Atât Maiorescu cât şi Caragiale,

două dintre personalităţile cărora le era consacrat cursul, au avut parte de

receptări contradictorii şi de sentinţe critice contradictorii, unele

formulate de personalităţi de prim plan, asemenea lui Eugen Lovinescu.

Aceste contradicţii, care nu lipsesc nici din peisajul critic contemporan,

sporesc problemele şi îngreunează calea spre o perspectivă critică

echilibrată asupra momentului.

Problemele legate de activitatea generaţiei junimiste sunt înscrise într-un cadru mai larg, al societăţii
româneşti din cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Pe acest fundal, prezenţă discretă dar fermă,
este prezentat rolul Junimii, rolul lui Titu Maiorescu, rolul Convorbirilor literare, problemele legate de
noua ideologie conturată ca urmare la conectarea la un alt model – modelul german – de introducere
a criteriului estetic şi a unei grile critice în aprecierea operei literare.

Cel de al doilea punct de sprijin al întregului edificiu este opera unui mare autor – I. L. Caragiale.
Dramaturg, prozator, pamfletar, chiar şi autor de versuri, Caragiale şi-a fascinat exegeţii, dar i-a şi
paralizat sau, cel puţin, i-a derutat prin chiar acest proteism al personalităţii sale creatoare. În
decursul timpului, personalitatea lui a stârnit, simultan sau succesiv, atât aplauze cât şi huiduieli.
Recunoaşterea geniului a alternat cu blamarea „ultimului ocupant fanariot”.

Ele sunt decupaje care slujesc abordările pe care le propun şi sunt 8 departe de a epuiza informaţia
sedimentată în timp, de multiplele generaţii critice ce s-au dedicat receptării marilor clasici.

CAP I.VIZIUNI/ABORDARI CRITICE DIFERITE IN RECEPTAREA OP LIT CARAG

CAP II CARAG SI NATURALISMUL

subcapitolul „Caragiale şi naturalismul” în care am fost nevoită să nuanţez decisiv, bazându-mă pe

texte programatice caragialiene,

JUNIMEA

Discursul cultural paşoptist îşi consolidase propriile stereotipii, mizând pe mecanisme retorice care să
reflecte marile sale idealuri istorice, sociale, culturale şi, evident, mentalitare.

Amplele prefaceri din viaţa socială, economică, politică şi culturală ce au urmat Unirii din 1859 au dus
la constituirea unei forma mentis specifice tranziţiei, caracterizată, în primul rând, prin spirit novator.
Astfel se explică de ce apariţia instituţiilor culturale moderne se produce aproape simultan în toate
provinciile româneşti: Universitatea de la Iaşi este fondată în 1860, cea de la Bucureşti în 1864, iar
Asociaţia transilvană pentru cultura poporului român, Astra din Sibiu în 1861. La 22 aprilie 1866 se 11
înfiinţează şi Societatea Academică Română, viitoarea Academie, sub preşedinţia lui Ion Heliade-
Rădulescu.

Literatura română intra şi ea ferm sub zodia modernităţii şi evenimentul care marchează debutul
acestei noi etape îl constituie înfiinţarea societăţii literare şi culturale Junimea, la Iaşi, în 1863.

Spre a-şi justifica, probabil, verva negatoare, Junimea păstra, prin grija lui Pogor, un „dosar de
enormităţi” în care colecţiona gafele din presa vremii şi mostre din această originală colecţie sunt
uneori folosite de Maiorescu în demonstraţiile sale critice, ca element de contrast pentru a marca
originalitatea producţiilor literare ale membrilor cenaclului.

Obiectivele acestei ideologii culturale erau: critica paşoptismului din perspectivă conservatoare, 18
evoluţionismul, conservatorismul politic şi critica instituţiilor liberale.

Junimismul, remarca Z. Ornea „a reluat, a prelucrat şi a adaptat puncte de vedere de largă circulaţie
filosofică europeană la realităţile româneşti” (I, 138), reuşind astfel să impună o nouă orientare în
spiritul public, negând modelul cultural francez şi opunându-i ca alternativă pe cel german. Dacă
primul fusese aclimatizat prin influenţa generaţiei revoluţionare paşoptiste, formate în mediul
cultural francez, grupul junimist, şcolit în Germania, aducea cu sine spiritul antirevoluţionar (şi
implicit antifrancez) pe care şi-l însuşise în mediul academic pe care îl frecventase şi încerca să
impună o înţelegere evolutivă a progresului social, ce nu se realizează prin revoluţie

Aceste banchete anuale aveau să rămână multă vreme neschimbate, păstrând memoria şi atmosfera
primilor ani. Orice tânăr cu potenţial artistic sau ştiinţific era atras de noua grupare iar invitaţia la
banchet era o formă de certificare tacită a noilor veniţi. Astfel, în toamna lui 1878, Maiorescu aduce
la Iaşi pe Caragiale, care, după ce debutase spectaculos ca traducător pe scena Naţionalului
bucureştean, îşi citeşte în acest context prima comedie originală, Noaptea furtunoasă sau Numărul 9,
dar şi pe Slavici, care a citit Gura satului. Prezenţa lor este însă oarecum eclipsată de Alecsandri,
proaspăt premiat la Montpellier pentru Cântecul Gintei Latine.

În 1886, Iaşul găzduia a 23-a aniversare a Junimii, care avea să fie şi ultima. Odată cu ea se încheia o
epocă literară de imensă însemnătate pentru cultura română.

Primului nucleu i se vor adăuga mereu noi generaţii de membri, între care şi scriitorii pe care astăzi îi
cunoaştem sub titulatura generică de „marii clasici”: Eminescu în 1870, Slavici în 1873, Creangă în
1875 şi apoi Caragiale în 1878.

Stăpânirea cognitivă raţională a subiectelor invocate e mereu dublată de aportul emotiv

corespunzător unei noi stări sufleteşti, determinate de noua situaţie a naţiunii române, astfel că se
creează deprinderi comunicaţionale care modifică vechile coduri şi grile culturale. Punerea în discurs
a excedentului pasional devine, pentru scriitorii celei de-a doua jumătăţi a secolului, o sursă
inepuizabilă de efecte estetice, dintre care cel comic e mereu privilegiat. Parodierea acestor
mecanisme va fi împinsă spre apogeu de teatrul caragialian dar şi de critica şi polemica maioresciană.

În interviul acordat lui Caragiale, Hasdeu calificase Junimea drept: o şcoală literară care a falsificat
felul de a gândi, de a simţi şi de a spune româneşte, introducând cu dinadinsul în literatura noastră
tânără pesimismul universitar nemţesc, pedanteria obscură şi greoaie nemţească. Pe de o parte, a
inventat talente închipuite (Bodnărescu), iar pe de alta, a denaturat şi a deformat talente reale
(Eminescu).(...) Acel ce s-a pretins cap al şcoalii, el însuşi, n-a produs nimic original, n-a produs nimic
care să poată rămânea altfel decât doar ca document de naivă şi umflată pretenţiune. („O vizită la
castelul Iulia Hasdeu” în I.L. Caragiale, Opere 4, Bucureşti: EPL, 1965, 103 şi urm.)

Mai târziu, în 1909, Garabet Ibrăileanu operează aceeaşi identificare între gruparea junimistă şi
mentorul ei, convins că „influenţa d-lui Maiorescu se datoreşte mai mult personalităţii sale, influenţei
sale directe, decât articolelor sale”, dar şi că „junimismul este mai mult o stare sufletească vagă, un
sentiment, decât o teorie bine definită”.

Z. Ornea va puncta preocupările plurivalente ale membrilor grupării, menţionând ferm că nu putem
reduce discuţia despre Junimea doar la preocupările ei estetice: Nu vrem să spunem că esteticul a
ocupat în sfera acestor curente o poziţie subalternă (…) esteticul a funcţionat, chiar şi în cadrele
junimismului, împreună cu alte valori cel puţin egale ca însemnătate, iar autonomia artei s-a supus
condiţiei ei întotdeauna relativă.” (I, 3)

Sorin Alexandrescu vorbeşte despre „Junimea ca grup de presiune”, ca o „mafie care le asigură
membrilor săi locuri de muncă şi ascensiune socială sau ajutor, cerându-le în schimb o disciplină
perfectă” (52-53).

Dar cea mai şocantă dintre ipotezele propuse de Sorin Alexandrescu este aceea că „Eminescu şi
subgrupul său [Slavici, Caragiale, Creangă] rămân marginali la Junimea” (74). Această utilă punere sub
semnul paradoxului pare un bun punct de plecare în investigarea epocii junimiste şi a scriitorilor
canonici pe care aceasta i-a dat literaturii române.

CONVORBIRI LITERARE

Apariţia revistei Convorbiri literare. Relaţia dintre revistă şi cenaclu. Sumarul primului număr. Poezia.
Proza. Dramaturgia. Traducerile. Literatura orală. Filologia. Istoria. Filozofia. Studiile social-politice.
Mutarea revistei la Bucureşti şi preluarea ştafetei de către o nouă generaţie de intelectuali. Presa
culturală. Adversarii Junimii şi farsele lor.

Revista Convorbiri literare, apărută la 1 martie 1867, după multe discuţii în junimi, din iniţiativa lui
Iacob Negruzzi, care îşi va lua şi întreaga povară a redactării şi distribuţiei ei, devine repede cea mai
importantă publicaţie a epocii. În paginile sale s-au publicat în timp cele mai multe dintre operele
marilor clasici, înainte de a se vedea tipărite în ediţii de autor sau jucate pe scenă. .

Primul succes remarcabil este cooptarea lui Alecsandri, care îşi publică aici, începând cu numărul 20,
Cânticelele comice,

1868, Alecsandri încredinţează tinerilor săi colegi Pastelurile, i

Din 1970, începe colaborarea lui Eminescu, cu Venere şi Madonă (în nr. 4 din 15 aprilie), Epigonii (în
nr. 12), apoi, în 1871 (nr.1) Mortua est. înscrierii poetului debutant în direcţia nouă semnalată în
1872.

Dintre prozatori, Convorbirile recrutau, de timpuriu, pe ardeleanul Slavici, care (după debutul cu
comedia Fata de birău, 1871), îşi publică aici poveştile şi basmele populare, apoi nuvelistica
exemplară: Popa Tanda, Scormon (1875), Budulea Taichii (1880). În ciuda rezervelor exprimate la
lectura în cenaclu de la 1 septembrie 1872, revista publică nuvela lui Eminescu Sărmanul Dionis, apoi
Făt-frumos din tei. Direcţia nouă a prozei româneşti (pe care Maiorescu o anticipase încă din 1872,
când cu greu se puteau invoca producţii epice remarcabile) este spectaculos ilustrată în paginile
revistei, care publică jurnalul lui Alecsandri Călătorie în Africa şi apoi poveştile, nuvelele şi Amintirile
lui Creangă. Nu trebuie omise din această succintă trecere în revistă nici Scrisorile către V. Alecsandri
ale prinţului Ion Ghica. Dramaturgia (ce debutase modest în pagini

Dintre prozatori, Convorbirile recrutau, de timpuriu, pe ardeleanul Slavici, care (după debutul cu
comedia Fata de birău, 1871), îşi publică aici poveştile şi basmele populare, apoi nuvelistica
exemplară: Popa Tanda, Scormon (1875), Budulea Taichii (1880). În ciuda rezervelor exprimate la
lectura în cenaclu de la 1 septembrie 1872, revista publică nuvela lui Eminescu Sărmanul Dionis, apoi
Făt-frumos din tei. Direcţia nouă a prozei româneşti (pe care Maiorescu o anticipase încă din 1872,
când cu greu se puteau invoca producţii epice remarcabile) este spectaculos ilustrată în paginile
revistei, care publică jurnalul lui Alecsandri Călătorie în Africa şi apoi poveştile, nuvelele şi Amintirile
lui Creangă. Nu trebuie omise din această succintă trecere în revistă nici Scrisorile către V. Alecsandri
ale prinţului Ion Ghica. Dramaturgia (ce debutase modest în pagini

Caragiale se abţine de la scris după eşecul, în 1885, al comediei D-ale carnavalului

Acesta este practic începutul sfârşitului, căci fenomenul cultural junimist se încheiase, după cum, în
plan european, venise momentul esteticii de tip pozitivist, opus ideologic junimismului. Astfel se face
că, spre sfârşitul veacului al XIX-lea, marii scriitori rămaşi în viaţă sau cei ridicaţi din noua generaţie
devin ostili Junimii şi Convorbirilor şi îi descoperim activând în alte publicaţii ale epocii de cu totul
alte orientări. Caragiale, Slavici, Coşbuc, Delavrancea, Vlahuţă nu mai apar în revista junimistă, ci îi
regăsim grupaţi în jurul altor publicaţii culturale.

Presa culturală. Pentru a înţelege La 15 martie 1876, apare, la Bucureşti, ca organ de presă al
partidului conservator, Timpul. Deşi este vorba de un ziar politic, importanţa sa culturală de excepţie
este dată de prezenţa simultană în redacţie a trei dintre cei mai importanţi scriitori ai vremii:
Eminescu, Slavici şi Caragiale. Cel mai activ este primul, care publică aici multe din articolele sale
polemice, cel mai interesant avatar al discursului jurnalistic din epocă, şi n

Literatorul apare la 20 ianuarie 1880, sub conducerea lui B. Florescu, dar se remarcă prin colaborarea
lui Macedonski. El publică aici legiuirile cu privire la vers care vor orienta creaţia scriitorilor ataşaţi
revistei şi cenaclului aferent şi vor familiariza publicul românesc cu ideile modernităţii poetice
europene, fiind astfel, nu doar ostilă, ci şi complementară ideologic junimismului.

În Ardeal, răspândirea ideologiei junimiste se face prin revista Tribuna, apărută la Sibiu, în aprilie
1884, sub conducerea lui Slavici, la care mai colaborează: Alecsandri, Eminescu şi Coşbuc. Aderând
deschis la doctrina maiores

O revistă tradiţionalistă editează Slavici, Caragiale şi Coşbuc, la Bucureşti (între ianuarie 1894 şi
august 1896), intitulată Vatra. „Vorba de acasă” semnată de cei trei editori precizează: „Trebuie să ne
întoarcem pe cât întoarcerea mai e cu putinţă, la vatra strămoşească, la obârşia culturală a noastră”.
Aceeaşi orientare presămănătoristă o au în epocă şi Gazeta săteanului (mai cu seamă în perioadă
1897-1900), Albina (1897), sau Floare albastră (1898-99), toate antijunimiste.

Între atâtea gazete serioase, ambiţionând să schimbe lumea, la 24 ianuarie 1893 apare Moftul român
(„Revistă spiritistă naţională. Organ bi-ebdomadar pentru răspândirea ştiinţelor oculte în Dacia-
Traiană”), redactată de Caragiale şi Anton Bacalbaşa. Apare la Bucureşti, în trei serii: 24 ianuarie - 23
iunie 1893, 1 aprilie -18 noiembrie 1901, 12 mai 1902. Deviza sa era: „O Moft, tu eşti pecetea şi
deviza vremei noastre” .

Dincolo de un program general, Junimea a permis coexistenţa unei diversităţi de opţiuni şi cultivarea
simultană a 24 unor opţiuni literare aparent incompatibile (romantism şi clasicism, realism şi
fantastic etc.)

TITU MAIORESCU

Maiorescu îşi bazează întreaga arhitectură critică pe distincţia dintre formă şi conţinut, 52 căutând să
demonstreze sinteza lor în adevărata operă de artă. Herbart susţinea perenitatea formei, care
reprezintă latura cu adevărat estetică a frumosului, în vreme ce conţinuturile artistice sunt variabile;
forma materială este cea care conferă operei trăsătura esenţială, calitatea de a fi frumoasă.

Cu ani buni înainte de Comediile d-lui I.L. Caragiale, Maiorescu anticipează necesitatea „înălţării”
cititorului prin emoţia impersonală şi a ruperii sale de interesele cotidiene care alterează catharsisul
eliberator de egoism. Amprenta schopenhaueriană este inconfundabilă.

Deşi studiul maiorescian se limitează la analiza poeţilor, concepţia criticului pare să fie aceeaşi şi în
cazul prozatorilor, căci iată ce îi răspundea lui Duiliu Zamfirescu, care îşi exprimase într-o scrisoare
foarte pasională dezgustul provocat de lectura Făcliei de Paşte: Nu-ţi place novela lui Caragiale? Mie-
mi place foarte mult. Nici lui nu-i place novela D-tale Alessio. Mie-mi place. Este şi bine aşa: fiecare
autor are prisma lui proprie şi trebuie să rămână cu vederea în lăuntrul ei. Eu sunt ca publicul cel
mare, receptiv pentru toate prismele, numai să fie curate în transmiterea razelor. (s.a.) (Scrisoare din
14/26 septembrie 1889, BAR, S 40(1)/XV.)

Prima excepţie notabilă de la această regulă este comediile

d-lui i.l. caragiale (1885), studiu scris cu intenţia de a fixa
definitiv contribuţia autorului la dezvoltarea teatrului
naţional, de îndată după căderea spectaculoasă a comediei
d-ale carnavalului. „adevărat început de literatură dramatică
naţională”, teatrul caragialian are marele merit de a fi
depăşit irevocabil moda localizărilor, fiind „fără imitare sau
împrumutare din literaturi străine” şi criticul junimii insistă
asupra noutăţii formulei
Lucrarea d-lui Caragiale este originală; comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viaţa noastră
socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu
tot aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor. Stratul social pe care îl înfăţişează mai
cu deosebire aceste comedii este luat de jos şi ne arată aspectul unor simţiminte omeneşti, de
altminteri aceleaşi la toată lumea, manifestate însă aici cu o notă specifică, adecă sub formele unei
spoieli de civilizaţie occidentală, strecurată în mod precipitat până în acel strat şi transformată aici
într-o adevărată caricatură a culturei moderne.

„Când compune tabloul grotesc al societăţii burgheze, din opera dramaturgului, Maiorescu
anticipează frapant pe cel mai modern cititor al lui Caragiale, pe Eugen Ionescu” (232).

criticul recompune tipologia personajelor din dramaturgia comică („caleidoscopul de figuri”) şi

recunoaşte autorului „multă cunoştinţă a artei dramatice”, prin care „îndărătul oricărei comedii se
ascunde o tragedie”.

Când inventariază obiecţiile ce se aduceau autorului Scrisorii pierdute, Maiorescu nu zăboveşte mult
asupra celor pe care le consideră „prea puţin serioase”, între care şi aceea că piesele sale ar urmări
scopuri politice: Căci pentru orice om cu mintea sănătoasă este evident că o comedie nu are nimic a
face cu politica de partid; autorul îşi ia persoanele sale din societatea contimporană cum este, pune
în evidenţă partea comică aşa cum o găseşte, şi acelaşi Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza
demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară, şi
în toate aceste cazuri va fi în dreptul său literar incontestabil. Descoperim aici una din intuiţiile
maioresciene fundamentale: eterna actualitate, uşurinţa de a adapta mecanismele comicului
caragialian la orice timp şi loc. Dacă Lovinescu ar fi citit cu mai multă atenţie această frază, nu ar fi
profeţit, poate, cu atâta convingere precum a făcut-o, ieşirea totală din actualitate a teatrului lui
Caragiale după un veac de la scrierea lui. Diagnosticul lovinescian a fost infirmat de trecerea timpului,
în vreme ce observaţia fină a lui Maiorescu este mereu reconfirmată de receptarea operei
caragialiene.

Dar ideea dezinteresului total al lui Caragiale pentru politică a stârnit multiple reacţii critice şi una
dintre cele mai vehemente replici vine de la G. Ibrăileanu: e cu putinţă ca tocmai un om de
impresionabilitatea, de vioiciunea, de inteligenţa extraordinară a lui Caragiale, să n-aibă 76 nici o
opinie asupra vieţii sociale şi politice din ţara sa? Cum, când şi cel din urmă conţopist îşi are
„soluţiile” sale, un om cu o atât de intensă viaţă intelectuală, ca marele nostru scriitor, să nu aibă nici
o opinie în această „materie”? (1

Mai profitabilă îi pare criticului junimist dezbaterea problemei moralităţii artei, pe care o consideră o
„imputare mai serioasă”, poate şi pentru faptul că ea făcuse obiectul unor dispute teoretice
însemnate. Schopenhauer teoretizase efectul cathartic al artei ca eliberare de egoism, de interesele
pragmatice cotidiene şi implicit de dominaţia voinţei oarbe de a fi. Sigura cale de acces la ideile
platonice pure dată omului comun era pentru filozoful german contemplaţia operei de artă, care îl
transpune în lumea ideală a ficţiunii, prilejuindu-i emoţia estetică a cărei funcţie purificatoare constă
în chiar puterea de a-l smulge, fie şi temporar, din ghearele voinţei cauzatoare de suferinţă
Poe ca exercitare a unui control exterior, din partea autorului („During the hour of perusal the soul of
the reader is at the writer’s control”)

o piesă de teatru cu directă tendinţă morală, adecă cu punerea intenţionată a unor învăţături morale
în gura unei persoane spre a le propaga în public ca învăţături, este imorală în înţelesul artei, fiindcă
aruncă pe spectatori din emoţiunea impersonală a ficţiunii artistice în lumea reală cu cerinţele ei, şi
prin chiar aceasta îi coboară în sfera zilnică a egoismului,

REVENIND LA COMEDIILE LUI CARAGIALE, MAIORESCU PUNCTEAZĂ O IDEE ESENŢIALĂ, ACEEA CĂ

OPERA DE ARTĂ TREBUIE JUDECATĂ CU CRITERII PROPRII ESTETICULUI.

ADEVĂRUL, MORALITATEA ŞI VALOAREA ARTEI VIN TOATE DIN „ESENŢA EI IDEALĂ”, DIN
CAPACITATEA AUTORULUI DE A SURPRINDE GENERAL OMENESCUL DINCOLO DE ORICE APARENŢE
MOMENTANE.

Odată intrat în teritoriul teatrului caragialian, căruia îi refuză funcţionalitatea de pravilă de morală
practică, Maiorescu nu se sfiieşte să procedeze la distincţii valorice care reflectă mentalitatea epocii
în materie de ierarhii generice: „am simţit şi noi, ca toată lumea, diferenţa de valoare în diferitele
comedii ale d-lui Caragiale; şi noi credem, de exemplu, că O scrisoare pierdută este superioară farsei
D-ale carnavalului.” Deşi „lucrare de merit”, piesa fluierată i se pare „o simplă farsă de carnaval,
veselă şi fără pretenţii”. Este posibil ca această minimalizare să fie o concesie făcută celor pe care
încearcă să îi combată, invitându-i să caute în teatrul caragialian alte subiecte de dezbatere. Cum
reacţia lui Maiorescu a venit imediat după premieră, este foarte probabil că ea a influenţat întreaga
receptare imediată a piesei, pe care Caragiale o considera cea mai izbutită dintre comediile sale sub
raport tehnic.

Interesant este sistemul de referinţă pe care îl creează Maiorescu pentru dramaturgul român,
comparând mereu situaţia generată de piesele sale cu cea produsă în epocile lor de autori ca
Aristofan, Beaumarchais, Corneille, Racine, Molière, Shakespeare sau Goethe. Şi Maiorescu reuşeşte
să identifice pe toţi autorii preferaţi ai lui Caragiale, pentru a-şi întări demonstraţia critică: „Sunt de
ajuns aceste exemple, care de altminteri s-ar putea înmulţi cu sutele, pentru ca să înţelegem cât ar fi
de greşită la operele de artă cerinţa unei morale în înţelesul practic al cuvântului”.

Pentru graiul cuminte şi adeseori glumeţ al ţăranului moldovean, Creangă este recunoscut ca model.
Alături de el, Caragiale a ridicat la valoare literară vorbirea tipică a inculţilor şi semiculţilor din oraşe
cu ridicolul lor, precum şi expresiile de spaimă şi de cruzime a celor de la sat (Năpasta, Făclia de
Paşti). D-l Brătescu-Voineşti se apropie de ei prin înfăţişarea firească a tot ce a rămas mai sănătos,
după ameţeala atâtor inovaţii pripite, în pătura de mijloc a societăţii noastre.

Dincolo de aceste obiecţii, Lovinescu recunoaşte criticului junimist „o autoritate morală atât de rară
în istoria culturii noastre, un talent literar făcut din limpezime de cugetare şi de formă, din aticism şi
din rece ironie, din discreţie şi din dispreţ”, dar şi eficienţa ideologică a îndrumătorului.

dacă Eminescu a împrăştiat cugetarea lui Maiorescu tot sub o formă teoretică şi polemică, Caragiale a
fixat-o sub forma mult mai sugestivă a artei. (...) Întreaga sa operă oglindeşte conflictul comic dintre
formă şi fond, conflictul dintre civilizaţia apuseană şi fondul nostru sufletesc oriental. Prin aceşti doi
mari scriitori, cugetarea teoretică a lui Maiorescu a crescut în valoare de circulaţie.
Cap I Viata si opera lui Caragiale

1. Repere biografice-viata ,studii ,Junimea

2. Opera literara

CAP II. Caragiale, intre realism si naturalism

1. Realismul

Cap III CONTRIBUTIA LUI CARAGIALE LA DEZVOLTAREA NUVELISTICII

1.1 Evolutia nuvelei universale si nationale- Clasificarea nuvelelor

s2. 1Evolutia dramaturgiei mondiale

2.2 Evolutia dramaturgiei romanesti

3.Receptari critice alr contemporanilor si ale urmasilor