Sunteți pe pagina 1din 23

CAPITOLUL 4.

Schimbătoare de căldură

4.1. Tipuri constructive de schimbătoare de căldură

Schimbătoarele de căldură reprezintă aparate care au drept scop transferul de căldură de la


un fluid la altul în procese de încălzire, răcire, fierbere, condensare sau în alte procese termice în
care sunt prezente două sau mai multe fluide cu temperaturi diferite.
Clasificarea schimbătoarelor de căldură
1. După principiul de funcţionare, schimbătoarele de căldură pot fi împărţite în trei
categorii: recuperatoare, regeneratoare sau prin amestec.

t2'
t1",W1

t1'

t2",W2

Fig. 4.1

În cele recuperatoare fluidul cald şi cel rece circulă simultan prin aparat, iar căldura este
transferată printr-un perete care separă fluidele. Cele mai întălnite schimbătoare de acest tip în
industrie sunt generatoarele de abur, racitoare de apă (radiatoare), condesatoarele pentru diferite
substanţe, etc.
În cele regeneratoare, aceeaşi suprafaţă de schimb de căldură este expusă alternativ
fluidului cald şi rece, căldura preluată de la agentul cald fiind acumulată în pereţii aparatului şi
cedată apoi agentului rece, cum sunt aparatele cu umplutură metalică sau ceramică.
Atât recuperatoarele, cât şi regeneratoarele sunt schimbătoare de căldură la care transferul se
face indirect, prin intermediul unui perete (care are o anumită suprafaţă finită) şi de aceea se mai
numesc şi schimbătoare de căldură de suprafaţă.
La schimbătoarele de amestec procesul de schimb de căldură se realizează prin contactul
direct şi amestecarea fluidului cald cu cel rece, rezultând un singur fluid cu proprietăţi termice
medii între cei doi agenţi disponibili iniţial. Schimbătoare de acest tip sunt turnurile de răcire,
degazoarele, unele condensatoare, etc.
Dintre aceste trei tipuri de schimbătoare, cele de primul tip, adică recuperatoarele sunt cele
mai răspândite. Ele se realizează într-o gamă largă de soluţii constructive, de la cel mai simplu
aparat tip ţeavă în ţeavă (fig.4.1), până la unităţi complexe, cu suprafeţe de schimb extinse la mii de
metri pătraţi. Dintre soluţiile constructive cea mai des întâlnită în practică este cea cu ţevi în manta
(fig. 4.2), care asigură o bună compactitate, poate rezova probleme de schimb de orice tip (încălziri
/ răciri, vaporizări, condensări), iar tehnologia de execuţie pe care o reclamă este destul de
accesibilă şi relativ ieftină.

t2', W2
placa tubulara manta capac

t1"
t1'

W1

tevi
sicane
t2"

Fig. 4.2

O soluţie constructivă deosebită este prezentată în fig. 4.3, unde prin montarea ţevilor de
aducţiune în interiorul altor ţevi închise la capăt se dublează suprafaţa de schimb de căldură, fără ca
gabaritul aparatului să crească prea mult.
t2', W2 t1"
placa placa
manta tubulara II tubulara I capac

t2" t1', W1

tevi exterioare tevi interioare

Fig. 4.3
Pe lângă această soluţie constructivă, pentru problema răcirii apei sau a uleiului (care la
rândul lor se utilizează ca agenţi de răcire pentru diverse aparate şi agregate, cum ar fi motoarele cu
ardere internă, turbinele, transformatoarele electrice) a fost dezvoltat un tip constructiv de
schimbător în care agentul cald este răcit cu aerul provenit de la un ventilator sau de la o suflantă.
Deoarece pe partea aerului, coeficienţii de schimb de căldură care se pot realiza sunt mult mai mici
decât cei care se realizează pe partea apei, suprafaţa de schimb de căldură de pe partea aerului
trebuie mărită, adică extinsă cu ajutorul unor nervuri sau aripioare. Acest tip constructiv de
schimbător de căldură se numeşte, oarecum impropriu, radiator (fig. 4.4). Spunem “impropriu”,
deoarece schimbul de căldură care are loc între cei doi agenţi nu se face preponderent prin
radiaţie, aşa cum ar putea sugera numele aparatului, ci se face preponderent prin convecţie, iar
aparatul ar trebui să se numească mai degrabă convector.
1 4 6
l = 235 mm
La = 62 mm

z t =21 rinduri
h = 2 mm

de tevi

lc = 4 mm
z a = 22 aripioare li = 6 mm
L = 242 mm

a = 14 mm
11 mm

5
2Fig.34.4
2. După felul în care se desfăşoară procesul în timp, pot exista schimbătoare cu acţiune
continuă (fig. 4.5 b, c) , la care schimbul de căldură se realizează la un regim termic permanent (sau
stabilizat), şi aparate cu acţiune discontinuă (fig. 4.5 a) la care transferul de căldură are loc
intermitent (aparate acumulatoare, în care căldura este înmagazinată când este disponibilă şi livrată
apoi la cerere) sau periodic (la aparatele regeneratoare care presupun trecerea succesivă a agenţilor
prin aparat).

a) b)
Fluid cald Fluid rece t2'

t1" t1'
t1"

t1' t2"

umplutura
c)
t1'

t1"

t2'
t1'
t2" t2"

Fig. 4.5

3. După felul proceselor pe care le suportă agenţii termici avem aparate fără schimbarea
stării de agregare, dar şi aparate la cere unul din agenţi îşi schimbă starea de agregare la trecerea
prin schimbător (se vaporizează sau condensează).
4. După felul suprafeţei de schimb de căldură avem schimbătoare cu ţevi (tubulare), cu
plăci sau cu lamele (fig. 4.6), cu serpentine (adică ţevi sau plăci spirale ca în fig. 4.7), sau cu
suprafeţe extinse (cu nervuri, cu proeminenţe aciculare, cu promotori de turbulenţă, etc. – fig. 4.8)

Fiecare din aceste tipuri de schimbătoare are avantaje şi dezavantaje. Sunt foarte puţine
cazurile în care un schimbător îndeplineşte simultan cele trei deziderate: eficienţă termică ridicată,
cost redus şi grad de compactitate ridicat. De obicei una din aceste calităţi nu se poate realiza decât
în detrimentul celorlalte două, iar proiectarea, realizarea şi testarea de noi schimbătoare are ca scop
depistarea celor mai bune soluţii pentru un anumit caz particular întâlnit în practică
Fig. 4.6

Fig. 4.7 Fig. 4.8

4.2. Parametri de dimensionare şi funcţionare


4.2.1. Etapele de proiectare. Moduri de curgere a fluidelor prin schimbător
Proiectarea completă a unui schimbător de căldură cuprinde următoarele etape:
- calculul termic şi hidrodinamic
- calculul mecanic (de rezistenţă)
- realizarea proiectului de execuţie
Calculul termic urmăreşte determinarea suprafeţei de schimb de căldură şi a modului de
dispunere a acesteia în spaţiu pentru realizarea unei sarcini termice impuse, pentru anumite debite şi
temperaturi ale fluidelor de lucru. Calculul hidrodinamic corelează aceste elemente cu pierderile de
presiune admise şi cu energia de pompare a agenţilor termici, stabilind în final puterea necesară
pompei de apă şi a ventilatorului de aer.
Calculul mecanic alege soluţia constructivă, luând în considerare regimul de lucru,
temperaturile şi presiunile de funcţionare, caracteristicile de coroziune ale fluidelor, compensarea
dilatărilor relative şi a eforturilor termice care pot să apară, precum şi legătura schimbătorului cu
alte echipamente.
Proiectul de execuţie finalizează calculele precedente şi elaborează documentaţia de
fabricaţie a unui aparat cu preţ de cost cât mai scăzut în condiţii de calitate şi fiabilitate impuse de
beneficiar.
În plus, în exploatare, schimbătoarele de căldură sunt supuse periodic unei analize a
performanţelor de funcţionare, adică după efectuarea unor măsurători specifice se trece la
determinarea unor indici privind calitatea transferului căldurii şi a pierderilor de căldură în mediul
ambiant. În urma acestor analize se adoptă măsurile cele mai potrivite de ameliorare a funcţionării
schimbătorului de căldură.
În continuare vom prezenta în principal calculul termic al schimbătorului, deoarece calculul
de verificare, respectiv calcularea diverselor regimuri de funcţionare se bazează pe calculul termic
de proiectare şi sunt de fapt variante oarecum inverse, iterative ale acestuia.
Un criteriu important în ceea ce priveşte algoritmul şi relaţiile de calcul ce trebuie utilizate îl
reprezintă sensul relativ de curgere a celor doi agenţi termici prin schimbător. Din acest punct de
vedere se deosebesc 4 scheme de curgere a fluidelor prin schimbător, evidenţiate în fig. 4.9:
- a) curgere în echicurent, când ambele fluide parcurg aparatul în aceeaşi direcţie şi sens
- b) curgere în contracurent, când fluidele au aceeaşi direcţie, dar sensuri opuse de curgere
prin aparat
- c) curgere în curent încrucişat simplu, când unul dintre fluide curge perpendicular pe
direcţia de curgere a celuilalt
- d) curgere în curent mixt, când unul dintre fluide schimbă de mai multe ori direcţia şi
sensul de curgere faţă de celălalt fluid; acest mod de curgere reprezintă combinaţii
diverse ale primelor 3 scheme de bază (a, b c), în figură fiind prezentate doar 3 din
aceste multe combinaţii posibile (d1, d2, d3)
a) b) c)

d1) d2) d3)

Fig. 4.9.

În schemele de curgere transversală sau în schemele de curgere mixtă care include şi curgere
transversală se deosebesc trei cazuri. În primul caz, fiecare din cele două fluide sunt amestecate,
respectiv întregul debit de agent cald sau rece curge prin câte un singur canal, astfel încât
temperatura fluidului amestecat este uniformă în secţiunea transversală a canalului şi nu se modifică
decât în direcţia de curgere (fig. 4.10.a). În al doilea caz unul din fluide este amestecat, iar celălalt
este neamestecat, pentru cel neamestecat debitul împărţindu-se între canale paralele, între care,
datorită transferului de căldură, temperatura diferă (fig. 4.10.b). În cel de-al treilea caz, cele două
fluide sunt neamestecate, atât agentul cald, cât şi agentul rece curgând prin canale paralele
(fig.4.10.c). Distribuţia temperaturilor între canalele paralele nu este uniformă, fiind mai ridicată la
o extremitate şi mai coborâtă la cealaltă.

a) b) c)

Fig. 4.10
4.2.2. Ecuaţiile de bază ale schimbătoarelor de căldură

Calculul termic al schimbătoarelor de căldură de suprafaţă se bazează pe următoarele două


ecuaţii principiale:
- ecuaţia de bilanţ termic:
Q2
Q1  Q2  Q p  (4.1)
r
- ecuaţia de transmitere a căldurii:
Q  kS  S  tmed  kl  L  tmed (4.2)
în care:
Q1  G1c p1 t1 't1"  G1 i1 'i1"  W1 t1 't1"  W1t1 (4.3)

Q2  G2c p 2 t2 "t2 '  G2 i2 "i2 '  W2 t2 "t2 '  W2t2 (4.4)

W1  G1c p1 ; W2  G2 c p 2 (4.5)

t1  t1 't1" ; t2  t2 "t2 ' (4.6)


În fig. 4.11 se prezintă principalele mărimi care apar în calculul termic al schimbătoarelor de
căldură de suprafaţă.

t"2
i"
2
.
Q
G1 c p1 S(L)

t' i' k s (k ) t" i"


1 1 L 1 1
r

G2 t'2
c p2 i'2

Fig. 4.11

În relaţiile 4.1  4.6 şi în fig. 4.11 s-au folosit următoarele notaţii:


Q1,Q2 - fluxul de căldură cedat de agentul cald, respectiv primit de agentul rece, în W
Qp – pierderile de căldură ale aparatului în mediul ambiant, în W
r – coeficientul de reţinere a căldurii în aparat
Q – sarcina termică a aparatului de schimb de căldură, în W. De obicei Q = Q2
S – suprafaţa de schimb de căldură, în m2
L – lungimea totală a ţevilor schimbătoare de căldură (la aparatele tubulare), în m
ks,kl – coeficientul global de schimb de căldură a aparatului cu depuneri pe suprafaţa de
transfer de căldură, raportat la suprafaţa de încălzire, în W/(m2K), respectiv la lungimea ţevilor la
aparatele tubulare, în W/(mK), ambii presupuşi constanţi de-a lungul aparatului.
tmed – diferenţa medie de temperatură a agenţilor termici, în °C (sau K), tmed = t1 – t2
t1, t2 – temperatura medie în aparat a agentului cald, respectiv a agentului rece, în °C (sau K)
G1, G2 – debitul masic de agent cald, respectiv de agent rece, în kg/s
cp1, cp2 – căldura specifică la presiune constantă a agentului cald, respectiv rece, în J/(kgK)
W1, W2 – capacitatea termică a agentului cald, respectiv rece, în W/K
t1’, t1” – temperatura agentului cald la intrarea, respectiv ieşirea din aparat, , în °C (sau K)
t2’, t2” – temperatura agentului rece la intrarea, respectiv ieşirea din aparat, , în °C (sau K)
i1’, i1” – entalpia specifică a agentului cald la intrarea, respectiv ieşirea din aparat, , în J/kg
i2’, i2” – entalpia specifică a agentului rece la intrarea, respectiv ieşirea din aparat, , în J/kg
t1, t2 – variaţia de temperatură în aparat a agentului cald, respectiv a agentului rece, în °C
(sau K)
În notaţii s-au utilizat următorii indici inferiori şi superiori:
1 - pentru fluidul cald
2 – pentru fluidul rece
‘ – pentru intrarea în aparat
“ – pentru ieşirea din aparat
La aparatele cu suprafaţa de încălzire plană, coeficientul global de schimb de căldură se
determină cu relaţia:
1 1  1 1
    Rsd1  Rsd 2   Rsd  Rs (4.7)
k s 1   2 ks 0

în care:
1 1  1
   ; Rsd  Rsd1  Rsd 2 (4.8)
k s 0 1   2

În formulele 4.7 şi 4.8 s-au notat în plus:


ks0 – coeficientul global de schimb de căldură al aparatului curat, fără depuneri, raportat la
suprafaţa de încălzire, în W/(m2K)
1, 2 – coeficientul de schimb de căldură prin convecţie de la agentul cald la perete,
respectiv de la perete la agentul rece în W/(m2K)
 - conductivitatea termică a materialului peretelui despărţitor dintre cele două fluide, în
W/(mK)
 - grosimea peretelui despărţitor, în m
Rsd1, Rsd2 – rezistenţa termică a depunerilor agentului cald, respectiv rece, în (m2K)/W
Rsd – rezistenţa termică totală a depunerilor, în (m2K)/W
Rs – rezistenţa termică totală a aparatului cu depuneri, raportată la suprafaţa de încălzire, în
(m2K)/W
La aparatele tubulare, coeficientul global de schimb de căldură kl se calculează cu expresia:
1 1 1 d 1 R R 1 Rsdi Rsde
  ln e   sdi  sde     Rl (4.9)
kl d i i 2 d i d e e d i d e kl 0 d i d e

unde desigur:
1 1 1 d 1
  ln e  (4.10)
kl 0 d i i 2 d i d e e

Pentru aparatele tubulare la care suprafaţa de schimb de căldură se exprimă, de regulă, ca


suprafaţă exterioară a ţevilor, coeficientul global de schimb de căldură raportat la această suprafaţă
va fi
1 d d d 1 d e Rsdi 1 d e Rsdi
 e  e ln e    Rsde    Rsde  Rs (4.11)
k s d i i 2 d i  e di ks 0 di

1 d d d 1 dR
 e  e ln e  ; Rsd  e sdi  Rsde (4.12)
k s 0 d i i 2 d i  e di

iar notaţiile utilizate suplimentar în aceste relaţii sunt:


kl0 – coeficientul global de schimb de căldură al aparatului curat, fără depuneri, raportat la
lungimea ţevilor, , în W/(mK)
i, e – coeficientul de schimb de căldură prin convecţie între agentul termic şi peretele
interior, respectiv exterior al ţevilor, în W/(m2K)
di, de – diametrul interior, respectiv interior al ţevilor, în m
Rsdi, Rsde – rezistenţa termică a depunerilor pe peretele interior, respectiv exterior al ţevilor,
în (m2K)/W
Rl – rezistenţa termică totală a aparatului cu depuneri, raportată la lungimea totală a ţevilor,
în (mK)/W

4.2.3. Diferenţa medie de temperatură

Utilizarea ecuaţiei 4.2 de transmitere a căldurii în aparatele schimbătoare de căldură,


necesită cunoaşterea diferenţei medii de temperatură tmed între cele două fluide. În această ecuaţie
coeficienţii ks sau kl sunt consideraţi constanţi pentru întregul aparat. Din punctul de vedere al
variaţiei temperaturilor, aceste temperaturi, t1, respectiv t2, se consideră a fi constante pe întreaga
secţiune de curgere la o anumită lungime a drumului parcurs prin aparat, deci diferenţa medie de
temperatură la o anumită lungime a drumului parcurs va fi tmed = t1 – t2.
Diferenţa medie de temperatură tmed se determină în mod diferit pentru aparatele cu
curgere paralelă (în echicurent şi contracurent) si pentru aparatele cu curgere neparalelă (în
curent încrucişat sau în curent mixt). Acestă diferenţă medie de temperatură pentru aparatul cu
curgere încrucişată este egal cu cel al aparatului în contracurent (la aceleaşi temperaturi de intrare şi
ieşire), înmulţit cu un coeficient specific schimbătorului dat.
Aparatele în echicurent şi contracurent. În fig 4.12 se prezintă diagramele de temperatură
pentru aparatele cu curgere paralelă, şi anume în echicurent (a), respectiv contracurent (b).

t t
t'1 t'1

dt1
t1
dt1

t1 t"1
t"1
t med

t"
D t max

D t min

t"2 2

D t med
t2

D t max
D t min

dt2

t2
dt2

t'2 t'2

a) S b) S

Fig. 4.12.

Se consideră în continuare aparatul în contracurent pentru care vom stabilii expresia


diferenţei medii de temperatură. Se admit următoarele ipoteze siplificatoare:
- Se consideră constante în lungul aparatului următoarele mărimi: G1, G2, cp1, cp2, ks.
Ultimele trei mărimi pot fi considerate constante prin determinarea lor la temperaturile
medii ale celor două fluide, t1, respectiv t2.
- Se neglijează pierderile de căldură ale aparatului în mediul ambiant, respectiv
coeficientul de reţinere al căldurii va fi r = 1.
- În aparat nu există transfer combinat de căldură, adică nu apare simultan şi transferul cu
modificarea temperaturii (încălzire / răcire) şi transferul fără modificarea temperaturii
(vaporizare sau condensare).
- În fiecare secţiune transversală de curgere există câte o singură temperatură medie
pentru fiecare fluid, respectiv o singură valoare pentru diferenţa de temperatură t.
Variaţia temperaturilor agenţilor termici este reprezentată în diagrama t – Q, din fig. 4.13.

t'1

t"
1

Dt
t"

Dtmax
2

dt1

d( t)
Dtmin

Dtmin

t'

dt2
2

Dtmax
Dt

Q Q
dQ t

Fig. 4.13.

Capacităţile termice ale celor două fluide sunt W1 şi W2, date de 4.5. Fluxul elementar de
căldură dQ transmis prin suprafaţa elementară dS este:
dQ  k s t dS W  (4.13)
Transferul de căldură prin suprafaţa dS pentru cele două fluide pate fi scris:
dQ  dQ1  G1c p1dt1  W1dt1 (4.14)

dQ  dQ2  G2c p 2dt2  W2dt2 (4.15)

de unde rezultă că pentru debite G = const. şi capacităţi termice W = const., iar curbele t = f(Q)
reprezintă în coordonate t – Q linii drepte. De asemenea, variaţia t = f(Q) este tot o linie dreaptă
având panta:
d t  tmax  t min
 (4.16)
dQ Qt

unde Qt este sarcina termică totală, iar tmax şi tmin reprezintă diferenţa maximă şi minimă de
tempereatură la intrarea sau ieşirea din aparat.
Dacă înlocuim în 4.16 valoarea pt. dQ din 4.13 se obţine
d t  t max  t min
 dS (4.17)
k s t Qt

care integrată între limitele tmin şi tmax, respectiv 0 şi S ne dă:


d t  t max  tmin
tmax S
1
ks 
tmin
t

Qt 0 dS (4.18)

1 t max t max  tmin


ln  S (4.19)
k s tmin Qt

iar ultima relaţie se scrie sub forma:


t max  t min
Qt  k s S (4.20)
t
ln max
t min

Comparând 4.20 cu relaţia 4.2 rescrisă astfel:


Qt  kS  S  tmed (4.21)
se obţine expresia:
tmax  tmin
tmed  [°C] (4.22)
t max
ln
tmin

denumită diferenţa de temperatură medie logaritmică.


Dacă reluăm calculul pentru aparatul cu curgere paralelă în echicurent vom ajunge la exact
aceeaşi relaţie 4.22, numai că diferenţele de temperatură care intervin au semnificaţia celor din fig.
4.12a. Pentru aparatele cu curgere paralelă este deci relativ uşor de determinat tmed, fie din formula
4.22, fie din nomograme, care de fapt sunt ilustrări grafice ale relaţiei menţionate anterior, doar că
permit o determinare mai expeditivă. În cazul în care variaţia temperaturii agenţilor termici este
mică, adică:
t max
1 2 (4.23)
t min

atunci se poate admite că variaţia reală a temperaturii fluidelor poate fi exprimată printr-o variaţie
liniară, astfel încât diferenţa medie de temperatură se poate calcula în mod aproximativ ( eroarea de
calcul fiind mai mică de 4%) cu media aritmetică:
tmax  tmin
tmed  (4.24)
2
iar dacă:
t max
1  10 (4.25)
t min

atunci se poate folosi următoarea relaţie, eroarea de calcul fiind mai mică de 0,8%, relaţia fiind deci
foarte precisă:
1  t  t min 
t med   max  2 tmax  tmin  (4.26)
3 2 
În cazul particular în care anumite proprietăţi fizice ale fluidelor, ca de exemplu
vâscozitatea, se modifică foarte mult cu temperatura, în locul relaţiei 4.2 trebuie folosită, pentru
calculul sarcinii termice, o ecuaţie intergrală de forma:
2 
Q    k s S  dS  tmed (4.27)
1 
sau să divizăm aparatul în n porţiuni şi să calculăm o soluţie prin diferenţe finite, de tipul:
n
 n 
Q   Qi    k si Si  tmed (4.28)
i 1  i1 
Relaţiile 4.27 sau 4.28 le vom folosi numai dacă vom constata că proprietăţile agenţilor
termici se vor modifica mult la trecerea prin schimbător şi că rezultatele experimentale diferă mult
de cele obţinute în urma calculului analitic efectuat cu ajutorul relaţiilor mai simple (4.2 cu Δt din
4.20 4.26).

4.2.4. Metode utilizate la calculul termic al schimbătoarelor


a) Aparatele cu curgere încrucişată sau mixtă. Metoda factorului de corecţie “F”
Proiectarea practică a schimbătoarelor de căldură pentru valori ridicate ale sarcinii termice
nu este întotdeauna compatibilă cu utilizarea schemelor de curgere paralelă, în echicurent sau
contracurent, datorită spaţiului disponibil. Din considerente de spaţiu, care trebuie să fie cât mai
redus, dar şi de viteze de curgere, care trebuie să fie optime (economice), iar asta înseamnă că
trebuie să fie destul de mari, s-au impus de-a lungul timpului nişte soluţii constructive speciale
pentru schimbătoarele de căldură care presupun curgerea încrucişată (CÎ) sau curgerea mixtă (CM)
a fluidelor prin aparat.
Pentru aceste aparate, cu o schemă de curgere mai complicată, diferită de curgerea paralelă
în EC sau CC, diferenţa medie de temperatură se poate calcula cu relaţia:
tmed  tmed ,CI (CM )  F  tmed ,CC (4.29)

în care F este un factor de corecţie subunitar cu care se înmulţeşte diferenţa medie de temperatură a
aparatului în contracurent, tmed,CC considerată ca referinţă.
În aceste condiţii, ecuaţia 4.2 de transmitere a căldurii se poate rescrie astfel:
Q  ks S tmed  ks SF tmed ,CC (4.30)

Factorul de corecţie F se exprimă prin relaţii de forma:


F = f (P, R, schemă de curgere) (4.31)
în care mărimile P şi R sunt de fapt rapoarte între intervale de temperaturi, şi anume (vezi fig. 4.12):
t"2 t '2 t2 t ' t" t W 
P   1; R  1 1  1  2  1 (4.32)
t '1 t '2 t '1 t '2 t"2 t '2 t 2 W1
Funcţiile de forma 4.31 au fost stabilite analitic sau experimental pentru diferite scheme de
curgere şi apoi reprezentate grafic , diagramele fiind disponibile în literatura de specialitate pentru o
gamă largă de tipuri de schimbătoare. Studiind aceste funcţii, putem face următoarele consideraţii:
- pentru temperaturi date ale agenţilor termici, deci pentru valori fixate ale parametrilor P
şi R, eficienţa schemei de curgere scade în următoarea ordine: contracurent, la care
coeficientul F = 1, curent mixt, curent încrucişat, echicurent.
- Pentru toate schimbătoarele de căldură cu schimbarea stării de agregare se poate
considera F = 1, deci tmed este de fapt cea calculată pentru contracurent.
Metoda factorului de corecţie F este utilă în calculul de proiectare, dar este dificil de aplicat
în calculele de verificare sau de analiză a performanţelor unui schimbător a cărui suprafaţă de
schimb de căldură este dată, adică se cunoaşte, iar necunoscutele sunt temperaturile de intrare sau
cele de ieşire. Metoda factorului de corecţie F va duce în aceste cazuri la calcule iterative.
Mai trebuie să menţionăm că la deducerea relaţiilor de calcul pentru diferenţa medie
logaritmică de temperatură şi la stabilirea metodei factorului de corecţie, am considerat ca ipoteză
simplificatoare faptul că ks este constant pe întregul aparat. În realitate acest lucru nu este adevărat,
deoarece odată cu variaţia temperaturilor agenţilor termici se modifică şi proprietăţile fizice ale
acestora şi ca atare mărimile 1, 2 şi . Variaţia lui ks este afectată în special de modificarea cu
temperatura a vâscozităţii fluidelor.
Pentru utilizarea relaţiei 4.2 este totuşi necesară stabilirea unui coeficient ks constant, adică
o mărime medie a acestuia pentru intregul aparat. Acest lucru se obţine determinând valoarea lui ks
corespunzătoare unor temperaturi medii ale agentului cald t1 şi agentului rece t2, la care se
evaluează proprietăţile fizice ale acestora. Pentru toate aparatele, idiferent de schema de curgere,
temperaturile medii t1 şi t2 se pot stabili cu următoarele relaţii aproximative:
- Dacă t1 < t2, adică răcirea agentului cald este mai mică decât încălzirea agentului rece:
t '1 t"1
t1  t2  t1  tmed (4.33)
2
- Dacă t2 < t1, adică răcirea agentului cald este mai mare decât încălzirea agentului rece:
t '2 t"2
t2  t1  t2  tmed (4.34)
2
b). Metoda eficienţă termică – număr de unităţi de transfer de căldură (  - NTC)

Metoda  - NTC a fost creată în special pentru studiul schimbătoarelor de căldură existente,
la care, suprafaţa de schimb de căldură fiind dată, este necesară efectuarea unor calcule de alegere a
aparatelor, sau de determinare a indicilor de funcţionare. Metoda se bazează pe eficienţa aparatului
în transferul unei cantităţi de căldură date. În continuare vom considera coeficientul de reţinere a
căldurii în aparat r = 1, care este destul de corectă din punct de vedere practic.
Metoda  - NTC utilizează trei parametri adimensionali: eficienţa termică a schimbătorului
de căldură , numărul de unităţi de transfer de căldură NTC şi raportul capacităţilor termice
(Wmin/Wmax), în care Wmin şi Wmax reprezintă valoarea minimă, respectiv maximă dintre W1 şi W2.
Eficienţa termică a schimbătorului de căldură  se defineşte ca raportul dintre sarcina
termică reală Q a aparatului dat şi sarcina termică maximă posibilă Qmax, corespunzătoare aparatului
în contracurent, cu suprafaţă de schimb de căldură infinită:
Q W t ' t"  W t" t ' 
  1 1 1  2 2 2 (4.35)
Qmax Wmin t '1 t '2  Wmin t '1 t '2 

unde Wmin reprezintă capacitatea termică minimă ditre W1 şi W2.


În aparatul în contracurent cu suprafaţa de schimb de căldură infinită, fără pierderi de
căldură în mediul ambiant este evident că dacă W2 < W1, temperatura de ieşire a fluidului rece
egalează temperatura de intrare a fluidului cald, iar dacă W1 < W2, temperatura de ieşire a fluidului
cald egalează temperatura de intrare a fluidului rece. În ambele cazuri aparatul cu suprafaţă de
schimb de căldură infinită are eficienţa termică  = 1. Astfel eficienţa termică efectuează comparaţia
între sarcina termică reală şi cea maximă, limitată de principiul al doilea al termodinamicii.
Sarcina termică maximă posibilă corespunde astfel cazului limită în care, pentru respectarea
ecuaţiei bilanţului termic al aparatului, conform căreia energia termică cedată de un fluid este egală
cu cea primită de celălalt fluid, agentul termic cu capacitatea termică minimă W min = (Gcp)min
efectuează variaţia maximă de temperatură disponibilă în aparat şi anume aceea egală cu diferenţa
temperaturilor de intrare a fluidului cald şi rece tmax = t’1 – t’2, adică:
Qmax  Gc p min tmax  Wmin t '1 t '2  (4.36)

Sarcina termică reală a aparatului se calculează cu ajutorul eficienţei termice din rel. 4.35:
Q   Qmax   Wmin t '1 t '2   W1 t '1 t"1   W2 t"2 t '2  (4.37)
care reprezintă relaţia de bază pentru această metodă. Sarcina termică Q este determinată în funcţie
de diferenţa temperaturilor fluidelor la intrarea în aparat şi este o relaţie care înlocuieşte relaţia 4.30
de la metoda anterioară a coeficientului de corecţie F, unde erau necesare şi temperaturile de ieşire
ale fluidelor.
În continuare, pentru fiecare tip de aparat (contracurent, echicurent, curent încrucişat sau
mixt) se poate deduce câte o relaţie care exprimă eficienţa termică a aparatului respectiv în funcţie
de mărimile NTCmax şi (Wmin/Wmax).
Pentru aparatul în contracurent: se admite că fluidul rece are capacitatea termică minimă,
adică W2 = Wmin. Pe baza relaţiilor 4.4 şi 4.20 şi cu notaţiile din fig. 4.12b se poate scrie:

Q  W2 t"2 t '2   k s S
t"1 t '2   t '1 t"2 
t" t ' 
ln 1 2
(4.38)
t '1 t"2 
Temperatura de intrare a agentului cald t’1 poate fi exprimată în funcţie de , cu ajutorul
relaţiei 4.37, şi anume:
Q t" t '
t '1  t '2   t '2  2 2 (4.39)
 Wmin 
iar diferenţa de temperatură la intrarea în aparat este în consecinţă:
t"2 t '2 1 
t '1 t"2  t '2   t"2    1t"2 t '2  (4.40)
  
Diferenţa de temperatură la ieşirea din aparat se obţine prin rezolvarea ecuaţiei bilanţului
termic (ultimele două egalităţi din 4.37) în funcţie de t”1 şi vom avea succesiv:

t"1  t '1 
W2
t"2 t '2   t '1  Wmin t"2 t '2  (4.41)
W1 Wmax

t"1 t '2  t '1 t '2 


Wmin
t"2 t '2  (4.42)
Wmax

iar dacă ţinem seama de 4.39 vom obţine:

t"2 t '2  
t"1 t '2  
Wmin
t"2 t '2    1  Wmin t"2 t '2  (4.43)
 Wmax   Wmax 
Înlocuind ecuaţiile 4.40 şi 4.43 în relaţia 4.38 vom avea:
1 Wmin

 Wmax k s S  Wmin 
ln  1   (4.44)
1
1 Wmin  Wmax 

iar în final obţinem expresia de calcul pentru eficienţa termică a aparatului în contracurent:
  W 
1  exp NTC max 1  min 
  Wmax 
 (4.45)
W   W 
1  min  exp NTC max 1  min 
Wmax   Wmax 
unde am notat numărul de unităţi de transfer de căldură:
ks S
 NTC max (4.46)
Wmin
Relaţia 4.45 a fost stabilită în ipoteza că fluidul rece are capacitatea W min, dar se poate arăta
că şi dacă pornim de la premisa că fluidul cald are capacitatea Wmin vom ajunge la exact aceeaşi
relaţie.
Pentru schema de curgere in echicurent printr-un raţionament similar se ajunge la relaţia:
  W 
1  exp NTC max 1  min 
  Wmax 
 (4.47)
W
1  min
Wmax
Pentru schema de curgere în curent încrucişat cu ambele fluide neamestecate vom ajunge la
expresia:
  Wmin  
 exp  NTC max n   1
  1  exp   
Wmax
(4.48)
 Wmin 
 n 
 Wmax 
in care am notat:
0.22
n  NTC max (4.49)

În relaţiile 4.45  4.48 am utilizat mărimea NTC, adică numărul de unităţi de transfer de
căldură care se defineşte pentru un fluid prin relaţia:
k s S t 't"
NTC   (4.50)
W tmed

în care t = t’ – t”reprezintă variaţia de temperatură a fluidului în aparat, iar tmed, diferenţa
medie de temperatură.
Mărimea NTC este un parametru care caracterizează posibilităţile de transfer de căldură ale
aparatului. Semnificaţia lui fizică este aceea de “ lungime termică”, prin asociaţie cu lungimea
canalului parcurs de fluid în aparat. De regulă, performanţele unui aparat cresc odată cu creşterea
acestui parametru, NTC.
Expresiile din relaţiile 4.45  4.48 pot fi reprezentate grafic pentru calcule expeditive. Iar
diagramele se găsesc in literatura de specialitate.
Legat de utilizarea metodei  - NTC se pot face următoarele observaţii:
- eficienţa termică  variază asimptotic în funcţie de NTC pentru un raport dat
(Wmin/Wmax). La limită, indiferent de schema de curgere,   1 dacă NTCmax   şi
(Wmin/Wmax)  0
- pentru o valoare dată a lui NTCmax , eficienţa creşte cu scăderea raportului (Wmin/Wmax)
- cazul limită (Wmin/Wmax) = 0 corespunde în practică aparatelor condensatoare sau
vaporizatoare, la care, temperatura proceselor rămânând constantă, prin definiţie cp = .
La răcitoarele gaze – apă în general (Wapă >>Wgaze), iar pentru cazul limită (Wmin/Wmax)
= 0, toate schemele au aceeaşi eficienţă termică, şi anume:
  1  exp NTC max  (4.51)
- pentru toate schemele de curgere eficienţa termică minimă se obţine în cazul limită
(Wmin/Wmax) = 1. În acest caz aparatul în contracurent are eficienţa maximă dintre toate
schemele de curgere, iar cel în echicurent cea minimă, ele având expresiile din formulele
următoare:
NTC max
 pt. cc. (4.52)
1  NTC max

1  exp 2 NTC max 


 pt. ec (4.53)
2

c). Metoda  - P – R – NTC

Această metodă are faţă de primele două ( F, respectiv  - NTC) avantajul că poate fi
folosită atât la calcule de dimensionare, cât şi în cele de verificare sau de stabilire a indicilor de
funcţionare a aparatelor schimbătoare de căldură. Această metodă combină parametri P, R şi NTC
introduşi la prezentarea metodelor precedente şi introduce suplimentar mărimea adimensională .
Mărimea  reprezintă raportul dintre diferenţa medie de temperatură din aparat tmed şi
diferenţa temperaturilor de intrare ale agenţilor termici t’1 şi t’2, adică:
t med
 (4.54)
t '1 t '2

Cu ajutorul parametrilor de mai sus se exprimă grafic sau analitic pentru orice schemă de
curgere relaţii de forma:

tmed  1 
  f  P, R, , schema de curgere (4.55)
t '1 t '2  NTC 2 
Relaţia 4.55 se poate transpune, pentru fiecare schemă de curgere în parte, pe un grafic.
Pentru un aparat dat, regimurile de funcţionare sunt date de dreptele (W2/ksS) care trec prin origine.
Din diagramă se poate scoate tmed, dacă se cunosc celelate mărimi în grupe de câte două : R şi P, R
şi NTC2 sau P şi NTC2. Putem utiliza diagrama şi pornind de la tmed cunoscut şi cu ajutorul lui R
sau P să-l determinăm pe NTC2. De aceea această diagramă se poate utiliza şi la dimensionare şi la
verificare.
4.2.5.Calculul termic al schimbătoarelor de căldură

După ce am prezentat cele trei metode de bază pentru determinarea mărimilor caracteristice
de funcţionare ale unui schimbător, să vedem concret cum şi când vom aplica fiecare din aceste
metode la calculul efectiv al unui schimbător de căldură.
Calculul termic utilizează 8 (opt) mărimi principale (vezi fig. 4.3):
- sarcina termică Q
- suprafaţa de schimb de căldură S
- temperatura de intrare a agentului cald t’1
- temperatura de ieşire a agentului cald t”1
- temperatura de intrare a agentului rece t’2
- temperatura de ieşire a agentului rece t”2
- debitul masic de agent cald G1
- debitul masic de agent rece G2
Deoarece sarcina Q nu constituie o variabilă independentă, prin calculul termic al
aparatului se pot determina două mărimi, restul de 5 trebuind a fi cunoscute, adică date în tema
de proiectare, alese sau calculate anterior din alte considerente.
Calculul termic se execută în 3 variante:
- calcul de proiectare (dimensionare)
- calcul de alegere (verificare)
- calculul regimului de funcţionare
În tabelul 4.1 sunt prezentate tipurile de probleme şi clasificarea acestora:
Calculul de proiectare cuprinde grupele I şi II, respectiv cazurile 1  6 din tabelul 4.1.
Necunoscuta principală o constituie suprafaţa de schimb de căldură, iar necunoscuta secundară o
temperatură sau un debit. Acest tip de calcul se efectuează la proiectarea schimbătorului de căldură,
el urmărind determinarea suprafeţei de schimb de căldură şi a modului de distribuţie a acesteia în
spaţiu. Calculul de dimensionare e urmat de calculul constructiv, hidraulic şi de rezistenţă al
aparatului. De obicei coeficientul global de schimb de căldură ks (sau kl) nu este cunoscut, stabilirea
lui făcându-se pentru cazurile 1  6 din tab. 4.1 după următoarea schemă de calcul:

t’1, t”1, t’2, t”2, G1, G2  tmed,cc  schema aparatului  F  tmed  t1, t2 
 materiale, geometria secţiunilor de curgere  1, 2, p  Rsd  ks (4.56)

În tab. 4.2 se prezintă algoritmul calculului termic pentru fiecare din cazurile 1  6 din tab
4.1. S-a folosit metoda F, deşi se putea folosi şi metoda  - R – P – NTC.
Principalele mărimi variabile ale calculului termic
Nr. Nr. Sarcina Supraf. Temperatura agentului Debitul
crt. grupei termică schimb cald rece cald rece
Q S t’1 t”1 t’2 t”2 G1 G2
A. Calculul de proiectare (dimensionare)
1 I D N D D D N D D
2 I D N D D N D D D
3 I D N D N D D D D
4 I D N N D D D D D
5 II D N D D D D N D
6 II D N D D D D D N
B. Calculul de verificare (alegere)
7 III N D D D D D N N
8 IV D D N N D D D D
9 IV D D D D N N D D
10 IV N D N D N D D D
11 IV N D N D D N D D
12 IV N D D N D N D D
13 IV N D D N N D D D
C. Calculul regimului de funcţionare
14 V D D N D D D N D
15 V D D D N D D N D
16 V D D D D N D D N
17 V D D D D D N D N
18 VI N D D D N D N D
19 VI N D D D D N N D
20 VI N D N D D D D N
21 VI N D D N D D D N

Tab. 4.1. Clasificarea tipurilor de probleme la calculul termic al schimbătoarelor


de căldură ( D – mărimi date, N – mărimi necunoscute)
Calculul de verificare (alegere) se referă la cazurile 7  13 din tabelul 4.1, clasificate în
grupele de probleme III şi IV. Suprafaţa de schimb de căldură a aparatului este întodeauna dată,
mărimile necunoscute fiind două debite sau două temperaturi ale agenţilor termici. Calculul de
verificare se utilizează cu ocazia alegerii unui schimbător de căldură disponibil în vederea unei
anume utilizări, cu care ocazie se stabileşte compatibilitatea aparatului existent pentru condiţiile
impuse de procesul tehnologic. În tab. 4.3 se dă algoritmul de rezolvare a cazurilor 7  13 din tab.
4.1, folosind alternativ metodele  - NTC şi  - P – R – NTC. Cu excepţia cazului 7, aplicarea
metodei F, deşi este posibilă, ne conduce la calcule iterative. Deoarece coeficientul global de
schimb de căldură ks nu constituie o dată iniţială în calculul termic de verificare, este necesară
stabilirea lui prin aproximaţii succesive, analog schemei de calcul din relaţia 4.56
Calculul regimului de funcţionare cuprinde grupele V şi VI de probleme, respectiv
cazurile 14  21 din tab. 4.1. În aceste probleme mărimile necunoscute sunt unul din cele două
debite şi una din cele patru temperaturi ale agenţilor termici. Acest tip de calcul urmăreşte să
stabilească concordanţa dintre regimurile de funcţionare de proiect şi cele de exploatare.
Algoritmul calculului termic al regimului de funcţionare este arătat in tab 4.4, pentru
rezolvarea celor opt cazuri (14  21) folosindu-se metoda  - P – R – NTC. Celelalte metode
conduc la calcule iterative laborioase. Şi în aceste cazuri este necesar să facem la început apel la
relaţia 4.56 pentru a stabili prin aproximaţii succesive valoarea lui ks.

Nr. Mărimi Mărimi


Crt. date necunoscute Algoritmul de calcul
1-I Q, t’1, t”1, t’2, t”2, S t”2  [4.1]  tmed,cc [4.22]  sch. aparat 
G1, G2, (ks) F [4.31]  tmed [4.29]  (ks)  S
2–I Q, t’1, t’2, t”2, t’2, S t’2  [4.1]  tmed,cc [4.22]  sch. aparat 
G1, G2, (ks) F [4.31]  tmed [4.29]  (ks)  S
3–I Q, t’1, t”1, t”2, t”1, S t”1  [4.1]  tmed,cc [4.22]  sch. aparat 
G1, G2, (ks) F [4.31]  tmed [4.29]  (ks)  S
4–I Q ,t”1, t’2, t”2 t’1, S t’1  [4.1]  tmed,cc [4.22]  sch. aparat 
G1, G2, (ks) F [4.31]  tmed [4.29]  (ks)  S
5 – II Q, t’1, t”1,t’2, G1, S G1  [4.1]  tmed,cc [4.22]  sch. aparat 
t”2, G2, (ks) F [4.31]  tmed [4.29]  (ks)  S
6 - II Q, t’1, t”1, t’2, G2, S G2  [4.1]  tmed,cc [4.22]  sch. aparat 
t”2, G1, (ks) F [4.31]  tmed [4.29]  (ks)  S

Tab. 4.2. Algoritmul de calcul pentru calculul de dimensionare


Nr. Mărimi Mărimi
Crt. date calculate Algoritmul de calcul
7 - III S, t’1, t”1, t’2, Q, G1, G2 tmed,cc  P, R  F [4.22] sau  [4.55]
t”2, , (ks)  tmed  Q [4.2]  G1, G2
8 - IV Q, S, t’2, t”2, t’1, t”1 NTCmax  Wmin/Wmax   [4.48]  t’1 [4.37]  t”1
G1, G2, (ks) W2/ksS  R  t1/t2 = W2/W1  , P [4.55]  t’1,t”1
9 - IV Q, S,t’1, t”1, t’2, t”2 NTCmax  Wmin/Wmax   [4.48]  t’2 [4.37]  t”2
G1, G2, (ks) W2/ksS  R  t1/t2 = W2/W1  , P [4.55]  t’2,t”2
10 - IV S ,t”1, t”2 t’1, t’2, Q NTCmax  Wmin/Wmax   [4.48] [4.37]  t’1, t’2, Q
G1, G2, (ks) W2/ksS  R  t1/t2 = W2/W1  , P [4.55]  [4.37]  t’1, t’2, Q
11 - IV S ,t”1, t’2 t’1, t”2, Q NTCmax  Wmin/Wmax   [4.48] [4.37]  t’1, t”2, Q
G1, G2, (ks) W2/ksS  R  t1/t2 = W2/W1  , P [4.55]  [4.37]  t’1, t”2, Q
12 - IV S ,t’1, t’2 t”1, t”2, Q NTCmax  Wmin/Wmax   [4.48] [4.37]  t”1, t”2, Q
G1, G2, (ks) W2/ksS  R  t1/t2 = W2/W1  , P [4.55]  [4.37]  t”1, t”2, Q
13 - IV S ,t’1, t”2 t”1, t’2, Q NTCmax  Wmin/Wmax   [4.48] [4.37]  t”1, t’2, Q
G1, G2, (ks) W2/ksS  R  t1/t2 = W2/W1  , P [4.55]  [4.37]  t”1, t’2, Q

Tab. 4.3. Algoritmul de calcul pentru calculul de verificare

Nr. Mărimi Mărimi


Crt. date calculate Algoritmul de calcul
14 - V S, Q, t”1, t’2, t’1, G1 W2/ksS  t’1(ales)  P  , R [4.55]  t’1(rez.)  G1 [4.3]
t”2, G2 , (ks)            
15 - V Q, S, t’2, t”2, G1, t”1 W2/ksS  P[4.32]  , R [4.55]  t”1[4.32]  G1 [4.3]
t’1, G2, (ks)
16 - V Q, S, t’1, t”1, t’2, G2 t’2 (ales)  P, R [4.32]  , W2/ksS [4.55]  G2  t’2 (rez.)
t”2, G1, , (ks)                  
17 - V Q, S ,t’1, t”2 t”2, G2 tmed [4.2]   [4.54]  t”2 (ales)  P, R [4.32]   [4.55]  t”2, G2
t’2, G1, (ks)             
18 - VI S ,t”1, t”2 G1, t’2, Q W2/ksS  t’2(ales)  P [4.32]  , R [4.55]  t’2(rez.)  Q, G1 [4.3]
t’1, G2, (ks)              
19 - VI S ,t”1, t’2 G1, t”2, Q W2/ksS  t”2(ales)  P [4.32]  , R [4.55]  t”2(rez.)  Q, G1 [4.3]
t’1, G2, (ks)              
20 - VI S ,t”1, t”2 t’1, G2, Q t’1 (ales)  P, R [4.32]  , W2/ksS [4.55]  G2  t’1 (rez.)  Q
G1, t’2, (ks)                  

21 - VI S ,t’1, t”2 t”1, G2, Q t”1 (ales)  P, R [4.32]  , W2/ksS [4.55]  G2  t”1 (rez.)  Q
G1, t’2, (ks)                  

Tab. 4.4. Algoritmul de calcul pentru calculul regimului de funcţionare