Sunteți pe pagina 1din 91

SUPORT CURS PENTRU DISCIPLINA

AMELIORAREA PLANTELOR

SPECIALIZAREA: MONTANOLOGIE
ANUL III

TITULAR CURS,
Sl. dr. ing. Cosac Corina

2013
Tematica cursului

Capitolul I. Definitie, principii. Obiectivele ameliorării plantelor


I.1. Introducere
I.2. Legătura ameliorării plantelor cu alte ştiinţe
I.3. Etapele ameliorării plantelor în România
I.4. Despre soi. Clasificare soiurilor. Importanta
I.5. Obiectivele ameliorării plantelor
Capitolul II. Materialul iniţial de ameliorare
II.1. Definiţie, importanţă, clasificarea
II.2. Centre genice şi centre de origine a plantelor cultivate
Capitolul III. Metode şi tehnici folosite în ameliorarea plantelor
III.1.Hibridarea
III.2. Crearea materialului iniţial prin consangvinizare
III.3. Crearea materialului iniţial prin mutageneză
III.4. Ploidia (poliploidia)
III.5. Selecţia sau alegerea ca metoda de ameliorare
III.6. Metode neconventionale folosite in ameliorarea plantelor
Capitolul IV. Producerea semintelor si materialului saditor
4.1. Producerea semintelor la soiurile plantelor autogame si la soiurile cu
polenizare libera ale plantelor alogame.
4.2. Producerea semintei pentru formele parentale la hibrizii plantelor alogame
4.3. Producerea semintelor la poliploizi
4.4. Producerea materialului de plantare la cartof
4.5. Producerea materialului saditor la specii forestiere si ornamentale
Capitolul V. Multiplicarea semintelor si materialului saditor
5.1. Tehnologia specifica loturilor semincere cu cereale paioase
5.2. Tehnologia specifica loturilor de hibridare la porumb
5.3.Tehnologia specifica loturilor semincere cu leguminoase si graminee
furajere perene
5.3. Tehnologia specifica loturilor destinate producerii materialului de plantare
la cartof
5.4. Tehnologia specifica pepinierelor multiplicatoare de material saditor la
speciile forestiere si ornamentale

Bibliografie selectivă

2
CAPITOLUL I.

DEFINITIE, PRINCIPII. OBIECTIVELE AMELIORĂRII PLANTELOR.

I.1. Introducere
Cultura plantelor constituie principala sursă de aprovizionare cu mijloace de existenţă a
omenirii. In lume, sunt considerate puternice, dezvoltate, acele ţari, care, pe lângă o industrie
puternică au şi o agricultură bine dezvoltată.
Agricultura aprovizionează direct populaţia cu produse agroalimentare de natură vegetală şi
animală, punând in acelaşi timp la dispoziţia industriei alimentare şi uşoare materiile prime necesare
(grâu, porumb, orz, orez, in, cânepă, bumbac, lapte, carne, ouă, piei etc).
Pe plan mondial, peste 50 % din produsele agroalimentare de origine vegetală sunt asigurate de
7 culturi agricole (orez, grâu, porumb, cartofi, secară, orz, sorg), numai grâul şi orezul
reprezentând peste 40 % din produsele de bază.
Producţia agricolă vegetală poate fi sporită pe două căi şi anume :
- prin extinderea suprafeţelor cultivate, pe calea aducerii în circuitul agricol a unor noi
suprafeţe de teren ;
- prin sporirea randamentului la hectar.
In condiţiile din ţara noastră, extinderea suprafeţelor de teren arabil este tot mai puţin posibilă,
din care cauză, eforturile cele mai mari trebuie depuse în direcţia sporirii producţiei la hectar.
Aceasta se realizează prin următoarele mijloace :
a) mecanizarea complexă a lucrărilor agricole, care constituie cea mai importantă pârghie pentru
intensificarea producţiei agricole ;
b) dezvoltarea irigării culturilor şi alte lucrări de îmbunătăţiri funciare îndreptate spre
conservarea şi sporirea fertilităţii solurilor ;
c) chimizarea agriculturii - care se bazează pe folosirea îngrăşămintelor chimice şi a produselor
fitofarmaceutice (ierbicide, insecticide, fungicide,biostimulatori) ;
d) folosirea în cultură a unor soiuri şi hibrizi, cu mare potenţial biologic de
producţie şi a seminţelor cu valoare biologică ridicată.
Toate aceste mijloace sunt susţinute de agrofitotehnica modernă, care stabileşte tehnologii
corespunzătoare de cultură a plantelor, diferenţiate pe zone de climă şi sol.
In dezvoltarea factorilor de producţie amintiţi, care determină o agricultură intensivă,
soiurile şi hibrizii cultivaţi joacă un rol însemnat.

3
Diferite soiuri şi hibrizi valorifică în mod diferit nivelul de fertilitate al solului. In
aceleaşi condiţii naturale şi agrofitotehnice se obţin rezultate de producţie diferite cu soiuri
şi hibrizi diferiţi.
De aici rezultă necesitatea de a se crea în permanenţă noi soiuri şi hibrizi cu însuşiri
superioare celor existenţi, cu o mare capacitate de producţie, care să valorifice cât mai
eficient condiţiile din agricultură. Pentru extinderea şi generalizarea în producţia agricolă a
acestor soiuri şi hibrizi valoroşi trebuie să se producă sămânţă cu calităţi biologice şi
culturale ridicate.
Astfel, ameliorarea plantelor a devenit o ştiinţă aplicativă cu imense implicaţii în
dezvoltarea economiei rurale.
In baza celor arătate, ameliorarea plantelor se defineşte ca ştiinţă biologică
aplicativă, care se ocupă cu metodele şi tehnicile de creare a unor forme noi de plante
(soiuri şi hibrizi) cu valoare biologică ridicată, corespunzătoare cerinţelor economiei
umane.
Pe lângă activitatea de creare a soiurilor şi hibrizilor noi de plante, amelioratorii au ca
preocupare de seamă şi activitatea de multiplicare a seminţelor din soiurile şi hibrizii
omologaţi, în vederea extinderii în cultură a acestora.
Cuvântul ameliorare provine din limba latină şi înseamnă îmbunătăţire. In concepţia
actuală a geneticienilor şi amelioratorilor noţiunea de ameliorare cuprinde o sferă mai largă,
pe lângă cea de îmbunătăţire şi pe aceea de creare de noi soiuri şi hibrizi de plante de cultură.
Uneori se mai foloseşte în locul noţiunii de ameliorare aceea de selecţie, termen
care îmbracă încă o sferă mai restrânsă decât cea de ameliorare.
Selecţia sau alegerea constituie numai una din metodele cu ajutorul cărora pot fi create
noi soiuri mai valoroase, în timp ce ameliorarea este ştiinţa care cuprinde toate metodele
folosite în procesul de creare de noi soiuri şi hibrizi de plante agricole, inclusiv selecţia
(consangvinizare, mutageneză, poliploidie, etc).
De asemenea, se mai confundă uneori în vorbirea obişnuită noţiunile de "sămânţă
selecţionată sau selectată" şi "sămânţă ameliorată”.
Prin sămânţă selecţionată sau selectată trebuie să se înţeleagă sămânţa care a fost trecută
prin instalaţiile de curăţire şi sortare şi îndeplineşte condiţiile cerute pentru a fi
însămânţată. Aceasta presupune, prin urmare, numai o lucrare mecanică de condiţionare,
operaţiune deosebit de importantă, de altfel, pentru a mări valoarea culturală a seminţei, în
vederea realizării unor semănături bune şi uniforme.

4
Sămânţa ameliorată este aceea care are o bază ereditară îmbunătăţită prin aplicarea unor
metode specifice pentru menţinerea purităţii şi a particularităţilor biologice ale speciei şi
soiului respectiv.
In concluzie, pentru a nu se confunda noţiunile, este bine să se folosească
terminologia următoare :
- Ameliorare - ştiinţa care se ocupă de crearea de noi soiuri şi hibrizide plante cultivate;
- Selecţie sau alegere - una dintre metodele folosite în crearea de noi soiuri şi hibrizi.
- Sămânţă ameliorată - sămânţa rezultată de la un soi sau hibrid ameliorat şi
produsă după anumite procedee ştiinţifice pentru a-i menţine sau îmbunătăţi potenţialul
biologic de producţie.
- Sămânţă selectată sau selecţionată - sămânţa aleasă de corpuri străine şi selectarea ei pe
categorii după mărime, greutate, formă, culoare, etc. pentru a-i mări valoarea culturală.
Activitatea de ameliorare a plantelor se desfăşoară în institute de cercetare şi
învăţământ, precum şi în staţiunile de cercetări agricole. Disciplina de ameliorare a plantelor
cuprinde trei părţi:
a) Ameliorarea generală - cuprinde metodica şi tehnica generală de ameliorare,
metodica şi tehnicile folosite pentru procurare şi studiul germoplasmei, metodele de
ameliorare în esenţa lor, precum şi metodele de examinare a materialului biologic pe
parcursul procesului de ameliorare.
b) Ameliorarea specială - studiază aplicarea principiilor generale de ameliorare la
fiecare cultură în parte, în funcţie de particularităţile biologice ale acesteia şi de scopul
pentru care se cultivă.
c) Producerea de sămânţă este strâns legată de ameliorarea plantelor, fiind o verigă
importantă ce contribuie la introducerea şi generalizarea în producţie a noilor soiuri şi hibrizi
valoroşi.
Intr-o concepţie modernă, noţiunea largă de ameliorare a plantelor trebuie să cuprindă
şi producerea de sămânţă. Aşadar, în acest context, această disciplină a fost denumită
"Ameliorarea plantelor şi producerea de sămânţă”.

I.2. Legătura ameliorării plantelor cu alte ştiinţe


Ameliorarea plantelor şi producerea de sămânţă, ştiinţă aplicativă, în realizarea
obiectivelor sale se bazează pe o largă fundamentare teoretică şi cunoştinţe care fac obiectul
de studiu al unor discipline biologice şi tehnice. (Fig.1).

5
Fig.1. Legătura ameliorării plantelor cu alte ştiinţe.

Genetica şi citogenetica, ca ştiinţă a eredităţii este necesară amelioratorului pentru a


înţelege mecanismele eredităţii plantelor deoarece metodele moderne de ameliorare se
bazează pe cunoaşterea principiilor geneticii şi dezvoltării plantelor. Această cunoaştere
poate fi extinsă la nivel molecular prin studii de genetică biochimică moleculară.
Fără o cunoaştere temeinică a legilor de dezvoltare a organismelor nu este posibilă
crearea unor soiuri şi hibrizi noi de plante de cultură şi nici îmbunătăţirea celor existente.
Botanica. Activitatea amelioratorului trebuie să fie asociată cu a botaniştilor în
sensul cunoaşterii taxonomiei, anatomiei, morfologiei şi a mecanismelor de reproducere a
plantelor cu care lucrează.
Fiziologia vegetală. Pentru a crea soiuri şi hibrizi adaptate condiţiilor de mediu din
zona în care acestea se urmăreşte a fi cultivate, este necesară cunoaşterea proceselor
fiziologice privind reacţia plantelor la temperaturi scăzute, secetă, sol, îngrăşăminte, etc. şi
modificarea acestei reacţii în sensul sporirii eficienţei sale în interesul plantei.
Ecologia. prezintă importanţă deosebită pentru ameliorare. întrucât ea studiază
interacţiunea dintre plantă şi mediu. Amelioratorul trebuie să cunoască gradul de
adaptare a soiurilor şi hibrizilor la diferite condiţii de mediu, precum şi modificările pe
care le suferă plantele atunci când se dezvoltă în condiţii de mediu diferite faţă de acelea în
care au fost create.
6
Fitopatologia. Deoarece bolile reduc în mod considerabil producţia plantelor
agricole, ameliorarea rezistenţei la boli este o cale de sporire a producţiei agricole.
Aprecierea reacţiei genotipului plantelor faţă de infecţia patogenilor constituie o parte
esenţială a ameliorării rezistenţei ia boli.
Entomologia. Controlul biologic al populaţiilor de insecte prin ameliorarea
rezistenţei la atacul dăunătorilor este o cale de reducere a pagubelor produse de aceştia
plantelor cultivate.
Biochimia vegetală dă posibilitatea cunoaşterii de către ameliorator a transformărilor
biochimice care stau la baza metabolismului plantelor. In acelaşi timp, cu ajutorul metodelor
biochimice se apreciază soiurile şi hibrizii din punctul de vedere al calităţii producţiei, care
determină cererile de piaţă pentru un anumit soi sau hibrid. Acestea includ unele
caracteristici privind calităţile de morărit şi panificaţie ale unui soi de grâu, calităţile
culinare şi alimentare ale unui soi de orez, ori calităţile fibrei la un soi de cânepă, in sau
bumbac.
Genetica biochimică contribuie totodată la o mai bună înţelegere a structurii şi a
funcţiei genei.
Statistica biologică. Amelioratorul compară performanţele mai multor forme diferite
genetic. Metodele statistice de analiză a datelor sunt necesare pentru a se obţine rezultate
comparabile şi pentru interpretarea corectă a acestora. Aplicarea metodelor statistice a
condus la o mai bună înţelegere a eredităţii caracterelor cantitative.
Agrotehnica şi fitotehnica. Pe lângă toate celelalte cunoştinţe, amelioratorul trebuie
să fie şi un bun agronom, el trebuind să cunoască atât planta cât şi tehnologia de cultură a
acesteia. Prin aceasta el poate înţelege mai uşor ce doreşte şi care sunt cerinţele
fermierului, respectiv ale cultivatorului fată de un soi sau hibrid.
Toate aceste ştiinţe contribuie la activitatea eficientă a amelioratorului în sensul
obţinerii unor soiuri şi hibrizi cu caracteristici agronomice superioare celor existente în
cultură.
Rezultă astfel că atunci când se pune problema ameliorării la o cultură importantă,
cum este grâul, porumbul sau floarea-soarelui, de regulă, sunt implicaţi specialişti din
diferite domenii ale ştiinţelor legate de cultura plantelor, care formează o echipă împreună
cu amelioratorul.
Organismul vegetal şi condiţiile de viaţă constituie o unitate indisolubilă.
Satisfacerea posibilităţilor ereditare ale soiurilor şi hibrizilor şi deci manifestarea completă
a potenţialului lor biologic de producţie se realizează prin aplicarea unor tehnologii
corespunzătoare, inclusiv de fertilizare raţională şi, în felul acesta, în procesul de

7
ameliorare pot fi alese şi promovate formele cu însuşiri valoroase, mai ales în ce priveşte
capacitatea de producţie şi calitatea. Măsurile pe care agrotehnica le pune la dispoziţie au un
rol important în producerea de sămânţă. In condiţiile unei tehnologii de cultură corecte,
soiurile şi hibrizii îşi menţin caracteristicile valoroase, în timp ce o tehnologie
necorespunzătoare poate duce la degenerarea acestora numai după câteva generaţii.

I.3. Etapele ameliorării plantelor în România


In ţara noastră, prin selecţie empirică şi apoi prin selecţia sistematică, practicată de
cele mai multe ori de către cultivatorii simpli, au fost identificate la principalele plante
de cultură, unele soiuri şi populaţii locale valoroase din punct de vedere agroeconomic şi
mai ales ca material iniţial pentru ameliorare.
Astfel, la grâu s-a obţinut vestitul grâu Bălan românesc, grâul de Banat sau grâul de
Tisa, grâul Roşu românesc sau Uriaş de Botoşani, etc.
La porumb, s-au obţinut soiurile locale româneşti aparţinând varietăţii Indurata,
cunoscute sub numele de Porumb de Banat, Secuiesc, Scorumnic, Bătrân ardelenesc,
Hângănesc, Moldovenesc, etc.
La floarea soarelui s-au obţinut populaţiile locale Măslinica şi Uleioasa.
La cânepă - cânepa de Târnave, de Dumbrăveni, de Moldova.
La trifoi - vestitul trifoi roşu de Transilvania.
Ameliorarea ştiinţifică pentru crearea de noi soiuri de plante cultivate în ţara noastră
a început de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului XX, făcându-se în cea
mai mare parte din iniţiativa particulară (moşieri şi societăţi particulare) şi numai într-o
măsură foarte redusă de către instituţii de stat.
Astfel, agricultorul Lazar Laszlo, pe moşia lui din comuna Lăpuşnic, judeţul
Hunedoara, crează soiul de porumb Lăpuşnesc (1885), M. Varady de la Dej crează
porumbul ardelenesc Varady (1902).
In anul 1911, Koloman Konopi începe ameliorarea grâului la ferma Odvoş, în
apropiere de Arad, creând soiurile de grâu de toamnă Odvoş 241 şi Odvoş 156, prin selecţie
individuală din unele populaţii locale româneşti şi străine.
Tot în anul 1911, Wilhelm Stephani începe lucrările de ameliorare la ferma sa de la
Bod-Braşov. Acesta s-a ocupat de ameliorarea grâului de primăvară, creând soiul Stephani
71, precum şi de ameliorarea plantelor furajere şi a cartofului.
In anul 1913, se înfiinţează Societatea Naţională de agricultură, care, prin Legea de
organizare, avea sarcina să se ocupe şi cu ameliorarea plantelor agricole. Pentru întocmirea
programului de lucru şi precizarea metodelor de ameliorare, în anul 1913, a fost invitat în

8
ţara noastră savantul suedez de renume mondial H, Nilson-Ehle, în acea vreme directorul
Institutului de Ameliorare a Plantelor din Svalof - Suedia.
In urma vizitei sale a fost elaborat Programul de ameliorare a grâului în România.
In anul 1921, la Cenad, în Banat, a luat fiinţă Societatea particulară "Sămânţa", având
ca scop organizarea şi efectuarea lucrărilor de ameliorare a plantelor, precum şi producerea
şi comercializarea seminţelor din soiurile ameliorate. Lucrările de. ameliorare au fost
executate şi conduse de dr. Walter Mader.
Dintre creaţiile mai importante ale societăţii "Sămânţa" Cenad, pot fi menţionate : la
orzul de toamnă - soiurile Cenad 395 şi Extensiv 1, care au constituit un material iniţial
valoros pentru amelioratori la crearea soiurilor Cenad 396, Cenad 345 şi Intensiv 1 ; la ovăz
a fost creat soiul Cenad 88 ; la grâul de toamnă - soiul Cenad 117 ; la sfecla furajeră - soiul
Semisacharosa de Cenad.
Ameliorarea ştiinţifică în România este strâns legată de activitatea desfăşurată de
iluştrii dascăli ai învăţământului agronomic superior şi datează din anul 1900, când Vlad
Cârnu-Munteanu, profesor la Scoală Centrală de Agricultură de la Herăstrău, începe primele
lucrări de ameliorare metodică la grâu.
Constantin Sadu Aldea (1874-1927), primul profesor de ameliorare a plantelor
agricole în ţara noastră, la aceeaşi şcoală de la Herăstrău, s-a ocupat în special cu ameliorarea
grâului de toamnă. El a redactat şi publicat şi primul manual de Ameliorarea plantelor agricole
(1915).
In anul 1927, s-a organizat Institutul de Cercetări Agronomice al României
(I.C.A.R.), al cărui director, timp de 20 de ani a fost prof. Gheorghe lonescu-Siseşti
(1885-1967). Institutul a început să funcţioneze cu 6 secţii de cercetare, între care primul
loc îl ocupă Secţia de Fitotehnie şi Fitogenetică. Odată cu înfiinţarea institutului,
ameliorarea plantelor capătă o dezvoltare mai puternică. Ca urmare a cercetărilor efectuate
la Bucureşti, prof. Gh.Ionescu Siseşti, împreună cu colaboratorii Secţiei de Fitotehnie şi
Fitogenetică (Ameliorare), a creat în anii 1929-1931 soiul de grâu de toamnă American 15 (A
15), care a asigurat producţii mari de grâu în România timp de aproape 30 de ani.
In anul 1930, se înfiinţează primele două staţiuni de ameliorare a plantelor,
aparţinând I.C.A.R-ului : una la Cluj, unde şi-a desfăşurat activitatea prof. Nicolae A.
Săulescu, care a scris al doilea manual de Ameliorarea plantelor (1934) şi alta la Iaşi, unde
lucra prof. Ştefan Popescu.
La Cluj, prof. N.A. Săulescu şi prof. V.Velican au creat soiul de porumb Galben
timpuriu. La Studina, dr. Dionisie Andronicescu a creat porumbul Românesc de Studina.

9
Din anul 1931, ferma Cenad a Societăţii "Sămânţa" a trecut în reţeaua de staţiuni
experimentale a I.C.A.R-ului.
Mai târziu, au fost înfiinţate şi alte staţiuni experimentale la Tg. Frumos, Suceava,
Lovrin, Mărculeşti, Valu Traian şi altele.
La Tg. Frumos - jud. Iaşi, ing. Al. Priadcencu obţine soiul de porumb Portocaliu de
Tg. Frumos.
La Bucureşti, ing. Vladimir Moşneaga a creat soiurile de porumb I.C.A.R. 54 si
Românesc de Moara Domnească.
Cercetările de ameliorare a plantelor iau un avânt deosebit începând din anul 1957,
când se organizează Institutul de Cercetări pentru Cultura Porumbului (I.C.C.P.) de la
Fundulea. Sarcina acestui institut era de a promova în România cultura porumbului
hibrid. Paralel cu introducerea hibrizilor dubli de porumb străini, au fost începute lucrările în
vederea creării de hibrizi de porumb autohtoni.
Acelaşi institut a promovat soiurile intensive de grâu de toamnă importate din
Statele Unite ale Americii, Italia, Franţa şi fosta Uniune Sovietică.
In anul 1961, Institutul de cercetări pentru cultura porumbului se uneşte cu
I.C.A.R-ul devenind Institutul de Cercetări Agricole (I.C.A).
In anul 1962 a avut loc reorganizarea activităţii de cercetare ştiinţifică în domeniul
agriculturii, sarcina coordonării acesteia revenind Institutului Central de Cercetări Agricole
(I.C.C.A), care a funcţionat până în anul 1969, când a luat fiinţă Academia de Ştiinţe Agricole
şi Silvice (A.S.A.S).
In urma acestei reorganizări a cercetărilor din domeniul agriculturii au fost create o
serie de institute specializate, existând în prezent, pentru sectorul vegetal, următoarele institute
de profil :
- Institutul de cercetări pentru cereale şi plante tehnice (I.C.C.P.T), cu sediul în oraşul
Fundulea, judeţul Călăraşi, în cadrul căruia se desfăşoară activităţi de
ameliorare şi producere de sămânţă la cereale, leguminoase pentru boabe, plante
tehnice, plante furajere ;
- Institutul de cercetare şi producţie a cartofului la Braşov - Stupini;
- Institutul de cercetare şi producţie pentru cultura şi industrializarea sfeclei pentru
zahăr şi a substanţelor dulci, cu sediul la Fundulea, judeţul Călăraşi;
- Institutul de cercetări pentru legumicultura şi floricultură din comuna Vidra (I.C.L.F),
judeţul Ilfov ;
- Institutul de cercetare şi producţie pentru pomicultură Mărăcineni-Piteşti, judeţul
Argeş (I.C.P.P);

10
- Institutul de cercetări pentru viticultură şi vinificaţie (I.C.V.V)
Valea Călugărească, judeţul Prahova.
Lucrările de ameliorare a plantelor se efectuează la institutele menţionate, precum şi
la staţiunile de cercetări din reţeaua acestora.
Astfel, pentru culturile de câmp (cereale, plante tehnice şi furajere), lucrări de
ameliorare se efectuează şi la staţiunile de cercetări agricole de la Lovrin, Turda, Suceava,
Podu Iloaiei, Caracal şi altele.
Pentru cartof, lucrările de ameliorare se desfăşoară şi la staţiunile de la Tg. Secuiesc -
judeţul Covasna, Mârşani -judeţul Dolj, Tg. Jiu -judeţul Gorj, Miercurea Ciuc - judeţul
Harghita, Tulcea - judeţul Tulcea.
Pentru sfecla de zahăr - la staţiunile de la Arad, Braşov-Stupini, Giurgiu şi Roman.
Lucrări de ameliorarea plantelor se mai efectuează şi la catedrele de specialitate din
cadrul facultăţilor de agricultură din universităţile de ştiinţe agronomice şi medicină
veterinară din Bucureşti, Timişoara, Cluj, Iaşi şi de la facultăţile de agricultură şi de
horticultura din cadrul Universităţii din Craiova.
Intreaga activitate de cercetare în domeniul agriculturii este coordonată şi îndrumată de
către Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Ionescu Siseşti.
Activitatea de creare a soiurilor şi hibrizilor este legată de Comisia de Stat pentru
încercarea şi Omologarea Soiurilor (C.S.I.O.S), care prin Legea nr. 75 din 1995 a
devenit Institutul de Stat pentru Testarea şi înregistrarea Soiurilor (I.S.T.I.S.), înfiinţată în
anul 1953. Pe baza rezultatelor experienţelor obţinute în cele 55 de centre de testare a
soiurilor (C.T.S), amplasate în diferite zone ecologice ale ţării se propun pentru omologare
şi zonare cele mai valoroase soiuri şi hibrizi de plante agricole.
Este demn de remarcat că numai în ultimul deceniu amelioratorii din ţara noastră au creat
peste 150 de soiuri şi hibrizi de diferite plante agricole, care au fost omologaţi şi introduşi în
producţie.
I.4. Despre soi. Clasificarea soiurilor. Importanţa soiurilor şi
hibrizilor amelioraţi pentru sporirea producţiei agricole.
Scopul final al activităţii de ameliorare a plantelor este de a crea soiuri şi hibrizi noi de
plante agricole, cu o mare capacitate de producţie şi de calitate superioară, adaptate din
punct de vedere biologic la condiţiile de cultură.
Soiul poate fi definit din punct de vedere botanic, genetic şi agricol.
Din punct de vedere botanic, soiul aparţine unei anumite unităţi taxonomice, dar nu
reprezintă o unitate taxonomică în sistemul de clasificare a plantelor, aşa cum reprezintă
specia, subspecia, varietatea, forma etc.

11
De cele mai multe ori, soiurile aparţin unei anumite varietăţi (de exemplu soiul de
grâu de toamnă Flamura 85 aparţine varietăţii Erythrospermum, iar soiul Lovrin 32 -
varietăţii Lutescens). Alteori, soiul aparţine unei forme (ex. soiul de cânepă Fibra-multa 151
aparţine speciei Cannabis sativa, var. italica, forma excelsior).
La plantele autogame, soiurile obţinute prin selecţie individuală sunt practic uniforme din
punct de vedere morfologic, în timp ce soiurile plantelor alogame, obţinute prin selecţie au o
uniformitate relativă.
Soiurile de natură hibridă, atât la plantele autogame cât şi la cele alogame sunt mai
mult sau mai puţin neuniforme.
Populaţiile locale, chiar şi la plantele autogame sunt neuniforme, reprezentând un
amestec de mai multe varietăţi, dar, la timpul lor, fiind valoroase, au fost cultivate ca atare.
Din punct de vedere genetic, soiul nu este întotdeauna omogen. La plantele autogame se
poate ajunge la aşa-numitele linii pure, definite astfel de W.L. Johannsen. Stabilitatea liniilor
pure nu este însă absolută, deoarece, sub influenţa factorilor externi, apar în cadrul lor
mutaţii care dau naştere la diferite biotipuri cu constituţie genetică diferită.
Biotipul este o grupă de indivizi în cadrul unui soi, care au aceeaşi constituţie genetică.
Uneori biotipurile nu se deosebesc între ele din punct de vedere morfologic, dar se
deosebesc din punct de vedere biologic şi fiziologic prin gradul de rezistenţă la secetă,
ger, boli, dăunători, etc.
In cadrul unui soi, majoritatea biotipurilor se grupează în jurul unei valori medii, care
caracterizează tipul soiului respectiv.
Aşadar, soiurile nu sunt pure din punct de vedere genetic, ele reprezentând o
populaţie formată dintr-un număr oarecare de biotipuri. Numărul biotipurilor care intră în
componenţa unui soi la plantele autogame este mai mic, în timp ce la alogame soiurile sunt
mai bogate în biotipuri. Cel mai mare număr de biotipuri se întâlneşte la soiurile de natură
hibridă, rezultate din încrucişări complexe, la care au participat mai mulţi genitori.
Cu cât un soi este mai bogat în biotipuri, cu atât el este mai valoros, având o plasticitate
ecologică mai mare.
Din punct de vedere agricol, soiul este definit ca un mijloc de producţie. Alături de
alte mijloace de producţie din agricultură (pământ, îngrăşăminte, insectofungicide, mijloace
de mecanizare, amenajări pentru irigaţii etc), sămânţa de soi constituie unul din mijloacele
de bază ale producţiei agricole şi condiţionează într-o măsură decisiva obţinerea unor
producţii mari şi de calitate superioară.

12
In concluzie, se poate da soiului următoarea definiţie : Soiul reprezintă o grupă de indivizi
cu ereditate proprie care este adaptat la anumite condiţii de climă, sol şi agrotehnică, ce
serveşte ca mijloc de producţie de bază în agricultură.
Soiul este rezultatul muncii de ameliorare, migăloasă şi îndelungată, efectuată de
amelioratori în institutele şi staţiunile de cercetări.
Unii specialişti în ameliorarea plantelor folosesc şi termenul de cultivar, care
cuprinde atât soiurile, cât şi hibrizii sau, cu alte cuvinte, toate formele ameliorate cultivate.
Pentru a fi recunoscut ca atare, un soi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să posede o serie de caracteristici din punct de vedere genetic şi morfologic, care
îl deosebesc de alte soiuri, ceea ce îi conferă identitatea lui;
b) indivizii care compun soiul să aibă un număr cât mai mare de caracteristici
comune şi să se asemene între ei, atât din punct de vedere morfologic, cât şi din punct
de vedere genetic, adică să aibă omogenitate ;
c) să aibă stabilitate - adică în procesul de reproducere, al înmulţirilor repetate, soiul
trebuie să-şi menţină caracteristicile de bază. De aceea, niciun soi nu este admis în
producţie, până ce acesta nu a ajuns la o oarecare stabilitate a însuşirilor şi caracterelor.
Prin urmare, un soi, pentru a putea fi omologat, trebuie să poată fi identificat prin ceea
ce îl caracterizează, să fie suficient de omogen şi să poată fi menţinut ca atare de-a lungul
generaţiilor.
Soiurile se împart în două categorii :
1. Soiuri locale
2. Soiuri ameliorate
Soiurile locale s-au format în diferite zone caracterizate prin anumite condiţii
pedoclimatice, ca urmare a procesului selecţiei naturale, la care s-a adăugat selecţia
artificială făcută de om de-a lungul timpului, prin mijloace mai mult sau mai puţin
perfecţionate.
La plantele autogame, soiurile locale sunt destul de heterogene şi în continuă
transformare datorită acţiunii condiţiilor de mediu, mutaţiilor naturale, hibrizilor spontani
şi selecţiei naturale.
La plantele alogame, soiurile locale sunt foarte heterogene, atât din cauza permanentei
încrucişări libere între biotipurile componente, cât şi a încrucişărilor cu alte forme.
Caracteristica principală a soiurilor locale constă în faptul că ele sunt mai bine adaptate
condiţiilor de mediu în care s-au format.
Soiurile locale se caracterizează, în general, printr-o mare uniformitate din punct de
vedere al caracteristicilor fiziologice. Intr-o zonă cu ierni aspre, cu veri secetoase, bântuite

13
de anumite boli sau dăunători, în urma selecţiei naturale de veacuri, au fost înlăturate toate
formele care nu au rezistat acestor calamităţi, menţinându-se numai cele mai rezistente.
Soiurile locale au însă şi unele dezavantaje şi anume :
- nu sunt uniforme din punct de vedere morfologic, ele reprezentând un amestec de
diferite varietăţi, forme sau subforme. Din această cauză, în cadrul aceleiaşi
populaţii locale de grâu de exemplu, se pot găsi adeseori forme aristate şi
nearistate, cu spic alb şi cu spic roşu, cu boabe albe şi roşii, etc. Acest lucru se
poate corecta prin selecţie în masă, ajungându -se la o uniformitate
morfologică, cu menţinerea în continuare a adaptabilităţii la condiţiile de mediu;
- soiurile locale se caracterizează, în general, prin capacitate de
producţie scăzută şi prin calitate slabă a produselor.
Este posibil însă, ca în cadrul unui soi local să existe şi indivizi care să aibă o capacitate
ridicată de producţie şi chiar calitate bună. In acest sens, prin selecţie individuală, cu
urmărirea descendenţei se pot obţine soiuri noi, mai productive şi de calitate mai bună. Aşa
a fost creat în ţara noastră, prin selecţie individuală, soiul Cenad 117, din grâul local de
Banat. Tot aşa a fost obţinut şi soiul Odvoş 241 din soiul american Champlain.
Dacă se urmăreşte însă o îmbunătăţire radicală a soiurilor şi populaţiilor locale în
ce priveşte capacitatea de producţie şi calitatea, aceasta se poate realiza numai pe calea
încrucişărilor.
Soiurile ameliorate se obţin pe calea selecţiei individuale, din material creat prin
încrucişări sau prin alte metode moderne ca poliploidia, mutageneza, consangvinizarea
etc.
Soiurile ameliorate sunt uniforme din punct de vedere morfologic, fiind bine
prelucrate în procesul de formare. In general, ele sunt uniforme şi din punct de vedere
genetic. Această uniformitate este mai mare la plantele autogame şi mai redusă la plantele
alogame.
Fac excepţie hibrizii simpli şi dubli în prima generaţie (F1), obţinuţi din încrucişarea
liniilor consangvinizate, care se caracterizează printr-o mare uniformitate din punct de
vedere morfologic iar din punct de vedere genetic fiind heterozigoţi.
Soiurile de plante care se înmulţesc pe cale vegetativă, cum este, de exemplu, cartoful se
caracterizează printr-o mare uniformitate şi stabilitate, fiindcă ele reprezintă oarecum o
singură plantă multiplicată vegetativ. Cu timpul, şi în cadrul acestor soiuri apar variaţii
ca urmare a mutaţiilor mugurale sau vegetative.
Influenţa soiului asupra producţiei. In vederea obţinerii unor producţii mari şi de calitate
superioară, soiul cu însuşirile lui are un rol hotărâtor. Condiţiile superioare de fertilitate a

14
solului, create prin aplicarea unor măsuri agrotehnice, caracteristice unei agriculturi intensive
(mecanizare, chimizare, irigare), sunt valorificate în mod diferit de catre soiuri. Gradul
de valorificare a acestor condiţii depinde de potenţialul biologic al soiului. In unele şi
aceleaşi condiţii, unele soiuri realizează producţii mai mari decât altele. Acestea au fost
denumite soiuri intensive.
Astfel, soiurile de grâu intensive au întrecut cu peste 50 % soiurile locale şi ameliorate
extensive (A 15, Cenad 117, Odvoş 241 etc), iar în ultima perioadă au fost create în ţara
noastră soiuri intensive de grâu de toamnă care realizează producţii mult mai mari (Fundulea
29, Flamura 85, Fundulea 4, Albota, Dropia, Lovrin, Rapid, Turda 95, Apullum, Alex, Lovrin
34 şi altele).
Porumbul hibrid realizează producţii ce depăşesc chiar de peste două ori pe cele ale
soiurilor locale şi ameliorate - ICAR 54, Românesc de Studina, Portocaliu de Tg. Frumos,
Galben dobrogean, Hângănesc etc.
La floarea soarelui, în perioada ce a urmat celui de al doilea război mondial, în ţara
noastră s-a cultivat soiul Jdanov 8281, care avea 34-35 %' ulei în sămânţă. Mai târziu,
locul lui a fost luat de soiurile VNIIMK, create la Krasnodar de V.S. Pustovoit, având
conţinutul de ulei în sămânţă ce depăşea 45 %.
Ulterior, din soiul VNIIMK 8931, la I.C.C.P.T. Fundulea, a fost obţinut prin selecţie
individuală pe grupe de familii soiul Record, la care conţinutul de ulei în sămânţă depăşeşte
48 %.
In prezent, se află în cultură mai mulţi hibrizi simpli şi sintetici de floarea soarelui,
obţinuţi la ICCPT Fundulea pe bază de linii consangvinizate, care dau producţii ridicate de
sămânţă, având totodată şi un conţinut de ulei în sămânţă ce depăşeşte 50-52%. Astfel sunt
hibrizii : Felix, Festiv, Florom 350, Select, Super, Florom 328, Alex, Favorit, Turbo, etc.
La sfecla pentru zahăr, atât timp cât s-au cultivat soiurile diploide, producţiile de rădăcini
s-au menţinut înjur de 10-12 t/ha.
Prin introducerea în cultură a soiurilor poliploide plurigerme : Braşov, Românesc 7,
Polirom şi monogerme : Andra, Braşov 519, Monorom, Nero 1, producţia de rădăcini a
crescut, ajungând în medie la 25-26 t/ha.

I.5. Obiectivele ameliorării plantelor


Lucrările de ameliorare a plantelor, ţinând seama de cerinţele diferite de la o cultură la
alta, în scopul creării unor soiuri valoroase, trebuie să se desfăşoare în anumite direcţii de
bază, comune tuturor plantelor de cultură.

15
I. Direcţia principală în ameliorarea plantelor este crearea de soiuri şi hibrizi adaptaţi
condiţiilor de climă şi sol foarte variate. Din cauza unei mari diversităţi a zonelor de climă
şi sol din ţara noastră este necesar să existe un sortiment cât mai bogat de soiuri şi hibrizi.
Astfel, la grâul de toamnă, în stepa sudică sunt necesare soiuri care, în primul rând trebuie
să fie rezistente la ger şi precoce, pentru a scăpa de şiştăvire, în timp ce în nordul
ţării, perioada de vegetaţie nu prezintă importanţă pentru şiştăvire, însă soiurile trebuie
să fie rezistente la iernat.
Dimpotrivă, la porumb, în nordul ţării este nevoie să se cultive hibrizi cu perioada de
vegetaţie mai scurtă, care să ajungă la maturitate înainte de căderea primelor brume de
toamnă, pe când în sudul ţării se pot cultiva forme mai tardive, dar care să fie rezistente la
secetă si şiştăvire.
II. In general, soiurile ameliorate sunt adaptate şi dau producţii corespunzătoare în
zona în care au fost create. Cultivate în alte zone, cu condiţii de climă şi sol diferite,
care nu pot satisface integral necesităţile lor ereditare, ele nu dau aceleaşi rezultate.
Există însă soiuri, care, deşi au fost create într-o anumită zonă, se pot cultiva cu succes şi
în alte zone pedoclimatice. Astfel de soiuri care se pot cultiva în zone cu condiţii
pedoclimatice diferite cu rezultate la fel de bune sunt soiurile care se caracterizează prin
plasticitate ecologică mare.
Din acest punct de vedere, soiurile formate pe calea hibridărilor complexe se
caracterizează prin plasticitate ecologică mare. In scopul creării unor soiuri cu mare
plasticitate ecologică trebuie să se folosească genitori proveniţi din diferite zone ale
globului, care să contribuie fiecare cu zestrea sa ereditară.
Printr-o mare plasticitate se caracterizează şi hibrizii de porumb obţinuţi pe bază de
linii consangvinizate. Cu cât liniile consangvinizate se deosebesc mai mult între ele, având o
bază ereditară diferită, hibrizii rezultaţi vor avea o plasticitate ecologică mai mare şi un
potenţial de producţie mai ridicat.
Cerinţele mari faţă de soiurile plantelor cultivate fac ca hibridarea complexă să
constituie una dintre metodele cel mai larg folosite în scopul creării de noi soiuri, pentru ca
baza ereditară a acestora să fie cât mai bogată, iar posibilităţile de adaptare faţă de condiţiile
variate ale mediului să fie, de asemenea, cât mai largi.
III. In condiţiile unei agriculturi intensive, în care mecanizarea este un factor
determinant, sunt necesare soiuri şi hibrizi care, pe de o parte, să valorifice din plin
tehnologiile moderne şi, pe de altă parte, să se preteze pentru mecanizarea tuturor
lucrărilor şi în mod deosebit a recoltării. Pentru aceasta, soiurile trebuie să se caracterizeze
printr-o bună rezistenţă la cădere si scuturare.

16
Sunt necesare, de asemenea, soiuri cu o rezistenţă sporită la boli (mălură, rugini,
tăciune, fuzarioză, făinare - la grâu ; lupoaie, mană, sclerotinia şi phomopsis - la floarea
soarelui; raia neagră şi viroze - la cartof etc).
Toate aceste caractere şi însuşiri ale plantelor ca şi altele asemănătoare, depind de
particularităţile biologice ale soiurilor. Ele constituie obiectivele principale în ameliorarea
plantelor.
Astfel, principalele obiective ale ameliorării plantelor sunt următoarele:
1- Capacitatea de producţie este cel mai important obiectiv în ameliorarea plantelor.
Capacitatea de producţie a unui soi sau hibrid reprezintă suma tuturor caracteristicilor pe
care acesta le posedă. Pentru ca un soi sau hibrid să fie productiv, trebuie să fie în acelaşi
timp rezistent la temperaturi scăzute, secetă, boli, dăunători, cădere, frângere, scuturare etc.
In aprecierea capacităţii de producţie a unui soi sau hibrid se urmăreste o serie de
caractere cantitative, cunoscute sub denumirea de elemente de producţie, care variază de la o
cultură la alta.
Astfel, de exemplu la grâu, elementele producţiei sunt următoarele :
- numărul de plante la unitatea de suprafaţă, care asigură cea mai mare
producţie ;
- numărul de fraţi fertili la o plantă ;
- numărul de spiculeţe fertile în spic ;
- numărul de boabe în spiculeţ:
- masa a 1000 de boabe.
La leguminoasele pentru boabe (mazăre, fasole, soia), capacitatea de producţie este
apreciată după următoarele elemente :
- numărul maxim de plante pe care soiul le suportă la unitatea de suprafaţă ca să
realizeze producţia cea mai mare ;
- numărul de păstăi pe plantă ;
- numărul de boabe într-o păstaie ;
- masa a 1000 de boabe.
2. Calitatea producţiei. Criteriile de apreciere a calităţii producţiei diferă de la o cultură la
alta şi de la un soi sau hibrid la altul, în funcţie de scopul pentru care se cultivă.
Astfel, la grâu, se urmăreşte crearea unor soiuri cu însuşiri de panificaţie
superioare, care sunt determinate de conţinutul şi calitatea glutenului.
La porumb, se urmăreşte crearea unor hibrizi cu conţinut ridicat de proteină în
boabe, în structura cărora să intre în cantitate cât mai mare unii aminoacizi esenţiali, cum
sunt: lizina, triptofanul, metionina etc.

17
La soia, se urmăreşte de asemenea, sporirea conţinutului de aminoacizi esenţiali, care
nu se găsesc în produsele altor plante decât în procente foarte mici, precum şi creşterea
conţinutului de grăsimi.
La sfecla de zahăr, se urmăreşte obţinerea unor soiuri cu un randament mai mare de
zahăr, cu un conţinut cât mai scăzut de substanţe azotate nezaharoase, care, după cum se
ştie, împiedică cristalizarea zahărului.
Soiurile de cartof trebuie să se caracterizeze printr-o suficientă rezistenţă la
fierbere a tuberculilor, în sensul că aceştia, după fierbere, să rămână întregi, iar pulpa să
aibă o consistenţă untoasă-fainoasă şi un gust plăcut.
3.-Rezistenţa la ger, la iernare şi la îngheţ. Rezistenţa la ger este un obiectiv
important, care trebuie urmărit cu stricteţe la soiurile culturilor de toamnă (grâu, secară, orz,
rapiţă, măzăriche). Pentru aceste culturi rezistenţa la ger constituie însuşirea de bază. Oricât
ar fi de bun un soi de grâu sau de orz de toamnă, dacă nu este şi rezistent la ger plantele pier
în timpul iernilor aspre şi producţia va fi diminuată.
Pe lângă rezistenţa la ger, soiurile culturilor de toamnă trebuie să mai posede şi alte
însuşiri pentru a ieşi cu succes din iarnă. Astfel, ele trebuie să aibă capacitatea de a suporta
un strat mai mult sau mai puţin gros de zăpadă o perioadă mai îndelungată, să posede un
sistem radicular bine dezvoltat, încă din toamnă, pentru a rezista fenomenului de
"descălţare", să suporte alternările de temperaturi scăzute şi ridicate fără să se decălească
etc.
La culturile de primăvară (mazăre, sfeclă de zahar, floarea soarelui, porumb, cartof,
fasole etc), trebuie urmărită crearea de soiuri care să reziste la îngheţurile târzii de
primăvară, iar pentru culturile care se recoltează toamna (porumb, sfeclă de zahăr, cartof,
soia etc), să reziste şi la brumele timpurii de toamnă.
4 - Rezistenţa la secetă şi arşiţă. In regiunile de stepă din ţara noastră-dar mai ales în
Câmpia Dunării şi Dobrogea - seceta atmosferică şi seceta solului provoacă pagube
însemnate culturilor de grâu, orz, porumb, mazăre, fasole, sfeclă de zahăr şi altele. Chiar şi
floarea soarelui şi lucerna care sunt considerate culturi rezistente la secetă, suferă din cauza
căldurilor mari în zonele din sudul şi sud-estul ţării.
La cerealele de toamnă, efectele negative ale căldurilor mari din lunile iunie-iulie pot
fi prevenite într-o măsură însemnată prin crearea de soiuri mai timpurii, iar la porumb, prin
crearea de hibrizi la care înfloritul şi respectiv legarea boabelor să aibă loc înainte de
perioada de arşiţă. Este bine însă ca soiurile şi hibrizii să posede o rezistenţă de natură
fiziologică la secetă. Aceasta constă într-un consum specific de apă mai redus şi anume ca

18
soiul să poată trece peste perioadele mai prelungite de secetă fără ca producţia să se
diminueze prea mult.
Şiştăvirea boabelor constituie o problemă deosebită mai ales la cereale (grâu, secară,
orz, porumb). Acest fenomen se manifestă când seceta apare în perioada maturării boabelor,
provocând o scădere considerabilă a producţiei şi diminuarea calităţii produselor. Ea mai
poate fi provocată şi de atacul puternic al unor boli ca ruginile, fuzarioza, făinarea,
helminthosporioza şi altele.
5.- Rezistenţa la boli şi dăunători. Pentru preîntâmpinarea pagubelor produse în
fiecare an de atacul bolilor şi dăunătorilor la plantele agricole este necesar să se creeze soiuri
rezistente.
Astfel, la grâu sunt necesare soiuri rezistente la rugini, mălură, tăciune, fuzarioza
etc.
La floarea soarelui, hibrizi şi soiuri rezistente la Phomopsis, la mană, sclerotinia,
lupoaie, molia florii soarelui etc.
La sfecla de zahăr - soiuri rezistente la viroze, la gomoza bacilară şi cercosporioză.
La cartof, trebuie să se creeze soiuri rezistente la viroze, mană, raia neagră, gândacul
din Colorado etc.
Rezistenţa la boli şi dăunători poate fi de natură mecanică, fiind legată de structura
anatomică a plantelor. Totodată, trebuie dezvoltată şi rezistenţa activă, fiziologică,
condiţionată de anumite gene de rezistenţă. Combaterea chimică a bolilor şi dăunătorilor
este foarte costisitoare, produsele chimice şi utilajele folosite pentru aplicarea tratamentelor
fiind foarte scumpe.
6.- Precocitatea constituie un obiectiv important pentru toate plantele de cultură.
La cereale păioase, soiurile cu perioadă de vegetaţie mai scurtă ajung la maturitate
înainte de venirea perioadelor de secetă şi arşiţă. Soiurile precoce scapă astfel de şiştăvire,
ca şi de atacul ruginilor.
La porumb, în unele zone, precocitatea hibrizilor face ca aceştia să scape de
influenţa negativă a brumelor timpurii de toamnă, iar în zonele sudice, hibrizii mai
timpurii de porumb pot constitui o bună premergătoare pentru grâul de toamnă. De
asemenea, hibrizii cu perioadă de vegetaţie mai scurtă pot fi folosiţi în cultura succesivă, în
condiţii de irigare, după culturi care eliberează terenul devreme.
7 - Aptitudinea pentru mecanizarea culturii. Acest obiectiv are în vedere
mecanizarea întregului proces tehnologic al culturii, care depinde de o serie de elemente,
condiţionate de următoarele caracteristici:

19
a) Rezistenţa la cădere. Pentru o agricultură intensivă, în care fertilizarea solurilor
este în continuă creştere, este nevoie de soiuri rezistente la cădere, capabile să valorifice
condiţiile de fertilitate sporită şi recoltarea lor să se poată face mecanizat. Rezistenţa la
cădere a plantelor face posibilă totodată mecanizarea întregului proces tehnologic al
culturii (lucrări de îngrijire, recoltare etc).
Rezistenţa la cădere este o cerinţă importantă îndeosebi pentru cereale păioase. In
acest sens, plantele trebuie să aibă paiul scurt, gros şi elastic.
In acelaşi timp, rezistenţa la cădere reprezintă o problemă importantă şi pentru
porumb, legată de mecanizarea lucrărilor de îngrijire a culturii şi mai ales a recoltării.
Această însuşire este condiţionată de dezvoltarea sistemului radicular, de vigurozitatea
tulpinii, precum şi de rezistenţa plantelor la frângere. Frângerea tulpinilor la porumb
poate fi provocată de atacul dăunătorilor (sfredelitorul tulpinilor de porumb), bolilor
(fuzarioze, care produce putrezirea tulpinilor), precum şi înălţimea prea mare de inserţie a
ştiuleţilor. Pentru a favoriza recoltarea mecanizată este necesară dezvoltarea uniformă a
plantelor, precum şi înălţimea uniformă de inserţie a ştiuleţilor (70-100 cm).
Rezistenţa la cădere se urmăreşte şi în ameliorarea altor culturi care se recoltează
mecanizat cum sunt: floarea soarelui, soia, mazărea, fasolea, inul, cânepa etc.
b) Rezistenţa la scuturare este necesară pentru a înlătura eventualele
pierderi la recoltarea mecanizată a tuturor plantelor de cultură.
Uniformitatea coacerii plantelor, ca de exemplu, la mazăre, fasole, soia, unde toate
păstăile de pe o plantă trebuie să se maturizeze în acelaşi timp, precum şi uniformitatea
coacerii în lan, adică toate plantele din lan să ajungă la maturitate în acelaşi timp.
8 . - C r e a r e a d e s o i u r i a d a p t a t e p e n t r u c u l t u r a i r i g a t ă . Existenţa
sistemelor amenajate pentru irigaţii implică şi crearea de soiuri şi hibrizi la principalele
plante de cultură, capabile să valorifice condiţiile de fertilitate superioară, cu mare capacitate
de producţie, rezistente la boli şi dăunători, rezistente la cădere. Aceasta se referă în primul
rând la culturile care ocupă suprafeţe mai însemnate pe terenurile irigate (porumb, sfeclă
de zahăr, floarea soarelui, soia, grâu, cartof, lucerna etc).
Realizând la maximum posibil obiectivele menţionate, se pot obţine soiurile si hibrizii
intensivi.
Un soi intensiv se caracterizează prin capacitate de producţie ridicată şi calitate
superioară a producţiei, prin rezistenţă la iernare şi secetă, rezistenţă la boli şi dăunători, cu
perioadă de vegetaţie mai scurtă, precum şi cu o bună rezistenţă la cădere şi frângerea
tulpinilor.

20
La grâu, de exemplu, un soi intensiv se caracterizează prin sistem radicular bogat şi
profund dezvoltat, care îi conferă o bună rezistenţă la cădere, o capacitate ridicată de
absorbţie a apei şi a substanţelor nutritive din sol, pai scurt şi gros, cu internodiile de la bază
scurte, aparat foliar bogat, cu spic lung şi dens, cu multe spiculeţe, cu 3-4 boabe în fiecare
spiculeţ. S-a ajuns ca, la unele soiuri intensive de grâu de toamnă, raportul între boabe şi paie
să fie de 1:1 sau chiar 1:0,8.

21
CAPITOLUL II

MATERIALUL INITIAL DE AMELIORARE

II.1. Definiţie, importanţă, clasificarea

Pentru realizarea obiectivelor propuse prin programele de ameliorare a plantelor, este


necesară existenţa unui material biologic bogat şi variat. Acesta constituie materialul
iniţial de ameliorare.
Prin material iniţial de ameliorare (surse de germoplasmă) se înţeleg formele de
plantă, cultivate sau din flora spontană, pe care amelioratorul le foloseşte în activitatea de
creare a soiurilor şi hibrizilor noi sau pentru îmbunătăţirea soiurilor existente.
Totalitatea formelor vegetale care aparţin unei anumite specii, studiate şi folosite în
procesul de ameliorare constituie materialul iniţial de ameliorare (germoplasmă, banca de
gene, colecţia de plasmă germinativă).
In vederea folosirii cu succes a materialului iniţial în lucrările de ameliorare este
necesar ca acesta să fie, în prealabil temeinic şi multilateral studiat. Pe baza acestui studiu se
aleg formele cu caracteristici valoroase, corespunzător obiectivelor propuse în programul de
ameliorare. De această alegere depinde, în mare măsură, rezultatul activităţii amelioratorului.
Pentru definirea raportului dintre condiţiile de mediu şi plantă se foloseşte
noţiunea de tip ecologic sau ecotip. Prin ecotip se înţelege o grupă de biotipuri din cadrul
unei unităţi sistematice, care se caracterizează prin însuşiri ereditare proprii formate sub
influenţa condiţiilor locale de climă şi de sol (factori ecologici), precum şi a celor
agrotehnice.
In formarea ecotipurilor, un rol deosebit îl au factorii ecologici, aceştia se împart în
mai multe grupe :
- factorii climatici, reprezentaţi de temperatură, precipitaţii, lumină, presiune
atmosferică, umiditatea aerului, mişcările aerului (vânturi), etc ;
- factorii pedologiei (edafici), care cuprind caracteristicile fizice, chimice şi
biologice ale solului;
- factorii orografici, care includ caracteristicile legate de poziţia
geografică a terenului, de înclinarea lui, expoziţie etc ;
- factorii biotici cuprind totalitatea organismelor vii cu care cultura respectivă intră în
relaţii, inclusiv paraziţii vegetali şi animali ai plantelor.

22
Dintre factorii ecologici, acţiunea factorilor climatici este încă greu de influenţat de
către om, în timp ce factorii edafici şi biotici pot fi, într-o măsură mult mai mare dirijaţi
prin diverse lucrări agrotehnice şi fitosanitare.
Sub influenţa condiţiilor de cultură schimbate se modifică şi ecotipul, deoarece
se schimbă şi raportul dintre biotipurile componente.
Astfel, prin acţiunea factorilor ecologici şi agrotehnici apar ecotipuri valoroase
pentru ameliorator, caracterizate printr-o mai mare adaptabilitate, prin rezistenţă la
condiţiile nefavorabile şi printr-o calitate mai bună a producţiei.
Forma sau soiul mai bine adaptat şi care asigură producţii superioare şi constante se
numeşte agroecotip.
Cele mai multe plante cresc şi se dezvoltă numai în condiţii ecologice specifice. In
alte condiţii nu se pot adopta sau se adaptează cu mare greutate. Despre această categorie de
plante se spune că au o "plasticitate ecologică" redusă.
Spre deosebire de acestea, există agroecotipuri care pot creşte şi se dezvoltă normal
în condiţii ecologice diferite. Acestea sunt agroecotipuri cu "plasticitate ecologică mare".
Prin lucrările de ameliorare se urmăreşte crearea de soiuri si hibrizi cu plasticitate
ecologică mare, care să poată fi cultivaţi în zone ecologice diferite, într-un areal cât mai
larg, realizând an de an producţii ridicate şi constante.
Materialul iniţial de ameliorare trebuie să se caracterizeze prin insusiri valoroase,
care vor fi reunite în noul soi sau hibrid, cum sunt : adaptabilitate la condiţiile climatice,
rezistenţă genetică la boli şi dăunători, însuşiri de calitate, caracteristici legate de
pretabilitatea pentru mecanizarea culturilor etc.
Necesitatea colectării unui material iniţial cât mai bogat şi variat a condus la
organizarea a numeroase expediţii ştiinţifice, în scopul constituirii unui fond de germoplasmă
alcătuit din forme cultivate şi din flora spontană. Pe baza studierii amănunţite a acestui
material biologic se aleg formele cu cele mai multe caracteristici valoroase spre a fi
folosite în procesul de ameliorare, îndeosebi ca forme parentale pentru hibridări.
Materialul iniţial de ameliorare este alcătuit din: a)material biologic existent în
cultură ; b) material biologic din flora spontană ; c) material iniţial creat de ameliorator prin
diferite metode.
Având la dispoziţie un material iniţial variat, provenind din diferite zone geografice ale
ţării şi de pe glob, amelioratorul are posibilitatea să-1 studieze, apoi să aleagă şi să separe
acele forme care posedă caracteristici utile, corespunzător obiectivelor urmărite prin
programele de ameliorare.

23
Materialul biologic existent în cultură cuprinde următoarele categorii :
populaţii şi soiuri locale, colectate din ţară sau din alte ţări; soiuri ameliorate, hibrizi
autohtoni şi străini; forme genetice speciale obţinute prin diferite metode.
Populaţii şi soiuri locale. Populaţia locală constituie o grupare de biotipuri care s-a
format în decursul timpului ca urmare a acţiunii selecţiei naturale şi a selecţiei empirice
artificiale efectuată de cultivatori. Selecţia artificială se reducea la alegerea pentru sămânţă a
spicelor şi ştiuleţilor cu însuşiri culturale mai bune. Cu timpul, s-a trecut la alegerea de plante
care să posede un complex de caracteristici valoroase, contribuind astfel la îmbunătăţirea
populaţiilor locale. Concomitent cu aceasta, s-a urmărit şi îmbunătăţirea condiţiilor de cultură
a plantelor care contribuiau, la rândul lor, la modificarea structurii biotipurilor componente
ale populaţiei, favorizând înmulţirea celor cu potenţial biologic ridicat şi, deci, o
îmbunătăţire a acestora.
Ca rezultat al acestor acţiuni s-au format populaţiile locale îmbunătăţite sau
soiurile locale.
Populaţiile şi soiurile locale se caracterizează printr-o mare capacitate de adaptare la
condiţiile de climă şi sol, precum şi printr-o serie de însuşiri fiziologice valoroase. Ele
posedă o bună rezistenţă la temperaturile scăzute, la secetă, la atacul multor boli şi
dăunători. Având în structura lor un număr mare de biotipuri diferite, populaţiile şi soiurile
locale prezintă o mare plasticitate ecologică. Deci, populaţiile şi soiurile locale
constituie un material iniţial cu valoare deosebită pentru lucrările de ameliorare.
Cu toate acestea, populaţiile şi soiurile locale prezintă şi unele deficienţe şi anume
au o capacitate de producţie mai redusă, iar calitatea produsului obţinut este, de regulă, mai
slabă. Aceste deficienţe nu-i împiedică însă pe amelioratori să folosească formele locale
pentru celelalte însuşiri valoroase în activitatea de creare a unor soiuri şi hibrizi noi de plante.
In ţara noastră s-au format un număr mare de populaţii şi soiuri locale, la toate
plantele de cultură. Ele au fost cultivate multă vreme, iar unele se folosesc în prezent ca
material iniţial de ameliorare.
Astfel, la porumb, se cunosc un mare număr de populaţii şi soiuri locale :
Hîngănesc, Bănăţean, Scorumnic, Românesc comun, etc. Majoritatea acestora aparţin
varietăţii indurata sau semidentata şi sunt utilizate cu succes, ca material iniţial, pentru
obţinerea de linii consangvinizate, în vederea creării hibrizilor de porumb.
La fasole, există populaţiile locale : Măruntă de Transilvania, Cealî de Dobrogea etc ;
la lucerna : Lucerna de Banat, De Bărăgan, De Filiaşi etc; la trifoi: Trifoiul roşu de
Transilvania etc.

24
Aceste populaţii şi soiuri locale au servit şi servesc ca material iniţial, obţinându-se
prin aplicarea unor metode ştiinţifice ca selecţia şi hibridarea, soiuri care au fost cultivate o
lungă perioadă de timp în ţara noastră.
Pe această cale, din Grâul de Banat s-a creat prin selecţie individuală soiul Cenad
117; dintr-o populaţie de porumb din fostul judeţ Ilfov, s-a creat soiul I.C.A.R. 54 şi la inul
de ulei - soiul Deta, cultivat pe suprafeţe întinse în ţara noastră între cele două războaie
mondiale.
Soiuri şi hibrizi creaţi de amelioratori. Aceştia constituie un material iniţial
superior pentru ameliorare, deoarece se caracterizează prin uniformitate din punct de
vedere morfologic şi genetic, posedând, în acelaşi timp, caracteristici fiziologice şi
biologice, de regulă, superioare faţă de populaţiile şi soiurile locale cunoscute şi valoroase
pentru producţie.
Formele din flora spontană reprezintă o sursă bogată de material iniţial pentru
lucrările de ameliorare a plantelor. Acestea se caracterizează prin rezistenţă ridicată la
factorii nefavorabili de mediu (ger, secetă etc), rezistenţă la boli şi dăunători, prezentând
în acelaşi timp şi o plasticitate ecologică mare.
Materialul biologic din flora spontană este format din specii sălbatice înrudite cu
specia cultivată, dar care posedă unele caracteristici utile. Formele spontane au, însă şi multe
însuşiri negative, fiind slab productive, o calitate inferioară a produsului, nu sunt rezistente
la scuturare, au maturitatea neuniformă etc.
Dintre formele din flora spontană, pentru ameliorarea diferitelor însuşiri la grâu
se folosesc : Aegilops cylindrica, Ae. ovata, Ae. squarrosa; la secară: Secale anatolicum,
S. montanum; la cartof: Solanum demissum, S. acaule, S. phureja; la sfeclă: Beta
lomatogona., B. patellaris etc.
In scopul creării de noi soiuri cu caracteristici utile, materialul iniţial din flora
spontană se foloseşte la încrucişări cu formele cultivate, pentru a le imprima acestora unele
însuşiri fiziologice valoroase. De multe ori însă, factorii ereditari care determină unele
însuşiri valoroase se găsesc înlănţuiţi (linKage) cu alţi factori care condiţionează unele
caracteristici nedorite.
Din această cauză, materialul hibrid rezultat în urma încrucişărilor cu formele din
flora spontană trebuie prelucrat timp îndelungat, pentru eliminarea însuşirilor
necorespunzătoare. Foarte frecvent se foloseşte în acest scop retroîncrucişarea ("back-
cross"), însoţită de selecţie.
La unele specii, cum sunt, de exemplu plantele furajere perene, formele din flora
spontană se folosesc nu numai ca genitori la încrucişări, ci şi ca material iniţial pentru

25
alegerea directă a formelor corespunzătoare. Astfel sunt: ghizdeiul (Lotus corniculatus);
timoftica (Phleum pratense); golomăţul (Dactylis glomerata); firuţa (Poa pratensis) şi altele.

Originea plantelor cultivate


Cunoaşterea modului cum s-au format plantele cultivate prezintă interes pentru
dezvoltarea lucrărilor de ameliorare a plantelor. Aceasta permite stabilirea criteriilor de
alegere a materialului iniţial de ameliorare şi a celor mai potrivite metode şi tehnici de
ameliorare.
Din punctul de vedere al originii lor, plantele cultivate se împart în două categorii:
plante primare şi plante secundare.
Plantele primare sunt acelea care au fost luate direct în cultură, din cele mai vechi
timpuri, cum sunt: grâul, orzul, orezul, meiul, porumbul etc.
Plantele secundare sunt acelea care provin din plantele ruderale, care creşteau în stare
sălbatică în apropierea aşezărilor umane şi care au devenit ulterior plante cultivate. Speciile
de plante care au însoţit, mai întâi, plantele cultivate primare ca buruieni, s-au impus ca
plante cultivate în momentul în care au fost extinse în alte zone cu condiţii nefavorabile
pentru planta cultivată. In condiţii noi, o serie de specii însoţitoare, adaptate mai bine la
condiţiile nefavorabile, au devenit dominante, înlocuind specia primară din cultură. Din
această categorie pot fi menţionate : secara, ovăzul, rapiţa, măzărichea şi altele.
Dintre plantele ruderale, care au fost luate în cultură întâmplător, menţionăm:
morcovul, cânepa, macul etc.

II.2. Centre genice şi centre de origine a plantelor cultivate


Centre genice sunt acele regiuni ale globului în care se întâlneşte cea mai mare
bogăţie de forme şi cu o frecvenţă maximă a unor specii de plante.
Problema centrelor genice a fost studiată amănunţit de mai mulţi cercetători
(Vavilov, Schiemann, Wettstein). Un rol deosebit în stabilirea centrelor genice l-au avut
oamenii de ştiinţă ruşi N.I.Vavilov, P.M. Jukovski s.a.
In urma unor studii sistematice, morfologice, genetice, citologice şi imunologice N.I.
Vavilov a identificat un număr limitat de regiuni ale lumii, care pot fi considerate drept
centre importante de diversificare a plantelor cultivate. Aceste centre corespund unor zone
unde plantele sălbatice existau şi au fost domesticite. Există, de asemenea, centre secundare
de diversificare, unde au apărut multe forme noi de plante deja domesticite, de exemplu, ca
urmare a hibridării libere. In aceste centre primare şi secundare, speciile cultivate sunt
reprezentate de forme foarte diferite.

26
Acestea prezintă un interes deosebit pentru amelioratori, care pot găsi aici genotipuri
care au dispărut din cauza sărăcirii genetice, ca urmare a selecţiei artificiale şi a migraţiei.
Pot fi descoperite aici îndeosebi gene de rusticitate : rezistenţă la boli şi dăunători, la
condiţiile climatice nefavorabile.
Cu unele excepţii, se constată că aceste centre sunt adesea localizate în regiuni cu
climat semi-arid. Acestea sunt regiuni cunoscute pentru marea diversitate a florei spontane.
Cercetările întreprinse de Vavilov cu privire la originea plantelor cultivate au arătat
că centrele de origine nu sunt suficient de bine delimitate şi că unele specii au putut fi
domesticite independent în regiuni foarte îndepărtate unele de altele.
Ca urmare a studiilor sale, Vavilov si în continuare si Jukovski au stabilit existenţa
unui număr de 12 centre caracterizate printr-o concentrare puternică în forme primitive.

1.- Centrul chinezesc - cuprinde teritoriul central şi vestic al Chinei, de la masivul


muntos din sud, până la limitele nordice ale peninsulei coreene, unde s-au format peste 140
de specii de plante, fiind unul din cele mai importante centre. Aici se întâlneşte o mare
diversitatea de forme din următoarele plante: mei, gaolean (sorgul dulce), pomi fructiferi
(piersic, păr, prun, citrice); centru secundar pentru unele tipuri de ovăz, orz, porumb,
fasole, soia.
2.- Centrul indian - este situat în India de sud-vest şi reprezintă al doilea centru
genic ca importanţă. Aici este patria orezului, năutului, trestiei de zahăr. Tot aici mai sunt
răspândite unele tipuri de ovăz, orz, porumb, fasole şi măzăriche, precum unele plante
citrice ca portocal, mandarin.
3.- Centrul indo-chinez cuprinde Indochina şi arhipeleagul indonezian (insulele
Sumatra, Jawa, Borneo, precum şi Australia). Este un centru important pentru unele
plante tropicale : bananier, trestie de zahăr, piper, citrice, bumbac, tutun.
4.- Centrul Asiei centrale, care cuprinde nord-vestul Indiei, Afganistan,
Uzbekistan, Tadjikistan. Aici au o mare răspândire cele mai multe forme de grâu şi de
secară, bumbac, cânepă, cais, migdal, viţă de vie. In acest întins areal se găsesc centre
secundare pentru leguminoase ca: mazăre, linte, lupin, măzăriche şi pentru unele plante
aromatice şi medicinale.
5.- Centrul Orientului Mijlocul (Asia Mică, Iran, Irak, Emiratele arabe unite,
Turkmenia, Transcaucazia). Acest centru este foarte bogat în diferite specii de grâu, secară,
orz, ovăz, linte, lucerna albastră, sparcetă, lupin şi în secundar : alte cereale, crucifere,
pomi fructiferi (migdal, cireş, smochin).

27
6.- Centrul mediteranean cuprinde litoralul Mării Mediterane. Dintre graminee, mai
răspândite sunt unele specii de grâu, ovăz, orz, iar dintre leguminoase - bobul. In acest cadru
se mai întâlnesc : sfecla pentru zahăr, hameiul şi numeroase specii de plante medicinale şi
aromatice, precum şi măslinul.
7.- Centrul abisinian cuprinde zona răsăriteană a Africii, cu masivul muntos din
Etiopia (Erithreea) şi Somalia. In această zonă se găsesc diferite forme de orz, in, sorg, ricin,
arborele de cafea, bob. Tot aici sunt situate şi unele centre secundare pentru năut, linte,
mazăre etc.
Trebuie menţionat faptul că in acest centru se găsesc peste 16 varietăţi de orz şi că
toate speciile de sorg cunoscute sunt de origine africană.
8.- Centrul mexican este reprezentat de Mexic, .America Centrală şi o parte din
arhipelagul insulelor Antile. Acest centra este important pentru porumb, fasole, tomate, ardei,
bumbac cu fibră scurtă, mahorcă, cartof dulce, arborele de cacao.
9.- Centrul nord-european şi siberian este considerat patria inului de fibre, a
hameiului, trifoiului roşu şi alb, a unor specii de lucerna şi graminee furajere.
10.- Centrul peruvian cuprinde Peru, Ecuador, Bolivia. Aici sunt răspândite mai
multe specii de Solanum, tomate, bumbac cu fibra scurtă (G.hirsutum). Este centru secundar
pentru fasole şi porumb amidonos.
11.- Centrul chiliano-brazilian cuprinde îndeosebi zona munţilor Anzi şi podişul
Braziliei. In acest centru se întâlneşte o mare varietate din următoarele plante : cartof,
porumb, tutun, bumbac cu fibră lungă (Gossypium barbadense), arahide, cacao, ananas,
arborele de cauciuc.
12.- Centrul nord american. Aici se găsesc diferite forme anuale de floarea
soarelui, unele forme de bumbac, tutun, porumb, cartof, lupin etc.

Centrele de origine sunt reprezentate de acele regiuni ale globului în care au luat
naştere şi s-au format diferite plante de cultură, spre deosebire de centrele genice, care
reprezintă numai regiuni de maximă bogăţie în forme ale anumitor specii de plante cultivate.
Actualele centre genice sunt zone de răspândire maximă a unor forme de plante
cultivate, fără ca în toate cazurile acestea să fie, în acelaşi timp şi centre de origine a
plantelor respective. Pentru unele reprezintă numai centre secundare de dezvoltare a lor.
In centrele genice, datorită condiţiilor optime de viaţă pentru plantele specifice,
multitudinea de forme se menţine în arealul respectiv şi chiar se multiplică, datorită
apariţiei de noi forme şi tipuri, ca urmare a hibridărilor naturale, a acţiunii mutaţiilor,
selecţiei şi izolării naturale.

28
CAPITOLUL III.
METODE ŞI TEHNICI FOLOSITE ÎN AMELIORAREA PLANTELOR

Deoarece materialul iniţial existent în natură nu corespunde întotdeauna


obiectivelor urmărite de ameliorator, acesta prin metode şi tehnici diferite, crează un
material iniţial, din cadrul căruia alege formele care îl interesează.
In scopul obţinerii unei variabilităţi accentuate în direcţia obiectivelor propuse prin
programele de ameliorare, amelioratorul foloseşte diferite metode, şi anume :
- Incrucişarea pentru crearea de populaţii hibride, alcătuite din indivizi care să
întrunească un număr cât mai mare de caracteristici valoroase de la formele parentale ;
- Consangvinizarea, la plantele alogame, în vederea obţinerii liniilor
consangvinizate. Din încrucişarea lor rezultă hibrizi simpli şi hibrizi dubli, la care, în
prima generaţie (F1) se manifestă fenomenul de heterozis, concretizat în principal, în
producţii mari şi alte însuşiri utile ;
- Inducerea artificială a mutaţiilor şi a poliploidiei, cu ajutorul unor
factori mutageni, de natură fizică (iradieri, şocuri de temperatură, neutroni termici
etc) sau chimică (colchicină, metansulfonat de etil, dietilsulfat etc).
Prin aceste metode se obţine un material biologic cu variabilitate mare, din care, prin selecţie,
se pot izola formele corespunzătoare obiectivelor de ameliorare.

III.1. CREAREA MATERIALULUI INIŢIAL PRIN HIBRIDARE

Importanţa hibridării în ameliorarea plantelor.


Prin lucrările de ameliorare a plantelor se urmăreşte crearea de noi genotipuri, care să
îmbine, în mod armonios, un număr cât mai mare de gene valoroase.
In scopul regrupării genelor, care se găsesc în diferite genotipuri disponibile din
cadrul colecţiei de material iniţial, existent în cultură sau în flora spontană, se foloseşte
hibridarea. Cu ajutorul acestei metode, amelioratorul poate să reunească în acelaşi
organism, caractere şi însuşiri de la două sau mai multe forme parentale, cu bază ereditară
diferită.
Cea mai importantă contribuţie în fundamentarea ştiinţifică a metodei hibridării a adus-o
Charles Darwin, care aprecia hibridarea ca una din cauzele variabilităţii în natură şi a
formulat legea utilităţii biologice a încrucişării şi acţiunea vătămătoare a autopolenizării
prelungite.

29
Hibridarea sexuată reprezintă un mijloc important pentru obţinerea variabilităţii
genetice. Amplitudinea variabilităţii depinde de gradul de înrudire biologică a formelor
care se încrucişează şi de numărul formelor cu ereditate diferită care participă la încrucişare.
Cu cât formele parentale sunt mai îndepărtate din punct de vedere sistematic,
genetic şi ecologic, cu atât gradul de variabilitate al populaţiei hibride este mai mare.
In scopul folosirii cu succes a metodei hibridării în ameliorarea plan telor,
amelioratorul trebuie să cunoască legile eredităţii însuşirilor şi caracterelor la organismele
rezultate în urma încrucişării.
Fenomenele genetice cărora se datorează variabilitatea materialului sunt diferite şi
anume :
-combinarea unor genomuri deosebite, obţinându-se organisme amfiploide. Aşa
de exemplu, s-a obţinut forma Triticale, din încrucişarea genului Triticum cu genul
Secale;
- adăugarea sau eliminarea unui număr oarecare (1-2) de cromozomi, obţinându-se
aneuploizii;
- segregarea transgresivă, ca urmare a schimbului de gene crossing-over;
- schimbul de segmente cromatidice de la o formă parentală la alta (translocaţia) ;
- regruparea genelor şi realizarea de noi acţiuni şi interacţiuni ale acestora ca urmare
a fenomenului de adiţie.
Prin hibridare se realizează material iniţial cu variabilitate accentuată, care este apoi
prelucrat prin selecţie, în vederea izolării formelor utile şi obţ inerea de noi soiuri de
plante, superioare celor existente.
In prezent, hibridarea este metoda folosită frecvent în activitatea de ameliorare a
plantelor.
Alegerea formelor parentale pentru hibridare. In vederea obţinerii unui material
biologic valoros prin hibridare, amelioratorul trebuie să-şi precizeze mai întâi obiectivele
urmărite în programul de ameliorare
La baza hibridării trebuie să stea cunoaşterea însuşirilor ereditare ale formelor parentale
şi posibilităţile de transmitere a acestora în descendenţă.
Studiul amănunţit al materialului iniţial se face în câmpul de colecţie, în casa de
vegetaţie, în seră sau în laborator. Apoi se trece la alegerea genitorilor corespunzători
pentru încrucişare.
Alegerea formelor parentale pentru încrucişare se face ţinând seama ca acestea să aibă
cât mai puţine caractere negative, iar caracteristicile care lipsesc unui genitor să fie
compensate de celălalt.

30
In cazul când cei doi genitori nu se pot compensa perfect, se mai foloseşte încă unul
sau doi genitori, astfel ca în materialul hibrid să se transfere genele necesare.
La alegerea genitorilor pentru hibridare se ţine seama, între altele, şi de următoarele
caracteristici : biologia înfloritului şi a fecundării, precum şi de coincidenţa perioadei de
înflorire la formele respective; gradul de homozigoţie, elementele de producţie;
capacitatea de combinare a formelor parentale; însuşirile fiziologice, biochimice şi
tehnologice; capacitatea de transmitere a caracterelor ereditare de la părinţi în descendenţă.
O importanţă deosebită pentru lucrările de hibridare îl au formele parentale cu grad
înalt de transmitere a caracterelor ereditare la hibrizi. In această categorie intră sursele de
rezistenţă pentru rugina neagră (Roşu egiptean, Kenya Farmer, Hoppe) sau pentru
rezistenţa la ger (Minhardi, Minturki, Hostianum 237 etc.) la grâu, formele din specia
Salanum jkanissum pentru rezistenţa la atacul de mană şi la atacul virusurilor Y şi A la cartof.
In general, "genitorii de profesie" de la care se transferă anumite gene, sunt folosiţi ca
părinţi donatori.
In cazul caracterelor condiţionate de două sau mai multe gene (poligenice) afectate
de fenomenul de transgresie, alegerea genitorilor are un rol important pentru obţinerea
rezultatelor dorite. Prin hibridări dialele pot fi puse în evidenţă transgresiile posibile pentru
diferite caracteristici.
Ca urmare a hibridării, în funcţie de baza ereditară a genitorilor, pot să apară
recombinări genice, care duc la intensificarea unor caractere ereditare, observate la genitori.
In situaţia de mai sus, alegerea genitorilor se face ţinând seama de aceste caracteristici,
cât şi de capacitatea combinativă a formelor parentale.

3.1.2. Clasificarea metodelor de hibridare


In ameliorarea plantelor se folosesc diferite tipuri de hibridare, care se clasifică în
funcţie de modul cum se face polenizarea, de gradul de înrudire genetică a formelor
parentale şi de numărul genitorilor care participă la încrucişare.
După felul polenizării, hibridarea poate fi naturală sau artificială.
Hibridarea naturală se realizează prin polenizarea cu ajutorul vântului (polenizare
anemofilă) sau prin intermediul insectelor (polenizare entomofilă).
Hibridarea artificială este tipul de hibridare cel mai frecvent utilizat în ameliorarea
plantelor. Acest tip de hibridare se numeşte artificială, deoarece forma maternă se
polenizează de către om cu polen de la o altă formă. Această metodă se practică de
regulă, la plantele autogame. La plantele alogame se foloseşte numai în anumite cazuri.

31
Pentru realizarea hibridării artificiale, la planta mamă (receptor) se face castrarea
florilor, din care se elimină organele sexuale mascule (staminele), iar inflorescenţele se
izolează cu pungi din hârtie pergament.
In funcţie de modul cum se face polenizarea florilor castrate, acest tip de hibridare
prezintă următoarele variante :
- hibridare cu polenizare liberă, când plantele castrate se polenizează
liber cu polenul adus de vânt sau de insecte de la forma paternă (donator),
semănată în apropiere ;
- hibridare cu polenizare semiliberă sau limitat liberă, când sub izolatorul
plantei-mamă, castrate în prealabil, se introduc mai multe inflorescenţe ale
soiului-tată, iar polenizarea se face liber;
- hibridarea cu polenizare forţată, când în fiecare floare castrată din inflorescenţa
formei materne se introduce polen recoltat de la forma paternă. Apoi, inflorescenţa
formei mamă este acoperită din nou cu pungă izolatoare.

După gradul de înrudire genetică şi sistematica, a formelor parentale există două tipuri de
hibridare : apropiată şi îndepărtată.
Hibridarea apropiată este aceea care se face între două sau mai multe forme parentale,
aparţinând aceleaşi specii. Aceasta, la rândul ei poate fi de mai multe feluri şi anume :
- hibridarea în interiorul soiului, când se încrucişează între ele diferite
biotipuri componente ale aceluiaşi soi. Acest tip de hibridare se foloseşte mai ales în
producerea de sămânţă ;
- hibridarea între soiuri, în care caz se încrucişează între ele două sau
mai multe soiuri, aparţinând aceleaşi specii sau varietăţi;
- hibridarea între agroecotipuri sau forme geografice diferite din
cadrul aceleiaşi specii. Formele hibride obţinute în acest caz se caracterizează,
de regulă, printr-o mai mare plasticitate ecologică, având şi o mai bună adaptabilitate.
Hibridarea îndepărtată este aceea care se face între indivizii care aparţin unor specii,
genuri sau chiar familii diferite.
In functie de formele care se încrucişează, hibridarea poate fi:
- hibridare interspecifică, atunci când se încrucişează între ele două sau mai multe
specii din acelaşi gen. De exemplu, la grâu se încrucişează grâul tare (Triticum durum)
cu grâul comun (Triticum aestivum), sau la cartof se încrucişează Solanum tuberosum cu
Solanum acaule ;

32
- hibridarea intergenerică, atunci când se încrucişează între ele forme ce aparţin unor
genuri diferite. Aşa de exemplu, sunt încrucişările dintre grâu (Triticum) şi secară (Secale)
sau dintre grâu şi Aegilops sp.
Hibridările îndepărtate prezintă importanţă deosebită pentru ameliorarea
plantelor, deoarece dau posibilitatea de îmbunătăţire a unor soiuri în ceea ce priveşte unele
însuşiri ca : rezistenţa la ger, la secetă, la boli, la dăunători etc.
Hibrizii rezultaţi din încrucişările îndepărtate se caracterizează prin heterogenitate
accentuată.
Se realizează cu mai mare uşurinţă hibridările între specii apropiate şi anume cele
care nu se deosebesc din punct de vedere al numărului de cromozomi, în timp ce
încrucişările între specii diferite cariologic, ca şi cele între genuri, sunt mai dificile.
Dificultăţile care apar la hibridările îndepărtate, ca intersterilitatea, precum şi
sterilitatea hibrizilor din prima generaţie, pot fi înlăturate prin diferite procedee, şi anume :
- polenizarea cu amestec de polen de la mai multe specii;
- folosirea unei forme parentale sau a ambelor forme, în stare hibridă;
- hibridarea reciprocă.

După numărul formelor parentale care participă la hibridare, aceasta poate fi de mai
multe tipuri:
Hibridare simplă este tipul de hibridare în care se încrucişează între ele două
forme, soiuri, varietăţi, specii sau două linii consangvinizate (A x B->AB).
Acest tip de hibridare are o largă aplicare, atât la plantele autogame cât şi la plantele
alogame.
Hibridare dublă, este aceea în care formele parentale sunt doi hibrizi rezultaţi din
hibridarea simplă, respectiv doi hibrizi simpli. Metoda se foloseşte în ameliorare, mai ales
la crearea hibrizilor dubli, la unele plante alogame, ca: porumbul, floarea soarelui, etc,
precum şi la producerea de sămânţă din hibrizii dubli, răspândiţi în cultură. Pentru
aceasta se încrucişează între ei doi hibrizi simpli în Fl rezultaţi din încrucişarea a două linii
consangvinizate [(A x B) X (C x D)].
Hibridarea triplă, este impropriu numită astfel, deoarece constă din încrucişarea unui
hibrid simplu între două linii consangvinizate în F l cu o linie consangvinizată, hibridul
obţinut numindu-se hibrid triliniar. Când hibridul simplu se încrucişează cu un soi, hibridul
rezultat se numeşte hibrid sortoliniar. Hibridul simplu se foloseşte, de regulă, ca formă
maternă : A x B)x C.

33
Hibridarea complexă constă în încrucişarea unor forme parentale, care sunt hibrizi în Fl
rezultaţi cu participarea unor genitori diferiţi. Astfel se pot încrucişa între ei: un hibrid dublu
cu un hibrid simplu :
[(Ax B) x (C x D)] x (E x F)
sau doi hibrizi dubli:
[(A x B) x (C x D)] x (E x F) x (G x H)
Mai este considerată hibridare complexă şi încrucişarea unui soi sau a unei linii
consangvinizate prin polenizare cu polen de la mai multe forme sau cu amestec de polen.
La plantele alogame se practică acest tip de hibridare, polenizarea realizându-se de regulă,
liber. In acest caz, este posibil ca între polenizatori să fie sau să nu fie cuprinsă şi forma mamă:
A x (A, B, C, D, E,.. . .n) sau
Ax(B, C,D, E,. . ' . . . . n)
Hibridarea complexă prezintă avantajul că într-o populaţie hibridă se înglobează genele
favorabile existente la un număr mai mare de forme parentale. Odată cu acestea însă,
fiecare formă parentală aduce şi gene nefavorabile, care se acumulează şi ele în populaţia
hibridă rezultată. De aceea, se recomandă ca între hibridările succesive să se intercalexe
câteva generaţii de autofecundare. Ca urmare, se produce homozigotarea genelor care
condiţionează însuşirile şi caracterele nedorite, ceea ce dă posibilitatea ca plantele cu
asemenea caractere să fie înlăturate, prin selecţie, din populaţia respectivă.
Acest tip de hibridare se practică în ameliorarea unor plante alogame, şi în deosebi a
porumbului şi a sorgului. Dintre liniile consangvinizate se aleg, pe baza determinării
capacităţii combinative generale, un număr oarecare de linii (6-10 linii). Acestea se
încrucişează liber între ele, rezultând o populaţie hibridă, care se numeşte hibrid
sintetic. Populaţia hibridă respectivă se obţine fie încrucişând liniile între ele, fie
amestecând sămânţa, iar plantele se polenizează liber.
Avantajul acestora constă în faptul că au o bază ereditară largă, se pot cultiva mai multe
generaţii consecutiv, fără ca producţia să scadă.

Alte tipuri de hibridare


In vederea cunoaşterii şi alegerii formelor parentale pentru hibridare, care să realizeze
un heterozis cât mai puternic, materialul iniţial este supus unor verificări prealabile. Pentru
stabilirea valorii materialului iniţial se determină capacitatea de combinare a formelor care
alcătuiesc materialul iniţial. In acest scop, se folosesc două feluri de hibridări: ciclică şi
dialelă.

34
 Hibridarea ciclică (top-cross) se practică în vederea alegerii liniilor consangvinizate la
porumb ca şi la alte specii de plante, precum şi în procesul producerii de sămânţă la
soiurile poliploide de sfeclă pentru zahăr. In acest scop se foloseşte un polenizator
comun (tester sau analizator, pentru toate încrucişările, iar liniile sau soiurile de
verificat, se utilizează ca forme mamă.
Cu ajutorul hibridării ciclice, se determină capacitatea combinativă generală a liniilor şi
soiurilor sau gradul de reacţie al fiecărei linii la încrucişare. Aprecierea capacităţii
combinative se face pe baza producţiei pe care o realizează fiecare dintre hibrizii
rezultaţi din încrucişarea cu analizatorul.
 Hibridarea dialelă este o formă de hibridare în care mai multe linii
consangvinizate sau soiuri se încrucişează între ele, luate două câte două, în toate
combinaţiile posibile. Numărul de combinaţii dintr-un sistem de încrucişări
dialele pentru un număr n de forme parentale se calculează folosind formula : N
= n (n-1), în cazul când se iau în considerare şi încrucişările reciproce şi N = n(n-1),
dacă încrucişările se fac numai într-un singur sens. 2

Cu ajutorul hibridărilor dialele se determină capacitatea combinativă specifică a formelor


parentale (linii consangvinizate, soiuri), înţelegând prin aceasta reacţia pe care o manifestă
fiecare din formele parentale analizate, la încrucişarea cu fiecare din celelalte forme. Astfel,
de exemplu, dacă urmărim să determinăm capacitatea combinativă a unor forme parentale :
A.B.C.B.E., acestea se vor încrucişa astfel:
AxJ BxC CxD DxE
AxC BxD CxE
AxDBxE
AxE
Numărul de combinaţii posibile dat de schema prezentată mai sus, în cazul considerării
încrucişărilor într-un singur sens, va fi :
N = n(n-1)=5(5-1) = 5_x_4 = 20 = 10
2 2 2 2
In cazul când sunt considerate şi încrucişările reciproce, numărul de combinaţii posibile va fi
de două ori mai mare :
N + n(n-l) = 5x4=20.
Aprecierea capacităţii specifice de combinare se face după producţia realizată de fiecare
combinaţie hibridă.

35
 Hibridarea regresivă sau retroîncrucişarea (back cross) se foloseşte în scopul
îmbunătăţirii liniilor sau a soiurilor în privinţa anumitor caracteristici. Ea constă în
încrucişarea repetată de 4-6 ori, a unui hibrid în generaţia F1 cu unul din părinţi, care
se numeşte părinte recurent ( R ). Pentru fiecare Încrucişare succesivă se folosesc
numai indivizi care se aseamănă cât mai mult cu părintele recurent, dar care au
moştenit de la celălalt părinte, numit părinte donator (D), însuşirea (sau însuşirile) al
cărei transfer se urmăreşte.
Datorită însă faptului că plantele hibride rezultate din prima retroîncrucişare (R x D) x
R sunt heterozigote în genele pentru caracterul dorit, acestea trebuie, obligatoriu, supuse
autopolenizării, în vederea obţinem stării homozigote a genei (sau genelor) respective.
Aşadar, retroîncrucişarea trebuie neapărat să alterneze cu autopolenizarea. In acelaşi
timp, se aplică şi selecţia individuală pentru alegerea indivizilor care întrunesc caracterele
dorite.
Hibridarea regresivă se realizează în mai multe etape, astfel:
1. Se încrucişează genitorul recurent (R) cu genitorul donator (D).
2. Hibridul rezultat R x D (generaţia F1) se reîncruc işează cu R,
obţinându-se prima generaţie "back-cross" R2D, care se mai notează şi
cu B1 .
3. Din aceasta se aleg indivizii care posedă caracterul dorit al
genitorului donator D şi se încrucişează din nou cu părintele recurent R şi
aşa mai departe, repetându-se încrucişarea cu părintele recurent de 4-6 ori:
R 2 DxR R 3 DxR R 4 DxR etc.
După 4-6 reîncrucişări succesive, urmate fiecare de autopolenizare şi selecţia formelor
corespunzătoare, se obţin în cele din urmă indivizi asemănători cu părintele recurent,
care nu se deosebesc de forma iniţială decât prin aceea că în locul genei sau genelor
nefavorabile pentru caracterul cat. s-a realizat transferul genei (sau genelor) favorabile de
la părintele donator.
Acest tip de încrucişare se foloseşte pentru îmbunătăţirea rezistenţei la boli, prin
transferul de gene de rezistenţă de la forme rezistente, precum şi prin îmbunătăţirea altor
caracteristici. De asemenea, retroîncrucişarea se mai utilizează şi pentru transformarea
liniilor consangvinizate normale în linii androsterile, precum şi în linii restauratoare de
fertilitate.
 Hibridarea reciprocă se foloseşte îndeosebi în cazul hibridărilor îndepărtate, când
se constată că încrucişarea între două forme nu reuşeşte, însă în cazul inversării
poziţiei genitorilor se obţin rezultate pozitive.

36
Prin urmare, hibridarea reciprocă constă în folosirea la o încrucişare a unui părinte ca
formă-mamă şi la încrucişarea următoare acelaşi părinte se foloseşte ca tată, iar părintele
care anterior a fost tată, trece ca formă maternă: A x B B x A.
Aşa de exemplu, încrucişarea între cartoful cultivat (Solanum tuberosum) şi specia
sălbatică S. acaule nu dă rezultate dacă se foloseşte ca genitor matern cartoful cultivat, în
timp ce, dacă se inversează poziţia genitorilor, încrucişarea reuşeşte mai uşor.
La fel, când fasolea cultivată (Phaseolus vulgaris) se foloseşte ca formă mamă şi cea
sălbatică (Ph. multiflorus) ca formă-tată, hibrizii obţinuţi au o fertilitate destul de mare
(42,3%), pe când în cazul încrucişării reciproce se obţin hibrizi practic sterili (fertilitate 0,48
%).
Hibridarea reciprocă dă rezultate numai în cazul când formele parentale sunt
heterozigote, hibrizii obţinuţi fiind diferiţi în funcţie de poziţia genitorilor. Dacă formele
parentale sunt homozigote, hibrizii reciproci nu vor fi deosebiţi de cei obţinuţi din
încrucişarea directă.
 Hibridarea convergentă se foloseşte în special pentru îmbunătăţirea calitativă a
liniilor consangvinizate sau a soiurilor la plantele autogame, pentru anumite
caractere.
In cazul liniilor consangvinizate, se încrucişează obişnuit între ele două linii
consangvinizate A şi B, a căror îmbunătăţire se urmăreşte.
Hibrizii rezultaţi în F1 (prima generaţie) se împart în două grupe, în cadrul cărora, timp
de 4-5 generaţii, se fac, în paralel, retroîncrucişări, la una cu linia A, iar la cealaltă cu linia B
:
ABxA A 2 BxA A 3 BxA A4B etc. şi
ABxB AB 2 xB AB 3 xB AB 4 etc.
Fiecare retroîncrucişare este urmată de o selecţie riguroasă, reţinându-se numai formele
cele mai bune, care au moştenit însuşirile valoroase de la cele două linii.
In final, după 4-6 retroîncrucişări, se obţin două linii îmbunătăţite (A6B şi AB6), care sunt
superioare liniilor iniţiale A şi B. deoarece genotipul fiecăreia dintre ele a fost îmbogăţit
cu însuşiri valoroase transferate de la cealaltă linie. Din încrucişarea acestor linii
îmbunătăţite vor rezulta indivizi hibrizi cu valoare biologică superioară celor din încrucişarea
liniilor iniţiale.
Hibrizii rezultaţi din încrucişările efectuate, indiferent de tipul acestora, sunt
studiaţi cu atenţie în câmpul de hibrizi, comparativ cu formele parentale.
Prelucrarea hibrizilor constă în alegerea de indivizi cu valoare biologică
ridicată, superiori formelor parentale şi care posedă cât mai multe caracteristici valoroase,

37
corespunzător obiectivelor propuse în programul de rare. Aceşti indivizi sunt cunoscuţi sub
denumirea de plante elită. Materialul hibrid se caracterizează prin fenomenul de
segregare în generaţiile hibride, care este influenţat de gradul de înrudire biologică a
formelor parentale folosite la încrucişare ca şi numărul genitorilor. In cazul încruci sărilor
complexe, este posibil ca segregarea să se manifeste încă din generaţia F1. Segregarea
se manifestă şi în funcţie de metoda folosită la încrucişare - liberă sau forţată -,
precum şi de condiţiile de creştere şi dezvoltare a hibrizilor de-a lungul generaţiilor.
La plantele autogame trebuie să se realizeze un număr cât mai mare de încrucişări din
fiecare combinaţie hibridă, pentru a se obţine o populaţie hibridă formată din mai
mulţi indivizi. In funcţie de mărimea populaţiei hibride cresc şansele de combinare a
genelor favorabile şi posibilitatea de a găsi şi separa, prin selecţie, un număr mai mare de
indivizi valoroşi.
Extragerea plantelor elită se începe, de regulă, în generaţia F 2. Când însă se urmăreşte
ca obiectiv principal precocitatea sau rezistenţa la unele boli criptogamice, alegerea
plantelor elită se face chiar din generaţia F1.
Unii amelioratori recomandă ca populaţia hibridă să se cultive 6 -8 generaţii, până la
realizarea unei homozigoţii a plantelor, practic deplină şi după aceea să se înceapă
extragerea de plante elită, metodă cunoscută un numele de selecţie în populaţii avansate.
Metoda de bază pentru prelucrarea hibrizilor, indiferent când se începe extragerea
plantelor elită, este selecţia individuală. Frecvent, în populaţiile hibride, se aplică selecţia
individuală repetată : repetarea selecţiei are loc până când descendenţa plantei elită nu
mai segregă, fiind formată de indivizi homozigoţi.
Examinarea descendenţilor se face în primul rând din punct de vedere al capacităţii de
producţie şi al calităţii acesteia. Aprecierea capacităţii de producţie a descendenţelor se
face începând din câmpul de control, după care cele mai productive sunt trecute în culturi
comparative de orientare şi de concurs.
Prin hibridare, urmată de selecţia în populaţiile hibride, au fost obţinute
numeroase soiuri cu valoare economică ridicată, la toate plantele cultivate. Un rol
deosebit îl are hibridarea în crearea hibrizilor simpli şi dubli de porumb, floarea
soarelui etc., precum şi a soiurilor sintetice.

38
III.2. CREAREA MATERIALULUI INIŢIAL PRIN CONSANGVINIZARE
Definiţie. Procedee. Efectele consangvinizării
Consangvinizarea constă în înmulţirea plantelor alogame, mai multe generaţii de-a
rândul, prin autopolenizare. Această metodă se foloseşte în ameliorarea plantelor cu scopul
de a se crea materialul iniţial cu variabilitate mai mare.
La plantele alogame hermafrodite, fiecare floare este polenizată forţat cu polen propriu
sau cu polen de la alte flori de pe aceeaşi inflorescenţă. Aşa este cazul, de exemplu, la secară,
floarea soarelui etc.
La plantele dicline monoice, cum este porumbul, consangvinizarea constă în polenizarea
florilor de pe inflorescenţa femelă (ştiulete) cu polen de la inflorescenţa masculă (panicul),
situate pe aceeaşi plantă. De asemenea, consangvinizarea la această categorie de plante se
realizează şi prin polenizarea între ei a indivizilor care aparţin aceleiaşi familii.
Procedeele de autopolenizare. Plantele alogame se pot autopoleniza prin diferite
procedee şi anume :
Izolarea plantelor în spaţiu, lăsând să înflorească şi să se fecundeze cu polen propriu o
plantă (de exemplu porumb, secară, floarea soarelui) sau un grup de plante provenite din
aceeaşi familie (de exemplu cânepă, porumb etc), pe loturi izolate, la distanţe
corespunzătoare, departe de raza de acţiune a polenului de la alte plante din aceeaşi specie.
Izolarea, plantelor în timp, semănând la epoci diferite plantele ce urmează a se
consangviniza, astfel încât înflorirea lor să nu coincidă cu înfloritul celorlalte plante.
Izolarea artificială cu pungi din hârtie pergament a inflorescenţei la plantele hermafrodite sau
separat a inflorescenţelor femele şi mascule la plantele monoice şi dioice. In primul caz,
polenizarea se face prin agitarea inflorescenţei sub pungă (de exemplu la secară), sau cu o
periuţă pluşată se trece zilnic peste florile fertile sub izolator (de exemplu la floarea
soarelui). La plantele unisexuate monoice şi dioice se scutură inflorescenţa masculă
deasupra celei femele, sau cu polenul colectat în punga de izolare a inflorescenţei
mascule se polenizează inflorescenţa femelă, care se izolează în continuare cu punga de
hârtie, până la formarea seminţelor.
Realizarea consangvinizării şi obţinerea liniilor consangvinizate au fost puse la punct
încă de la începutul secolului nostru de către geneticienii americani G.H.Shull si E.M.East,
care au creat şi primii hibrizi simpli între linii consangvinizate de porumb. Tot aceştia au
făcut şi observaţii asupra fenomenului heterozis rezultat în urma încrucişării între ele a
liniilor consangvizate.

39
Efectele consangvinizării. Ca urmare a consangvinizării apar o serie de fenomene fiziologice
care afectează atât fenotipul cât şi genotipul.
Fenotipic. Descendenţii plantelor consangvinizate manifestă o depresiune a
capacităţii de creştere şi dezvoltare, care se exteriorizează prin diminuarea înălţimii,
vitalităţii, fertilităţii şi a capacităţii de producţie a plantelor, fenomen cunoscut sub
denumirea de depresiune de consangvinizare. Cea mai puternică depresiune se
înregistrează în prima generaţie de consangvinizare (C1). In generaţiile următoare
depresiunea se reduce treptat, până încetează aproape complet, ajungându-se în generaţia 7-9
ia un prag al consangvinizării numit "minimum de consangvinizare", care coincide cu
homozigoţia, practic completă, a plantelor. Deşi numărul internodurilor rămâne
neschimbat, talia plantelor se reduce, de regulă, la jumătate, iar capacitatea de producţie
scade la 50 % sau chiar mai mult. Sunt insă şi cazuri când unele linii consangvinizate
realizează producţii de seminţe apropiate de forma iniţială. Acestea prezintă interes pentru
ameliorare, în vederea creării de hibrizi cu capacitate de producţie ridicată.
Depresiunea de consangvinizare a plantelor alogame este mai puternică sau mai slabă în
funcţie de specie. Astfel, la dovleac, depresiunea de consangvinizare este foarte slabă, însă
se manifestă deosebit de puternic, îndeosebi la porumb, floarea-soarelui, secară.
La unele specii alogame nu se poate face consangvinizarea până la homozigoţie
completă, cum este cazul la lucerna, la care, ca urmare a con sangvinizării repetate,
apare fenomenul de autoincompatibilitate. In asemenea cazuri trebuie să se aplice o
consangvinizare moderată.
Genotipic. Consangvinizarea are un efect genotipic puternic asupra plantelor. In cadrul
populaţiei apar numeroase biotipuri noi, dintre care uite, fiind condiţionate de factori
homozigoti-recesivi, reprezintă abateri de la tipul normal. Se întâlnesc plante pitice, plante
cu defecte clorofiliene şi florale, plante parţial sau total sterile, plante cu vigurozitate slabă,
cu slabă capacitate de producţie, cu facultate germinativă scăzută a seminţelor etc. Aceste
forme pot fi identificate şi eliminate uşor încă din primele generaţii de consangvinizare. Prin
eliminarea lor, populaţia se îmbunătăţeşte.
In acelaşi timp, apar şi unele biotipuri, fie homozigot-recesive, fie homozigot-dominante,
cu unele caracteristici valoroase pentru ameliorare. Astfel dintre formele homozigot-
recesive au fost obţinute forme de porumb şi sorg cu tulpina scurtă, cu o mai bună
rezistenţă la cădere; forme de trifoi cu tufa erectă şi bogat înfrunzită; forme de graminee
furajere perene rezistente la păşunat etc. Prin consangvinizare au fost obţinute şi unele
forme cu însuşiri fiziologice şi biochimice valoroase, ca: rezistenţă la temperaturi scăzute şi

40
secetă, la boli şi dăunători; cu perioadă de vegetaţie mai scurtă, mai bogate în proteine,
grăsimi, hidraţi de carbon etc.
Formele homozigot-dominante prezintă însă un interes deosebit pentru ameliorare,
deoarece caracterele şi însuşirile lor se transmit dominant în hibridările ulterioare.
Pe măsură ce creşte numărul generaţiilor de consangvinizare se constată o scădere a
variabilităţii, realizându-se o uniformizare a liniilor consangvinizate, datorită creşterii
gradului de homozigoţie. De aceea, cea mai mare variabilitate se observă la liniile
consangvinizate în prima generaţie (C1), iar în generaţiile următoare variabilitatea scade,
liniile consangvinizate ajungând după 7-9 generaţii de consangvinizare succesivă, practic
uniforme.

Crearea liniilor consangvinizate


In vederea obţinerii unor linii consangvinizate cu valoare deosebită pentru ameliorare
este necesar să se acorde mare atenţie alegerii materialului iniţial, precum şi selecţiei
liniilor de-a lungul generaţiilor de consangvinizare.
Crearea unor linii consangvinizate valoroase este condiţionată de bogăţia şi valoarea
genetică a materialului iniţial folosit. La porumb, de exemplu, se pot folosi cu succes
soiurile şi populaţiile locale ca material de pornire pentru crearea de linii consangvinizate,
precum şi hibrizii între soiuri, hibrizii simpli şi dubli între linii consangvinizate. Dintre
toate acestea, populaţiile şi soiurile locale au o valoare deosebită, deoarece datorită
heterozigoţiei lor, prezintă o mare variabilitate potenţială.
Pentru a folosi însă cu succes acest valoros material iniţial, este necesar ca el să fie
prelucrat în prealabil. Şansele obţinerii prin consangvinizare a unor linii homozigote care
să conţină cât mai multe gene favorabile depind de măsura în care aceste gene favorabile
sunt sau nu înlănţuite cu gene nefavorabile. In multe cazuri, în acelaşi grup de înlănţuire
(linkage) se găsesc, pe lângă gene favorabile, şi unele gene nedorite. De aceea, pentru a
favoriza apariţia de noi recombinări de factori ereditari (gene), se recurge la diferite metode
de îmbunătăţire prealabilă a materialului iniţial. Una dintre aceste metode este selecţia
recurentă, care constă în alternarea autopolenizării cu încrucişarea între cele mai bune linii
consangvinizate, concomitent cu aplicarea selecţiei.
Liniile consangvinizate obţinute nu pot fi folosite ca atare în producţie, deoarece se
caracterizează în general, prin capacitate de producţie scăzută. Ele constituie însă un
material deosebit de valoros pentru ameliorare, fiind folosite la obţinerea de hibrizi prin
încrucişarea între ele.

41
Cercetările întreprinse la porumb au arătat că nu toate liniile co nsangvinizate
reacţionează pozitiv la încrucişare, adică nu la toate liniile consangvinizate prin încrucişare
se realizează la acelaşi nivel fenomenul de heterozis. In scopul de a se verifica valoarea
combinativă a fiecărei linii, se procedează la testarea lor.
In primele generaţii de consangvinizare se determină capacitatea capacitatea
combinativă generală a liniilor obţinute. Pentru aceasta, fiecare linie consangvinizată
se încrucişează cu un tester sau analizator, printr-o încrucişare ciclică (top-cross). In
calitate de tester se pot folosi : un soi local, o linie consangvinizată sau un hibrid simplu,
care să nu fie înrudiţi cu grupul ce linii analizate. Valoarea combinativă a liniilor
consangvinizate se apreciază pe baza studiului în culturi comparative al hibrizilor
rezultaţi. Cunoscând că unul din părinţi este comun, diferenţele producţiei între
combinaţiile hibride se datoresc particularităţilor genotipice ale liniilor
consangvinizate. Pe această bază se reţin, în continuare, în procesul de ameliorare
numai liniile care au reacţionat favorabil la încrucişarea cu analizatorul,
continuându-se consangvinizarea lor. Liniile consangvinizate reţinute sunt testate, în
continuare, în ce priveşte capacitatea combinativă specifică. In acest scop, liniile care au
dovedit o capacitate combinativă generală ridicată se încrucişează între ele dialel (două
câte două), obţinându-se o serie de hibrizi simpli. Aprecierea capacităţii combinative
specifice a liniilor consangvinizate testate se face pe baza examinării comparative a
hibrizilor rezultaţi, atât în ce priveşte nivelul heterozisului reproductiv şi s omatic, cât
şi a heterozisului adaptativ realizat de fiecare combinaţie în parte . Asemenea
determinări ale capacităţii combinative generale şi specifice prin polenizarea dirijată se
folosesc în ameliorarea porumbului ca şi a altor plante.

III.3. CREAREA MATERIALULUI INIŢIAL PRIN MUTAGENEZĂ

Definiţie. Tipuri de mutaţie


Mutaţia este orice variaţie ereditară bruscă apărută în constituţia genetică a unui
individ, datorită influenţei condiţiilor naturale ale mediului sau acţiunii unor factori fizici
sau chimici.
Mutaţia nu trebuie să se confunde cu modificaţia care reprezintă o variaţie neereditară
sub influenţa acţiunii limitate a condiţiilor de mediu. De asemenea, nu trebuie confundate
mutaţiile cu variaţiile, care se datoresc recombinărilor genetice ca urmare a încrucişării unor
forme parentale cu caracteristici deosebite.

42
Factorii fizici sau chimici care provoacă mutaţiile se numesc factori sau agenţi
mutageni. Procesul de transformare a bazei ereditare sub influenţa factorilor mutageni poartă
numele de mutageneză, iar organismul afectat de mutaţie se numeşte mutant.
Genele care manifestă o frecvenţă mare în ceea ce priveşte apariţia mutaţiilor se numesc
gene mutabile.
Mutaţiile sunt clasificate, după diferite criterii, în mai multe categorii:
După organele în care apar se disting două categorii de mutaţii: gametice şi somatice.
Mutaţiile gametice apar în celulele germinale, prin care se transmit apoi la generaţiile
următoare, acestea au o mare însemnătate în ameliorarea plantelor.
Mutaţiile somatice afectează celulele vegetative, determinând modificarea unor
ţesuturi care se dezvoltă din celula mutantă iniţială.
După gradul de intensitate cu care se exteriorizează, mutaţiile pot fi de două feluri:
macromutaţii şi micromutaţii.
Macromutaţiile sînt acelea care se manifestă foarte puternic, la indivizi izolaţi, fiind uşor
de identificat.
Micromutaţiile apar la un număr mai mare de indivizi, din care cauză nu este prea uşor
să fie detectate. Acestea prezintă totuşi o însemnătate deosebită pentru ameliorarea
plantelor.
In funcţie de substratul genetic unde se produc, mutaţiile se clasifică în trei categorii:
genice, extragenice şi numeric-cromozomale.
Mutaţii genice, când modificările afectează funcţiile unei singure gene sau mai multor
gene grupate într-un singur locus, în care caz se numesc mutaţii punctiforme.
Mutaţii extragenice, când afectează structura cromozomului, genomul în întregime sau
elemente citoplasniatice (plastidele sau plasmonul).
Mutaţii numeric-cromozomale, care sunt rezultatul modificării numărului de
cromozomi al speciei respective.
După natura caracterelor sau însuşirilor afectate se disting următoarele tipuri de mutaţii :
morfologice, fiziologice şi biochimice.
Mutaţii morfologice afectează fenotipul, iar variaţia ereditară este exprimată printr-un
caracter morfologic ce se poate observa, cum a r fi schimbarea formei sau a culorii
organismului.
Mutaţii fiziologice modifică funcţiile fiziologice ale organismelor ce au influenţă asupra
creşterii, rezistenţei la factorii nefavorabili de mediu, la atacul de boli sau dăunători.
Mutaţii biochimice se manifestă prin capacitatea mai mare de a sintetiza di feriţi
pigmenţi, vitamine, aminoacizi sau alţi compuşi organici de bază.

43
După modul de manifestare, se deosebesc două tipuri de mutaţii : dominante şi
recesive.
Mutaţiile dominante sunt determinate de gene mutante şi se manifestă chiar din prima
generaţie.
Mutaţii recesive sunt determinate de gene recesive; ele apar în generaţiile mai
avansate, numai în stare homozigotă.
După natura apariţiei lor, mutaţiile se clasifică în două categorii : spontane şi
induse.
Mutaţiile spontane (naturale) apar în natură, fără intervenţia omului, cu o frecvenţă care
variază în funcţie de gene. Ele sunt aproape întotdeauna foarte rare ( 1/100.000) şi în
marea lor majoritate sunt letale sau nefavorabile pentru organism. Totuşi, datorită lor a fost
posibilă evoluţia organismelor şi deci trebuie considerată că unele dintre ele sunt şi benefice.
Acest tip de mutaţii se produce sub influenţa unor factori naturali, cum sunt: radiaţiile
cosmice, radiaţiile emise de diferiţi izotopi radioactivi şi şocurile de temperatură.
Mutaţiile induse (sau artificiale) sunt cele provocate de om, în condiţii de câmp sau de
laborator, cu ajutorul factorilor mutageni.
Ţinând seama de faptul că mutaţiile naturale apar foarte rar şi nu pot fi prea uşor
detectate, deoarece afectează caracterele morfologice şi fiziologice într-o măsură foarte
redusă, mutaţiile induse prezintă o importanţă deosebită în scopul creării de material iniţial
pentru ameliorarea plantelor.

Inducerea mutaţiilor.
Mutaţiile induse apar ca rezultat al influenţei factorilor mutageni asupra
organismelor. Frecvenţa mutaţiilor induse este mult mai mare faţă de cele spontane.
Avantajul inducerii artificiale a mutaţiilor constă în faptul că astfel creşte, în general,
frecvenţa mutaţiilor şi dacă acestea se realizează în măsură suficientă, se obţine o colecţie de
genotipuri care vor putea fi folosite ca material iniţial de ameliorare. Aşadar, mutageneza
nu este o metodă de ameliorare propriu-zisă, ci mai curând un mijloc de sporire a
variabilităţii materialului biologic, care va putea apoi să fie folosit în schemele clasice de
selecţie.
După natura lor, factorii mutageni se împart în două categorii : fizici şi chimici.
Factorii mutageni fizici. Intre aceştia, cea mai mare importanţă o prezintă radiaţiile
ionizante şi radiaţiile neionizante.
Radiaţiile ionizante. Cuprind două grape de radiaţii:
- radiaţiile electromagnetice (razele X şi razele gamma);

44
- radiaţiile corpusculare (razele beta, razele alfa, protonii, neutronii rapizi şi lenţi,
precum şi particulele grele).
Radiaţiile neionizante. Un important factor mutagen îl reprezintă razele ultraviolete ;
puterea lor de penetraţie este însă redusă.
Factorii mutageni chimici. Sunt substanţe chimice care provoacă mutaţii. Dintre
aceştia, mai importanţi sunt:
- agenţii alkilanţi (gazul-muştar sau iperita, sulfamidele);
- derivaţii purinei şi ai pirimidinei;
- izotopii radioactivi;
- alte substanţe chimice: colchicina etc.
Există foarte mulţi factori mutageni chimici. Orice substanţă, care, depăşind o anumită
concentraţie, determină o mutaţie, poate fi considerată mutagen chimic.
Folosirea corectă a substanţelor chimice cu efecte mutagene impune cunoaşterea
proprietăţilor acestor substanţe, legate de : structura moleculară, solubilitate şi constantele de
reacţie.
In producerea de material iniţial de ameliorare prin inducerea de mutaţii, principalul
mijloc îl reprezintă iradierea. Deoarece iradierea plantelor în procesul lor de dezvoltare este
mai dificilă, în practică se foloseşte cel mai frecvent iradierea seminţelor uscate sau umectate.
Organismele vegetale, in special seminţele, manifestă rezistenţă mai mare la radiaţii,
comparativ cu organismele animale. Ţinând seama de acest lucra, la iradierea seminţelor în
vederea inducerii de mutaţii nu trebuie să se depăşească doza letală-50 (DL-50).
In vederea obţinerii unor rezultate cât mai bune, este necesar să se respecte următoarele
reguli : a) să se aplice tratamentul la un număr cât mai mare de indivizi ; b) să se
folosească mai mulţi agenţi mutageni pentru tratarea aceluiaşi material biologic,
realizându-se astfel o gamă mult mai largă de mutaţii, deoarece fiecare agent mutagen
poate produce alt tip de mutaţii ; c) pentru fiecare factor mutagen trebuie să se folosească
doze (intensităţi) diferite şi timp de expunere diferit, deoarece frecvenţa mutaţiilor este
determinată de intensitatea şi durata tratamentului; d) în scopul realizării unei acumulări a
mutaţiilor se practică reiradierea organismelor mutante în generaţiile următoare.

III.4. Ploidia (poliploidia)


Ploidia sau poliploidia reprezintă fenomenul genetic de multiplicare a garniturilor
cromozomale sau a cromozomilor.
Importanţa poliploidiei - constă în rezolvarea unor probleme cuprinse în principal pe
următoarele trei grupe:

45
♦ - probleme privind evoluţia apariţiei noilor soiuri de plante, poliploidia fiind factorul primar
care a contribuit în mare măsură la formarea actualelor soiuri şi speciilor de plante cultivate. Este
important de remarcat că există o corelaţie pozitivă între gradul de poliploidie şi valoarea plantelor
cultivate. La aceasta mai adăugăm că cea mai mare parte din producţia mondială de glucide, grăsimi
şi de proteine sunt realizate de către plantele poliploide. De asemenea, s-a mai constatat că în cadrul
aceluiaşi gen, speciile poliploide prezintă importanţă mai mare comparativ cu speciile cu
număr redus de cromozomi. Acesta a fost şi motivul care a stat la baza obţinerii poliploizilor
artificiali. Determinând apariţia unor plante mai viguroase , prin creşterea volumului celulelor
în urma multiplicam garniturilor cromozomiale şi prin favorizarea fixării unor hibrizi
interspecifici sub formă de amfidiploizi, poliploidia a dat naştere la noi specii (ex. triticale)
care s-au extins dincolo de arealul de existenţă a speciilor diploide.
♦ - probleme privind ameliorarea plantelor prin inducerea pe cale artificiala a
variabilităţii genetice şi selecţionarea celor mai valoroase descendenţe. Odată cu descoperirea
factorilor poliploidizanţi, ameliorarea plantelor a folosit şi va folosi avantajele pe care le
poate oferi multiplicarea garniturilor sau numărului <k cromozomi, cum ar fi:
a) - obţinerea unor dimensiuni mai mari ale diferitelor părţi ale plantei, c eea ce constituie
un mare avantaj mai ales la speciile cultivate pentru organe vegetative sau în floricultură (ex.
sfecla de zahăr şi furajeră, trifoiul roşu, viţa de vie, narcisele etc). Trebuie tăcută precizarea că
la plantele producătoare de seminţe acest avantaj (mărirea dimensiunii) este anulat prin
scăderea fertilităţii poliploizilor;
b) - sporirea productivităţii şi a calităţii - exemplu, la porumbul tetraploid (4 x) se obţin
plante mai viguroase, mai productive şi cu 20% spor în vitamina A faţă de porumbul diploid;
c) - obţinerea unor caractere noi, prin poliploidizare care la formele diploide nu există (ex.
sfecla poliploidâ este mai rezistentă la cercosporioză comparativ cu sfecla diploidă, iar secara
tetraploidă are calităţi biochimice superioare comparativ cu cea diploidă;
d) - favorizarea polenizării străine prin poliploidizare se foloseşte cu succes la
ameliorarea sfeclei de zahăr. Astfel, prin folosirea ca formă maternă, sfecla tetraploidă într-o
anumită proporţie şi a formei paterne sfecla diploidă, se obţine sămânţa hibridă triploidâ care
prezintă două avantaje în activitatea de producţie şi anume: primul avantaj datorat
poliploidizării prin creşterea masei vegetative a rădăcinii şi ai doilea avantaj datorat efectului
heterozis al hibrizilor în F, prin obţinerea de sporuri mari de producţie, atât faţă de formele
tetraploide, cât şi faţă de formele diploide;
e) - sterilitatea poliploizilor cu număr impar de garnituri reprezintă un mare avantaj
economic pentru unele specii de plante cum este cazul pepenilor verzi sau galbeni. Prin
încrucişarea tetraploizilor cu diploizi rezultă triploizii fără seminţe, datorită sterilităţii

46
hibrizilor în F1;
f) - fixarea stării de heterozigoţie reprezintă o mare perspectivă pentru ameliorare.
Dublarea numărului de cromozomi permite ca fiecare gamet să posede doi cromozomi
omologi, care pot fi diferiţi din punct de vedere al genelor. Astfel se pot obţine plante cu grad
mai mare de heterozigoţie, care să rămână neschimbat chiar şi atunci când se autopolenizează.
Prin această metodă ar fi posibilă fixarea heterozisului mai multe generaţii succesive, la
acelaşi nivel, pentru porumb şi alte specii cultivate;

g) - îmbinarea genomurilor de la specii diferite, prin poliploidizare şi realizarea


amfidiploizilor, aşa cum e cazul hibridului grâu x secară, denumit
triticale.
♦ - probleme privind genefica interacţiunilor ce se realizează între genotip şi lenotip,
între genotip şi mediu, interacţiuni care vor explica în viitor importante aspecte ştiinţifice ce
vor fi folosite în cadrul "ingineriei genetice".
Se pretează la poliploidizare:
- speciile de plante cu garnituri cromozomiale reduse, ori cele cu numâr mic de
cromozomi;
- speciile de plante alogame se pretează mai bine faţă de cele autogame;
- speciile de plante cu înmulţire vegetativă se pretează mai mult comparativ cu cele ce se
înmulţesc sexuat.

Clasificarea şi caracterizarea poliploizilor şi aneuploizilor


In funcţie de numărul garniturilor cromozomale sau de numărul cromozomilor antrenaţi în
fenomenul de poliploidizare, distingem următoarele tipuri de ploidie (poliploidie):

47
Euploidia (euploizii sau eupoliploizii) - se obţin atunci când în celulele somatice ale
unei plante se găsesc una sau mai multe garnituri complete de cromozomi. în acest caz,
perturbările echilibrului genetic sunt mai puţin pregnante până la un anumit nivel, deoarece
schimbarea echilibrului se produce uniform şi proporţional cu modificarea fazei ploidice. în
funcţie de numărul garniturilor cromozomale din celulele somatice, formele euploide pot fi:
- haploide (monoploide) n=x
- diploide n = 2x
- triploide n = 3x (2x + x)
- tetraploide n = 4x (2x + 2x)
- pentaploide n = 5x (2x + 3x) etc.

In natura, mai răspândite se întâlnesc formele tetraploide şi hexaploide.


Formele cu numărul impar de garnituri cromozomaie (triploide sau pentaploide) nu se
reproduc fiind sterile, prin lipsa posibilităţii de conjugare cromozomală în diviziunea celulară.

Numărul garniturilor cromozomale şi a cromozomilor pe principalele plante agricole şi furajere

Nr DENUMIREA n 2n Nr DENUMIREA ŞTIINŢIFICA n 2n


crt. ŞTIINŢIFICĂ crt
1 TRITICUM MONOCOCCUM 7 14 26
. CUCURBITA PEPO 20 40
2 TRITICUM DICOCCUM 14 28 27 ALOPECURUS PRATENSIS 14 28
3 TRITICUM DURUM 14 28 28 ARRHENATHERUM ELATIUS 14 28
4 T. AESTIVUM SSP. VULGARE 21 42 29 BROMUS INERMIS 21;28 42;56
5 HORDEUM DISTICHUM 7 14 30 CYNODON DACTYLON 18 36
6 HORDEUM VULGARE 7 14 31 CYNOSURUS CRISTATUS 7 14
7 SECALE CEREALE 7 14 32 DACTYLIS GLOMERA TA 14 28
8 ORYZA SATIVA 7 14 33 FESTUCA ELATIOR 7 14
9 AVENA SAT!VA 21 42 34 FESTUCA RUBRA 7 14
10 ZEA MAYS 10 20 35 LOLIUM MULTIFLORUM 7 14
11 EUCHLAENA MEXICANA 10 20 36 LOLIUM PERENE 7 14
12 PANICUM MILIACEUM 18 36 37 PHLEUM PRATENSIS 7 14
13 SORGHUM VULGARE 10 20 38 POA PRATENSIS 14 28
14 SETARIA ITALICA 9 18 39 ARACHIS HYPOGEA 7;8 14; 16
15 PHASEOLUS VULGARIS 11 22 40 CICER ARIETINUM 20 40
16 PISUM SATIVUM 11 22 41 LATHYRUS SAT1VUS 10 20
17 CANNABIS SATIVA 10 20 42 LOTUS CORNICULATUS 20 40
18 L1NUM USITAT1SS1MUM 10 20 43 LUP1NUS ALBUS 20 40
19 BETA VULGARIS 9 18 44 MEDICAGO FALCATA 8;16 16;32
20 SOLANUM TUBEROSUM 24 48 45 MEDICAGO LUPULINA 16 32
21 HELIATHUS ANNUUS 17 34 46 MEDICAGO SATIVA 16 32
22 HELIATHUS TOMENTOSUS 34 68 47 MELILOTUS ÂLBA 8;I2 16;24
23 HELIATHUS TUBERCSUS 51 102 48 ONOBRYCHIS VICIIFOLIA 14 28
24 BRASSICA OLERACEA 15; 30;3 49 TRIFOLIUM PRATENSE 7 14
25 CUCUMIS MELO 12 24 50 VICIA FABA 6 12
16 2

48
Formele cu număr par de garnituri cromozomaie (diploide, tetraploide şi hexaploide), se
reproduc uşor, sunt fertile, în timp ce formele poiiploide cu garnituri cromozomaie mai mari de
6x se întâlnesc mai rar în natură, întrucât numărul prea mare de garnituri cromozomaie perturbă
reproducerea.
Grupa euploida (a euploizilor) se împarte în hapioidie (hapioizi) si poliploidie
(poliploizi).
Haploidia (haploizii) - reprezintă fenomenul genetic care asigură plantelor în celulele
somatice numai garnitura cromozomală existentă în gameţi. Haploizii proveniţi din speciile diploide
se numesc monohaploizi (2x— x); cei care provin din speciile tetraploide se numesc dihaploizi
(4x—2x); iar cei care provin din speciile hexaploide se numesc trihaploizi (6x—3x).

Acest fenomen de înjumatăţire a numărului de cromozomi în celulele somatice şi deci de


apariţie a haploizilor se desfăşoară natural cu o frecventa foarte slabă (la genul Zea mays 0,05%,
Triticum monococcum 0,5%, Triticum aestivum 0,025% etc), dar şi pe cale experimentală
(partenogeneză, pseudogamie, androgeneză etc.)
Prin redublarea numărului de cromozomi, haploizii formează linii absolut homozigote,
folosite cu mare randament la obţinerea hibrizilor care asigură efectul heterozis maxim în F1.
Poliploidia (ploidie sau poliploizi) - reprezintă euploizii cu mai mult de două garnituri
cromozomiale în celulele somatice, adică 3x, 4x, 5x, 6x.
In cadrul unui gen pot să apară numeroase specii poliploide prin adăugarea uneia sau a mai
multor garnituri cromozomiale în celulele somatice.
Astfel la genul Triticum (n = x=7), s-au format specii diploide (2x = 14) ca Triticum
monococcum, specii tetraploide (4x = 28) ca Triticum durum şi specii hexaploide (6x = 42) ca
Triticum aestivum. De asemenea la genul Solanum ( n = x = 12) avem specii diploide (2x = 24) ca
Solanum chacoense, specii triploide (3x = 36) ca Solanum commersonii, specii tetraploide (4x = 48) ca
Solanum tuberosum şi Solanum andigenum, specii pentaploide (5x = 60) ca Solanum semidemissum şi
specii hexaploide (6x = 72) ca Solanum demissum.
Frecvenţa poliploizilor naturali creşte odată cu:
- creşterea latitudinii - pentru latitudinea de 37° (zona Mării Mediterane) frecvenţa
poliploizilor este de 37%, în timp ce pentru latitudinea de 80-82° (Insulele Franz-losef) frecvenţa
este de 75%;
- creşterea altitudinii - în zonele de câmpie poliploizii au frecvenţe de până la 45% în timp ce în
zonele muntoase aceasta este de peste 85%; plantele anuale au o frecvenţă redusă a poliploizilor în
comparaţie cu plantele erbacee şi perene;

49
- durata vieţii este mai mare la poliploizi, fiind în corelaţie directă cu numărul de
cromozomi. Exemplu - Helianthus annuus - anuală are n =17 cromozomi, în timp ce Helianthus
tuberosus - perenă are n = 51 cromozomi;
- majoritatea poliploizilor naturali fiind alopoliploizi dovedeşte că în evoluţia lor speciile şi
subspeciile poiiploide au rezultat prin hibridarea lor.
După originea genomurilor existente la poliploizi întâlnim forme autopoliploide
(autoploide) şi alopolîpioide (alopioide, amfiploide).
Autopoliploidia (autopoliploizii, autoploizii) - rezultă prin multiplicarea garniturilor
cromozomiale în cadrul aceleiaşi specii. Autopoliploizii au, deci, genomuri omologe, lociile acestora
fiind ocupate în majoritatea cazurilor de alele identice. Multiplicarea garniturilor cromozomiale este
consecinta perturbărilor apărute în desfăşurarea normală a mitozei sau a meiozei. Atunci când aceste
perturbări provin în meioză se formează gameţi diploizi (n = 2x), iar dacă acest gamet diploid
întâlneşte la fecundare tot un gamet diploid va rezulta un descendent tetraploid (4x), în timp ce
dacă va găsi un gamet haploid (n = x) va rezulta un descendent triploid (n = 3x).

Atunci când perturbările intervin în mitoză este posibil ca după dublarea numărului de cromozomi să
nu se realizeze migrarea lor spre cei doi poli ai fusului nuclear (al celulei), nu se vor forma cele
două celule fiice şi va rezulta astfel o celulă tetraploida cu numărul dublu de cromozomi (4x). Prin
formarea de gameţi diploizi aceste plante pot forma indivizi tetraploizi, dar şi alte descendenţe diferite.
La rândul lor autopoliploizii se împart în artioploizi şi perisoploizi.
Artioploidie - rezultă atunci când se multiplică garniturile cromozomiale în număr par (4x, 6x).
In acest caz meioza decurge normal, deoarece fiecare cromozom are un partener cu care se poate
uni şi, prin migrarea echilibrată a cromozomilor la cei doi poli ai celulei, vor rezulta două celule fiice
identice.
Perisoploidia - rezultă atunci când se multiplică garniturile cromozomiale în număr impar (3x,
5x). în acest caz meioza decurge normal, iar repartizarea echilibrată a cromozomilor la cei doi poli
nu este posibilă, motiv pentru care asemenea descendenţe sunt sterile. înmulţirea formelor
perisoploide se face numai pe cale vegetativă.
Alopoliploidia (alopoliploizi, aloploizi, amfiploizi etc), reprezintă fenomenul de
multiplicare a garniturilor cromozomiale prin hibridările îndepărtate (interspecifice şi
intergenerice). Alopoliploizii, aloploizii sau amfiploizii rezultă prin dublarea numărului de
cromozomi într-un zigot, pe baza a două garnituri cromozomiale diferite între ele genetic: fie între
două specii, fie între două genuri. Reprezintă metoda de bază folosită pentru înlăturarea sterilităţii
manifestate de hibrizii F1. Atunci când genomurile formelor parentale la un hibrid nou dorit nu sunt
omologe, rezultă în F1, hibrizi sterili, la care prin tratamentul cu colchicină se realizează dublarea
cromozomilor devenind astfel hibrizi fertili:
50
Aneuplodia (aneuploizii) - rezultă prin suplimentarea sau eliminarea unui anumit număr de
cromozomi din celulele somatice şi nu garnituri cromozomiale. Pentru majoritatea plantelor
aneuploidia reprezintă un fenomen genetic negativ întrucât se pierd anumite gene valoroase. Apariţia
aneuploizilor, de regulă, este determinată de anumite anomalii care survin în cursul meiozei sau
mitozei, dintre care cele mai frecvente sunt următoarele: pierderile de cromozomi în anafazâ,
nedivizarea unor cromozomi sau repartizarea defectuoasă a cromozomilor în celule fiice. Aceste
perturbări sunt muit mai profunde şi determină schimbări morfologice şi fiziologice cu atât mai
vizibile cu cât cromozomii implicaţi poartă gene cu caracter ereditar mai important.

Aneuploizii prezintă importanţă deosebită în lucrările de ameliorare în special formele


homozigote, care sunt mai bine adaptate la condiţiile de mediu, sunt mai constante şi se comportă
mai bine ca cele diploide.
Atunci când la aneuploizi se suplimentează cromozomii, fenomenul genetic se numeşte
hiperploidie, iar când se reduce numărul de cromozomi se numeşte hipoploidie.
Aneuploidia stă la baza unor metode moderne de studiu genetic şi realizarea de hărţi genetice la
unele apecii de plante (monosomia a favorizat evidenţierea rolului fiecărui cromozom la grâu -
Sears, 1959) precum şi in ameliorarea plantelor, unde s-au identificat implicaţii practice
deosebite ca: adiţia de cromozomi, substituirea cromozomilor, transferul de gene etc.

51
-adiţia de cromozomi - de la specii sau genuri înrudite asigură obţinerea unor noi genotipuri,
care îmbină unele din caracterele ambelor specii. Metoda are la bază hiperploidia şi vizează adiţia
(adăugarea) la specia (soiul) valoroasă a unor caractere / însuşiri deficitare, cum ar fi rezistenţa la
stresurile climatice sau
fitopatogenice.
-substituţia de cromozomi - se bazează pe hipoploidie, adică înlocuirea unui cromozom sau a
mai multor cromozomi de la o anumită specie (soi) cu un număr egal de cromozomi de la alt genotip
din aceeaşi specie sau specii înrudite care posedă însuşirile valoroase dorite. Sears, folosind acesta
metodă la soiul de grâu Chinese Spring a reuşit să înlocuiască în mod planificat pe oricare din cei
21 perechi de cromozomi existenţi.
-transferul de gene - constă în introducerea într-un genotip a unei anumite gene de la o altă
specie înrudită, prin provocarea cu ajutorul iradierii a unor transiocaţii între cromozomii celor
două specii.

Inducerea ploidiei - factori ploidizanţi


In 1980, Gherasimov, obţine primii poliploizi artificiali la alga filamentoasâ Spirogyra prin
tratarea cu temperaturi scăzute, eter şi cloroform, ulterior Randolph (1932) dublează cromozomii
la porumb prin şocuri de temperatura, pentru ca în continuare, poliploizii să poată fi obţinuţi şi
prin regenerarea lăstarilor noi din vârfurile vegetative, folosirea poliembrioniei, a centrifugării etc.
Cea mai mare posibilitate de poliploidizare există prin folosirea colchicinei -efect ploidizant
descoperit în 1937 de Blakeslee şi Avery.
Colchicina este un alcaloid extras din bulbi (seminţele) brânduşei de toamna (Colchicum
autumnale). Se foloseste sub formă de soluţii apoase, în amestec cu lanolină, agar-agar sau
cu glicerina. Concentraţia soluţiei variază între 0,01 - 0,50%, iar durata tratamentului poate fi
de la 30 minute la câteva zile în funcţie de specie şi organul tratat.
Se tratează:
- seminţele în curs de germinare;
- vârfurile vegetative ale ramurilor, tulpinilor, mugurilor.

Efectele colchicinei asupra plantelor se materializează în:


- modificări citogenetice - în tnitoză colchicina împiedică formarea fusului nuclear şi
deci deplasarea cromozomilor spre cei doi poli ai celulei nu este posibilă, rezultând astfel o
celulă cu număr dublu de cromozomi;
- modificări morfologice - plantele formelor poliploide au frunza mai lata, mai groasă,
mai verde, mai dezvoltată; stomatele au dimensiuni mari, cloroplaste mai multe, iar tulpinile

52
sunt în general mai groase, mai ramificate sau mai înalte. Florile sunt de dimensiuni mari,
grăunciorii de polen mari dar fertilitatea este redusă;
- modificări fiziologice - determină creşterea perioadei de vegetaţie, dar numai până la
un anumit grad de ploidie, se manifestă efectul de gigantism, etc.
Prin exagerarea poliploidiei, peste limita posibilă, se înregistrează o reducere foarte
pronunţată a taliei, apar nanisme, iar intensitatea creşterii scade semnificativ.
Se menţionează că poliploizii se mai pot obţine şi prin următoarele metode:
- metoda centrifugării - prin centrifugare se împiedică formarea fusului nuclear de
diviziune;
- metoda regenerării - prin producerea de răni plantelor şi prin formarea de calus de
poate fi folosit în regenerarea unor plante (este vorba mai mult de căluşul dintre altoi
şi portaltoi);
- metoda poliembrioniei - unele seminţe formează mai mulţi embrioni, unii dintre
aceştia fiind poliploizi;
- metoda şocurilor de temperatură - care blochează cromozomii în metafază obţinându-
se forme tetraploide;
- metoda iradierii cu radiaţii ionizante - practicată ia ţesuturile în stare de diviziune,
astfel că fusul nuclear fiind distrus şi deci migrarea cromozomilor spre cei doi poli
întreruptă;
- metoda tratării cu substanţe chimice - în afară de colchicina se foloseşte: acenaftena,
monobronaftalen, feniluretanul, paradiclorbenzenul, protoxidul de azot etc.

Folosirea ploidiei (poliploidiei) în ameliorarea plantelor

In ameliorarea plantelor, ploidia (poliploidia) ca metodă convenţionala de ameliorare se


foloseşte astfel:
- în crearea de noi soiuri - prin dublarea numărului de cromozomi şi obţinerea
tetraploizilor, aşa cum se practică la secară şi trifoi, se înregistrează o creştere foarte
semnificativă a capacităţii de producţie şi chiar a indicilor de calitate.
- ca material iniţial de ameliorare - poliploizii sunt folosiţi, de regulă, în hibridare.
Astfel, prin hibridarea tetraploizilor cu diploizii (cazul sfeclei de zahăr) se obţin
triploizii folosiţi ca sămânţă în obţinerea rădăcinilor sfeclei de zahăr. Facem
precizarea că triploizii sunt sterili şi numai realizarea de organe vegetative impune
folosirea lor pentru scopurile de producţie. De asemenea, tot Ia hibridare se folosesc
hibrizii amfidiploizi (alopoliploizii) cum ar fi triticalele ( grâu x secară).

53
- în realizarea diferitelor tehnici de ameliorare - cu scopul de a introduce sau de a
elimina anumite caractere / însuşiri valoroase / nevaloroase. Astfel se pot realiza
tetraploizi rezistenţi la cercosporioză la sfecla de zahăr sau se poate îmbunătăţi
calitatea bobului de secară tetraploid (comparativ cu formele diploide) etc.

De asemenea, în ultima vreme, capătă o mare extindere formele haploide, respectiv


haploizii. Haploizii, în ameliorarea plantelor prezintă următoarele caracteristici:

-există posibilitatea obţinerii unui număr mare de haploizi perfect homozigoţî ceea ce
permite ca la hibridare să se înregistreze efectul heterozis maxim în F1;
-se simplifică şi se scurtează termenul de obţinere a liniilor homozigote.

III.5. SELECŢIA SAU ALEGEREA CA METODA DE AMELIORARE


Metoda selecţiei constă în alegerea din cadrul unei populaţii naturale sau artificiale a
indivizilor celor mai valoroşi şi înmulţirea mai departe a acestora. Selecţia este de două
feluri:
a) Selecţia naturală. Aceasta a fost bine definită de către Ch. Darwin şi constă în
supravieţuirea indivizilor celor mai bine adaptaţi condiţiilor de mediu. Astfel, într-o
zonă cu geruri aspre în timpul iernii supravieţuiesc numai indivizii rezistenţi la ger, iar în
zonele secetoase sau cu atac endemic de rugini vor supravieţui numai indivizii cei mai
rezistenţi.
Selecţia naturală duce la intensificarea caracteristicilor folositoare din punct de vedere
biologic pentru plante, care, de cele mai multe ori, prezintă importanţă din punct de vedere
economic pentru om (rezistenţă la ger, secetă, boli, cădere etc). Din această cauză, în
procesul de ameliorare se folosesc diferite metode şi mijloace pentru a favoriza acţiunea
factorilor de mediu asupra plantelor şi a le elimina pe cele necorespunzătoare.
b) Selecţia artificială este făcută de om şi constă în alegerea şi înmulţirea mai
departe a indivizilor care corespund mai bine cerinţelor omului, legat de necesităţile
economice.
La formarea soiurilor a contribuit atât selecţia artificială cât şi cea naturală.
Selecţia artificială însoţeşte permanent procesul de ameliorare şi din această cauză este o
metodă deosebit de importantă. Indiferent de provenienţa materialului iniţial de ameliorare
(hibridare, poliploidie, consangvinizare, mutaţii etc), acesta este apoi supus selecţiei.
Metoda selecţiei dă rezultate bune, însă nivelul acestora depinde de o serie de factori:
54
1- Eficienţa selecţiei este cu atât mai mare cu cât materialul asupra căruia se aplică
prezintă o variabilitate mai mare din punct de vedere genetic. Aşa cum a demonstrat
Johannsen prin experienţele sale, metoda selecţiei nu roate da rezultate când se aplică în
cadrul liniilor pure, homozigote din punct de vedere genetic. In schimb, în cadrul unei
populaţii, heterozigotă sau "eterogenă, există posibilităţi nelimitate de alegere a indivizilor
celor mai valoroşi.
Din punct de vedere genetic, populaţiile se împart în două categorii:
a. Populaţii naturale - care mai poartă şi numele de populaţii locale soiuri locale, asupra
cărora se acţionează prin metoda selecţiei.
b. Populaţii artificiale - care pot fi hibride, atunci când sunt rezultate urma încrucişărilor
sau populaţii rezultate în urma acţiunii factorii mutageni.
Rezultă deci, că selecţia ca metodă de ameliorare trebuie să utilizeze un material care
să se caracterizeze printr-o variabilitate genetică pronunţai Astfel, se aplică metoda selecţiei
în populaţii locale, în populaţii rezultate urma hibridărilor sau în populaţii asupra
cărora s-a acţionat cu factori mutageni.
Plantele care se aleg în procesul de selecţie cu caracteristici valoroase şi care corespund
obiectivelor urmărite de ameliorator poartă numele de plante elită. Alegerea plantelor elită
se face pe baza observaţiilor din câmp completate cu analize de laborator.
In câmpul de alegere toate plantele trebuie să aibă condiţii uniforme a dezvoltare. De
aceea, materialul din care urmează să se aleagă plantele elită se seamănă bob cu bob. Nu se
aleg plante elită de la marginea parcelelor sa din jurul golurilor, unde plantele s-au
dezvoltat în condiţii de lumină s nutriţie cu totul deosebite de restul indivizilor care
alcătuiesc populaţii respectivă.
In continuare, elitele alese se urmăresc în condiţii normale de câmp şi apoi sunt analizate
individual în laborator. Indivizii rezultaţi prin înmulţirea plantelor elită se numesc
descendenţi. Semănatul elitelor în câmpul de selecţie se face de asemenea bob cu bob,
pentru ca plantele să aibă condiţii uniforme de nutriţie şi dezvoltare. Totalitatea
indivizilor rezultaţi din înmulţirea unei plante elită constituie o descendenţă.
Selecţia artificială este la rândul său de două feluri :
1. Selecţia în masă
2. Selecţia individuală
1- Selecţia în masă este o metodă mai puţin utilizată în etapa actuală. Această
metodă a fost folosită mai mult la începuturile ameliorării, prin ea fiind îmbunătăţite soiurile
şi populaţiile locale. Este caracteristică în primul rând plantelor alogame şi mai puţin celor
autogame.

55
Selecţia în masă constă în extragerea unor forme valoroase - elite - dintr-o populaţie
oarecare, care apoi se înmulţesc împreună. Prezintă două variante: selecţia în masă cu o
singură alegere şi selecţia în masă repetată.
a. Selecţia în masă cu o singură alegere. Indivizii aleşi pe baza observaţiilor din câmpul de
alegere şi a analizelor de laborator se treieră la un loc, iar în anul următor se seamănă acest
amestec. In felul acesta se obţine o nouă populaţie îmbunătăţită. Această formă de selecţie în
masă se numeşte pozitivă.
Fig.2. Schema selecţiei în masă cu o singură alegere

*Câmp de alegere.

C.C.O.R.I. Culturi comparative de orientare în reţeaua Institutului de Cercetări.


Înmulţirea (I)
C.C.C.R.I. Culturi comparative de concurs în reţeaua experimentală a Institutului de
Cercetări. Înmulţirea (I)
C.C.C.R.S. Culturi comparative de concurs în reţeaua experimentală de stat.
Înmulţirea (I)

Se poate aplica şi selecţia în masă negativă, care constă în eliminarea din parcelă a
formelor necorespunzătoare, de mai multe ori, pe parcursul perioadei de vegetaţie, pe
fenofaze. Această metodă, cu cele două variante, este şi astăzi folosită frecvent în
producerea de sămânţă la unele plante de cultură.

56
b. Selecţia în masă repetată. Această metodă constă în alegerea indivizilor celor mai
corespunzători (elite), care se treieră la un loc. Amestecul de sămânţă obţinut se
seamănă în anul următor în câmp din care se aleg din nou plante elită. Rezultă că se repetă
alegerea elitelor din descendenţele plantelor elită alese în anul precedent. Se repetă alegerea
de plante elită până când se ajunge la o populaţie uniformă.
Metoda selecţiei în masă repetată a fost folosită în trecut cu succes la ameliorarea unor
plante alogame (porumb, floarea-soarelui, ierburi perene, lucerna, etc.). In prezent, se foloseşte
în producerea de sămânţă şi în ameliorarea unor populaţii, care servesc ca material iniţial de
ameliorare.

Fig.3. Schema selecţiei în masă repetată

•Camp de alegere

'Câmp de alegere. Culturi comparative de


concurs in reţeaua experimentala a
Institutului de cercetări (C. C. O. R. I.).
•Uamp de aieaere. Culturi comparative de concurs
in reţeaua experimentata a institutuiu/ de cercetări
(CCC.R. 1.1. înmulţire f/J.

* Culturi comparative de concurs in reţeaua


e:menmenîala a institutului de cercetări
(C.CC.R.!.). inmuitire (II

" Culturi comparative de concurs in reţeaua


experimentate de stai (C.C.C.R.S.).
înmulţirea (!.).

57
Avantajele metodei de selecţie în masă se concretizează mai bine la plantele alogame. Prin
această metodă se poate păstra fondul genetic al soiurilor sau populaţiilor, ducând totodată
la îmbunătăţirea acestora, O condiţie însă este ca să se aleagă un număr mai mare de plante
elită, deoarece astfel se îngustează baza ereditară a soiului sau populaţiei respective.
Din aceste considerente metoda selecţiei în masă cu variantele sale se foloseşte şi astăzi
pentru menţinerea şi îmbunătăţirea populaţiilor şi soiurilor la plantele alogame, care servesc
în continuare ca material iniţial pentru crearea de linii consangvinizate valoroase, din care, prin
încrucişări, se obţin hibrizi simpli şi dubli cu capacitate de producţie ridicată.
Această metodă prezintă însă şi unele neajunsuri şi anume :
- Neurmărindu-se descendenţa fiecărei plante elită, nu se poate estima
la justa valoare fiecare genotip. Alegerea plantelor făcându-se după fenotip,
nu se pot reţine formele cele mai valoroase din punct de vedere genetic.
- Alături de plantele valoroase se reţin şi unele cu o valoare mai
scăzută din punct de vedere genetic şi astfel valoarea populaţiei este
diminuată.
- Multe elite valoroase se pierd în masa materialului, unele forme
intensive putând fi chiar eliminate pe calea selecţiei naturale de către formele
extensive mai puţin valoroase.
- Are o eficacitate redusă în cazul când se urmăreşte îmbunătăţirea
unor caracteristici ce nu au legătură cu adaptarea biologică, respectiv
capacitatea de producţie şi calitatea acesteia (conţinutul de fibră, ulei, zahăr
etc).
Deoarece prin aplicarea selecţiei în masă nu este posibilă aprecierea valorii genotipului,
succesul acestei metode depinde în primul rând de heritabilitatea caracteristicilor urmărite,
adică de gradul în care fenotipul reflectă genotipul. Astfel, de exemplu, asupra capacităţii
de producţie, care este o caracteristică cu o heritabilitate redusă, eficienţa selecţiei în masă va
fi foarte scăzută.

2.- Selecţia individuală reprezintă o etapă superioară a ameliorării. Cu ajutorul acestei


metode s-a reuşit să se creeze soiuri valoroase de plante de cultură.
Metoda selecţiei individuale constă în extragerea de plante elită din cadrai unui soi sau
al unei populaţii, urmărindu-se separat descendenţa fiecărei elite. In felul acesta se poate
face o apreciere mai riguroasă a valorii genotipului fiecărei plante elită.
Descendenţa unei plante elită, la plantele autogame, poartă numele de linie genealogică
sau linie.

58
Adeseori linia genealogică corespunde unui biotip.
Când linia genealogică este homozigotă pentru toate caracteristicile, aceasta poartă
numele de linie pură.
Succesiunea generaţiilor prin care a trecut linia genealogică în decursul înmulţirii sale,
constituie arborele genealogic sau pedigreul liniei respective.
Metoda selecţiei individuale se foloseşte în mai multe variante : a. Selecţia individuală cu
o singură alegere - se foloseşte în cazul când materialul iniţial este format din soiuri sau
populaţii locale heterogene, extrăgându-se plante elită o singură dată şi reţinându-se numai
descendenţele cele mai valoroase. Condiţia esenţială în cazul aplicării acestei metode este c
indivizii ce compun populaţia să fie homozigoţi, cu alte cuvinte, flecar plantă să asigure o
descendenţă stabilă, să nu segrege.

Fig.4. Schema selecţiei individuale cu o singură alegere


Câmp de alegere a elitelor
Câmp de alegere a descendenţilor

Câmp de control.

Culturi comparative de orientare in reţeaua experimentala a institutului de


cercetări (C.C. O. R. I.). Câmp de control.
•Culturi comparative de concurs in reţeaua experimentala a institutului de
cercetări (C.C.C.R.I). Culturi comparative de orientare in reţeaua
experimentala a institutului de cercetări (C. C. C. R.I. înmulţire preliminară (I.
P.)
* Culturi comparative de concurs in reţeaua
experimentata a institutului de cercetări
(CC.C.R.S.). înmulţire preliminară (I.P.)
înmulţire (I).

* Culturi comparative de concurs in reţeaua


experimentala de stat (C.CCR.S.}.
Culturi comparative de'concurs in reţeaua
experimentala a institutului de cercetări

(C.C.C.R.I).Inmultire (I.)

b) Selecţia individuală repetată. In acest caz se repetă alegerea plantelor elită de


mai multe ori din cadrul descendenţelor elitelor care segregă. Se aplică atunci când
materialul iniţial este o populaţie heterogenă formată din indivizi heterozigoţi din punct de
vedere genetic. Alegerea elitelor se continuă până când se ajunge la un material stabil,

59
uniform, homozigot, care nu mai segregă. Selecţia individuală se aplică diferit la plantele
autogame şi la cele alogame.

Fig.5. Schema selecţiei individuale repetată sau metoda pedigreului

A. La plantele autogame există două posibilităţi :


a. să se aplice selecţia individuală în populaţii locale sau naturale, în care caz se
foloseşte metoda selecţiei individuale cu o singură alegere;
b. să se aplice selecţia individuală în populaţii hibride, rezultate în urma
încrucişărilor; în acest caz selecţia poate avea mai multe variante :
1. metoda pedigreului;
2. metoda populaţiilor hibride ;
3. metoda combinaţiilor hibride.

60
1. Metoda pedigreului sau selecţia genealogică se foloseşte în mod obişnuit la plantele
autogame (cereale, leguminoase, in etc). Extragerea elitelor se face începând din F 2 . In
cazul când în descendenţă apare fenomenul de segregare, se continuă extragerea
elitelor până când se realizează o descendenţă uniformă, care se urmăreşte mai departe,
dacă este valoroasă.
Urmează apoi studierea individuală a comportării liniilor în câmpul de control şi apoi în
culturi comparative de orientare şi de concurs în cadrul staţiunilor de cercetări. Cele mai
bune linii sunt date spre verificare Institutului de Stat pentru Testarea şi înregistrarea
Soiurilor (I.S.T.L.S).
Metoda pedigreului s-a dovedit eficientă în cazul ameliorării unor caracteristici
poligenice şi transgresive.
Folosirea în mod judicios a acestei metode a permis obţinerea unor forme valoroase,
rezistente la cădere, la condiţii nefavorabile de mediu şi îndeosebi rezistente la boli.
Eficacitatea acestei metode este cu atât mai ridicată cu cât se porneşte cu un număr mai
mare de plante elită şi cu cât metodele de examinare sunt cele mai corespunzătoare, iar
exigenţa mai mare.
Pentru obţinerea unor rezultate care să satisfacă cerinţele producţiei, lucrările de
ameliorare la grâu, de exemplu, încep la I.C.C.P.T. Fundulea în fiecare an cu alegerea unui
număr de 60.000-100.000 de plante elită din diferite combinaţii hibride.

2.- Metoda populaţiilor hibride sau selecţia în populaţii avansate este mai simplă şi
necesită un volum mai redus de muncă decât metoda pedigreului.
Constă în înmulţirea populaţiilor hibride în masă, fără a se face alegerea de elite în
cadrul populaţiilor în curs de segregare, până în generaţiile F6-F7. Abia după 6-7 generaţii
de înmulţire se începe extragerea de plante elite, când majoritatea plantelor, ca urmare a
autogamiei, vor avea un grad mare de homozigoţie.
In cazul când în ameliorare se urmăresc caracteristici monogenice este suficient să se
aplice selecţia individuală cu o singură alegere, descendenţele indivizilor homozigoţi fiind
stabile şi uniforme sub aspect fenotipic.
In cazul caracteristicilor poligenice, dacă se constată că liniile nu sânt încă suficient de
stabile, se aplică selecţia individuală repetată 2-3 ani, până la obţinerea unor forme complet
homozigote.
Descendenţele (liniile) cele mai valoroase, studiate în culturi comparative la
staţiune, se înmulţesc şi se verifică apoi în reţeaua centrelor experimentale ale I.S.T.I.S.

61
Metoda populaţiilor prezintă următoarele avantaje :
a. prin aplicarea acestei metode se reduce considerabil volumul de
lucrări, comparativ cu metoda pedigreului ; în felul acesta este posibil a se
studia un număr mai mare de combinaţii hibride ;
b. cu fiecare generaţie, gradul de homozigoţie creşte continuu, astfel
că extrăgând plante elită în F 6 -F 7 , şansele de a găsi indivizi complet
homozigoţi pentru mai multe caracteristici sunt mai mari;
c. în cursul înmulţirii populaţiei hibride acţionează selecţia naturală,
care duce la eliminarea formelor neadaptate la condiţiile de mediu. In acelaşi
timp, selecţia naturală poate avea şi unele efecte negative, cum ar fi, de
exemplu, pierderea unor biotipuri care posedă o serie de gene favorabile
(forme intensive), ca urmare a pieirii acestora în lupta cu biotipurile mai
rustice (forme extensive). Acţiunea selecţiei naturale poate fi amplificată şi
mai mult prin crearea unor condiţii de mediu speciale (camere cu climat
artificial, fitotron etc).

3.- Metoda combinaţiilor hibride sau selecţia în prima generaţie hibridă. Spre
deosebire de metoda pedigreului, când selecţia materialului hibrid începe de obicei în F2, în
cazul metodei combinaţiilor extragerea de plante elită începe din prima generaţie hibridă (T.).
Această metodă se bazează pe corelaţia pozitivă care există între capacitatea
combinativă a diferiţilor genitori şi valoarea liniilor rezultate din aceste combinaţii. Ţinându-
se seama de această corelaţie, încă din F1 pot fi eliminate combinaţiile necorespunzătoare.
De asemenea, precocitatea şi rezistenţa la unele boli se manifestă mai pregnant în prima
generaţie.
In generaţiile următoare se continuă studiul materialului ca şi în cazul metodei
pedigreului.
B. La plantele alogame, biologia înfloritului şi fecundării, precum şi baza lor genetică
heterozigotă, fac ca metodele şi tehnica selecţiei să se deosebească de metodele şi tehnica
folosită în selecţia plantelor autogame.
Spre deosebire de autogame, unde cu ajutorul selecţiei se urmăreşte atât genotipul
matern, cât şi cel patern, în cazul plantelor alogame, de cele mai multe ori, prin selecţie se
urmăreşte numai genotipul matern, tatăl fiind mai mult sau mai puţin necunoscut. Din
această cauză, alegerea elitelor la plantele alogame (porumb, floarea-soarelui, cânepă,
lucerna etc) se face în mod obişnuit după caracteristicile formei mamă.

62
La plantele alogame, descendenţa unei plante elită poartă numele de familie
genealogică sau familie. Familia genealogică este formată din mai multe biotipuri.
Pentru a se evita polenizarea plantelor mamă elită cu polen nedorit de la plante
nevaloroase, în lucrările de ameliorare trebuie să se ia o serie de masuri si anume
a. Câmpul de alegere trebuie să fie izolat de alte lanuri cultivate cu aceeaşi specie.
Izolarea poate fi în spaţiu, asigurându-se o anumită distanţă de alte culturi din aceeaşi specie,
astfel ca plantele să fie ferite de polenul străin. Se mai poate ca izolarea să se asigure în timp,
adică semănatul în câmpul de alegere să se facă mai devreme sau mai târziu decât în
cultura obişnuită, astfel ca să nu coincidă perioada înfloritului. Când nu este posibil să se
asigure o izolare perfectă în spaţiu sau în timp, se aplică izolarea artificială cu pungi din
hârtie a plantelor elită.
Aceleaşi măsuri de izolare se iau şi în alte verigi ale procesului de ameliorare (câmp de
selecţie, câmp de control etc),
b. Pe parcursul perioadei de vegetaţie, înainte de înflorit, în câmpul de alegere se elimină
de mai multe ori toţi indivizii nevaloroşi pentru ca aceştia să nu participe la polenizarea
plantelor în câmpul de alegere. In felul acesta, în câmpul respectiv, vor rămâne numai
polenizatorii cei mai buni.
c. Pentru urmărirea descendenţelor plantelor elită se procedează la împărţirea
seminţei în două părţi. O parte din sămânţă se seamănă în câmp, iar restul se păstrează ca
rezervă. Aceasta dă posibilitatea ca în câmpul de selecţie plantele să poată fi urmărite
până la maturitate. In anul următor, familiile (descendenţele) care s-au dovedit valoroase
se seamănă cu sămânţă din rezervă de la plantele elită, iar cele nevaloroase se elimină
definitiv.
Ca şi în cazul plantelor autogame şi la alogame se pot aplica diferite variante ale selecţiei şi
anume :
1. Selecţia în masă poate da rezultate bune la plantele alogame atunci când se
urmăreşte acumularea de gene pentru caracteristici poligenice, care pot fi identificate uşor,
cum ar fi, de exemplu, precocitatea, compoziţia chimică a boabelor etc.
2. Selecţia individuală cu o singură alegere sau repetată se aplică şi la plantele
alogame.
Metoda selecţiei individuale şi în special cea repetată la plantele alogame trebuie
însă aplicată cu multă grijă pentru a nu duce la îngustarea bazei genetice şi la scăderea vigorii
plantelor.
Din această cauză, selecţia individuală repetată la plantele alogame se face în mod
obişnuit pe familii sau pe grupe de familii.

63
In cazul selecţiei individuale pe familii alegerea se face în interiorul familiei elită,
iar polenizarea are loc în limitele aceleiaşi familii. Familiile care provin din plante elită
diferite nu se amestecă, ci se urmăresc individual.
In al doilea caz, descendenţele mai multor plante elită, care se caracterizează prin
anumite trăsături comune morfofiziologice (talie, perioadă de vegetaţie asemănătoare,
rezistenţă la anumite boli etc) se amestecă formând grape de familii. In felul acesta se
realizează menţinerea unei baze genetice mai largi şi o mai bună capacitate de adaptare a
soiului.
Un criteriu important pentru alegerea familiilor îl constituie capacitatea combinativă a
acestora. Pentru determinarea capacităţii combinative se pot folosi încrucişările simple, top-
cross-ul sau poly-cross-ul.
Selecţia aplicată în populaţii alogame, datorită recombinării continue a genelor poate
duce treptat la obţinerea unor forme mult diferite (în sens pozitiv sau negativ) faţă de
materialul iniţial.
Datorită fenomenului de alogamie, genele de la diferiţi indivizi care alcătuiesc
populaţia se recombină în fiecare generaţie, ceea ce face ca fixarea genelor favorabile să se
realizeze într-o perioadă mai îndelungată decât în cazul plantelor autogame.
Prin aplicarea selecţiei în mod sistematic, timp de mai multe generaţii se pot obţine
forme cu un grad de omogenitate destul de ridicat, realizându-se totodată acumularea treptată a
unui număr mai mare de gene favorabile.
Exemple privitoare la efectul selecţiei asupra dezvoltării anumitor caracteristici se
întâlnesc multe în ştiinţa ameliorării plantelor. Astfel, prin aplicarea selecţiei la sfeclă,
conţinutul de zahăr a crescut în decurs de o sută de ani de la 6-7 % la 22-25 %.
Un alt exemplu pot servi rezultatele obţinute în selecţia porumbului, efectuate la
Universitatea din Illionois-S.U.A., începând din anul 1896 şi continuate timp de 60 de
generaţii, în direcţia creşterii şi respectiv a reducerii conţinutului de grăsimi şi proteină în
seminţe. Materialul iniţial conţinea în medie 4,70 % grăsimi şi 10,92 % proteină. După 60 de
generaţii, aplicându-se selecţia individuală, conţinutul de grăsimi a fost sporit până la 14,83
% la formele selecţionate în direcţia creşterii procentului de grăsimi şi a scăzut până la
0,77 % la plantele selecţionate în direcţia opusă. Acelaşi lucra s -a realizat şi în ce
priveşte conţinutul mediu de proteină, care de la 10,92 % a putut fi ridicat până la 22,84 %
şi respectiv scăzut până la 4,96 %.
Eficienţa selecţiei în cadrul fiecărei familii alogame poate fi sporită prin executarea
unui control riguros al polenizatorilor.
3. Selecţia recurentă este o metodă care se aplică cu precădere la plantele alogame.

64
La plantele alogame selecţia păstrează largi posibilităţi de progres, însă efectul ei în ce
priveşte fixarea genelor favorabile este un proces mai lent, comparativ cu selecţia în
condiţii de autopolenizare (cazul plantelor autogame).
Accelerarea fixării genelor favorabile la plantele alogame se poate realiza prin
selecţia aplicată generaţiilor supuse autopolenizării.
Selecţia în condiţii de consangvinizare repetată prezintă însă dezavantajul că
limitează posibilităţile de progres ulterior, deoarece duce la îngustarea bazei genetice.
In scopul realizării unei fixări mai rapide a genelor valoroase, cu menţinerea în
acelaşi timp a unei baze genetice cu largi posibilităţi de adaptare, la plantele alogame se
foloseşte cu rezultate bune metoda selecţiei recurente.
Selecţia recurentă constă în alternarea selecţiei în condiţii de autopolenizare cu
încrucişarea între cele mai bune linii consangvinizate. Cu alte cuvinte, această metodă
urmăreşte acumularea în acelaşi individ a cât mai multe gene valoroase
Selecţia recurentă se foloseşte cu succes la îmbunătăţirea soiurilor şi populaţiilor
locale de porumb, utilizate apoi ca material iniţial pentru extragerea liniilor
consangvinizate. Selecţia recurentă contribuie la ameliorarea unor caracteristici
morfologice, fiziologice, biochimice, precum şi a capacităţii combinative a liniilor. In acest
caz se procedează după cum urmează.
Dintr-o populaţie oarecare se aleg plante elită, care se vor supune autopolenizării.
Intre descendenţele cu cele mai bune rezultate din plantele autopolenizate se execută
încrucişări, obţinându-se astfel o nouă populaţie, cu o bază genetică îmbunătăţită.
Noua populaţie rezultată reprezintă începutul unui ciclu (primul ciclu de selecţie
recurentă). Din cadrul acestei populaţii îmbunătăţite se aleg elite care se supun din nou
polenizării cu polen propriu.
Intre descendenţele plantelor alese şi autofecundate se execută din nou încrucişări,
obţinându-se o nouă populaţie superioară celei anterioare (începutul celui de al doilea
ciclu de selecţie recurentă), din care se vor alege iarăşi elite ce se vor supune autopolenizării.
Se pot face 2-3 asemenea cicluri. Numărul ciclurilor de selecţie recurentă depinde
de intensitatea selecţiei în cadrul fiecărui ciclu şi de variabilitatea existentă în populaţiile
respective.
Selecţia recurentă permite, pe de o parte izolarea rapidă a genotipurilor, ca
urmare a autopolenizării şi, pe de altă parte, obţinerea de noi recombinări de gene valoroase,
ca urmare a încrucişărilor între formele alese. Aprecierea populaţiilor rezultate se face după
caracteristicile morfologice şi fiziologice. De aceea, această formă mai poartă şi numele
de selecţie recurentă pentru caracteristici morfologice şi fiziologice.

65
In acest scop, fiecare linie consangvinizată se încrucişează cu un analizator sau
tester. Formele hibride obţinute între liniile consangvinizate şi tester se verifică în cultură
comparativă în anul următor, aprecierea capacităţii combinative făcându-se pe baza
producţiei realizate. Liniile consangvinizate cu cea mai bună capacitate combinativă se
amestecă, obţinându-se astfel o nouă populaţie îmbunătăţită, cu care se începe primul ciclu
de selecţie. Operaţiunea se repetă, pentru a se realiza ciclul al doilea şi al treilea.
Prin această metodă se obţin populaţii din care se pot extrage linii consangvinizate cu
capacitate combinativă foarte ridicată.
Populaţiile obţinute prin selecţia recurentă pot fi folosite în diferite scopuri.
Cea mai frecventă este folosirea acestora drept surse pentru extragerea de linii
consangvinizate deosebit de valoroase, din încrucişarea cărora urmează a se obţine hibrizi
simpli sau dubli, cum este cazul la porumb.
De asemenea, populaţiile îmbunătăţite, obţinute ca urmare a selecţiei recurente mai
pot servi şi drept surse pentru alegerea genotipurilor care urmează a fi recombinate în soiuri
sintetice.
Selecţia recurentă reciprocă constă în aceea că, spre deosebire de selecţia
recurentă pentru capacitatea combinativă, unde testerul poate fi o formă oarecare, se
foloseşte ca tester materialul iniţial al unei alte linii consangvinizate, cu care va intra în
combinaţie. Se merge prin urmare în paralel cu două linii consangvinizate, fiecare servind ca
tester pentru cealaltă.
Tehnica metodei constă în următoarele. Se începe cu două câmpuri de material iniţial
(A şi B), pe cât posibil diferite ca origine. Se aleg plante elită din câmpul de material iniţial,
care se autopolenizează şi în acelaşi timp ele se testează, folosindu-se ca tester plante din
materialul iniţial din câmpul B. Rezultatele testării se studiază în cultură comparativă şi apoi
se seamănă individual liniile consangvinizate care au dat cele mai bune rezultate.
Pentru câmpul de material iniţial B se procedează în mod asemănător, numai că liniile
consangvinizate rezultate se testează cu plante din câmpul A.
Operaţia se poate repeta un număr oarecare de cicluri şi se obţin în final două
populaţii diferite. Acestea se autopolenizează apoi repetat pentru homozigotare şi vor rezulta
astfel linii consangvinizate cu o bună capacitate combinativă generală şi specifică.
Populaţiile obţinute prin selecţie recurentă pot fi folosite în diferite feluri. Cea mai
frecventă este folosirea acestora ca surse pentru extragerea de linii consangvinizate deosebit de
valoroase, din încrucişarea cărora urmează a se obţine hibrizi simpli sau dubli, cum este cazul
la porumb.

66
De asemenea, populaţiile îmbunătăţite, obţinute prin selecţie recurentă mai pot servi şi
ca surse pentru alegerea genotipurilor care urmează a fi recombinate în soiuri sintetice.
Metoda selecţiei recurente dă rezultate foarte bune în ameliorarea plantelor
alogame. Rezultate tot atât de bune au fost obţinute prin aplicarea principiilor selecţiei
recurente şi la plantele autogame.

III.6. Metode neconventionale folosite in ameliorarea plantelor


Tehnologia ADN recombinat
Metoda permite amplificarea unor fragmente de ADN ori asamblarea diferita a unor
fragmente de ADN in cadrul unui genom, astfel incat se obtine o noua structura genetica.
De asemenea, prin aceeasi tehnologie, se poate introduce intr-un organism receptor
gene diferite ce pot contribui la realizarea unor protectii biologic active, la cresterea
capacitatii de replicare si exprimare fenotipica etc.
In acelasi timp tehnologia ADN recombinat faciliteaza analiza expresiei genice, a
reglarii expresiei genice, contribuie la elucidarea mecanismelor de transfer, la studiul
rearanjarilor geneticepe timpul diferentierii si embriogenezei.

67
CAPITOLUL IV.

PRODUCEREA SEMINŢELOR ŞI A MATERIALULUI SĂDITOR

Amelioratorii, prin metode specifice, se ocupa de crearea noilor soiuri şi hibrizi, mai
productivi şi cu însuşiri calitative superioare iar cultivatorii folosesc aceste creaţii pentru a
satisface atât cerinţele proprii dar, mai ales, cerinţele consumatorilor. Multiplicatorii
folosesc scheme adecvate pentru înmulţirea seminţelor la nivelul cerinţelor producătorilor.
Toţi cei care activează în agricultură ştiu că nu este posibil ca un soi nou – omologat şi
zonat să fie preluat spre cultivare direct, de către un singur cultivator.
Această imposibilitate se datorează cantităţilor mici de seminţe pe care le obţine
amelioratorul, cantităţi ce, obligatoriu, trebuie să rămână la dispoziţia amelioratorului (fiind
sămânţa-etalon sau sămânţa autorului). Uneori, această sămânţă, conform Legii 75 / 1995,
poate fi pusă la dispoziţia unităţii de cercetare (SCA), desemnată de Ministerul Agriculturii
şi Alimentaţiei, pentru a răspunde şi coordona producerea şi multiplicarea seminţelor acelui
soi. În acest caz, unitatea desemnată se numeşte menţinător al seminţei standard sau al
seminţei autorului.
Rezultă astfel că activitatea de producere şi multiplicare a seminţelor şi materialului
săditor se realizează de către specialişti cu o înaltă calificare profesională, în unităţi
specializate, ce dispun de o dotare şi o organizare superioară.
Conform Legii 75 / 1995, în România, există şi funcţionează o reţea zonală, teritorială
şi judeţeană de structuri specializate, care prin activitatea lor organizează, controlează şi
certifică întregul PROGRAM NAŢIONAL ANUAL DE PRODUCERE ŞI
MULTIPLICARE A SEMINŢELOR ŞI A MATERIALULUI SĂDITOR.
Mai precizăm că, în conformitate cu Legea 75 / 1995, se înţelege:
a) – PRODUCEREA SEMINŢELOR ŞI MATERIALULUI SĂDITOR –
înseamnă obţinerea de categorii biologice superioare ca:
- sămânţa de prebază – I (Bază Superelită) – pentru soiurile plantelor autogame;
- sămânţa de prebază – II (Suprelită) – toate soiurile autogamelor;
- sămânţa de Bază (Elită) – toate soiurile autogamelor şi a plantelor alogame cu
polenizare liberă;
- sămânţă de linii consangvinizate sau linii homozigote ca forme parentale pentru hibrizii
simpli comerciali (F1)
- sămânţa de hibrizi simpli – forme parentale pentru hibrizi dubli şi triniari comerciali
(F1);

68
- liniile mutantelor şi poliploizilor destinate obţinerii hibrizilor comerciali;
- liniile homozigote destinate polycrossării la soiurile sintetice etc.
Activitatea de Producere a seminţelor si a materialului săditor se realizează numai în
Staţiunile de Cercetări Agricole şi Staţiunile Didactice. Acestea dispun de cadre
specializate – amelioratorii, de laboratoare dotate cu utilaje şi personal ajutător (de
specialitate), dar şi din specializările complementare (economişti, informaticieni,
programatori, chimişti, operatori, biologi etc.).
De asemenea, în cadrul Staţiunilor, categoriile biologice superioare se amplasează pe
terenuri şi în succesiuni de culturi stabilite prin aceeaşi Lege 75 / 1995.
Actele necesare certificării seminţelor din aceste categorii biologice se întocmesc de către
amelioratori şi se aprobă de directorul Staţiunilor de Cercetări Agricole.
b) MULTIPLICAREA SEMINŢELOR ŞI A MATERIALULUI SĂDITOR –
înseamnă obţinerea de categorii biologice inferioare (sămânţa destinată
cultivatorilor). Aceste categorii sunt:
- sămânţa certificată – anul I (C1) – provenită din sămânţa bază elită;
- sămânţa certificată - anul II (C2) –provenită din sămânţă C1 (I1);
- sămânţa comercială F1 pentru hibrizii simpli (HS), dubli (HD), triliniari (HT);
- sămânţa soiurilor sintetice (C1, C2 ETC.) la plantele furajere perene.
Activitatea de Multiplicare se realizează de către agenţii economici specializaţi, propuşi de
structurile judeţene (ICSMS) şi aprobaţi, pe bază de concurs, de către MAA.
Actele de certificare a acestor categorii biologice se întocmesc şi se eliberează de către
Inspectorii de Stat, ce aparţin Inspectoratelor Judeţene de Control şi analiză a Seminţelor şi
Materialului Săditor.
Procesul de producţie agricolă are un caracter permanent, ceea ce impune ca producerea şi
multiplicarea seminţelor să se desfăşoare an de an, având nevoie de verigile fiecărei etape
în parte. Nu este permisă întreruperea acestui ciclu al producerii şi multiplicării seminţelor
întrucât prin această activitate se menţine stabilitatea şi posibilitatea reluarii procesului de
producţie în fiecare an agricol.
Obiectivele principale în producerea şi multiplicarea seminţelor şi materialului de plantare
sunt:
- mentinerea structurii genetice, a capacităţii de producţie şi a însuşirilor de rezistenţă la
toate soiurile şi la toţi hibrizii, la nivelul avut în momentul omologării şi zonării;
- păstrarea purităţii biologice a formelor parentale şi asigurarea unui grad înalt de
hibriditate seminţelor comerciale;
- menţinerea unei bune stări fitosanitare a semiţelor soiului / hibridul existent în cultură;

69
- asigurarea permanentă şi în totalitate cu cantităţile de seminţe necesare, de valoare
biologică ridicată.

Producerea seminţelor la soiurile plantelor autogame şi la soiurile cu polenizare


liberă ale plantelor alogame
Aşa după cum s-a menţionat, plantele autogame la care se cultivă soiuri sunt: grâul,
orzul,orzoaica, ovăzul, orezul, meiul, mazărea, fasolea, soia, năutul, lintea, inul,lupinul,
măzărichea.
Dintre plantele alogame care au soiuri cu polenizare liberă menţionăm: secara,gramineeele
şi leguminoasele furajere perene, cânepa, iarba de Sudan etc.
La această grupă de plante, în funcţie de structura genetică, distingem soiuri omogene,
soiuri plimorfe şi soiuri multiliniale.
Schema producerii categoriilor biologice superioare pentru fiecare tip de soi în parte, se
prezintă, în linii generale, cu următoarele componente:
a. Câmpul de alegere a elitelor (C.A.);
b. Câmpul de selecţie (C.S.) a descendenţelor;
c. Câmpul de producere a seminţei de prebază-l sau bază superelită (BSE)
d. Câmpul de producere a seminţei de prebază-II sau superelită (SE);
e. Câmpul de producere a seminţei de bază sau elită (E).
Aşa după cum s-a menţionat, producerea acestor categorii biologice superioare (prebază şi
bază) are loc în cadrul Staţiunilor de Cercetări Agricole- menţinătoare pentru soiul respectiv si
nominalizate de către Ministerul Agriculturii anual, în Lista oficiala a soiurilor şi hibrizilor.
Diferenţele care există în producerea seminţelor pentru fiecare tip de soi în parte se vor
prezenta dupa caracterizarea schemei generale.
Câmpul de alegere (C.A). În cazul unui soi recent omologat şi zonat, adică în faza de
început a producerii seminţelor, câmpul de alegere a elitelor se însămânţează cu materialul
autorului, denumit şi sămânţa standard.
Trebuie menţionat că producerea de samânţă pentru noul soi începe cu câmpul de alegere,
în Staţiunea unde s-a obţinut acest soi şi este înscris în Registrul Naţional pentru Soiuri şi
Hibrizi.
Pentru soiurile aflate deja în cultură şi care posedă toate verigile producerii seminţelor,
câmpul de alegere a elitelor se însămânţează cu materialul provenit din aceste verigi superioare
(prebază şi bază, adică BSE, SE şi E). Uneori extragerea elitelor se poate face diresct din
câmpurile unde se produc aceste verigi superioare, fără a se mai constitui un câmp special de

70
alegere. Explicaţia acestui procedeu constă în aceea că plantele autogame îşi menţin mai uşor
valorile agroproductive ridicate, în special la soiurile omogene (unde structura genetică suferă
modificări mai lente).
Însămanţarea câmpului de alegere, special constituit, se execută cu deosebită atenţie, la
distanţe mai mari între rânduri (50 – 60 cm), pentru a permite accesul persoanelor care
înregistrează observaţiile fenologice care se realizează individual pentru toate elitele
identificate şi marcate. Densitatea plantelor este cu mult mai mică decât la cultura normală, iar
pentru unele plante cu habitusul mai dezvoltat, cum este cazul orezului, însămânţarea se face în
cuiburi la distanţa de 30 x 30 cm.
În cazul când nu se înfiinţează câmp de alegere special, atunci pa câmpurile de producere a
verigilor superioare (BSE, SE, E) însămânţarea se face după tehnologia specifică fiecărei
verigi.
Alegerea elitelor se desfăşoară în două etape: prima în câmp şi a doua în laborator.
Alegerea elitelor în câmp se face la maturitatea în pârgă, respectiv atunci când caracterele
inflorescenţelor sunt cel mai bine exprimate.
Criteriile care vor sta la baza alegerii acestor elite sunt următoarele:
În cazul cerealelor păioase:
- tipicitatea soiului (caracteristicile morfologice ale inflorescenţei şi ale plantei elită sunt
identice cu cele descrise de autorul soiului iniţial);
- perioada de vegetaţie;
- talia plantei elită;
- productivitatea;
- rezistenţa la iernare, temperaturi scăzute, secetă, cădere, scuturare;
- rezistenţa la boli şi dăunători etc.
În cazul leguminoaselor pentru boabe:
- înălţimea şi tipul tulpinii;
- culoarea florilor;
- mărimea şi forma păstăilor;
- forma, culoarea şi aspectul tegumentului boabelor;
- numărul total de păstăi şi al păstăilor cu boabe;
- înălţimea de inserţie a păstăilor bazale;
- culoarea hilului boabelor;
- culoarea perişorilor de pe tulpină, păstăi etc.

71
La in, momentul alegerii elitelor în câmp este atunci când plantele sunt la maturitatea în
galben, când se pot identifica toate caracterele morfologice tipice soiului pentru care se
produce sămânţa, cum ar fi:
- tipul de inflorescenţă;
- mărimea, culoarea şi fertilitatea capsulelor;
- uniformitatea portului;
- gradul de desfrunzire şi culoarea tulpinii.
Alegerea definitivă a plantelor elită se face numai după analizele de laborator, care vizează
următoarele:
- numărul de capsule fertile şi sterile;
- porozitatea pereţilor falşi, despărţitori, ai capsulelor.
Modul în care se extrag plantele elită are o influenţă hotărâtoare în menţinerea şi păstrarea
purităţii biologice, a structurii genetice caracteristice soiului şi, prin acestea, a performanţelor
sale agroeconomice. În primul rând, numărul de plante elită ce se extrag trebuie să fie suficient
de mare, pe de o parte pentru a se asigura cantitatea de sămânţă de prebază-l (baza superelită)
necesară, iar pe de altă parte pentru ca elitele extrase să reprezinte cât mai fidel frecvenţa
biotipurilor (liniilor) ce compun soiul respectiv.
O atenţie deosebită trebuie acordată soiurilor multiliniale sau a celor polimorfe, unde
proporţia de elite extrase, pentru fiecare linie / biotip în parte, trebuie să fie menţinută la acelaşi
nivel cu proporţia iniţiala a soiului omologat şi zonat.
În caz contrar, la soiurile polimorfe şi multiliniale, prin lipsa ori prin modificarea proporţiei
unui biotip / linie, se modifică structura genetică prin acţiunea driftului genetic.
Analizele de laborator pentru elitele extrase în câmpul de alegere urmăresc identificarea
unor însuşiri şi caractere ca: procentul de boabe cu pericarpul roşu (la orez), forma, mărimea,
culoarea şi uniformitatea boabelor etc.
De asemenea, în cazul, în cazul leguminoaselor boabe, analizele de laborator vor identifica:
- indicii de productivitate (nr. boabe/ păstaie, pe plantă, MMB etc.);
- rezistenţa la boli, dăunători, secetă, cădere, scuturare;
- durata fazelor de vegetaţie;
- maturizarea simultană a păstăilor etc.
După toate asemenea analize, elitele reţinute se vor păstra în condiţii optime, separat, în
pungi speciale, până la însămânţare. Documentele de certificare se întocmesc de către
ameliorator şi se avizează de către conducerea S.C.A.
b. Câmpul de selecţie (C.S.) – este destinat studiului valorii genetice a plantelor elită
extrase din câmpul de alegere. Pe câmpul de selecţie, toate elitele extrase şi păstrate separat, în

72
pungi, vor fi însămânţate tot separat, manual, bob cu bob, în rânduri lungi de 1-2 m, la distanţa
de 4-5 cm între boabe pe rând, după metoda un spic / panicul sau boabele unei elite pe rând.
La toate speciile autogame, pe câmpul de selecţie, după fiecare 9 biotipuri / linii, urmează
ca al zecelea rând să fie însămânţat cu sămânţa soiului martor omologat şi zonat. Martorul
reprezintă termenul de comparaţie, faţă de care vom analiza toate elitele amplasate pe câmpul
de selecţie.
Uneori, pentru ca descendenţele plantelor leguminoase-boabe să nu se încurce între ele,
este de recomandat ca separarea lor să se facă prin intercalarea unui rând cu o altă specie de
leguminoase. Pe durata vegetaţiei se aplică lucrările de întreţinere specifice leguminoaselor-
boabe ca: plivit, prăşit, tratamente fitosanitare etc.
Pe durata vegetaţiei plantelor şi în special, în fazele cu exprimare maximă a caracterelor şi
însuşirilor plantelor-elită, se execută examinarea riguroasă a fiecărei descendenţe, iar
rezultatele obţinute se trec în registrul de selecţie conservativă. Acest registru cuprinde
următoarele: data răsăritului, a apariţiei paiului, înspicatului, înfloritului, maturităţii, forma
tufei, sfârşitul înfrăţitului, culoarea frunzelor, talia plantelor, numărul de fraţi fertili, caracterele
spicului, rezistenţa la iernare, secetă, boli, cădere etc.
Concomitent cu efectuarea observaţiilor se execută şi eliminarea descendenţelor netipice şi
neuniforme, a celor bolnave sau atacate de dăunători, precum şi a celor ce prezintă caractere
morfologice necorespunzătoare.
Descendenţele rămase după această eliminare se recoltează individual şi sunt duse în
laborator pentru analize şi determinări privitoare la productivitate şi calitate. Vor fi eliminate
toate descendenţele ce nu satisfac cerinţele de productivitate şi calitate corespunzătoare soiului
original, omologat şi zonat. Aceste descendenţe reţinute în final se batozează separat şi vor fi
folosite la constituirea seminţei de prebază – I(bază superelită). Numărul şi proporţia de
participare la sămânţa de prebază – I este specifică soiului şi reprezintă formula originală a
noului soi omologat şi zonat.
De exemplu: un soi polimorf este constituit din 5 biotipuri în proporţiile: A = 22%; B =
18%; C = 20%; D = 16%; E = 24%. Pentru a obţine 100 kg sămânţă prebază – I (BSE) vom
constitui amestecul din 22 kg biotipul A, 18 kg biotipul B, 20 kg biotipul C, 16 kg biotipul D şi
24 kg biotipul E.
Numărul descendenţelor reţinute în câmpul de selecţie se calculează în funcţie de suprafaţa
pe care se cultivă soiul respectiv. De asemenea, este mai indicat ca în câmpul de selecţie să se
producă numărul de descendenţe necesar pentru un număr de 2 – 3 ani consecutivi; astfel ca,
pe un interval de circa 10 ani, sa se organizeze asemenea câmpuri de trei ori. Explicaţia acestei

73
idei constă în evitarea acţiunii repetate (anuale) a factorilor care determină alterarea structurii
genetice a soiurilor (factori menţionaţi anterior).
Documentele de certificare a descendenţelor se întocmesc de către ameliorator şi se
avizează de conducerea SCA.
c. Câmpul de producere a seminţei de prebază – I sau bază superelită (BSE) urmăreşte
înmulţirea seminţelor într-un ritm mai mare, cu păstrarea purităţii biologice la nivelul de 100%.
În acest scop, semănatul se face cu norme de sămânţă reduse la jumătate faţă de normal, iar
distanţele între rânduri sunt de 25-30 cm.
În câmpul de producere a prebazei – I sau a bazei superelită, pentru prima dată se execută
următoarele lucrări specifice:
- purificări biologice pentru eliminarea plantelor netipice soiului, ocazie cu care se
elimină şi toate plantele bolnave, buruienile cu sămânţă greu separabilă, buruienile de
carantină şi alte plante de cultură cu sămânţă greu separabilă.
Purificările biologice, în număr de două, se fac în următoarele faze: la înspicare şi la
coacerea în pârgă;
- semănatul în câmpul de prebază –I sau de baza superelită se face cu maşina, în benzi cu
lăţimea egală cu a semănătorii (100 – 200 cm) şi cu poteci de acces între benzi, de 37,5
– 40,0 cm, în funcţie de tipul soiului pentru care se produce sămânţa. Semănătoarea se
reglează la jumătatea densităţii normale, pentru înmulţiri rapide;
- recoltarea, treieratul şi condiţionarea – se fac mecanizat. În acest scop sunt necesare
măsuri severe pentru evitarea impurificărilor mecanice care pot deprecia valoarea
biologică a soiului respectiv.
Documentele de certificare a seminţei de prebază – I(bază superelită) se întocmesc de către
şeful laboratorului de ameliorare şi se avizează de către conducerile SCA. Puritatea biologică
la această categorie de sămânţă trebuie să fie egală cu 100%.

d. Câmpul de producere a seminţei de prebază – II sau superelită (SE)- însămânţarea


acestui câmp se face cu sămânţă de prebază – I (bază superelită) în benzi late de 200 cm (16
rânduri) cu rândurile echidistante la 12,4 cm. Între benzi, potecile au o lăţime de 37,5 cm (se
închid 2 tuburi la semănătoare). Densitatea la semănat este egală cu 400 – 500 boabe
germinbile / m2 (densitate normală).
Lucrările tehnologice aplicate sunt aceleaşi ca pentru cultura obişnuită la care se mai
adaugă lucrările specifice ca: purificările biologice (două / an); eliminarea plantelor bolnave, a
buruienilor cu sămânţă greu separabilă, a buruienilor de carantină, a plantelor de cultură cu

74
sămânţa greu separabilă, precum şi evitarea amestecurilor mecanice ce pot avea loc cu ocazia
recoltării, transportului şi depozitării.
Puritatea biologică la această categorie de sămânţă trebuie să fie egală cu 99,9%. O parte
din sămânţa de prebază – II (superelită) se expediază în reţeaua C.I.O.S. (Centrele de Încercare
şi Omologarea Soiurilor) pentru testarea capacităţii de producţie, în cadrul unor microculturi
comparative (MCC – CIS - vezi figura 53).
Certificarea seminţei de prebază – II se face de către Inspectorii Aprobatori de Stat.
Câmpul de producere a seminţei de Bază sau Elită (E) – se însămânţează cu sămânţă de
prebază – II, cu maşina, în acelaşi mod ca la cultura destinata consumului. Norma de sămânţă
se calculează în funcţie de numărul boabelor germinabile necesare pe m2. La cultura de ovăz şi
la orez, însămânţarea câmpului destinat producerii seminţei debază se face în benzi late de 150
cm la ovăz şi de 240-250 cm la orez, cu distanţa între rânduri de 25 cm. Între benzi, potecile
vor avea lăţimea de 40 cm. Lucrările tehnologice care se aplică pe aceste câmpuri sunt aceleaşi
care se aplică pe câmpurile cu prebază- - II. Puritatea biologică a seminţei de bază (B) trebuie
să fie de minimum 99,8%. De asemenea, o cantitate mică din această sămânţă se va expedia la
C.I.O.S., in vederea înfiinţării de microculturi comparative, pentru testarea capacităţii de
producţie a soiului respectiv.
Obişnuit, câmpul de producere a seminţei de bază (B) se organizează în sectorul de
producţie al SCA şi este supus controlului şi aprobării Inspectorilor Aprobatori de Stat din
cadrul I.J.C.S.M.S. (Inspectoratul Judeţean pentru controlul Calităţii Seminţelor şi Materialului
Săditor).

Producerea seminţei pentru formele parentale ce compun hibrizii plantelor alogame


Speciile alogame la care se cultivă hibrizi comerciali ce manifestă efect heterozis în F1 si
pentru care există o bogată activitate în producerea seminţelor formelor parentale necesare
loturilor de hibridare sunt: porumbul, sorgul, floarea soarelui, sfecla, gramineele şi
leguminoasele furajere perene etc.
Pentru aceste specii, producerea seminţelor din categoriile biologice superioare se referă la
obţinerea seminţelor necesare pentru formele parentale ce compun hibrizii comerciali.
Este ştiut că un nou hibrid omologat, deşi este zonat pe areale mari, acesta nu poate fi
cultivat din lipsa cantităţilor mari de seminţe. Acesta înseamnă că producerea categoriilor
biologice superioare (sămînţa formelor parentale), începe cu suprafaţa pe care se va cultiva
hibridul respectiv. De exemplu: suprafaţa de cultivare pentru HS – Podu Iloaiei-110 este de
100.000 hectare şi că MULTIPLICATORII (agenţii economici specializaţi) obţin, pe loturile

75
de hibridare o producţie medie egală cu 3.000 kg/ha sămânţă comercială F0 (se are în vedere un
randament de 60% boabe STAS).
Rezultă că suprafaţa loturilor de hibridare este de 667 hectare (100.000 ha х 20kg/ha
sămânţă = 2,000 tone : 3.000kg/ha = 667 ha). Pentru cele 667 ha loturi de hibridare sunt
necesare 4,5 tone sămânţă forma paternă şi aproape 9,0 tone forma maternă (raportul M:T =
2:1).
Obţinerea cantităţilor de sămânţă menţionate mai sus pentru formele parentale ce compun
hibridul Podu Iloaiei- 110 (9 t - mamă; 4,5 t tată) reprezintă obiectivul activităţilor de
producere a seminţelor.

Producerea seminţelor formelor parentale ce compun hibrizii de porumb


La porumb boabe, Lista Oficială a soiurilor şi hibrizilor avizaţi spre cultivare în 1998
cuprinde 72,0% hibrizi simpli (HS), 22,0% hibrizi triliniari (HT) şi 6,0% hibrizi dubli (HD).
Aceasta înseamnă că majoritatea seminţelor de forme parentale aparţin hibrizilor simpli, adică
liniilor consangvinizate.
Această importantă etapă în producerea seminţei la liniile consangvinizate de porumb se
realizează numai în Staţiunile de Cercetări Agricole sau Laboratoarele de Genetică şi
Ameliorare ale Universităţilor Agronomice.
Principalele obiective ale producerii liniilor consangvinizate sunt:
- menţinerea purităţii genetice a liniilor consangvinizate;
- menţinerea vitalităţii liniilor consangvinizate, la un nivel superior;
- menţinerea unor însuşiri genetice valoroase: capacitate combinativă specifică ridicată,
capacitate de fixare a sterilităţii sau a restaurării de fertilitate etc;
- înmulţirea mai rapidă a seminţelor pentru a satisface toate cerinţele pentru linia
respectivă în producerea de sămânţă hibridă.

Schema standard de menţinere şi înmulţire a liniilor consangvinizate androfertile


Această metodologie cuprinde patru etape (verigi), în următoarea succesiune:
a. Câmpul de menţinere a purităţii biologice a liniilor consangvinizate;
b. Câmpul de înmulţire sub izolator;
c. Câmpul de înmulţire a descendenţelor;
d. Câmpul de înmulţire izolată în spaţiu.
a. Câmpul de menţinere a purităţii biologice a liniilor consangvinizate – se
însămânţează cu sămânţa provenită de la 10-30 ştiuleţi, reţinuţi din anii anteriori de la

76
plantele autopolenizate consecutiv şi pentru care se organizează producerea de
sămânţă. Succesiunea lucrărilor pe acest câmp este următoarea:
- se împarte sămânţa fiecărui ştiulete în 2 sau 3 părţi, astfel ca să se asigure pentru fiecare
câte minimum 50 seminţe; seminţele se pun în pungi şi se etichetează;
- se repartizează pungile etichetate şi numerotate pe fiecare rând, după următoarea
schemă: câte 3 rânduri pentru fiecare ştiulete în cazul obţinerii a 3 părţi de sămânţă pe
ştiulete şi câte două rânduri / ştiulete în cazul obţinerii a două jumătăţi de sămânţă /
ştiulete;
- se însămânţează cele 50 de seminţe pe fiecare rând în parte, obţinând astfel câte două
sau câte trei rânduri de fiecare ştiulete al liniei consangvinizate pentru care se
organizează producerea de sămânţă;
- se aplică lucrările de întreţinere care se impun unei culturi de porunb menţinându-se
permanent terenul curat de buruieni iar plantele fără boli şi dăunători;
- înaintea înfloritului se izolează inflorescenţele mascule şi femele la toate plantele şi pe
toate rândurile cu pungi cu pungi de pergament după tehnologia cunoscută;
- pe timpul înfloritului:
- se autopolenizează toate plantele bine dezvoltate şi sănătoase (se transferă punga cu
polen de pe inflorescenţa masculă pe inflorescenţa femelă, de pe aceeaşi plantă, într-un
timp foarte scurt); de pe rândul mijlociu în cazul când am semănat trei rânduri / ştiulete,
sau de pe primul rând (notat 1;2;3;.......30) în cazul însămânţării câte 2 rânduri / ştiulete;
- se polenizează reciproc, tip SIB(soră x frate), toate plantele bine dezvoltate şi sănătoase
aflate pe câte două rânduri apropiate la ştiuleţii împărţiţi în trei, sau între plantele celui
de-al doilea rând neautopolenizat, atunci când ştiuletele a fost împărţit în două jumătăţi.
Polenizarea reciprocă va consta în transferul pungii cu polen de la o plantă pe
inflorescenţa femelă de la o plantă situată pe rândul imediat apropiat şi invers. Se
notează pe pungi perechea de plante polenizată.

77
CAPITOLUL V.

MULTIPLICAREA SEMINŢELOR ŞI MATERIALULUI SĂDITOR

Tehnologia specifică loturilor semincere cu cereale păioase


Această grupă de plante cu o mare diversitate biologică, morfo-fiziologică şi genetică,
prezintă totuşi unele particularităţi comune privind tehnologia loturilor semincere. Având în
vedere faptul că din această categorie predomină grâul, vom prezenta în continuare, drept
model, tehnologia specifică loturilor semincere cu grâu comun de toamnă, urmând ca unele
particularităţi ale celorlalte cereale păioase să fie menţionate la momentul oportun.
a. Amplasarea – loturilor semincere cu cereale păioase va trebui realizată pe terenurile cu
textură mijlocie, cu fertilitate ridicată, neîmburuienate, neinfectate de boli şi dăunători, fără
exces de umiditate şi cu posibilităţi de irigare. În mod deosebit, se va urmări ca terenul să nu
fie infestat cu buruieni greu separabile, care în cazul grâului comun, de toamnă, sunt: Lolium
temulentum, Melampzrum spp.,Raphanus spp., Rapistrum perene.
De asemenea, pentru evitarea impurificărilor biologice sau mecanice, loturile semincere de
grâu vor fi asigurate cu următoarele distanţe minime de izolare:
- grâul comun faţă de : alte categorii biologice 4m
- grâu comun 4m
- grâu durum 100m
- alte specii de cereale păiose 4m

b. Rotaţia – prezintă importanţa în prevenirea impurificărilor prin samulastră, reducerea


gradului de îmburuienire etc.. Monocultura pe loturile semincere nu trebuie să revină decât
după 2-3 ani. În mod excepţional se admite grâu după grâu pentru sămânţa, numai atunci când
se foloseşte acelaşi soi, iar categoria biologică este aceeaşi sau inferioară, iar terenul să fie
curat de buruieni şi fără infecţie de boli sau dăunători.
Bune premergătoare sunt: leguminoasele anuale şi perene, inul pentru ulei sau fibră,
rapiţă, cartoful timpuriu şi de vară. Se poate folosi şi porumbul dacă nu s-au folosit erbicidele
triazinice, dacă nu a existat atac de fuzarioză şi dacă pe teren nu au rămas resturi vegetale.

c. Lucrările solului – După premergătoare timpurii, se execută imediat arătura de bază


la 20-25 cm adâncime, uniformă, fără bolovani, fără greşuri şi cu încorporarea completă a
resturilor vegetale. Lucrarea se execută în agregat cu grapa stelată sau grapa cu colţi rigizi.
Concomitent cu arătura de bază se administrează şi se încorporează în sol îngrăşămintele

78
organice şi cele cu fosfor şi potasiu. Până la semănat arătura se întreţine curată de buruieni
prin discuire în agregat cu grupa reglabilă.
Dacă terenul este prea uscat şi arătura se execută de o calitate necorespunzătoare este
necesară, mai întâi, o discuire energică a terenului pentru distrugerea resturilor vegetale şi
mobilizarea superficială a solului. Imediat după această lucrare se execută arătura de bază cu
aceleaşi cerinţe de calitate.
După premergătoare târzii – se execută mai întâi o discuire energică şi pe direcţia
perpendiculară rândurilor de plante pentru distrugerea resturilor vegetale şi pentru mobilizarea
superficială a solului. Se execută arătura de bază, imediat, la 20-25 cm adâncime după care se
execută discuirea în agregat cu grapa reglabilă.
Pregătirea patului germinativ se face cu 1-2 zile înaintea semănatului printr-o lucrare de
discuire în agregat cu grapa reglabilă şi o ultimă lucrare în preziua semănatului, cu
combinatorul complet echipat.
Adâncimea de mobilizare a solului la ultima lucrare trebuie să fie cea la care se
însămânţează grâul, adică 4-5 cm.

d.Fertilizarea – Fertilizarea organică, la grâu se poate efectua fie direct, aplicându-se


gunoi de grajd, 20-30 t/ha, dacă recoltarea culturii premergătoare se face devreme şi permite
aplicarea gunoiului odată cu arătura de bază, fie la cultura premergătoare. Aplicarea directă a
gunoiului de grajd este de preferat pe terenurile grele sau acide. În cele mai multe cazuri însă,
acesta se aplică la culturile premergătoare, în cantitate de 30-40 t/ha.
Fertilizarea minerală- se face în funcţie de gradul de aprovizionare a solului cu elente
nutritive, de faptul dacă s-a făcut sau nu fertilizarea organică, de planta premergătoare, de
tipul sol, de gradul de aprovizionare a solului cu apă, consumul specific şi recolta dorită.
Raportul între elementele nutritive N:P:K, la cultura grâului este de 1:0,7:0,5. În funcţie de
factorii menţionaţi, azotul se aplică în cantitate de 40-120 kg/ha substanţă activă. După
premergătoare ca leguminoase se aplică în cantitate de 40-60 kg/ha; după culturi furajere sau
prăşitoare recoltate timpuriu se aplică 80-100 kg/ha, iar după culturi prăşitoare recoltate târziu
se aplică 100-120 kg/ha.
În cazul soiurilor timpurii, doza de azot se reduce cu 10-15%. În mod asemănător, doza de
azot se reduce cu 15-20% în condiţii de secetă. În regim irigat doza de azot sporeşte cu 20-
30%.
În cazul grâului şi, în general, la cerealele de toamnă, azotul se aplică în două etape,
jumătate din doză la pregătirea patului germinativ şi restul primăvara timpuriu, pe terenul încă

79
îngheţat. Pe terenurile în pantă, cu apa freatică la suprafaţă, pe terenurile îngrăşate cu gunoi şi
după leguminoase, toată doza se aplică primăvara.
Fosforul şi potasiul se aplică toamna, sub arătura de bază, în doze care să asigure
echilibrul cu azotul, ţinând cont de gradul de aprovizionare a solului în aceste elemente
nutritive.

e. Semănatul- Epoca optimă de semănat în cazul grâului, în nordul şi centrul ţării, este
intervalul dintre 25 septembrie şi 5 octombrie, iar în sudul ţării, între 1-10 octombrie.
Adâncimea de semănat este de 4-5 cm. În cazul terenurilor uscate, adâncimea de semănat
se poate mări cu maximum 1cm. La soiurile cu coleoptilul scurt (Flamura-85, Fundulea-4
etc.) adâncimea de semănat trebuie să fie sub 4cm.
Desimea de semănat, în mod obişnuit, este în jur de 450-550 boabe germinabile/m2. În
cazul înmulţirii rapide a unor soiuri se pot utiliza desimi mai mici, de 200 boabe
germinabile/m2. În acest caz, distanţa între rânduri va fi de 25cm.
Pentru combaterea bolilor care se transmit prin sămânţă, în mod obligatoriu, sămânţa
trebuie tratată.
Principalul obiectiv al tratamentului chimic este de a aplica cele mai eficace produse
pentru fiecare specie de agent patogen sau dăunător, pe cât posibil cât mai aproape de data de
însămânţare, (cu 2-3 zile înainte de însămânţare), pentru a nu influenţa negativ germinaţia
seminţelor.
Tratarea seminţelor se poate face cu produse sub formă de praf sau soluţie, pe cale uscată,
umedă sau semiumedă, cu ajutorul maşinii de tratat seminţe (MTS-1, MTS-4), respectiv
maşini speciale pentru tratarea semiumedă.
Pentru combaterea mălurei comune şi a fuzariozei (Tilettia foetida) se poate folosi
Cryptodin 2,5 PTS (clorură etil mercurică 2,5% s.a.) în cantitate de 1,5 kg/t sau Tiradin 75
PUS (tetrametiltiuran disulfit) în cantitate de 2-3 kg/t, Fundazol (benomil) 2,5 kg/t,
Tirametox – 90 PTS, 3 kg/t.
Pentru combaterea mălurei pitice (Tilettia controversa) se pot folosi produse pe bază de
hexaclorbenzen (HCB), în cantitate de 3 kg/t, combinat cu tratamentul la sol (30 kg/ha).
Pentru a proteja sămânţa împotriva unor agenţi fitopatogeni şi a unor dăunători care atacă
plantele în curs de răsărire se pot folosi unele preparate complexe, fungicid plus insecticid,
cum ar fi: FB-7 (clorură etil mercurică 1% + lindan 40%) 2,5 kg/t, FB -12 (acetat fenil
mercuric + lindan) 2,5 kg/t, Tirahexalin (TMTD 24% + hexaclorbenzen 6% + lindan 24%).

80
f. Întreţinerea – Tăvălugitul după semanat poate contribui la o răsărire uniformă, în
cazul în care solul este prea uscat, prin punerea în contact a seminţelor cu solul.
Pentru cerealele de toamnă, băltirea apei peste semănături poate provoca moartea
plantelor prin asfixiere. Evitarea băltirii se poate face prin deschiderea, imediat după semănat,
a unor şanţuri pentru scurgerea apei. În microdepresiuni închise trebuie efectuate lucrări de
desfundare, de afânare adâncă sau chiar puţuri absorbante. Şanţurile pentru scurgerea apei se
verifică la desprimăvărare, când pericolul stagnării apei este mai mare. Cel mai bine este ca
loturile semincere să nu fie însămânţate pe parcele cu pericol de băltire a apei.
Descălţarea se poate preveni prin semănatul la timpul optim, în arătură aşezată şi mai
adâncă, acolo unde acest fenomen este mai frecvent. În cazul descălţării, semănăturile trebuie
tăvălugite, imediat ce se poate ieşi în teren.
Combaterea buruienilor constituie una din cele mai importante lucrări de întreţinere. Ea
se face aplicând toate măsurile agrotehnice cunoscute, iar pe cale chimică cu erbicide.
Combaterea chimică se face în funcţie de compoziţia floristică, de gradul de infestare cu
buruieni monocotiledonate sau dicotiledonate, respectiv dicotiledonate sensibile sau rezistente
la erbicidele pe bază de 2,4 D sau MCPA.
Dintre buruienile cunoscute dicotiledonate sensibile, cele mai răspândite în culturile de
cereale păioase, menţionăm: Sinapis arvensis, Centaurea cyanus, Raphanus raphanistrum,
Brassica nigra, Chenopodium album, Thlaspi arvense, Cirsium arvense, Capsella bursa
pastoris, Sisymbrium officinale şi altele.
Dintre buruienile dicotiledonate rezistente menţionăm: Gallium aparine, Galeopsis
tetrahit, Matricaria inodora, Bifora radians, Agrostema githago, Polygonum sp., Convolvulus
arvensis, Viola tricolor, Arthemis arvensis şi altele.
Dintre buruienile monocotiledonate mai frecvente menţionăm: Avena fatuc, Agropiron
repens, Apera spica ventis şi Agrostis sp.
Erbicidele pe bază de 2,4 D şi MCPA au efect mai bun pe timp cşlduros (13-150C) şi
însorit. Menţionăm faptul că aplicarea lcedinului trebuie făcută cu atenţie, înainte de trecerea
la alungirea paiului. Aplicat după această dată, produce o serie de modificări, determinând
abaterea de la tipicitate. De asemenea, unele soiuri sunt sensibile la acest erbicid.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor reprezintă o lucrare deosebit de importantă şi
constă, în afara măsurilor agrotehnice cunoscute, în efectuarea de tratamente chimice la
sămânţă, sol şi pe vegetaţie. Asupra tratamentelor efectuate la seminţe ne-am referit deja
anterior.
Necesitatea tratării solului împotriva mălurei pitice a fost, de asemenea, menţionată.
Pentru combaterea dăunătorilor din sol, care depăşesc limita critică, se fac tratamente chimice

81
concomitent cu lucrările de pregătire a patului germinativ, cu unul din produsele: PEB +
Lindan 5 + 3 PP, Duplitox 5 + 3 în cantitate de 30-40 kg/ha, sau Dursban 25 CE (1,5-3 kg
s.a/ha). Limita critică pentru Zabrus tenebrioides este de 2 exemplare/m2, pentru Anoxia
villosa, Agriotes sp., Anisoplia sp., este de 3-5 adulţi sau o larvă de 2 ani pe m2. La densităţi
mai mici, tratamentele aplicate la seminţe nu sunt eficace.
În toamnă, pentru combaterea afidelor, agenţi vectori ai piticirii virotice, dacă densitatea
acestora depăşeşte 2 indivizi pe plantă, se recomandă un tratament cu aficidul selectiv
pirimicarb (0,125 kg/ha s.a.), dimetoat (0,525 kg/ha) ori malation (0,6 kg/ha).
Pentru combaterea bolilor foliare, septorioză, făinare, fuzarioză, helmintosporioză, precum
şi pentru combaterea ruginii, primăvara, la începutul împăierii se recomandă tratamente cu:
Mancozeb (1,4 kg/ha) + Benomil (0,6 kg/ha) sau Derosal 50 w P (0,6 kg/ha); polisulfură de
bariu (1,8 kg/ha) + Mancozeb (1,4 kg/ha) sau Bayleton 25 w P (0,5 kg/ha). În lipsa acestor
produse se poate folosi Turdacupral (2-3 kg/ha) + Sulf muiabil (5 kg/ha), cu eficacitate mai
scăzută. Tratamentele se pot repeta în faza de burduf sau înspicare şi, eventual, la coacerea în
lapte, când există pericol de apariţie a atacului de fuzarioză la spice.
Odată cu erbicidarea pe bază de2,4 D sau Dicamba se poate aplica tratamentul cu Tiofanat
metil (0,45 kg/ha) + Sulf muiabil (1 kh/ha) + Mancozeb (1,75 kg/ha).
Ca regulă generală, dacă se suprapun mai multa tratamente (fungicide, insecticide,
erbicide) amestecul trebuie efectuat cu prudenţă şi numai pe baza tabelelor de compatibilităţi.
Împotriva ploşniţelor se pot aplica tratamente când densitatea adulţilor hibernanţi
depăşeşte 2 exemplare/m2, în cursul lunii mai, folosind produse pe baza tabelelor de
compatibilităţi.
Împotriva ploşniţelor se pot aplica tratamente când densitatea adulţilor hibernanţi
depăşeşte 2 exemplare/m2, în cursul lunii mai, folosind produse pe bază de triclorfon
(Dipterex 80, Clorofos 80, Onefon 80, Danex 80, în cantitate de 1,2 kg/ha) sau Dimetoat
(Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ha, Dimevur 42,5-3 l/ha). Odată cu aceste tratamente se combat şi
speciile de tripşi, cicade, muşte şi afide existente, eventual, în cultură.
Împotriva larvelor, când se depăşeşte pragul economic de dăunare (nivelul de atac la care
trebuie aplicat tratamentul) de 2-3 exemplare/m2, se execută tratamente în cursul lunii iunie la
avertizare, cu aceleaşi produse sau cu produse condiţionate pentru volum ultraredus, ca:
Dipterevur, Bromovur în cantitate de 1kg s.a. la ha, aplicate cu ajutorul aviaţiei utilitare.

82
g. Lucrări speciale - Purificările biologice se fac la înspicat şi la coacerea în pârgă.
Cu ocazia purificărilor biologice, ce constau în îndepartarea plantelor netipice soiului, dar
care aparţin aceleaşi specii, se mai elimină şi plantele de buruieni cu sămânţă greu separabilă,
plantele de cultură cu sămânţă greu separabilă şi plantele bolnave.
La prima purificare biologică, plantele ce trebuie eliminate se smulg şi se lasă în lan,
excepţie făcând plantele bolnave care se scot din lan. La a doua purificare biologică însă, se
smulg şi se îndepărtează din lan toate categoriile menţionate.
De menţionat că, la determinarea purităţii biologice, se numără plantele aparţinând
categoriilor menţionate, chiar dacă au fost smulse dar lăsate în lan, şi dacă au sămânţă
formată.

h. Recoltarea – Pentru loturile semincere recoltarea se face în faza de coacere deplină,


când umiditatea seminţelor este scăzută (14%), pentru a putea obţine cea mai mare capacitate
de germinaţie.
Pentru evitarea pierderilor, trebuie acordată o atenţie deosebită reglării combinei, de 2-3
ori pe zi, în funcţie de umiditatea spicelor. Cea mai bună vreme pentru recoltare este vremea
caldă, însorită.
Pentru evitarea impurificărilor mecanic, dacă se cultivă mai multe soiuri, combina trebuie
curăţată foarte bine de la un soi la altul, prin mersul în gol şi cu ajutorul unui jet puternic de
aer. De asemenea, dacă se recoltează diferite categorii biologice din acelaşi soi, mai întâi
trebuie recoltată categoria superioară şi numai după aceea se trece la recoltarea categoriei
inferioare.
Dacă din cauza vremii suntem obligaţi să recoltăm sămânţa la o umiditate mai ridicată,
imediat după recoltare, sămânţa trebuie uscată, prin lopătare, solarizare sau uscare cu aer cald
,în instalaţii speciale. Temperatura aerului în masa de seminţe nu trebuie să depăşească 450C.
După uscare, sămânţa este condiţionată, însăcuită în saci curaţi, noi, până la elită inclusiv.
Pentru înmulţirea I sacii se folosesc o dată pe faţă, o dată pe dos.
Sacii trebuie etichetaţi cu etichete duble, una în interiorul sacului şi alta cusută în exterior,
pe care se notează specia, soiul, categoria biologică, anul şi unitatea producătoare, cantitatea
şi dacă sămânţa a fost tratată.
După cum s-a arătat, de regulă, tratamentul se efectuează cu câteva zile înainte de
semănat, pentru a nu afecta germinaţia seminţei.
Sacii se păstrează în magazii speciale, curate, lotizaţi.

83
Particularităţii deosebite la tehnologia loturilor semincere, comparativ cu cea a grâului
sunt: la orzul şi orzoaica de primăvară – epoca de semănat; la ovăzul de primăvară, grâul de
primăvară – epoca de semănat şi normele de sămânţă la hectar.

Tehnologia specifică loturilor de hibridare la porumb


La porumb, loturile de hibridare se clasifică astfel:
- tehnologia specifică loturilor de hibridare cu forme parentale androfertile;
- tehnologia specifică loturilor de hibridare cu forma mamă androsterilă de tip citoplasmatic şi
forma tată nerestaurator de fertilitate;
- tehnologia specifică loturilor de hibridare cu forma mamă androsterilă de tip
nucleocitoplasmatic şi forma tată restaurator de fertilitate.
Indiferent de schema folosită în obţinerea de sămânţă hibridă la porumb,în linii generale este
necesară aplicarea următoarei tehnologii specifice:

a.Amplasarea lotului de hibridare – trebuie să fie pe terenuri plane, fertile, curate de


buruieni şi, pe cât posibil, irigabile. Vor fi evitate acele terenuri care prezintă exces de
umiditate, cu pericol de inundare, precum şi cele infestate cu Agriotes, Agrostis sau alţi
dăunători. Loturile de înmulţire izolată în spaţiu la liniile consangvinizate, precum şi loturile
de hibridare simplă şi triliniară se vor amplasa în cultura irigată sau în terenuri cu aport de apă
freatică, dată fiind reacţia puternică a liniilor consangvinizate la secetă şi arşiţă. De asemenea,
se vor evita terenurile acide, îndeosebi pentru acele linii sau hibrizi ale căror forme parentale,
în condiţii de climă caldă şi umedă, asociată cu o fertilitate mai bogată în azot, au o
predispoziţie de a germina în faza de lapte –ceară a boabelor (hibrizii Fundulea 96, 102,
Suceava 108, Podu Iloaiei 101, Turda 199). Tot cu aceleaşi consecinţe se vor evita solurile
grele şi reci la amplasarea liniilor consangvinizate sau a hibrizilor cu forme parentale linii
consangvinizate, pretenţioase la pragul termic (Fundulea 420, 412, 315, Lovrin 400, 360,
Şimnic 409).
Distanţa minimă de izolare este de 700 m pentru liniile consangvinizate, de 500 m
pentru hibrizi simpli şi de 200 m pentru hibrizi triliniari şi dubli.
Semănatul unui număr suplimentar de rânduri cu forma tată a hibridului respectiv, pe
latura interesantă a lotului de hibridare poate să reducă distanţa de izolare cu câte 5 m pentru
fiecare rând de tată, suplimentar, astfel: până la 120 m, dacă se seamănă 16 rânduri din forma
tată la hibrizii dubli şi triliniari, până la 180 m,dacă se seamănă 24 rânduri din forma tată la
hibrizii dubli şi triliniari, până la 240 m, dacă se seamănă 32 rânduri din forma tată la hibrizii
bogaţi în lizină şi triptofan. Reducerea distanţei de izolare trebuie să aibă acordul

84
inspectoratului aprobator. Pe distanţele se izolare menţionate se va distruge samulastra de
porumb provenită din anii precedenţi, înainte de înflorit.
În rotaţie, porumbul poate reveni pe aceeaşi parcelă numai după 4 ani.
Ca plante premergătoare se recomandă: leguminoasele, cerealele păioase, cu excepţia
soiurilor de grâu atacate de fuzarioză, gramineele anuale şi perene, inutil, sfecla de zahăr,
cartoful, floarea soarelui.
Pentru ca producerea de sămânţă a fiecărui hibrid să fie garantată şi economică, se
impune ca amplasarea loturilor de hibridare să se facă în acele zone în care formele parentale
au avut o comportare foarte favorabilă şi favorabilă, indicată prin zonarea producerii de
sămânţă la fiecare hibrid în parte şi care diferă, uneori, de zonele de favorabilitate ale
hibrizilor în care aceste forme participă.

b.Lucrările solului. Lucrările de pregătire a terenului trebuie începute imediat după


recoltarea plantelor premergătoare, prin executarea unei arături uniforme, la adâncimea de 20-
22 cm pe solurile uşoare, de 22-28 cm pe solurile mijlocii şi de 28-30 cm pe solurile grele,
argiloase. Arătura trebuie efectuată în mod obligatoriu toamna şi nu primăvara. Prin lucrările
de pregătire a terenului se va urmări o nivelare perfectă, o mărunţire şi afânare foarte bună,
distrugerea buruienilor şi încorpoararea resturilor vegetale.
Pregătirea terenului înainte de semănat se face cu grapa cu discuri în agregat cu grapa
reglabilă, la desprimăvărare, ultima lucrare efectuându-se în preziua semănatului, de preferat
cu combinatorul. În primăverile secetoase, la desprimăvărare se poate face numai o lucrare cu
grapa cu colţi reglabili. Pentru obţinerea unor economii de combustibil şi evitarea tasării
solului, se recomandă efectuarea concomitentă a mai multor lucrări, ca: administrarea
îngrăşămintelor sau insectofungicidelor odată cu lucrările de pregătire a patului germinativ.
Lucrările de pregătire a terenului, alături de cele de întreţinere, constituie factorul determinant
în realizarea unui lot semincer cu o creştere normală a plantelor, uniform dezvoltate. Aceste
condiţii sunt absolut necesare pentru identificarea plantelor netipice şi heterozigote înainte de
înflorit, pentru castrarea formei materne, printr-un număr mai redus de treceri şi controale,
asigurarea coincidenţei la înflorire între parteneri, precum şi maturarea uniformă a seminţelor.

c.Fertilizarea – trebuie să asigure un raport optim între principalele elente nutritive,


azot, fosfor şi potasiu care trebuie să fie de 1,5:1:1, astfel încât să se asigure o creştere
normală a plantelor pentru ca aceasta să poată exprima potenţialul maxim de producţie,
urmărind totodată maturarea timpurie, realizarea unor seminţe sănătoase şi cu indici calitativi
superiori.

85
Dozele economice recomandate pentru azot sunt cuprinse între 60-120 kh/ha. Azotul se aplică
primăvara integral sau 2/3 din doză, înainte de pregătirea patului germinativ, restul de 1/3 din
doză se va aplica la praşila a doua, cu ajutorul fertilizatoarelor montate pe cultivatoare. La
stabilirea dozelor de azot se ţine cont de următorii factori:
- Formele parentale ale hibridului. În cazul liniilor consangvinizate şi al loturilor de
hibridare unde formele parentale sunt linii, sau în cazul hibrizilor simpli mai timpurii,
doza de azot va fi de 60-80 kg/ha. În cazul în care formele parentale sunt hibrizii
simpli sau linii mai tardive, doza de azot va fi de 80-100 kg/ha.
- Planta premergătoare. După leguminoasele pentru boabe se vor aplica 60 kg azot /
ha, după cerealele păioase 80 kg/ha, după floarea soarelui sau sfecla de zahăr 100-120
kg azot / ha.
- Gradul de aprovizionare a solului cu apă. Pentru zonele cu precipitaţii mai multe,
cu aport freatic, cu condiţii de levigare sau la cultura irigată, doza de azot se măreşte
cu 10-20%.
Pentru îngrăşămintele cu fosfor dozele recomandate sunt cuprinse, în general, între 50-
80 kg/ha P2O5, la soiurile care conţin peste 6 mg P2O5/100 gr.sol. Pe solurile cu un conţinut
mai redus de 5 mg P2O5/100 g sol, doza se va majora cu 20-30 kg.
Fosforul se aplică toamna, sub arătura de bază. Pe solurile uşoare sau pe cele irigate fosforul
se poate aplica şi la lucrările de pregătire a patului germinativ, împreună cu îngrăşămintele cu
azot, sub formă de îngrăşăminte complexe.
Potasiul se va aplica în doză de 60-80 kg/ha, pe solurile uşoare, sărace în acest
element. Pe celelalte soluri se va aplica 40-60 kg K2O/ha. Potasiul are un rol determinant în
asigurarea calităţii seminţelor, mai ales în cazul formelor mai tardive.
Uneori se observă carenţă în zinc. În aceste condiţii se aplică tratamente cu sulfat de zinc, prin
stropiri cu soluţii apoase de sulfat de zinc, 0,25%.
Tratamentele se fac odată la 5-7 ani (5-10 kg zinc/ha), aplicându-se 2-3 stropiri, la intervale
de 8-10 zile, începând cu faza de 4-5 frunze.

d.Semănatul – Epoca optimă de semănat pentru loturile de hibridare este atunci când,
la ora 8 dimineaţa, temperatura în sol a atins 100C, la adâncimea de 10 cm şi prezintă tendinţă
de creştere. Pentru hibrizii bogaţi în lizină (Turda 125 L, 250 L şi Fundulea 345 L), hibridul
zaharat “Delicios” precum şi pentru cei destinaţi pentru culturi succesive (F28, 102), pragul
termic este mai ridicat (13-140C). De asemenea, pentru seminţele al căror cold test prezintă
valori scăzute (sub 70%), precum şi pentru hibrizii la care formele parentale sunt mai
sensibile la clocire, se recomandă ca însămânţarea să se facă la pragul termic de 12-130C, în

86
cazul loturilor de hibridare dublă, şi de 14-150C, în cazul loturilor de hibridare simplă.
Temperatura caracteristică pragurilor termice trebuie să se menţină sau să crească în sol, pe
toată perioada germinării seminţelor, astfel există riscul ca seminţele să clocească.
Semănatul prea timpuriu, sub temperatura optimă, determină o răsărire neuniformă care are
repercursiuni asupra creşterii şi dezvoltării plantelor, iar semănatul mai târziu de epoca optimă
influenţează negativ coincidenţa la înflorire a formelor parentale. În anii cu condiţii
favorabile, epoca optimă de semănat a loturilor de hibridare se găseşte între 15-30 aprilie, în
sudul şi vestul ţării, respectiv între 25 aprilie şi 5 mai, în zonele colinare şi mai nordice ale
ţării.
Adâncimea de semănat se stabileşte în funcţie de textura solului şi gradul de
aprovizionare cu apă în momentul semănatului, precum şi în funcţie de caracteristicile
formelor parentale. Atunci când materialul de semănat are cold testul mai scăzut, adâncimea
de semănat trebuie diminuată cu 1-3 cm. De asemenea, dacă MMB-ul este foarte scăzut (sub
100 g), ca în cazul formei tată a hibrizilor Fundulea 98, Podul Iloaiei 101, Turda 228,
semănatul se va face la 4-5 cm adâncime, folosind limitatoare de adâncime.
Desimea de semănat este condiţionată de felul formelor parentale şi perioada de
vegetaţie a acestora, de nivelul de fertilitate a solului şi de gradul de aprovizionare cu apă.
Pentru loturile de hibridare amplasate în sudul ţării, aparţinând grupelor de precocitate 200,
300 şi 400, în cazul în care formele mamă sunt hibrizi simpli, desimea în cultură irigată va fi
de 40-50 mii plante/ha, în timp ce, la liniile consangvinizate şi la loturile de hibridare pentru
formele mamă sunt linii consangvinizate, desimea va fi de 45-60 mii plante/ha. În cultură
neirigată, desimea se reduce cu 12% în funcţie de fertilitatea solului şi gradul de aprovizionare
cu apă.
Pentru loturile de hibridare din grupele de precocitate 90 şi 100, desimea recomandată
în cultura irigată este de 60-70 mii plante/ha, iar în cultura neirigată 45-60 mii plante/ha.
La forma tată, desimea este mai mare decât la forma mamă cu 10-15%, urmând a se majora cu
până la 40% la forma tată a unor hibrizi, la care formele parentale sunt reprezentate de linii
consangvinizate, cu decalaj între parteneri în privinţa sincronizării înfloritului.
Pentru a se realiza în loturile de hibridare desimea plantelor recoltabile menţionată mai
sus, numărul seminţelor germinabile trebuie să fie cu 10-15% mai mare.
Semănatul în loturile de hibridare se face în benzi alternative. Paritatea între formele
parentale variază în funcţie de potenţialul de polenizare al foemei tată şi de sincronizarea
înfloritului. Paritatea între formele parentale diferă după metodologia folosită în producerea
de sămânţă pentru fiecare hibrid în parte.

87
La parităţile mai mari, puţin favorabile formei tată (8:2; 8:3; 9:3 sau 12:4) se
recomandă polenizarea artificială suplimentară, mai ales când în perioada de înflorire
mişcarea aerului este redusă.
Rândurile tată se marchează la ambele capete cu ţăruşi şi se întocmeşte o schiţă exactă
a lotului de hibridare. Distanţa între rânduri este de 70 cm.
Pentru obţinerea unui procent de fecundare maxim este necesară o sincronizare cât mai bună
între apariţia stigmatelor la forma mamă şi deschiderea anterelor la forma tată.
Următorii hibrizi au sincronizarea bună între parteneri la înflorit: Podul Iloaiei 120, Turda
211, 213, 215, Fundulea 98, 308, 315, 345 L, 350, 370, 412, 420, 624 (fl), 625 (fl), Lovrin
360, 400.
Există hibrizi la care înfloritul celor două forme parentale nu are loc în acelaşi timp,
înregistrându-se decalaje între parteneri. Pentru a realiza o sincronizare bună la înflorit între
formele parentale se fac următoarele recomandări cu privire la modul de semănat:
- sporirea desimii plantelor la forma tată (în cazul că aceasta este mai timpurie) cu 10-
15 mii plante/ha, recomandare valabilă pentru hibrizii: Fundulea 96,102, 345 L, Turda
100, 200, Lovrin 360;
- semănatul formelor parentale la epoca optimă pentru forma tată (13-140C),
recomandare valabilă la hibrizii: Suceava 108 (în zonele nordice), Fundulea semănatul
în două epoci a formei tată. În acest caz, dacă forma tată este mai timpurie, se seamănă
în epoca I forma mamă şi jumătate din forma tată (câte un rând), iar când plantele
încep să răsară, se seamănă epoca a II-a din forma tată, recomandare valabilă pentru
hibrizii: Suceava 95, Turda 200, Lovrin 390, Şimnic 409. Dacă forma tată este mai
tardivă, se seamănă în epoca I (la 11-120C) jumătate din forma tată şi când plantele
încep să răsară se seamănă forma mamă şi epoca a II-a din forma tată; recomandare
valabilă la hibrizii: Fundulea 270, 380, Suceava 108 (în zonele sudice);
- semănatul în două epoci a formelor parentale. În acest caz, dacă forma tată este mai
timpurie, se seamănă în epoca I forma mamă (mai tardivă) şi, după ce plantele au
răsărit în proporţie de 80-90%, se seamănă forma tată în epoca a II-a (mai timpurie,
recomandare valabilă pentru hibridul “Delicios”. Dacă forma tată este mai tardivă, se
seamănă în epoca I forma tată şi, când plantele au răsărit în proporţie de 70-80% se
seamănă forma mamă în epoca a II-a recomandare valabilă pentru hibrizii: Podul
Iloaiei 101 şi Turda 199.
Sincronizarea înfloritului mai poate fi reglată, între anumite limite, prin mărirea
adâncimii de semănat la forma mai precoce, ţinând cont că un cm adâncime reprezintă circa o
zi întârziere. De asemenea, fertilizarea suplimentară cu azot pe rândurile cu plante mai

88
precoce poate determina o anumită întârziere a înfloritului. În unele ţări au fost încercate
unele răşini poliacrilice, care încetinesc ritmul de inhibiţie, respectiv unele substanţe
retardante, care încetinesc ritmul de dezvoltare a plantelor formei mai precoce.
Pentru prevenirea atacului plantulelor de porumb, în primele faze de dezvoltare, de către
principalii dăunători (Tanymecus dilaticollis, Agriotes sp., Agrotis segetum, Anoxia,
Melolontha, Opatum sabulosum etc.), se recomandă tratarea seminţelor cu unul din
următoarele produse: Promet 40 CE, produs carbamic sistemic (15-20 l/t), Seedox W (12,5
kg/t), Heptaclor 40 (3,75 l/t), Furadan 35 ST (28,5 l/t), alături de fungicidul TMTD (Tiradin
75), în doză de 3-3,5 kg/t, sau Crypodin 2,5 (l kg/t). Se pot folosi, de asemenea, produsele
complexe FB-7 au FB-12 (2,5 kg/t).

e. Întreţinere- Spargerea crustei se efectuează cu sapa rotativă, grapa stelată sau


grapa cu colţi reglabili, cu colţii orientaţi înapoi. Lucrarea se execută paralel cu rândurile,
imediat după ce s-a format crusta, pentru a asigura aerisirea solului şi condiţii normale de
răsărire.
Combaterea buruienilor se face atât prin prăşit, cât şi pe cale chimică. De regulă sunt
necesare trei praşile mecanice, praşila I se execută la 10-12 cm adâncime, cu o viteză de
deplasare a agregatului de 4km/oră. În cazul liniilor consangvinizate, care au ritm mai scăzut
de creştere, se recomandă montarea discurilor de protecţie pentru a nu acoperi plantele cu
pământ. Praşila a II-a se execută la 7-8 cm adâncime, cu o viteză de 10 km/oră, iar praşila a
III-a se execută la 5-6 cm adâncime, cu o viteză de 12 km/oră.
Combaterea chimică a buruienilor completează lucrarea efectuată cu cultivatorul şi are
menirea să asigure condiţii optime de dezvoltare, îndeosebi în primele faze devegetatie, cand
ritmul de crestere a plantelor este mai incet, mai ales la liniile consangvinizate.

89
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Anghel, I. - 1975 - Pepeni fără seminţe, Universitatea din Bucureşti


2. Antohi, Şt.; Gavrilă, L. — 1981 - Progrese în genetica moleculară. Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti
3. Borghi, B. - 1979 - Miglioramento genetico della Cucurbitacee Istituto
Sperimentale per L 'Orticoltura – Salerno
4. Botu, I -1994 - Ameliorarea plantelor horticole. Tipografia Universităţii din Craiova
5. Botu, I.; Botu, M. - 1997 -Metode şi tehnici de cercetare în pomicultură. Editura
Conphys Ceapoiu, N. - 1976 - Genetica şi evoluţia populaţiilor biologice. Editura
Academiei RSR,Bucureşti
6. Burloi Gh., Gheorghe V.- 2001- Curs de Ameliorarea plantelor agricole şi producerea
de sămânţă, Atelierul de Multiplicat cursuri, U.S.A.M.V. Bucuresti.
7. Ceapoiu, N. - 1980 -Evoluţia speciilor. Editura Academiei RSR, Bucureşti
8. Ceapoiu, N.; Negulescu F. - 1983 - Genetica şi Ameliorarea rezistenţei la boli a
plantelor,Editura Academiei RSR, Bucureşti
9. Ceapoiu, N. -1984 -"Grâul". Editura Academiei RSR, Bucureşti
10. Chartier Armie - 1994 — Glossaire de geneîique moleculaire et genie genetiqtie.
EditionsINRA, Paris
11. Crăciun, T.; Mureşan, T. — 1966 - Metode de ameliorare şi producere a seminţelor.
Editura Agrosilvică, Bucureşti
12. Crăciun, T,; Tomozei, /.; Coleş, A - 1978 - Genetica. Editura didactică şi
pedagogicăBucureşti
13. Crăciun, T. - 1981 - Genetica plantelor horticole. Editura Ceres, Bucureşti
14. Crăciun, T. - 1987 - Geniul genetic şi ameliorarea plantelor. Editura Ceres. Bucureşti
15. Cristea, M. - 1981 -Resurse genetice vegetale. Editura Academiei RSR, Bucureşti
16. Cristea, M. - 1988 - Evaluarea şi utilizarea resurselor genetice vegetale. Editura
Academiei RSR, Bucureşti
17. Diaconu, P. - 1974 -De la factorii ereditari la codul genetic. Editura Ceres, Bucureşti
18. Diaconu, P.; Burloi, Gh. - 1975 - Biologie generală, genetică şi ameliorare. Editura
Didactică şi Pedagogică Bucureşti

90
19. Dennis, B.E. - 1998 - Seed biology and ihe yield of grain crops CAB International,
U.S.A.-U.K.
20. Gavrilă, L.; Dăbală I. - 1981 - Descifrând tainele eredităţii, vol. 1. Ed. Dacia, Cluj
Napoca
21. Gavrilă, L, Dăbală I. - 1981 -Descifrând tainele eredităţii, vol. II. Editura Dacia, Cluj
Napoca
22. Giosan, K; Sauleşai N. - 1972 -Principii de genetică. Editura Ceres, Bucureşti
23. Hartl, D.L.; Freifelder, D.; Snider, L.A. - 1988 - Basic Genetics - Jones and
BartletPuhlisters, Boston
24. Pătraşcu Minodora - 1981 - Ingineria genetică şi modelarea programată a plantelor.
Editura Ceres, Bucureşti
25. Scurtu, I. - 1986 - Rezultate privind folosirea mutagenezei în obţinerea de forme
utile în ameliorarea legumelor. Analele ICLF Vidra, vol. VIV, pag. 61-78

91