Sunteți pe pagina 1din 5

Recenzie

Cum se face o teza de licenta

PREMISA

In „Cum se face o teza de licenta” ne este reprezentata doar o


serie de consideraţii despre cum se ajunge la a aduce în faţa unei
comisii de licenţă un obiect fizic, prescris de lege şi alcătuit dintr-un
anumit număr de pagini dactilografiate, care se presupune a avea un
raport cu disciplina în care se ia licenţa şi care nu-l pune pe
conducătorul ştiinţific într-o stare de neplăcută stupoare.

Să fie limpede că această carte nu ţine să vă spună ce anume să


puneţi în teză. Aceea rămâne afacerea voastră. Cartea vă va spune:
(1) ce se înţelege prin teză de licenţă; (2) cum să alegeţi subiectul şi
să organizaţi timpii de lucru; (3) cum să conduceţi o cercetare
bibliografică; (4) cum să organizaţi materialul pe care îl reperaţi, (5)
cum să dispuneţi fizic de materialul elaborat. Şi este de înţeles faptul
că partea cea mai precisă este tocmai aceasta din urmă care poate
părea cea mai puţin importantă: fiindcă este unica pentru care există
reguli oarecum exacte.

Argument 1

O teză de licenţă este o lucrare dactilografiată, de o mărime


medie variind între o sută şi patru sute de coli, în care studentul
tratează o problemă referitoare la orientarea de studii în care vrea
să-şi ia licenţa. Teza este, potrivit legii italiene, indispensabilă pentru
a lua licenţa . Atunci când a dat toate examenele prescrise, studentul
prezintă teza în faţa unei comisii de licenţă care ascultă referatul
conducătorului ştiinţific (profesorul cu care "se face" teza) şi a / sau
ale coreferantului/ coreferenţilor, care aduce / aduc şi unele obiecţii
candidatului; se iscă de-aici o discuţie la care iau parte şi ceilalţi
membri ai comisiei. Din cuvintele celor doi conducătorul ştiinţifici,
care garantează asupra calităţii (sau asupra defectelor) lucrării scrise,
şi din capacitatea pe care candidatul o arată în susţinerea opiniilor
exprimate în scris se iveşte judecata comisiei. Calculând şi media
inclusă în notele de la examene, comisia acordă o notă tezei, care
poate merge de la minimum şaizeci-şi şase la maximum o sută zece,
cum laudae şi dreptul de tipărire.

Este evident că multe dintre consideraţiile de acest gen ale autorului


pot să nu aibă relevanţă pentru cititorul român, din motive care ţin
de sistemul de învăţământ în funcţiune în Italia şi la noi; dar tot atât
de adevărat este că astfel de consideraţii nu sunt esenţiale în ce
priveşte utilitatea teoretică şi practică a modelului propus de
Umberto Eco şi, prin urmare, cititorul este avertizat să-şi extragă,
comparând şi / sau adaptând, cazurile specifice descrise cu cele din
universitatea românească. Sistemul de notare, spre ex., descris puţin
mai jos, este complet diferit în învăţământul italian, dar este pe cale a
fi schimbat, însă. posibil, mai aproape de cel anglo-american. Desigur,
traducătorul ar fi putut fi tentat să facă el însuşi aceste adaptări, dar
atunci discursul lucrării ar fi avut de suferit, uneori, poate, chiar în
substanţa sa. Am făcut, totuşi, trimiteri, cu evidentă parcimonie,
numai acolo unde acestea s-au impus necondiţionat. Aceasta este cel
puţin regula în aproape totalitatea facultăţilor umaniste.

Argumentul 2

Există două feluri de a face o teză care să servească şi după


licenţă. Primul este acela de a face din teză începutul unei cercetări
mai ample care va continua apoi în anii următori, având, fireşte,
oportunitate şi chef de aşa ceva.

Dar există şi un al doilea, pentru care un director de întreprindere de


turism local va fi ajutat în profesia sa şi de faptul că a elaborat o teză
despre De la " Fermo şi Lucia" la "Logodnicii". De fapt, a face o teză
înseamnă: (1) a identifica un subiect precis; (2) a culege documente
despre acel subiect; (3) a ordona aceste documente; (4) a reexamina
la prima mână subiectul în lumina documentelor adunate, (5) a da o
formă organică tuturor reflecţiilor precedente; (6) a face astfel încât
cine citeşte să înţeleagă ce s-a voit spune şi să fie capabil, la nevoie,
să ajungă la aceleaşi documente spre a relua subiectul pe cont
propriu.

A face o teză înseamnă, deci, a învăţa să pui ordine în propriile idei şi


să aranjezi datele: este o experienţă de muncă metodică; a construi,
adică, un "obiect" care în principiu să folosească şi altora. Şi astfel nu
interesează atât de mult subiectul tezei cât experienţa de lucru pe
care ea o presupune.

Cu timpul devenim poate mai deştepţi, cunoaştem mai multe


lucruri, dar modul în care se va lucra asupra celor pe care le
cunoaştem va depinde totdeauna de modul în care au fost cercetate
la început multe lucruri pe care nu le cunoşteam.

La limită, a face o teză este ca şi cum ai antrena memoria. Avem o


memorie bună ca bătrâni dacă am menţinut-o de tineri prin exerciţii.
Şi nu interesează dacă s-a exercitat învăţând pe de rost componenţa
tuturor echipelor din seria A, poeziile lui Carducci sau lista împăraţilor
romani de la Augustus până la Romulus Augustus. Desigur, dat fiind
faptul că memoria se exercită e mai bine să învăţăm lucruri care ne
interesează şi care sunt folositoare: dar uneori şi învăţarea de lucruri
inutile constituie o bună gimnastică. Şi, astfel, chiar dacă e mai bine
să facem o teză despre un subiect care ne place, subiectul este
secundar în raport cu metoda de lucru şi cu experienţa ce rezulta din
aceasta.

Argument 3

A alege teza la sfârşitul celui de-al doilea an înseamnă a avea


timp până în octombrie al anului al patrulea pentru a lua licenţa în
timp ideal având la dispoziţie doi ani întregi. Nimic nu împiedică
alegerea tezei mai înainte. Nimic nu ne împiedică s-o alegem după.
dacă se acceptă ideea de a fi ajuns la sfârşitul studiilor fără nici un
examen. Totul ne dezvaţă să alegem foarte târziu.

Şi fiindcă o bună teză trebuie să fie discutată pas cu pas cu


conducătorul ştiinţific, în limitele posibilului. Şi nu atât pentru a
mitiza pe profesor, ci fiindcă a scrie o teză este ca şi cum ai scrie o
carte, este un exerciţiu de comunicare care presupune existenţa unui
public: iar conducătorul ştiinţific este unicul eşantion de public
competent de care dispune studentul pe parcursul propriei lucrări. O
teză făcută în ultimul moment îl obligă pe conducătorul ştiinţific să
corecteze rapid capitolele sau de-a dreptul lucrarea deja făcută.
Dacă, apoi, conducătorul ştiinţific o vede în ultimul moment şi e
nemulţumit de rezultate, îl va ataca pe candidat în comisia de licenţă,
cu rezultate neplăcute. Neplăcute şi pentru conducătorul ştiinţific,
care n-ar trebui să ajungă niciodată la comisie cu o teză care nu-i
place: este o teză ratată şi pentru el. Dacă el chiar crede că studentul
n-ar reuşi să se angreneze în munca sa, trebuie să i-o spună mai
înainte, sfătuindu-l să facă o altă teză ori de a mai aştepta încă puţin.
Dacă, pe urmă, candidatul, în ciuda acestor sfaturi, consideră sau că,
într-un fel, conducătorul ştiinţific n-are dreptate sau că problema
timpului e presantă pentru el, tot va înfrunta riscul unei discuţii
furtunoase, dar cel puţin o va face în cunoştinţă de cauză.
Din toate aceste observaţii se deduce că teza de şase luni, chiar dacă
admisă ca un rău mai mic, nu reprezintă de fapt cel mai bun lucru
(numai dacă, aşa cum spuneam, subiectul ales în ultimele şase luni ar
permite fructificarea unor experienţe elaborate în anii precedenţi).

Cu toate acestea, pot exista cazuri de necesitate în care trebuie


rezolvat totul în şase luni. Şi atunci e vorba de a găsi un subiect care
să poată fi abordat într-un mod demn şi serios în acea perioadă de
timp. N-aş vrea ca toată această discuţie să fie luată în sens foarte
"comercial", ca şi cum am vedea "teze de şase luni" şi "teze de şase
ani", la preţuri diferite şi pentru orice' soi de client. Dar e sigur că
poate exista şi o bună teză de şase luni.

Concluzia

Dacă vă veţi dedica în vreun fel cercetării, veţi descoperi că o


teză bine făcută este un produs din care nu se aruncă nimic. Ca primă
utilizare veţi extrage unul sau mai multe articole ştiinţifice, poate o
carte (printr-o reelaborare). Dar cu trecerea timpului vă veţi da
seama că veţi reveni la teză spre a extrage din ea un material de citat,
veţi reutiliza fişele de lectură, folosind din ele poate părţi ce nu
intraseră în redactarea finală a lucrării voastre; acelea care erau părţi
secundare ale tezei voastre vă vor apărea ca început de noi
cercetări...Vi se va întâmpla să reveniţi la teza voastră şi zeci de ani
după aceea. Şl pentru că va fi fost precum prima iubire şi vă va fi
greu s-o uitaţi. La urma urmei, va fi fost prima oară când aţi făcut o
lucrare ştiinţifică serioasă şi riguroasă şi nu e o experienţă „de
neglijat”.