sau o
anumită circumstanță, s-a putut produce așa cum este prezentat de un martor sau inculpat ori
presupuse de judecător, se poate constata care dintre ipoteze este cea mai verosimilă sau chiar
adevărată.
Importanța reconstituirii rezultă din rolul pe care îl are acest procedeu probator în
conturarea elementelor constitutive ale infracțiunii, în aflarea adevărului, datorită faptului că
elementele de probă îndoielnice sau simple indicii pot, după caz, să fie reținute ca probe serioase
sau lipsite de valoare.

70. Care sunt asumpțiile primordiale privind profilarea criminalistică?

Profilajul are la bază ca asumpții

primordiale:
1. Scena și condițiile crimei reflectă personalitatea criminalului. Concept esențial,
tehnica profilajului plecând doar de la datele oferite de locul faptei.
2. Coordonatele esențiale -tipul infractorului- vor rămâne constante. Autorul va comite
repetat crime asemănătoare, ca rezultat al impulsiilor sau dependențelor care îl marchează. Natura
modului de ucidere, „regizarea” locului crimelor- ne indică obsesiile și suferințele criminalului.

71. Obiectivele acțiunii psihocriminalistului

Ca răspuns la nevoile concrete ale investigării cauzelor de infracțiuni multiple cu autor

necunoscut, profilajul psihologic are trei obiective ( scopuri ) principale:
1. Asigurarea unei evaluări psihologice și sociale a infractorului potențial. Profilul va
cuprinde deci elementele determinante în procesul de identificare: categoria de vârstă, religia,
profesia, starea civilă, educație, obiceiuri, preocupări. Se va restrânge astfel sfera de investigare,
influențând direct și ansamblul resurselor alocate, chiar durata soluționării. Se pot prezice viitoare
atacuri, atât sub aspectul tipului de act cât și al locului probabil.
2. Indicarea tipului de obiecte pe care infractorul le avea în posesie. La domiciliul
suspecților se vor putea orienta căutările pe game reduse de obiective: „obiecte trofeu”, amintiri,
reviste, literatură, care servesc la rememorarea, „retrăirea” episodului violent.
3. Orientarea strategiilor de urmărire și interogare. Pentru criminali în serie
dezorganizați se recomandă empatizarea, abordarea „de consiliere”, prezentarea indirectă a
probatoriului si audierea pe timpul nopții când acest tip de infractor se simte mai sigur. Pentru
criminalii organizați se recomandă o strategie directă, interogarea frontală, stilul categoric, precis.

72. Urmele reliefului papilar

Sunt create ca urmare a activității umane. Se produc prin contactul mâinii cu diferitele
obiecte din mediu - sprijinire, apucare, împingere, ș.a.
Ele apar în general ca urme de suprafață de stratificare pe obiecte cu suprafețe netede de
pe mâini, transpirație, noroi, ulei, sânge, vopsea, dar și de stratificare, mâini puse pe obiecte
acoperite de praf. Ele apar în general ca urme latente, deoarece transpirația și substanțele secretate
de piele sunt incolore.
Varietatea reliefului papilar este atât de mare încât practic nu există doi indivizi cu
același relief. Utilizarea reliefului papilar la identificarea persoanelor este o chestiune destul de
veche:
- 1866 - M. Malpighi - prime studii ale crustelor papilare și porilor sudoripari;
- 1877- W. Hershell - funcționar britanic în India vorbește despre posibilitatea
identificării după relieful papliar;
- 1880 - H. Faulds - în cursurile de medicină la Tokyo face mențiuni despre caracterul
unic și longeviv al reliefului papilar.
Relief papilar - formațiuni coniforme din stratul dermic uman, aliniate sub formă de
creste despărțite de șanțuri. Corespunzător, pe dermă există creste papilare. Crestele papilare
sunt străbătute de pori. Tehnica modernă permite extinderea examinărilor la poroscopie.
Urmele create de crestele și relieful papilar de pe pielea omului: pe fața interioară a
palmelor și pe tălpile picioarelor (mai rar) sunt studiate de DACTILOSCOPIE - care se ocupă
cu identificarea persoanelor după aceste detalii.
La locul faptei, găsim: urme de degete și mâini și fragmente de urme.
Pentru examinarea comparativă - se ridică impresiuni digitale. Dactilogramele sunt
fotografii ale impresiunilor digitale.

73. descrierea semnalmentelor dinamice

Semnalmentele funcționale (trăsăturile dinamice) se referă la caracteristicile exterioare

ale persoanelor care pot fi sesizate în timpul mișcării, respectiv în timpul mersului, vorbirii ori a
altor activități desfășurate de individ.
Din aceasta a doua categorie fac parte acele semnalmente ale unei persoane care se
evidențiază în momentul în care se execută unele mișcări sau se adopta anumite poziții de către
aceasta. Prin adăugarea acestor semnalmente funcționale la cele statice descrise în subcapitolul
de mai sus vom avea o imagine completă a persoanei în discuție.
Semnalmentele dinamice sunt: ținuta corpului, capului, mâinilor, mersul, mimica,
gesticulația, privirea, vocea, felul de a tuși, de a rade etc.
Ținuta corpului este determinata de starea de contractare a mușchilor, de mobilitatea
persoanei și de modul de executare al mișcărilor de către aceasta. Astfel, ținuta corpului poate fi
rigida, plina de mobilitate, sportiva, agresiva, cocheta, servila, aroganta etc. Trebuie însă de avut
în vedere aici ca, chiar și în situațiile în care o persoana încearcă sa-și modifice ținuta corpului,
anumite elemente, care s-au transformat deja în automatisme vor putea fi observate și în cazul
ținutei noi, a ținutei-rol.
Poziția capului va fi reținută doar în situația în care aceasta este una definitorie, constantă
pentru o anumită persoană79. Capul poate fi ținut drept, aplecat în față sau chiar și în spate, la
dreapta sau la stânga.
Mâinile pot prezenta diferite caracteristici, mai ales în ceea ce privește poziția lor. Astfel
ele pot fi ținute lipite de corp, la spate, pe solduri, în buzunare, la reverul hainei etc. Tot aici o sa
menționăm și un alt element, gesticulația, aceasta fiind în strânsă legătură cu mișcatul mâinilor80.
Gesticulația poate fi înceată, rapidă, rară și frecventă. Ea este în general legată de vorbire sau de
gândire și este reprezentată de mișcări voluntare sau involuntare, cu funcții de expresie,
simbolizare, intervenții cu anumite semnificații din partea unei persoane.
Mersul81 este caracteristic fiecărei persoane, fiind un stereotip dinamic82, deosebindu-se
după:
- lungimea pasului, care poate fi mare, mijlocie și mică;
- linia de direcție poate fi dreapta și ondulata;
- unghiul de mers poate fi negativ sau pozitiv;
- ținuta corpului în timpul mersului (mișcarea umerilor, agitația brațelor).
Mersul poate fi încet, iute, ușor, greu, și va putea fi caracterizat ca: bărbătesc, feminin,
sportiv, legănat, rigid, anemic, defectuos etc.
În cadrul particularităților se poate semnala șchiopătatul. Se notează gradul de
șchiopătare, cu ce picior se șchiopătează, dacă folosește baston și ce fel de baston.
Mimica sau expresia fizionomiei este un element relativ stabil în înfățișarea unei
persoane, fiind determinată de o serie de factori cum ar fi starea de contracție a mușchilor feței,
mișcarea buzelor83, expresia privirii etc.
În cadrul descrierii mimicii un rol major are privirea, ea antrenând atât mișcarea ochilor
cât și contracția unui număr însemnat de mușchi ai feței. Așa cum plastic a fost exprimat în
doctrină ea este apreciată ca o realitate imateriala, ca o serie de radiații ce pleacă din ochi84.
Privirea este influențată și de o serie de alți factori cum ar fi personalitatea, stările
psihosociologice ale individului, de vârstă, de existența anumitor boli, de umiditatea lacrimală a
ochilor, de culoarea irisului etc.
Vocea85, ca însușire a omului constă dintr-un ansamblu de sunete emise de organul
fonator. Vocea este caracteristică pentru fiecare persoană putând fi relativ ușor recunoscută de
rude, prieteni, colegi de muncă. Ea se caracterizează prin: claritate, timbru și intensitate. Astfel
vocea poate fi clară sau răgușită, amplă. Ca timbru poate fi: obișnuită, nazală, gâtuită, enucoidă.
În cazul în care există, se vor menționa și diferitele defecte de vorbire. Unul din acestea
este bâlbâială86, care consta într-o tulburare a ritmului și fluenței vorbirii. Alte defecte ale vorbirii
sunt tabilalia (ritm accelerat de vorbire), bradilalia (ritm scăzut de vorbire), dislalia (pronunțarea
defectuoasa a diferitelor sunete87) și rinolalia (nazalizarea fie insuficientă fie să ii zicem așa
suplimentarea cuvintelor)88.
Printre alte particularități menționate de literatura de specialitate se poate avea în vedere
și rapiditatea vorbirii care poate fi obișnuită, rară, rapidă sau schimbătoare, precum și folosirea
accentului unei alte limbi, vorbirea unui dialect, ticuri verbale, tusea devenită tic sau prezența
vocii masculine la femei și invers.

74. descrierea semnalmentelor particulare

Prin semne particulare în sens criminalistic se înțeleg acele defecte anatomice89 care
ajută la identificarea unei persoane. Aceste trăsături speciale sunt deosebit de importante în
crearea unui portret robot, asta deoarece sunt mai vizibile90, se memorează mai ușor, sunt redate
cu mai mare certitudine și precizie, câteva dintre ele ajungând pentru identificarea individului, pe
când caracteristicele generale sunt mai comune și deci mai puțin bătătoare la ochi, din care cauza
se rețin mai greu, se redau mai vag, nu sunt specifice, iar pentru identificare trebuie redate cât
mai multe elemente.
Pentru ca trăsăturile speciale sa aibă valoare certa, trebuie sa le notam denumirea, forma,
mărimea, culoarea și așezarea lor. Numai respectând aceste condiţii vor putea fi folosite la
identificare. Cele mai frecvente semne particulare sunt cicatricile, tatuajul și ridurile, dar mai
putem include în această categorie și culoarea pielii, petele, negii, alunițele, efectul anumitor
boli91, piercingurile sau operațiile estetice.
Cicatricile pot fi de natură traumatică, datorita unor plăgi care afectează stratul dermic
al pielii, a unor accidente mecanice (secționare parțială), fizice (arsuri, degerături), chimice
(contact cu acizi, baze) sau pot apărea chiar ca rezultat al unor intervenții chirurgicale.
Acestea vor fi descrise ținând seama de culoare, forma, mărime, amplasare. După
mărime pot fi mici, mijlocii sau mari; după formă: ovale, semiovale, liniare și semicirculare; iar
după culoare92 pot fi fie roșii, fie vinete, fie negre, fie decolorate, fie albicioase.
Tatuajul este cunoscut din antichitate, fiind menționat de o serie de texte grecești și
latine. Tatuajul se împarte în: tatuaj involuntar și voluntar. Tatuajul involuntar poate fi accidental,
reprezentat de incrustații de pulbere în epiderma (ca urmare a pătrunderii glonțului în corpul
omenesc) și medical. Tatuajul voluntar este rezultatul imprimării pe anumite părți ale corpului93
prin introducerea sub piele a anumitor substanțe a unor imagini. Acesta poate fi mistic, patriotic,
afectiv, profesional, erotic, homosexual etc.
Uneori anumite persoane intervin ulterior pentru a îndepărta aceste tatuaje, procedeu
care va lăsa în urma cicatrici mai mult sau mai puțin vizibile.
Tot în această categorie am putea include și piercing-urile, care pot apărea și ele în
variate locuri pe corpul uman și cele vizibile pot fi și ele extrem de utile pentru crearea unui
portret robot.
Mărimea semnelor particulare de mai sus trebuie redată în centimetri. Poziția lor trebuie
de asemenea precizată. Pe lângă acestea se mai fac referiri la culoare și subiect94.
Ridurile feței sunt trăsături speciale statice care se descriu din punct de vedere al așezării,
numărului, formei și intensității lor. Ele sunt împărțite în mai multe grupe. Astfel avem:
- Ridurile frunții, așezate de regulă transversal, sunt în număr diferit de la o persoană la
alta, având o linie șerpuită sau paralela intre ele;
- Ridurile ochilor încep de la vârful unghiului exterior al ochilor și se prelungesc până
spre tâmple, variind ca număr și intensitate de la persoană la persoană;
- Ridurile tragusului se afla la baza tragusului, de obicei în forma liniară sau verticală pe
față;
- Ridurile naso-labiene pornesc de la nas, fiind în continuarea șanțurilor care mărginesc
nările și merg spre colțurile gurii, pe care uneori o și depășesc;
- Ridurile gurii pornesc din colțurile gurii, prelungindu-se în formă de arc până în zona
obrajilor;
- Ridurile obrajilor pornesc de obicei de sub pomeți, ajungând până la limita maxilarului
inferior.
Tot la aceste trăsături menționăm și pilozitatea corporală și facială, care poate fi redusă
sau abundentă.
Culoarea pielii (tenul) prezinta diferențieri de la o rasă la altă, dar și în cadrul aceleiași
rase. Culori palide (galben, galben cenușiu) se întâlnesc la hepatici, colorația roșie a nasului sau
a obrazului este specifica alcoolicilor. Colorații diferite de restul pielii pot fi urmarea acţiunii
unor agenți externi de natură chimică sau termică.
Petele, negii, alunițele sau alte semne din naștere sunt elemente valoroase pentru
identificarea persoanelor descriindu-se după poziție, mărime, culoare, formă.
Tot în acest subcapitol considerăm că trebuie să tratăm și problema operațiilor estetice.
Acestea, fie că au fost făcute în scopul de a eluda justiția fie că nu95, pot intra și ele în categoria
semnelor distinctive. Acestea, în cazul în care intervin duc la modificarea înfățișării unei
persoane, modificări ce pot schimba fie fizionomia fie pot crea o imagine eronată despre vârstă
unei persoane. Aceste operații lasă uneori semne pe corpul sau pe fața persoanei.

75. factorii obiectivi și subiectivi care influențează calitatea portretului vorbit

4.1. Prezentare generală

Complexul proces de realizare a portretului vorbit are ca moment inițial evenimentul
judiciar (compus dintr-o multitudine de informații), iar ca moment final imaginea transpusă pe
ecranul calculatorului sau pe suport de hârtie de către specialistul criminalist ce realizează
portretul vorbit. În mijlocul acestui eveniment judiciar se află protagonistul acestuia, persoana a
cărui căutare începe din acel moment, pe baza descrierii unuia sau unora dintre martori.
Dar, între cele două momente, inițial și final, calea este de cele mai multe ori anevoioasă,
între ele existând un raport fluctuant, pentru că aici se interpun o serie de condiţii și aspecte ce
filtrează și distorsionează informația de bază. Pentru realizarea scopului identificării
criminalistice, datele despre persoana căutată vor trebui, în final, să fie corect evocate, trecând
peste impedimentele ce se interpun.
Fidelitatea și exactitatea realizării portretului vorbit vor depinde întotdeauna, în mai
mare sau mai mică măsură, de trei categorii de factori, aflați într-o relativă interdependență, și
anume:
- condițiile de ansamblu în care martorul realizează percepția (factori obiectivi);
- particularitățile psihologice ale martorului și ale specialistului care conduce întregul
proces de valorificare a datelor păstrate în memoria martorului și realizează efectiv transpunerea
acestora pe hârtie prin intermediul calculatorului sau oricărei alte metode.
4.2. Factorii obiectivi
Fără a putea fi separați de cealaltă categorie a factorilor subiectivi, condițiile de
ansamblu în care martorul realizează percepția, pot determina în mod esențial procesele psihice
de recepție senzoriala, prelucrare și stocare a datelor privitoare la persoana a cărui portret vorbit
urmează a fi realizat. Din rândul factorilor obiectivi fac parte100:
- Natura locului în care s-a realizat percepția și vizibilitatea în acel moment. La lumina
diurnă se percep corect formele și nuanțele cromatice. La lumina artificială, percepția cromatică
este afectată, îndeosebi la cea de neon în condiţii de intensitate scăzută a luminii, în zori sau în
amurg, se perturba perceperea culorilor și, în plus, cea a spațiului și a mișcării;
- Condițiile atmosferice, cum ar fi ceața, ploaia, influențează în primul rând vizibilitatea,
putând duce la perturbarea percepției cromatice și, uneori, a formelor;
- Depărtarea de locul evenimentului și unghiul sub care s-a perceput imaginea, la acestea
adaugandu-se fenomenul de iluzie101;
- Durata percepției;
- Poziția persoanei observate și îmbrăcămintea acesteia.
4.3. Factorii subiectivi
În literatura de specialitate se remarcă tendința de tratare a acestui aspect dintr-un singur
punct de vedere, și anume cel al martorului la infracțiunea săvârșită. Nu se face o referire clară la
personalitatea specialistului criminalist ce realizează portretul vorbit, deși acestuia i se cer marea
majoritatea calităților necesare anchetatorului penal. Considerăm că este necesară și tratarea
acestui aspect, astfel că după prezentarea particularităților psihologice ale martorului le vom trata
și pe cele ale specialistului criminalist.

76. Percheziția – clasificări:

Din perspectiva tacticii criminalistice, clasificările nu se mulează pe dispozițiile legii procesual penale
decât în parte, existând mai multe clasificări ale perchezițiilor.
După natura locului supus percheziției se împart în:
- Percheziția încăperilor sau a locurilor închise (inclusiv percheziția domiciliară și a vehiculelor)
- Percheziția locurilor deschise
- Percheziția corporală

După numărul de persoane la care urmează să se efectueze percheziția se împart în:

- Perchiziția individuală
- Percheziția de grup

După numărul perchezițiilor efectuate asupra aceluiași loc sau persoane se disting:
- Percheziții primare
- Percheziții repetate

77. Prezentarea pentru recunoaștere

Recunoașterea persoanelor
Alcătuirea grupului în care va fi introdusă persoana ce urmează a fi recunoscută se face
în prezența martorilor asistenți.
Tuturor li se aduce la cunoștință obiectul activității și li se pune în vedere că nu au voie
să-și vorbească sau să-și facă semne. După introducere, persoanei de identificat i se cere să ocupe
un loc în cadrul grupului, așa cum îi convine acesteia. Este introdusă apoi persoana stabilită
pentru efectuarea recunoașterii, punându-i-se în vedere că este obligată să spună adevărul.
Organul judiciar cere martorului să examineze persoanele din grup și să menționeze dacă
recunoaște vreuna dintre ele.
După recunoaștere vor fi menționate în procesul verbal datele de identificare ale
persoanei recunoscute, aceasta urmând să fie ascultată separat în legătură cu recunoașterea sa.
B. La recunoașterea persoanelor după fotografie se va proceda la așezarea fotografiei
celui vizat pentru identificare într-un grup de 4-5 fotografii, reprezentând indivizi cu caracteristici
de identificare asemănătoare, pe spatele fiecărei fotografii fiind menționate datele de identificare
ale persoanelor din imagine. Întreaga operație se va desfășura numai în prezența martorilor
asistenți.
În final, martorul va fi introdus în încăpere, cerându-i-se să procedeze la recunoașterea
persoanei după fotografie, acestea purtând numere, ca și la recunoașterea din grup.
C. Recunoașterea persoanei după voce sau vorbire necesită separarea martorului de
persoanele din grupul alcătuit în acest scop, creându-se condiții de audibilitate cât mai apropiate
de cele în care martorul a perceput vocea și vorbirea persoanei de identificat.
D. Recunoașterea persoanelor după mers se realizează în condițiile indicate de
martori. Astfel, va fi avută în vedere distanța de la care martorul a perceput mișcarea, lungimea
aproximativă a drumului parcurs de persoana observată, precum și direcția în care se deplasa.
E. Recunoașterea obiectelor, indiferent de proveniența acestora, se face după ce vor fi
introduse printre alte obiecte cu caracteristici asemănătoare de formă, mărime, culoare, grad de
uzură etc.
Persoanei care efectuează recunoașterea i se permite să examineze detaliile obiectelor,
prin acestea având posibilitatea să dea mai multe explicații privitoare la elementele caracteristice
care s-au ivit în identificare și pe care le-a amintit în timpul ascultării prealabile. Recunoașterea
obiectelor este cu atât mai sigură, cu cât are la bază caracteristici sau detalii de identificarea, nu
elemente cu caracter general.