Sunteți pe pagina 1din 4

OTILIA-ALINA GĂINAR

(România)
Gen versus format TV

Foartea adesea, profesioniştii TV şi telespectatorii fac o confuzie în a eticheta un


program de televiziune ca fiind un gen sau un format. Deşi ambii termeni se referă la
tipul de program TV, totuşi, au o semnificaţie diferită. Spre deosebire de gen, un
format are statut juridic şi comercial, este o licenţă de program şi, deci, o marcă
înregistrată ca atare pe piaţa internaţională de televiziune.
Formatul este un termen folosit mai des în practică decât în teorie, însă sensul
său se referă la caracteristicile unui program care îl fac unic. Un format este o licenţă
pentru a produce şi a difuza o versiune naţională a unui drept de autor străin, în speţă,
program de televiziune, dar şi de a utiliza numele său. Deci, spre deosebire de un gen
de televiziune care poate fi transformat într-un program de televiziune, un format are
încă din faza producţiei un statul legal şi un statut comercial. În majoritatea cazurilor,
un format este construit pornind de la caracteristicile de bază ale unui gen clasic de
televiziune, aşa cum sunt interviurile şi emisiunile de cuvinte.
De cele mai multe ori, formatele de televiziune sunt împachetate editorial ca
emisiuni de tip magazin sau emisiuni de tip concurs, dar care, în plus, pentru a fi
vandabile pe piaţa internaţională de televiziune vor primi o formă cosmopolită, uşor
recognoscibilă şi agreabilă telespectatorilor din mai multe zone ale globului. Astfel,
elemente specifice mai multor culturi, influenţe muzicale internaţionale sau tipologii
de eroi, care au doar vagi legături între ele, devin într-un astfel de produs de
televiziune cheia succesului internaţional. Formatele sunt incluse în majoritatea
grilelor de programe ale posturilor comerciale de televiziune, dar şi ale serviciilor
publice şi, de asemenea, sunt o parte importantă a pieţei internaţionale de televiziune,
datorită mai multor factori. Printre aceştia:
– economiile mari la costurile asociate cu evitarea riscului de a inventa ceva
original. De foarte multe ori, producătorii de televiziune preferă să plătească o altă
televiziune, care a avut ideea realizării unei emisiuni, adică a unui format de program,
înregistrat ca atare, despre care se ştie că a avut succes în ţara respectivă, decât să
imagineze un produs asemănător, care ar putea costa mult mai mult, atât la nivel de
decoruri, cât şi la nivel de punere în scenă, resurse materiale şi resurse umane şi care,
ulterior difuzării, ar putea să nu amortizeze cheltuielile de producţie. Riscul creării
unui produs asemănător, care însă nu a fost testat pe nicio piaţă de televiziune, ar
putea însemna, dacă nu pentru o grilă întreagă, măcar pentru perioada de început, o
audienţă foarte mică.
La rândul său, audienţa atrage după sine vânzarea de publicitate, însă, în cazul
unei emisiuni originale, este foarte probabil ca ea să nu atragă după sine vânzarea de
publicitate sau un preţ bun pentru minutul de publicitate. Or, în clipa în care cumperi
un format de program despre care se ştie că a făcut deja furori pe alte câteva pieţe
internaţionale este foarte simplu să câştigi ca televiziune sume exorbitante din
vânzarea minutelor de publicitate la preţuri care uneori depăşesc puterea de
imaginaţie a telespectatorului obişnuit;
– iluzia unei audienţe naţionale de a urmări o producţie de succes la nivel
internaţional. Un format de program de succes pe piaţa de origine atrage după sine
1
ideea că pe piaţa de televiziune cumpărătoare va avea acelaşi succes şi aceeaşi
audienţă la un număr direct proporţional cu numărul de telespectatori ai ţării
cumpărătoare. Totul pentru că, testat deja, formatul respectiv s-a dovedit a fi un
succes, iar ca principiu definitoriu, oamenii care vizionează programele TV au
aceleaşi vârste şi într-o ţară, şi în alta, dar şi aceleaşi preocupări sau măcar preocupări
asemănătoare, precum şi aproximativ aceleaşi obişnuinţe de consum.
În general, tendinţa este aceeaşi în privinţa oamenilor cosmopoliţi şi deci activi.
Dezvoltarea internetului a privilegiat universalitatea şi diversitatea produselor de
televiziune care au ajuns să facă înconjurul lumii în doar câteva secunde. Un simplu
click îi aduce aproape pe oamenii de pe întreaga planetă, dându-le posibilitatea să
aibă acces la un produs lansat pe o piaţă internaţională. Având exemplul unui format
de program care este difuzat deja pe piaţa din Marea Britanie, este destul de greu ca
telespectator să nu fii măcar curios cum va arăta aceeaşi emisiune produsă în ţara ta,
cu oameni pe care i-ai putea înţelege, admira şi judeca, în aceeaşi măsură, prin prisma
prestaţiei lor pe micul ecran;
– potenţialul de „concept” din spatele unei emisiuni TV, de succes, în ţara de
origine şi adaptat pentru o anumită piaţă. Acest factor combină deja detaliile de mai
sus şi, în plus, adaugă faptul că, prin adaptare pe piaţa naţională de televiziune, poate
să atragă o şi mai mare audienţă, în sensul că, fie poate atrage telespectatori din mai
multe categorii de vârste, decât în ţara de origine, fie, prin adaptarea produsului la
specificul naţional, poate câştiga în plus şi alţi adepţi, pe care nu i-a avut în ţara de
origine, de la iubitori ai mai multor genuri muzicale, până la oameni care consumă pe
lângă divertisment, produsele recomandate prin intermediul publicităţii.
Pe piaţa de televiziune sunt cunoscute şi vândute foarte multe tipuri de formate
de program. Cel mai comun tip de format şi bineînţeles şi cel mai apreciat pe întreaga
planetă este jocul. În ultimii ani, astfel de formate precum „Vrei să fii milionar?” sau
„Big Brother” au făcut înconjurul lumii şi toate s-au dovedit a fi nişte emisiuni de
succes, atât ca audienţă, cât şi ca vânzare de publicitate. Bineînţeles că, din punctul
de vedere al punerii în scenă, aceste noi formate vândute pe o piaţă internaţională de
televiziune au fost şi sunt identice cu cele vândute de producătorul care deţine licenţa
programului respectiv. De asemenea, personajele lor sunt construite urmărind aceleaşi
caracteristici şi tipologii, ca în programul de origine. Diferiţi sunt de fiecare dată
oamenii, de la echipa de producţie şi până la figuraţie, toţi sunt, în cazul noului
format de program, originari din ţara cumpărătoare. Posturile comerciale au apelat
foarte des la cumpărarea, producerea şi difuzarea unor formate internaţionale, pe când
televiziunea publică mai rar. O explicaţie plauzibilă ar fi aceea că, în general,
posturile comerciale preferă să plătească sume mari pentru astfel de emisiuni, care au
deja un succes garantat în străinătate, decât să apeleze la serviciile unor profesionişti
care ar trebui să muncescă timp îndelungat pentru a crea emisiuni noi.
Formatele de programe, la fel ca orice tip de emisiune televizată, sunt o formă
de proprietate intelectuală. Acest lucru înseamnă că ele nu pot fi copiate fără acordul
celor care au avut ideea sau care le-au distribuit prin intermediul unei anumite
televiziuni. Chiar şi în ciuda acestui lanţ riguros de acţiuni controlate, formatele de
televiziune sunt foarte greu de protejat prin lege. Ele sunt în mod regulat cumpărate şi
vândute de către producătorii TV, distribuitorilor şi posturilor de televiziune doritoare
să plătească suma impusă de televiziunea sau casa de producţie originară. Prin
2
urmare, se întâmplă ca foarte des să apară pe piaţa media, aşa-numita în breasla
jurnaliştilor TV copie-pisică. Copia-pisică este de fapt o emisiune ca formatul
original, pentru care însă nu au fost plătite drepturile de autor. Aceste emisiuni sunt
construite tocmai pentru a dubla succesul pe care l-a avut emisiunea în ţara de origine
şi întotdeauna fără a cere permisiunea proprietarului pentru acest furt intelectual. Este
evident că niciodată emisiunea nou formată nu va arăta identic cu cea care a fost
copiată şi nici nu va avea acelaşi succes, dar, în ţările mai slab dezvoltate din punctul
de vedere al televiziunii, asemenea practici sunt frecvente.
Marea Britanie este considerată liderul mondial pe piaţa formatelor. Este
cunoscut faptul că Marea Britanie, prin BBC, are o întreagă istorie de televiziune,
studiouri, specialişti şi profesionişti desăvârşiţi în ceea ce priveşte atât munca de
producţie, cât şi cea de creaţie. Un format precum „Vrei să fii milionar?” a fost
vândut şi recreat în peste 100 de ţări. De-a lungul timpului creatorii de formate au
propus o serie de strategii pentru a dezvolta piaţa comercială. Printre acestea,
formalizarea şi tranzacţionarea de know-how, adică Biblii de producţie sau cărţi ghid.
Aceste caiete de sarcini conţin elementele formatului respectiv: de la modul de
organizare, până la cel de producţie. Structura formatului respectiv este însoţită de
tipurile de materiale folosite pentru construirea decorurilor, culorile elementelor de
scenografie, prezentarea tipologiei moderatorului şi a concurenţilor, resursele umane
şi materiale necesare pentru o astfel de producţie, dar şi un scenariu, un public-ţintă şi
un profil de audienţă. Aşadar, toate standardele pe care ar trebui să le îndeplinească o
astfel de emisiune sunt atent punctate într-un know-how pe care televiziunea
cumpărătoare îl va achiziţiona la pachet cu dreptul de difuzare. Toate aceste „biblii de
producţie” sunt furnizate în temeiul confidenţialităţii între cele două televiziuni, case
de producţii, numite vânzător şi cumpărător.
Această confidenţialitate este impusă încă din perioada dereglementării pieţelor
audiovizualului, din perioada anilor 1970 şi 1980. Încă de pe atunci, comerţul
transfrontalier în cadrul programelor de televiziune a crescut dramatic. A fost
perioada în care multe televiziuni comerciale europene şi, în general, radiodifuzorii
comerciali europeni şi-au construit propriile canalele în jurul unor seriale cu licenţă
de televiziune americană, cum ar fi Dallas şi Denver. Pentru că erau două programe
de succes, ele au fost programate în grilele programelor cumpărătoare în orele de
prime-time, atunci când audienţa atingea vârful maxim al unei zile, ceea ce însemna
câştiguri suplimentare din vânzarea de publicitate.
Încă de la începutul anilor ’80, producătorii de televiziune, sociologii, dar şi
specialiştii în marketing şi publicitate au început să realizeze sistematic studii care să
determine obiceiurile de consum ale telespectatorilor, specificul naţional al diferitelor
ţări, dar şi obiceiurile de programare ale diferitelor televiziuni într-o anumită grilă de
program. Totul pentru a crea formate viabile sau concepte promiţătoare pentru
exploatarea cu succes a pieţei internaţionale de televiziune. Adică, naşterea unor
formate care să fie vândute în diferite ţări, fără a mai fi nevoie de vreo modificare sau
vreo adaptare pentru a fi sortite succesului pe oricare dintre pieţele pe care urmează a
fi distribuite. Prin urmare, televiziunea, considerată a fi o adevărată industrie, datorită
producerii şi vânzării de programe, tinde să creeze o cultură mozaic elaborată plecând
de la o serie de împrumuturi parţiale ale temelor şi schemelor culturilor populare
dominante în aria de civilizaţie occidentală, care sunt remodelate după standardele
3
comunicării audiovizuale şi reciclate în circuitele pieţei internaţionale de producţie-
distribuţie a programelor televizuale.
Naşterea unui mediu digital de televiziune de tip multicanal şi a Internetului,
ambele orientate către consumatorii de produse realizate prin mijloace specifice
audiovizualului, au iniţiat şi au condus către noi modificări fundamentale în natura
pieţelor globale mass-media. Prin urmare, unele formate de televiziune au devenit
parte consistentă şi importantă pentru difuzorii din întreaga lume. Acest lucru
înseamnă pe de-o parte succes răsunător, numai dacă ne gândim că unele formate au
fost difuzate nu doar în foarte multe ţări, ci că ele au fost cerute de public şi au
înregistrat numeroase sezoane, pe de altă parte, statut de fabrică de bani pentru
fiecare televiziune distribuitoare, nu doar pentru cea vânzătoare de format.
Formatele constituie procese de sistematizare a diferenţei, în termen de repetiţie,
care leagă împreună „sisteme de televiziune”, „industrii naţionale de televiziune”,
„programul de idei”, „adaptări speciale”, şi „episoade individuale de adaptări
specifice”. Telespectatorul „tinde astfel să devină nu doar co-producătorul sau actorul
şi evaluatorul programelor televizuale, ci, mai ales, referentul lor central”. Se
vorbeşte aşadar astăzi despre modificarea formulei clasice de emisiune politică,
economică sau culturală, în care discursul autorizat face loc conversaţiei familiare şi
conviviale între moderator şi invitat. În aceeaşi măsură, locul emisiunilor de
divertisment sau de ficţiune este luat de punerea în scenă a universului cotidian prin
reality-show-uri.
Deci formatul de televiziune poate fi definit ca pe un set de elemente invariabile
într-un program de afară în care sunt produse elementele variabile ale unui episod
individual. Foarte adesea se întâmplă ca televiziunea cumpărătoare şi ulterior
distribuitoare a unui format să păstreze nucleul programului la fel ca în original, dar
ulterior să reproducă sau să recreeze diverse aspecte, pentru a localiza în funcţie de
gusturile şi sensibilităţile locale multe alte aspecte, precum tradiţiile sau obiceiurile
locale. Aceste modificări sunt permise doar cu acordul televiziunii producătoare, care
este de altfel vânzătorul produsului respectiv. Toate aceste modificări sunt
reglementate prin contract încă din momentul vânzării conceptului respectiv. Acest
lucru poate însemna în funcţie de negociere, fie o plată suplimentară, fie din contră, o
sumă mai mică pentru un astfel de contract. Deşi formatele sunt create având la bază
orice gen de televiziune, cele mai populare tind să fie, pentru punerea în valoare a
realităţii, formatele joc şi test, iar pentru emisiunile de divertisment, reality-show-
urile. Principalele elemente comune atât unui gen de televiziune, cât şi unui format de
televiziune sunt: folosirea mijloacelor de producţie audiovizuale, reglementarea lor în
funcţie de câteva principii specifice mesajului şi discursului audiovizual etc. Un
format are la bază un anume gen de televiziune sau o combinaţie de genuri şi, în plus,
un format este o licenţă de program.
Pe pieţele naţionale de televiziune în care audiovizualul este dezvoltat sau
extrem de competitiv, formatele sunt foarte căutate. Şi asta pentru că ele „se potrivesc
rapid” pe profilul publicului sau sunt mai uşor de adaptat şi creditate deja cu succes
pe pieţe internaţionale similare. Formatele sunt programe mai ieftine. Este nevoie de
mult mai puţini bani pentru a produce nişte emisiuni deja consacrate, decât pentru a
crea spectacole originale, despre care nu poţi anticipa dacă vor atrage imediat
câştiguri materiale.
4