Sunteți pe pagina 1din 11

Organizaţia Naţiunilor Unite -O.N.

Organizaţia Naţiunilor Unite este cea mai importantă organizaţie internaţională din lume. Fondată
în 1945, după Al Doilea Război Mondial, are 193 de state membre.
ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea
internaţională şi respectarea dreptului internaţional.Sediul central al organizaţiei este situat în New
York.
Cel de-al Doilea Război Mondial nu a avut ca rezultat un tratat de pace general, cauza a fost nivelul
scăzut de solidaritate între aliaţi. Carta ONU a fost un substitut al unui tratat general de pace.
Obiectivul – menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale.
În afara scopului fundamental, de a institui un nou sistem de securitate colectivă, Carta ONU
menţionează în preambulul său trei finalităţi : respectul drepturilor funadamentale ale persoanei
umane, respectul dreptului internaţional şi al dreptăţii de promovare a progresului social general într-
un climat de libertate.

Societatea Naţiunilor,sau Liga Natiunilor a fost precursoarea ONU

Ideea constituirii unei organizaţii internaţionale, care să faciliteze colaborarea dintre state în scopul
menţinerii păcii, poate fi identificată în seria de conferinţe diplomatice internaţionale, ţinute în ultima
parte a secolului XIX-lea şi prima parte a secolului XX. Impulsul pentru crearea unei organizaţii cu
vocaţie universală a fost dat însă de dorinţa statelor de a coopera pentru a preveni repetarea primului
război mondial.
În 1915 ia fiinţă în SUA, la Philadelphia, Liga pentru impunerea păcii, organizaţie privată ale cărei
principale idei, acceptate de preşedintele Woodrow Wilson, se regăsesc în vestitele sale „14 puncte”,
privind organizarea păcii la sfârşitul războiului . Programul vizionar al preşedintelui american a grăbit
sfârşitul primului război mondial, a salvat Europa dintr-o tragedie de vaste proporţii şi a dat
popoarelor şansa libertăţii, independenţei şi autodeterminării, într-un act de justiţie istorică. Idealul de
secole al românilor, Unirea într-o singură ţară, România Mare, a devenit astfel realitate, într-un act
grandios al istoriei.
Dintre cele 14 puncte, 8 trebuiau să fie considerate obligatorii spre a fi înfăptuite, iar celelalte erau
considerate specifice, Woodrow Wilson nuanțând că s-ar „cuveni” realizate.

1. Primul din cele paisprezecece puncte, proclamate la 8 ianuarie 1918, prevedea că în viitor "nu vor
mai exista acorduri internaționale private de niciun fel, ci doar convenții de pace publice,
încheiate deschis". Astfel, scopul clar al acestui punct este de a interzice tratatele secrete sau
anumite secțiuni secrete ale unor tratate, iar, în viitor, fiecare tratat trebuind să facă parte din
legile internaționale, pentru că, altfel, orice tratat secret tinde să submineze soliditatea întregii
structuri a convențiilor internaționale, care este propusă să fie construită’’.
2. Punctul al 2-lea, referitor la navigația maritimă liberă, trebuie înțeles împreună cu punctul al
paisprezecelea (care propune constituirea unei Ligi a Națiunilor), navigația pe mări urmând să fie
practicată astfel: liber în timpul unei păci generale, sub controlul Ligii Națiunilor pentru
impunerea convențiilor internaționale în timpul unui război general deschis, sau în timpul unui
război limitat, care să nu implice nerespectarea convențiilor internaționale, Liga Națiunilor
urmând să rămână neutră. Acest punct lovea în interesele comerciale ale Imperiului Britanic.
Premierul britanic Lloyd George a refuzat să accepte acest punct, iar restul Aliaților l-au acceptat
cu dificultate.
3. Punctul al 3-lea se referea la îndepărtarea, pe cât posibil, a tuturor barierelor economice și
restabilirea unor condiții egale pentru comerțul internațional între națiunile care erau de acord cu
principiile păcii și se asociau pentru menținerea ei.
4. Dezarmarea era propusă la nivel mondial, ca o cerință obligatorie pentru menținerea păcii, iar
"toate armamentele naționale vor fi reduse până la ultimul punct compatibil cu securitatea țării’’
5. Punctul 5, referitor la chestiunile coloniale, a introdus temeri între Aliați, pentru că atât Franța,
cât și Anglia erau deținătoare ale unor importante imperii coloniale, iar problemele coloniilor
erau, asfel, redeschise, oferindu-se șansa națiunilor supuse să se ridice împotriva dominației
străine. Desigur, nu a fost intenția președintelui american să dea naștere la noi focare de conflict,
ci el a dorit ca acest punct sa se aplice numai coloniilor create de război, cum era cazul coloniilor
germane.
6. Prin punctul 6 se urmărea ca Rusia, considerată încă o mare putere, să fie atrasă în rândul
națiunilor doritoare de pace, să fie supusă și ea programului de pace propus de Woodrow Wilson
și să colaboreze cu națiunile libere pentru menținerea păcii și a stabilității politice internaționale.
7. "Belgia trebuia evacuată și restaurată fără nicio tentativă de limitare a suveranității de care ea se
bucura împreună cu alte națiuni libere", era ideea forte cuprinsă la punctul 7, pentru că
americanii erau susținătorii puternici ai cauzei belgiene.
8. Surprinzător a fost faptul că reintrarea Alsaciei și Lorenei în posesia Franței a fost inclusă în
categoria punctelor neobligatorii, deși hotărârea de redobândire a acestor teritorii stătuse la baza
politicii franceze timp de cincizeci de ani și provocase sacrificii fără precedent în război.
9. Reajustarea frontierelor Italiei în baza principiului autodeterminarii naționalităților.
10. În mod similar, punctul 9 prevedea reajustarea frontierelor Austro-Ungariei în baza principiului
autodeterminarii naționalităților, lucru care a permis apariția
statelor Cehoslovacia, Austria, Ungaria, extinderea României și apariția Regatului Sârbilor,
Croaților și Slovenilor – viitoarea Iugoslavie.
11. România, Serbia și Muntenegrul trebuiau evacuate, iar teritoriile ocupate retrocedate. Serbiei îi
trebuia acordat acces liber la mare. Relațiile dintre statele balcanice trebuiau determinate prin
înțelegeri bilaterale, acestor state urmând să li se ofere garanții internaționale pentru
independența politică și integritatea lor teritorială.
12. Imperiul Otoman își va afla sfârșitul în acest război, punctul 12, în baza principiului de
autodeterminare care solicita ca ,,celelalte naționalități, care se aflau în acest moment sub
dominația turcă, vor trebui să le fie asigurate o securitate neîndoielnică vieții lor și de
posibilitatea neîngrădită de a se dezvolta autonom’’. Acest punct stabilea și regimul de circulație
liberă a strâmtorilor Bosfor și Dardanele, în condițiile garanțiilor internaționale. Acest punct
reitera promisiunea făcută kurzilor pentru formarea unui stat național, promisiune nerespectată de
niciuna dintre marile puteri.
13. Problema statului polonez era destul de complexă, pentru că era destul de greu să i se acorde
acces liber și direct la mare. Până la urmă, Poloniei i-a fost acordată regiunea Sileziei
Superioare și ieșire la Marea Baltică prin zona orașului Poznan și s-a creat Coridorul polonez,
care delimita Prusia Orientală de restul Germaniei.
14. Poate cel mai important punct din cele 14 a fost ultimul. Acesta susținea crearea unei instituții
internaționale de menținere a păcii, o organizație care să fie "atât a celor mari, cât și a celor
mici”, ce vor face parte din această Ligă a Națiunilor. Aceasta Ligă a Națiunilor era bazată pe
principiul securității colective a tuturor statelor, care doreau respectarea convențiilor
internaționale.
Până la urmă, doar 4 puncte au fost adoptate complet în reconstrucția postbelică a Europei
La o săptămână după deschiderea Conferinţei de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s-a constituit o
comisie, a cărei conducere a revenit preşedintelui SUA, W. Wilson, cu sarcina elaborării actului
constituiv al Ligii, ca parte integrantă a Tratatului de pace. Proiectul final al acestui document,
denumit Pactul Societăţii Naţiunilor, a fost aprobat în unanimitate şi a intrat în vigoare la 10 ianuarie
1920.
Cele mai importante ţeluri ale Societăţii Naţiunilor sunt legate de promovarea păcii şi prevenirea
războiului.
Expresia „Naţiunile Unite” aparţine preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin D.
Roosevelt, şi a fost folosită pentru prima dată în „Declaraţia Naţiunilor Unite” din ianuarie 1942, prin
care reprezentanţii a 26 de naţiuni angajau guvernele lor să continue lupta împotriva Puterilor Axei.
Ideea creării Organizaţiei Naţiunilor Unite este lansată de miniştrii de externe ai SUA (Cordell
Hull), URSS (V. M. Molotov) şi Marii Britanii (Anthony Eden) şi ambasadorului Chinei în Uniunea
Sovietică (Fao Ping-Sheung).
Conferinţa de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferinţa Naţiunilor Unite
privind Organizaţia Internaţională”, şi-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu participarea
reprezentanţilor a 50 de state. Lucrările Conferinţei, care au durat două luni, au fost consacrate
elaborării Cartei ONU.In anul 1946 Liga Națiunilor este desființată oficial.
În termeni generali, Organizaţia Naţiunilor Unite poate fi definită ca o organizaţie cu vocaţie
universală, atât în ceea ce priveşte entităţile sale – state suverane – cât şi domeniile în care se implică,
scopul său principal fiind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
ONU nu este o organizaţie supranaţională, nu are competenţele unui guvern mondial, ci reprezintă
o organizaţie de state suverane, funcţionând ca „un centru în care să se armonizeze eforturile
naţiunilor prin atingerea unor scopuri şi obiective comune” .

Scopul si sarcinile ONU

Scopurile pentru care a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite şi pentru realizarea cărora
acţionează statele membre şi organizaţia ca atare sunt înscrise în primul articol al Cartei.
Primul şi cel mai important dintre acestea este menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Aliniatul întâi al aceluiaşi articol indică şi căile utilizării acestui obiectiv:
a.) prin măsuri colective pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi prin
reprimarea actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii;
b.) prin aplanarea şi soluţionarea diferendelor sau a situaţiilor cu caracter internaţional care pot duce
la o încălcare a păcii, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului
internaţional.
În al doilea rând, după menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, Carta subliniază, ca scop
al organizaţiei, realizarea cooperării internaţionale în domeniul economic şi social. Pentru atingerea
acestui obiectiv, ca şi în cazul menţinerii păcii şi securităţii globale, Carta conţine prevederi precise
privind atribuţiile organelor sau organizaţiilor din sistemul său, în sarcina cărora cade realizarea
acestui obiectiv.
Un al treilea obiectiv al ONU, consfiinţit în articolul 1 al Cartei, este realizarea cooperării
internaţionale pentru promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Potrivit Cartei, principalele
responsabilităţi pentru promovarea drepturilor omului sunt încredinţate Adunării
Generale şi Consiliului Economic şi Social.
Un alt obiectiv al ONU constă în dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni. Carta stabileşte un set
de principii în baza cărora vor acţiona, pentru înfăptuirea scopurilor consacrate, atât Organizaţia, cât
şi statele membre.

Declaratia Universala a Drepturilor Omului

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată şi adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.


la 10 decembrie 1948, este primul document cu vocaţie universală în acest domeniu şi stabileşte o
concepţie unitară a comunităţii internaţionale despre drepturile şi libertăţile omului, deschizând calea
spre un sistem de protecţie internaţională a drepturilor omului.
După 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat în acest domeniu peste 60 de convenţii şi
declaraţii prin care s-a avut în vedere şi instituirea unor mecanisme specifice de protecţie a acestor
drepturi.După cum enunţă prima propoziţie a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului,
respectarea drepturilor omului şi a demnităţii umane reprezintă „fundamentul libertăii, justiţiei şi
păcii în lume” şi a fost proclamată ca un „ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi
naţiunile” în ceea ce priveşte respectul faţă de drepturile omului.Ea face referire la numeroase
drepturi - civile, politice, ecomomice, culturale şi sociale – la care oamenii de pretutindeni sunt
îndreptăţiţi.

Structura ONU – Adunarea Generală a Naţiunilor Unite

Carta Naţiunilor Unite indică următoarele şase organe principale ale ONU: Adunarea
Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea
Internaţională de Justiţie şi Secretariatul General.
Cele şase organe enumerate, deşi calificate toate ca principale, se află totuşi, din punct de vedere al
independenţei şi puterii pe care o exercită, în situaţii diferite.Adunarea Generală, în care sunt
reprezentate toate statele membre, ca entităţi egale, este organul care dispune de cele mai largi
competenţe.Aceasta ocupă o poziţie centrală în cadrul Organizaţiei, nu numai datorită funcţiilor şi
puterilor sale politice, dar şi pentru competenţele sale administrativ-financiare şi rolul în stabilirea
structurării altor organe.
Două dintre organele principale ale ONU – Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) şi Consiliul de
Tutelă – sunt plasate sub autoritatea Adunării Generale.Pe de altă parte, competenţele Consiliului de
Securitate în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale sunt ferite de orice interferenţă din partea
altor organe ONU, inclusiv Adunarea Generală.
În sistemul Naţiunilor Unite, Adunarea Generală este organ principal, ocupând o poziţie centrală.
Prin poziţie şi alcătuire, Adunarea Generală are o vocaţie universală; în genere, aceasta poate discuta
orice probleme sau chestiuni la care se referă Carta sau care privesc puterile şi funcţiile oricărui organ
al Naţiunilor Unite şi poate face recomandări membrilor O.N.U. sau Consiliului de Securitate în orice
chestiuni similare.
Principial, conform Cartei şi altor acte constitutive, acţiunile Adunării Generale în domeniul
reglementării paşnice, la fel ca şi cele ale Consiliului de Securitate, înscriindu-se în cadrul diplomaţiei
multilaterale, nu au forţă juridică obligatorie, ci numai valoare moral-politică. În acest sens, funcţiile
şi puterile Adunării Generale au numai un caracter deliberativ şi de recomandare.
Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite

Autorii Cartei ONU au rezervat Consiliului de Securitate un loc aparte în sistemul instituţional al
organizaţiei, ca organ cu compunere restrânsă, investit cu răspunderea principală în menţinerea păcii
şi securităţii internaţionale (art. 24).
Pentru realizarea acestei răspunderi, Carta conferă Consiliului de Securitate puteri speciale de decizie
şi de acţiune în prevenirea şi rezolvarea conflictelor internaţionale, iar statele membre ONU „acceptă
să execute hotărârile Consiliului de Securitate”, luate în conformitate cu dispoziţiile Cartei (art.25).
Poziţia şi rolul deosebit rezervate acestui organ în structura organizaţiei mondiale sunt relevate de
compunerea acestuia, funcţionarea, sistemul decizional şi competenţele ce le exercită.
Destinat să facă faţă, prin „acţiuni rapide şi eficace”, unor situaţii conflictuale, alcătuirea acestui
organ, în viziunea fondatorilor ONU trebuia să răspundă unei duble cerinţe: pe de o parte, să se
limiteze la un număr restrâns de membri, iar pe de altă parte, să aibă în compunerea sa, obligatoriu şi
permanent, marile puteri aliate în cel de-al doilea război mondial, cooperarea acestora fiind
considerată o principală garanţie a menţinerii păcii şi securităţii în perioada postbelică.
Ca atare, conform Cartei, Consiliul de Securitate cuprinde două categorii de membrii: permanenţi şi
nepermanenţi.
Iniţial, Consiliul cuprindea unsprezece membri: cinci membri permanenţi, numiţi
prin Cartă – Republica China, Franţa, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit
al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americii – şi şase membri nepermanenţi.
Ca urmare a unui amendament adus Cartei în 1963 (intrat în vigoare la sfârşitul anului 1965),
numărul membrilor nepermanenţi a fost sporit la zece , Consiliul fiind compus, după 1965,
din cincisprezece membri.
Competenţele Consiliului de Securitate a Naţiunilor Unite sunt exprimate în temeiul art. 24 al Cartei,
care conferă acestuia răspunderea principală în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,
competenţele în cauză urmărind prevenirea izbucnirii unor conflicte, intervenţia, dacă este cazul,
pentru a le pune capăt şi, în general, dezamorsarea crizelor internaţionale.
În acest cadru, atribuţiile Consiliului sunt grupate, de Carta ONU, în trei capitole distincte:

 Capitolul VI – atribuţii în soluţionarea în soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale;


 Capitolul VII – atribuţii în cazul unor „ameninţări împotriva păcii”, „încălcări ale păcii” şi „acte de
opresiune”, care impun măsuri de constrângere, fără folosirea forţei urmate, dacă este cazul, de
folosirea acesteia;
 Capitolul VIII – atribuţii în raporturile dintre ONU şi organizaţii ori acorduri regionale, având ca
obiect menţinerea păcii şi securităţii într-o anumită zonă geografică.

În domeniul soluţionării paşnice a diferendelor, Consiliul poate:

 să invite părţile la un diferend să îl soluţioneze printr-unul din mijloacele menţionate la art. 33


(„tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, prin recurgere la organisme sau
acorduri regionale, ori prin alte mijloace paşnice, la alegerea părţilor”);
 să dispună o anchetă asupra unui diferend sau a unei situaţii, care ar putea duce la fricţiuni
internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend; concluziile anchetei, întreprinsă de un organ
subsidiar al Consiliului, de o comisie formată din reprezentanţi ai statelor ori personalităţi
independente, constituie o primă etapă în stabilirea poziţiei Consiliului asupra diferendului a cărui
natură urmează să o determine;
 să recomande părţilor la diferend, procedura sau metoda de soluţionare, tinând seama de natura
diferendului, ori, la cererea acestora, să le recomande soluţii concrete;

În cazurile în care Consiliul constată existenţa unor situaţii calificate drept ameninţare împotriva
păcii, încălcare a păcii sau act de agresiune, Consiliul de Securitate al ONU, în temeiul Cartei, este
autorizat să adopte rezoluţii cu valoare obligatorie, prin care dispune măsuri, mergând uneori până la
utilizarea forţei armate.

Celelalte structuri ale ONU şi organizaţiile special sunt:

Secretariatul Naţiunilor Unite este condus de către Secretarul General, asistat de o echipă
internațională de funcționari civili din întreaga lume. Acesta asigură studii, informații, și facilități
necesare entităților Națiunilor Unite pentru ședințele lor. Secretarul general de asemenea, acționează în
calitate de purtător de cuvânt de facto și de lider al Organizației Națiunilor Unite.
Secretarul general este ales de Adunarea Generala la propunerea Consiliului de Securitate
Reședința oficială a Secretarului General este pe Sutton Place South 53d din Manhattan, New York City.
Reședința a fost construită pentru Anne Morgan în 1921 și a fost donata pentru Organizația Națiunilor
Unite în 1972
Secretar general este Antonio Guterres din Portugalia, care și-a început mandatul la 1 ianuarie 2017.

Consiliului Economic şi Social (ECOSOC) asistă Adunarea Generală în promovarea cooperării și


dezvoltării economice și sociale globale. ECOSOC are 54 de membri, care sunt aleși de Adunarea
Generală timp de trei ani. Președintele este ales pentru un an din puterile mici sau medii reprezentate de
ECOSOC. Consiliul are o ședință anuală în iulie, ținută în New York sau Geneva. Văzut separat față de
entitățile pe care le coordonează, funcțiile ECOSOC includ strângerea de informații, sfătuirea statelor
membre și propunerea de recomandări.Avându-și mandatul extins de coordonare a mai multor agenții,
ECOSOC a fost uneori criticat ca fiind nenecesar sau instabil

Consiliul de Tutelă şi-a suspendat momentan activitatea.

Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) se află în Haga, Olanda. Aceasta este principalul organ judiciar
al ONU. Stabilită în 1945 de Carta ONU, Curtea a fost pusă în funcțiune în 1946, ca succesorul
Permanentei Curți Internaționale de Justiție. CIJ este compusă din 15 judecători care dețin funcția pentru
9 ani și sunt numiți de Adunarea Generală; fiecare judecător în funcție trebuie să fie de naționalitate
diferită

Agenții specializate

Carta Organizației Națiunilor Unite stipulează că fiecare organ primar a ONU poate stabili variate agenții
specializate pentru a-și îndeplini datoriile. Unele dintre cele mai bine cunoscute agenții sunt :

Agenția Internațională pentru Energie Atomică,

Organizația pentru Alimentație și Agricultură,


UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură),

Banca Mondială, și Organizația Mondială a Sănătății (OMS).

ONU efectuează majoritatea acțiunilor umanitare prin aceste agenții. Exemplele includ programe de
vaccinare mondiale (prin OMS), ocolirea foametei și malnutriției (prin PAM), și protecția oamenilor
vulnerabili sau strămutați (prin Marele Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați - MCNUR

Din organizaţiile speciale ale ONU fac parte:

 Centrul Naţiunilor Unite pentru Aşezări Umane;


 Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF);
 Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare;
 Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD);
 Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (PNUE);
 Programul Internaţional al Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Consumului de Droguri;
 Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi;
 Operaţiunile ONU de Menţinere a Păcii;
 Fondul ONU pentru Activităţi în Domeniul Populaţiei;
 Agenţia pentru Refugiaţii Palestieni;
 ONU lucrează cu următoarele organizaţii autonome: UNESCO, BIRD, FMI şi altele.

ONU utilizează 6 limbi oficiale: araba, chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola.Aproape toate
reuniunile oficiale sunt traduse simultan în aceste limbi. Aproape toate documentele pe suport hârtie sau
„online” sunt traduse în aceste șase limbi. În funcție de anumite circumstanțe, unele conferințe și
documente de lucru sunt traduse numai în engleză, franceză sau spaniolă.
ONU este finanțat prin contribuții evaluate și voluntare de la statele membre. Adunarea Generală
acceptă bugetul regulat și determină evaluarea fiecărui membru. Aceasta este bazată în mod principal pe
capacitatea de plătire a statului, măsurată prin venitul național brut , cu ajustări pentru datoriile externe și
pentru veniturile pe cap de locuitor scăzute.
Deși dorința României de a face parte din ONU a fost exprimată oficial încă din 1946, aderarea acesteia
a fost blocată până în 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea generală a decis, prin rezoluția nr. 995 ,
primirea României în ONU, alături de alte 15 state.România a fost membra în Consiliul de Securitate în
anii 1962, 1976-1977 si 1990-1991, iar în ECOSOC în perioadele 1965-1967, 1973-1976, 1978-1987 si
1990-1997.La 23 Octombrie 2003 prin votul exprimat la cea de-a 58-a sesiune a Adunarii generale,
România a fost aleasa pentru un loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU,pentru
mandatul din 2004-2005
De la crearea ONU, peste 80 de colonii au obținut independența. Adunarea Generală a adoptat
Declarația pentru Acordarea Independenței Țărilor Coloniale și Oamenilor în 1960 fără voturi împotrivă
dar mai multe abțineri din partea puterilor coloniale majore
Comunicarea in sistemul politico-diplomatic al ONU pentru
rezolvare crizelor internationale

Recunoaşterea principiului interzicerii forţei sau ameninţării cu forţa ca principiu imperativ al dreptului
internaţional are drept consecinţă logică reglementarea oricărui diferend pe cale paşnică. Astfel, Pactul
Briand-Kellog (1928), interzicând războiul ca mijloc al politicii naţionale, a instituit totodată, pentru
prima dată în relaţiile internaţionale, obligaţiile părţilor de a rezolva orice diferende dintre ele numai prin
mijloace paşnice.Carta O.N.U. a consacrat acest principiu în art. 2 (3) care prevede că „toţi membrii
organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi
securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie în primejdie”. Un alt capitol special al Cartei
(cap.VI) se ocupă de reglementarea paşnică a diferendelor, instituind în art. 33 atât obligaţia, cât şi
mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor. În acest sens, se prevede obligaţia părţilor la orice
diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale de a
căuta, înainte de toate, să-l rezolve prin tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară,
recurgerea la organizaţii sau acorduri regionale ori prin alte mijloace paşnice, la alegerea lor. Rezolvarea
paşnică a diferendelor şi-a găsit o dezvoltare şi precizare în Declaraţiile din 1970 şi 1982 ale Adunării
Generale a O.N.U., precum şi în Actul Final la Helsinki (1975).
Conţinutul principiului se exprimă în obligaţia generală a statelor de soluţionare paşnică a diferendelor
internaţionale şi dreptul de liberă alegere a mijloacelor de rezolvare. S-a considerat că orice diferend
internaţional, indiferent de natura, conţinutul şi gravitatea lui, trebuie să fie soluţionat pe cale paşnică. În
această privinţă, Carta O.N.U., în art. 11(3), 34 şi 35 se referă la situaţii „care ar putea pune în primejdie
pacea şi securitatea internaţională”, considerate ca stări care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau
care ar putea da naştere unui diferend, ceea ce înseamnă că şi astfel de situaţii sau stări conflictuale
trebuie rezolvate pe cale paşnică.Subliniem totodată că distincţia între diferendele politice – considerate
ca susceptibile a fi soluţionate numai prin mijloace diplomatice (tratative, bune oficii, meditaţiune,
anchetă, conciliere sau recurgerea la organizaţii internaţionale) şi diferende cu caracter juridic, care în
principiu ar putea fi soluţionate prin mijloace jurisdicţionale (arbitraj, Curtea Internaţională de Justiţie)
apare ca fiind lipsită de temei, deoarece orice diferend implică atât aspecte politice, cât şi de drept.
Întradevăr, nu s-ar putea susţine că diferendele politice, spre deosebire de cele „judiciare” nu trebuie şi
ele soluţionate în conformitate cu regulile dreptului internaţional.
Libertatea de alegere a mijlocului de soluţionare are o sferă deosebit de flexibilă, incluzând nu numai
dreptul statelor de a folosi oricare dintre mijloacele de soluţionare, ci şi dreptul de a reveni, de plidă –
după parcurgerea fazei de conciliere, a celei de arbitraj sau chiar a justiţiei internaţionale ori recurgerea la
organizaţii internaţionale – la negocieri, bune oficii sau mediere. Condiţia este ca părţile să dea dovadă de
responsabilitate în alegerea mijlocului de soluţionare, în sensul eficienţei, şi nu al tergiversării ori
agravării diferendului.Aducând unele dezvoltări referitoare la rezolvarea paşnică a diferendelor,
Declaraţia din 1982 prevede îndatorirea statelor de a evita dife-rendele între ele, de a trăi în pace şi de a
depune eforturi în scopul adoptării unor măsuri efective de întărire a păcii şi securităţii internaţionale. Pe
parcursul procesului de soluţionare paşnică a diferendelor, părţile trebuie să se conformeze obligaţiilor ce
decurg din Carta O.N.U., din dreptul internaţional, în general, precum şi din principiile justiţiei
internaţionale. Astfel, părţile trebuie să se comporte ca entităţi egale în drepturi, dispuse să soluţioneze
conflictul, care au obligaţia de a căuta, cu bună-credinţă şi spirit de cooperare, o reglementare rapidă şi
echitabilă diferendului cu care sunt confruntate. Obligaţia de nerecurgere la forţă trebuie respectată, astfel
că „nici existenţa unui diferend şi nici eşuarea unei proceduri de reglementare paşnică a unui diferend nu
autorizează vreunul din statele părţi să recurgă la forţă sau la ameninţarea cu forţa”.
Pornind de la interzicerea folosirii forţei şi ameninţării cu forţa, încă în primul articol Carta prevede ca
prim obiectiv al naţiunilor Unite „aplanarea şi soluţionarea prin mijloace paşnice şi în conformitate cu
dreptul internaţional a disputelor şi situaţiilor internaţionale care pot duce la încălcarea păcii” (art. 1, pct.
1). Carta prevede trei căi principale de reglementare paşnică a diferendelor dintre state: pe cale
diplomatică, jurisdicţională şi în cadrul O.N.U. sau al altor organisme internaţionale.
În ceea ce priveşte reglementarea diferendelor internaţionale pe cale diplomatică, Carta indică
negocierile, ancheta, medierea şi concilierea.De asemenea, Carta menţionează la capitolul privind
Secretarul general bunele oficii.Negocierile sunt cel mai important şi cel mai eficient mijloc paşnic de
rezolvare a diferendelor internaţionale. Potrivit practicii internaţionale, părţile tind să recurgă în primul
rând la negocieri.Multe tratate prevăd negocierile ca singurul mijloc legat de interpretarea sau aplicarea
tratatelor respective sau ca mijloc la care trebuie să se recurgă în primul rând. Prin negociere nu trebuie
atinsă pacea şi securitatea internaţională.
Declaraţia de la Manila pune accent pe esenţa negocierilor, în sensul că acestea nu au doar rolul de
preîntâmpinare a conflictelor sau de a le opri atunci când acestea au izbucnit, ci trebuie desfăşurate cu
bună-credinţă, cu voinţa reală de a se ajunge la un rezultat8. Negocierile sunt des-fășurate atât de către
miniştrii afacerilor externe, funcţionarii ministerelor de resort, cât şi de către negociatori specializaţi sau
şefi de state sau guverne.
Bunele oficii înseamnă acţiunea unui terţ (un stat, o organizaţie internaţională, o persoană) menită să
convingă statele în litigiu să ajungă la rezolvarea diferendului dintre ele pe calea negocierilor, să le
înceapă sau să le reia, în cazul în care au fost întrerupte. În doctrină, unii autori9 consideră că funcţiile
terţului sunt funcţii de explorare şi informare, alţii 10 consideră că terţul este o verigă de legătură în
problemele procedurale ce ţin de facilitatea şi organizarea negocierilor directe. Bunele oficii au ca scop a
convinge statele să rezolve prin negocieri directe litigiul. Acestea rămân însă un mijloc foarte modest,
având ca scop principal să faciliteze comunicarea între părţile în diferend, părţi care nu întreţin relaţii
diplomatice.
Cel care oferă bunele oficii nu participă în nici un fel la negocieri. El poate sprijini părţile să stabilească
locul negocierilor, obiectul acestora, nivelul şi alte aspecte. Bunele oficii pot viza şi convingerea statelor
părţi în diferend să recurgă la alte mijloace de reglementare paşnică sau să convină şi modalităţiile
acestora. Bunele oficii pot fi oferite de state, dar şi de organizaţii internaţionale şi personalităţi. Astfel, în
diferendul dintre Olanda şi Indonezia, în anii 1946-1947, O.N.U. a oferit bunele oficii şi a numit un
comitet de bune oficii. În ultimii ani, Secretarul general al O.N.U. a oferit bunele sale oficii în mai multe
diferende.
Medierea este acţiunea unui terţ (un stat, organizaţie sau personalitate internaţională) prin care acesta
participă direct la negocieri şi propune părţilor soluţii, urmărind aproprierea poziţiilor lor şi realizarea
unui acord. Medierea se deosebeşte de bunele oficii, prin participarea directă şi activă la negocieri şi
propunerea de soluţii de către mediator.Mediatorul trebuie să fie un terţ acceptat de comun acord de toate
părţile aflate în diferend.Acesta trebuie să dea dovadă de calităţi diplomatice deosebite şi trebuie să
cunoască foarte bine faptele şi atitudinea fiecărei părţi cu privire la conflictul dintre state. Terţul trebuie să
acţioneze astfel încât să determine părţile să coopereze la găsirea unei soluţii, dar evitând constrângerile
sau presiunile de orice tip pentru impunerea soluţiei. Desigur, soluţiile nu au un caracter obligatoriu
pentru părţi.
Medierea poate fi oferită sau solicitată. Ea a fost folosită şi în practica O.N.U., de exemplu în 1948 a fost
numit un mediator în problema palestiniană, iar în 1958 în problema Ciprului.Medierea are un caracter
informal şi confidenţial pentru a evita presiunile politice dintre state. Atât medierea, cât şi bunele oficii
urmăresc apropierea punctelor de vedere, până la acceptarea unei soluţii comune de către părţile în
diferend şi pot fi utilizate pentru toate tipurile de litigii. Acestea permit a se face apel la toate argumentele
de fapt şi de drept. Intervenţia organizaţiilor internaţionale se bazează pe angajamentul statelor membre
de a-şi îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile asumate şi pe capacitatea recunoscută prin actul constitutiv
al unei organizaţii internaţionale de a interveni pentru soluţionarea paşnică a unui diferend. Deosebirea
dintre mediere şi bunele oficii constă în faptul că, în cazul celei din urmă, odată cu reluarea negocierilor,
rolul terţului se încheie. Unii autori consideră că limita celor două proceduri este greu de stabilit, acestea
confundându-se. Ancheta este metoda care constă în stabilirea exactă a faptelor care au dat naştere
divergenţei dintre părţi. Pentru aceasta, în practica internaţională s-au creat comisii de anchetă. Procedura
comisiilor de anchetă a fost stabilită în Convenţiile de la Haga încă din 1899 şi 1907. Rezultatul anchetei
se consemnează într-un raport limitat la constatarea faptelor şi fără a fi obligatoriu pentru părţi. Acestea
sunt libere să îi dea sau nu urmare. Metoda a fost folosită mai ales în cazul unor coliziuni navale.
În cadrul O.N.U. au fost trimise mai multe misiuni de observare sau misiuni speciale, care au avut de
fapt atribuţiile unor comisii de anchetă, fără a se folosi acest nume. Rapoartele care rezultă din anchete
sunt cel mai adesea folosite ca punct de plecare pentru a recurge la alte mijloace în vederea soluţionării
diferendului. În doctrina de specialitate se folosesc anumite nuanțări cu privire la conţinutul anchetei care
poate avea ca obiect de activitate stabilirea strictă a faptelor, conform definiţiei date prin Convenţia de la
Haga din 1899 sau poate presupune colectarea de informaţii în beneficiul unei organizaţii internaţionale.
Concilierea este mijlocul de reglementare care constă în examinarea diferendului de către o comisie, mai
rar o persoană, sub toate aspectele, şi propunerea de soluţii, care este recomandată părţilor, de regulă sub
forma unui raport. Soluţia respectivă nu este însă obligatorie pentru părţi.Numeroase tratate internaţionale
au prevăzut crearea de comisii de conciliere, fie ca organisme internaţionale, fie ca organisme
permanente, fie pentru soluţionarea unui anumit diferend. În ultimii ani, Convenţiile pentru codificarea
dreptului internaţional au prevăzut crearea unor comisii de conciliere pentru soluţionarea unor categorii
de diferende.
Astfel, Convenţia din 1969 asupra dreptului tratatelor prevede crearea în cadrul O.N.U. a unei comisii
de conciliere pentru soluţionarea diferendelor referitoare la validitatea şi stingerea tratatelor, cu excepţia
celor referitoare la normele imperative (care se supun Curţii Internaţionale de Justiţie). Pe plan european,
în cadrul O.S.C.E., recurgerea la conciliere pentru soluţionarea litigiilor se poate face fie pe baza
Convenţiei din 1992 asupra concilierii şi arbitrajului la cererea unui stat parte, fie pe baza deciziei unui
organ al O.S.C.E. sau pe baza acordului statelor părţi în diferend.Potrivit Convenţiei, procedura
concilierii este prealabilă supunerii unui litigiu procedurii de arbitraj pe care o prevede.De obicei, se lasă
comisiei de conciliere stabilirea bazei juridice a soluţionării diferendului sau părţile indică normele după
care se conduce comisia. Convenţia O.S.C.E. asupra concilierii şi arbitrajului prevede că rolul comisiei
de conciliere este de a sprijini părţile să soluţioneze diferendul în conformitate cu dreptul internaţional şi
cu angajamentele la care ele au subscris în cadrul O.S.C.E. Un număr de tratate multilaterale prevăd
concilierea ca mijloc de reglementare pe cale paşnică a diferendelor.
Reglementarea conflictelor pe cale jurisdicţională presupune hotărârea unui organ arbitral sau
judecătoresc căruia statele îi supun diferendul, angajându- se să accepte şi să execute hotărârea sa.
Arbitrajul constă în rezolvarea unui diferend între state de o persoană, arbitru sau un organ arbitral,
stabilit de părţi drept tribunal arbitral, printr-o hotărâre care, potrivit înţelegerii prealabile, are valoare
obligatorie.Arbitrajul este facultativ, în sensul că statele nu au obligaţia de a recurge la el. Au existat
tendinţe de a-l impune ca mijloc obligatoriu, dar până în prezent nu s-a reuşit. Acordul prin care părţile
convin să supună un diferend arbitrajului se numeşte compromis, iar clauzele referitoare la arbitraj se
numesc clauze compromisorii. Competenţa arbitrilor este determinată prin actul de compromis, iar
aceştia nu se pot ocupa şi de alte probleme şi nu îşi stabilesc singuri competenţa. O sentinţă nu este
obligatorie dacă sentinţa a fost pronunţaţă sub influenţa constrângerii, dacă arbitrii şi-au depăşit
competenţele, dacă este rezultatul unei fraude a arbitrului. În această categorie de sentinţe impuse prin
constrângere se situează aşa-numitele arbitraje de la Viena, din 2 septembrie 1938 şi 30 august 1940, care
au stabilit noi frontiere între Ungaria şi Cehoslovacia, respectiv, Ungaria şi România, prin care, sub
presiunea mişcărilor revizioniste şi fasciste, s-au rupt părţi din teritoriul Cehoslovaciei şi cel al României.
De astfel, actul petrecut la 30 august 1940 la Viena privind frontiera dintre România şi Ungaria este
cunoscut sub numele de „Dictatul de la Viena”. Desigur, în aceste cazuri trebuie să intervină o nouă
hotărâre arbitrală sau judecătorească pentru constatarea nulităţii hotărârii precedende sau noi acte
internaţionale prin care să fie anulate cele impuse. Astfel, cât priveşte România, tratatul de pace de la
Paris din 1974 a declarat nul şi neavenit aşa-numitul arbitraj de la Viena din 1940.
Există şi o Curte Permanentă de Arbitraj, creată încă din 1899. În decursul existenţei sale, Curtea a
soluţionat numai 25 de cauze, majoritatea lor până la înfiinţarea Curţii Permanente de Justiţie
Internaţională, apoi între cele două războaie mondiale, iar după cel de-al doilea război un singur caz. În
ultima vreme s-a recurs la arbitraj mai ales pentru cazuri de delimitări teritoriale şi în special delimitări
ale platoului continental între diferite state, cum ar fi Egipt-Israel, Franţa-Canada, Guineea-Guineea
Bissau, Argentina- Chile, Franţa-Marea Britanie.
Jurisdicţia internaţională a cunoscut ca primă instanţă Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională,
înfiinţată în 1920, conform Pactului Ligii Naţiunilor. Jurisdicţia internaţională se aseamănă cu arbitrajul,
prin faptul că se recurge la ambele printr-un acord al părţilor la compromis sau pe bază de clauze
compromisorii. Sunt şi asemănări de procedură, iar hotărârile sunt în ambele cazuri obligatorii. Principala
deosebire este caracterul instituţional al jurisdicţiei. Curtea Permanentă de Justiţie a examinat un număr
de 65 de cazuri şi a dat avize consultative. În anul 1945, Curtea Permanentă a fost desfiinţată. Ca parte
integrantă a Cartei Naţiunilor Unite, a fost adoptat Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie şi a fost creată
o nouă Curte. Din anumite puncte de vedere, ea este continuarea CPJI, şi anume tratate care prevedeau
competenţa obligatorie a acesteia se consideră trecute la noua Curte. Potrivit Statutului său, statele pot
recunoaşte jurisdicţia obligatorie a Curţii pentru diferende cu caracter juridic, respectiv: interpretarea unui
tratat, orice problemă de drept internaţional, cât şi natura şi întinderea despăgubirilor pentru încălcarea
unei asemenea obligaţii.
Dintre mecanismele organizaţiilor internaţionale de rezolvare paşnică a diferendelor, cel prevăzut de
Carta O.N.U. şi dezvoltat în cadrul acestei organizaţii este de cea mai mare importanţă. Organele chemate
să se ocupe de rezolvarea paşnică a diferendelor în cadrul O.N.U. sunt Consiliul de Securitate şi
Adunarea generală. Competenţa Adunării generale este largă, în sensul că ea poate examina şi face
recomandări referitor la rezolvarea paşnică a diferendelor, exceptând cazul în care diferendul s-ar afla în
dezbaterea Consiliului de Securitate.
Dezbaterea la O.N.U. asupra diferendelor internaţionale permite participarea tuturor statelor membre la
găsirea unei soluţii durabile, porninduse de la premisa că aceste diferende, oricât ar părea de limitate
geografic, privesc în ultimă analiză fiecare stat, ca urmare a interdependenţelor din lumea contemporană.
În concluzie, pornind de la practica internaţională se poate spune că bunele oficii şi celelalte mijloace
reprezintă proceduri de bază ale sistemului de soluţionare paşnică a diferendelor. În folosirea acestora un
rol important îl au organizaţiile internaţionale, în special O.N.U., care oferă sisteme de reglementare
conform specificului fiecărui diferend în parte. În plus, ceea ce este de esenţă în aceste organizaţii este
sistemul sancţionator de care dispun, care descurajează încercările de încălcare a obligaţiilor
internaţionale şi impun statelor implicate într-un conflict să depună toate diligenţele pentru a stinge
diferendul, înainte ca acesta să aibă urmări mai grave. În procesul reglementării paşnice a diferendelor
internaţionale în cadrul organizaţiilor internaţionale, rolul acestora are un dublu scop: de prevenire a
situaţiilor conflictuale şi de rezolvare a lor