Sunteți pe pagina 1din 28

CONSILIERE ŞCOLARĂ

Conf. univ. dr. CORNELIA TATU

0
1. Consiliere şi Psihoterapie

Consilierea este o relaţie de colaborare în care o persoană specializată asistă


clientul în ameliorarea problemei cu care se prezintă şi în îmbunătăţirea abilităţilor de
rezolvare de probleme şi luare a deciziilor (Ivey, 1986).

Scopurile consilierii
Consilierul va ajuta clientul să identifice obiectivele şi să abordeze soluţiile legate de:
 autocunoaştere
 comunicare
 stima de sine
 modificarea unor comportamente problematice sau patternuri dezadaptative de
gândire
 ameliorarea emoţiilor negative şi a consecinţelor determinate de diferite traume
 acordarea de suport
 însuşirea şi dezvoltarea unor strategii de adaptare
 facilitarea învăţării unor comportamente sau abilităţi noi
 prevenirea apariţiei unor probleme şi menţinerea stării de sănătate mentală

Caracteristicile consilierii
Consilierea prezintă anumite particularităţi şi note specifice care o diferenţiază de
psihoterapie (Băban, 2003):
 este o relaţie de colaborare dintre consilier şi cel consiliat;
 este focalizată pe problemă;
 este orientată atât către dimensiunile şi comportamentele problematice ale clientului,
dar şi spre îmbunătăţirea unor aspecte din viaţa clientului (ex. comunicarea, abilităţile
de învăţare, de luare de decizii, etc.) şi mai puţin spre schimbarea personalităţii în
ansamblu;
 este eclectică (integrează şi aplică principii şi strategice specifice mai multor orientări
teoretice, în funcţie de problema şi stilul clientului);
 este formativă (vizează nu doar intervenţii “curative” dar mai ales prevenţia unor
comportamente neadaptative şi învăţarea acelor strategii care vor facilita o adaptare
mai eficientă situaţiilor de viaţă);
 este informativă, furnizând clientului datele necesare pentru a lua decizii informate şi
responsabile;
 este suportivă, oferind clientului cadrul adecvat pentru a-şi exprima emoţiile,
conflictele, dilemele legate de sine, lume, trecut, prezent sau viitor;
 este focalizată pe situaţiile prezente, trecutul fiind abordat sporadic, doar pentru a
înţelege mai bine situaţiile din present;
 este un proces ce facilitează identificarea resurselor proprii de adaptare la mediu şi de
soluţionare a situaţiilor problematice;
 este un proces ce potenţiază validarea resurselor clientului în lumea reală;
 este o intervenţie de durată scurtă şi medie.

Prin consiliere sunt abordate emoţiile, cogniţiile (gândurile) şi comportamentele care


împiedică dezvoltarea şi adaptarea optimă a persoanei la cerinţele cu care se confruntă.

1
Se va lucra întotdeauna în beneficiul clientului (ex. dacă un client ar beneficia de
consiliere în mai mare măsură prin intervenţia unui alt profesionist, îl vom trimite, chiar
dacă prin aceasta pierdem o oportunitate de a învăţa în urma experienţei de consiliere).

Ce NU este consilierea?
 oferire de sfaturi
 conversaţie obişnuită, fără nici un obiectiv
 proces de manipulare a clienţilor
 formă detratament al bolilor mentale

Termenii de consiliere şi psihoterapie sunt termeni cu semnificaţie apropiată;


Psihoterapia este definită ca fiind intervenţia psihologică utilizată în patologie şi
optimizarea subiecţilor umani sănătoşi. Consilierea este o intervenţie psihologică
orientată predominant spre optimizarea subiecţilor umani sănătoşi (ex. crearea unui
sistem coerent de scopuri în viaţă, dezvoltarea autonomiei clienţilor etc.) (David, 2003).
Principalele caracteristici ale psihoterapiei sunt:
 implică formarea extensivă a terapeutului în anumite orientări specifice
 se adresează schimbărilor profunde la nivelul comportamentului şi al personalităţii
 implică abordarea unor aspecte psihopatologice
 se pot aborda aspecte profunde, neconştientizate de pacient
 este focalizată în mai mare măsură înspre trecut
 este de lungă durată

Orice demers de consiliere cuprinde următoarele componente:


 diagnosticul şi evaluarea psihologică (aspect ce va fi detaliat în modulul II);
 relaţia terapeutică (numită şi alianţă de consiliere, Eagan, 19XX) caracterizată
prin colaborare, încredere reciprocă, respect, implicare, autenticitate;
 conceptualizarea cazului (formularea cazului) adică explicaţia dată de consilier
simptomelor clientului;
 tehnicile de intervenţie - alese în funcţie de conceptualizarea cazului, urmărind
explicit şi implicit modificarea acelor factori care cauzează sau menţin problema.

Aceste componente se regăsesc într-o manieră reiterativă în procesul consilierii, proces


care poate fi împărţit în mai multe etape:

Etapa I (aproximativ 2-5 şedinţe) presupune:


 stabilirea unei relaţii terapeutice caracterizate prin empatie, congruenţă, acceptare
necondiţionată, respect şi colaborare;
 identificarea expectanţelor clientului faţă de consiliere şi consilier şi
familiarizarea clientului cu procesul şi strategiile de consiliere;
 motivarea clientului pentru a-şi asuma un rol active în schimbare;
 identificarea problemelor şi a ierarhiei în abordarea lor;
 identificarea resurselor proprii şi de mediu care facilitează schimbările;
 stabilirea scopurilor consilierii în termeni specifici, concreţi şi realişti;
 conştientizarea importanţei realizării sarcinilor date pentru acasă.

2
Etapa II (5-10 şedinţe, în funcţie de numărul problemelor identificate) se referă la
intervenţia propriu-zisă. Ordinea de abordare a problemelor poate să urmeze diferite
criterii:
 a opţiunii clientului;
 a celei care poate fi ameliorată/rezolvată cel mai uşor (mai ales în cazul clientului
care are resurse minime de mobilizat în procesul schimbării şi are nevoie de
întăriri positive în ceea ce priveşte propria persoană);
 a gradului de stringenţă şi interferenţă cu activitatea cotidiană;
 intervenţia în consiliere presupune învăţare intra-terapeutică (în cadrul şedinţelor
de consiliere) şi extra-terapeutică (prin exersare şi practicare independentă în
mediul real);
 monitorizarea şi auto-monitorizarea procesului de schimbare;
 re-evaluarea scopurilor (care se pot modifica pe parcursul procesului de
consiliere).
Etapa III (3-7 şedinţe) urmăreşte menţinerea schimbărilor/ameliorărilor atinse în etapa a
II-a prin intervenţia la nivelul factorilor de risc:
 modificarea factorilor care au predispus, declanşat sau menţinut problema (ex. stil
cognitiv, stil de viaţă dezadaptativ, stil de coping, relaţii interpersonale
conflictuale, predispoziţii biologice, etc.).
Etapa IV (2-5 şedinţe) finalizarea procesului de consiliere:
 extrapolarea şi generalizarea noilor achiziţii;
 evaluarea eficacităţii intervenţiei;
 pregătirea terminării relaţiei terapeutice;
 urmărirea evoluţiei clientului la intervale mai mari de timp (după 2 luni, 6 luni,
etc).
După cum putem observa, relaţia terapeutică este cel mai important factor care
asigură succesul în consiliere. Prin urmare, construirea şi menţinerea unei alianţe
autentice devine o prioritate în consiliere. Aceasta se formează pe baza atitudinilor şi
abilităţilor de comunicare ale consilierului şi este menţinută prin folosirea unor tehnici
adecvate problemelor clientului.
Alte cercetări subliniază importanţa personalităţii consilierului, dincolo de
pregătirea sa profesională. Au fost identificate următoarele caracteristici personale ale
consilierului care contribuie, alături de cunoştinţe şi experienţă practică, la succesul
consilierii.
Calităţi personale ale consilierului
• Interes pentru oameni
• Cald şi comunicativ în relaţiile cu oamenii
• Sensibil la sentimentele celuilalt
• Toleranţă
• Analitic / sintetic
• Autocontrol
• Tolerează ambiguitatea
• Creativ
• Realist
• Flexibil
• Umor

3
Pe lângă calităţi personale, cunoştinţe de specialitate, abilităţi, tehnici şi strategii de
intervenţie, consilierul poate dezvolta un stil personal de consiliere, în funcţie de tendinţa
sa naturală de a aloca o importanţă mai mare uneia dintre cele trei dimensiuni psihice:
raţiune, emoţii, comportament (Băban, 2003). Această tendinţă firească poate fi regăsită
la fiecare persoană, deci o putem identifica atât în consilier cât şi la client. În consiliere,
acest fapt este relevant, întrucât stilul consilierului poate avea un impact asupra eficienţei
intervenţiei şi calităţii relaţiei cu consiliatului. Stilurile descrise în literature de
specialitate sunt:

1. Stilul afectiv
Stilul afectiv al consilierului presupune că acesta acordă mai multă importanţă emoţiilor
clientului, este atent nu doar la ceea ce spune acesta, ci şi la modul în care spune,
reacţionează în consiliere cu calm, având o atitudine protectoare, empatică. De asemenea,
tinde să preia tehnici care ţin de terapia nondirectivă, umanistă.
2. Stilul raţional
Consilierul care adoptă stilul raţional se focalizează asupra a ceea ce spune clientul sau
omite să spună, asupra distorsiunilor din gândire, este analitic / sintetic în abordare.
Interpretează emoţiile şi comportamentul prin prisma cogniţiilor şi preferă să preia
tehnici din terapia de orientare cognitivă.
3. Stilul comportamental (engl. "acting")
În cazul stilului comportamental, consilierul se orientează spre ceea ce face clientul,
interpretând acţiunile lui ca fiind adaptative sau dezadaptative. De asemenea, consideră
că schimbarea comportamentului reperzintă un obiectiv important în ameliorarea
problemelor cu care se confruntă clientul. Intervenţiile adoptate presupun o serie de
reguli, prescripţii şi sunt orientate preponderent spre tehnici comportamentale.

Consilierul trebuie nu doar să îşi identifice stilul personal, ci şi să se asigure că poate


utiliza tehnici şi abordări specifice celolalte stiluri, care nu îi sunt caracteristice. De
exemplu, dacă atât stilul consilierului cât şi cel al consiliatului este preponderent afectiv,
s-ar putea ca relaţia terapeutică să fie foarte bună, dar în acelaşi timp să se persiste în
modalitate nefuncţională a consiliatului de a aborda problema.
Criteriile de adoptare a unui anumit stil de către consilier sunt următoarele:
1. stilul clientului - se va ţine cont de criteriul similarităţii
2. faza consilierii - se va respecta următoarea succesiune:
 prima fază - stil afectiv
 a doua fază - stil raţional (ex. identificarea distorsiunilor de gândire)
 a treia fază - stil comportamental
3. cerinţa clientului - dacă vine cu aşteptarea de a lua anumite decizii, vom trece peste
anumite faze şi îl vom ghida în luarea deciziei
4. criteriul complementarităţii (ex. afectiv - comportamental, raţional - afectiv), atunci
când acest lucru contribuie la creşterea eficienţei intervenţiei terapeutice.

Pentru a putea practica eficient consilierea sunt necesare cunoştinţe din diverse discipline
psihologice:
 psihologia dezvoltării
 comportamentul uman din perspectivă psihologică

4
 psihologia personalităţii
 psihologia sănătăţii
 psihologie ocupaţională
 psihopatologie
 psihologie şcolară
 psihologie cognitivă
 teorii şi tehnici terapeutice
 principiile etice în consiliere
 dinamica relaţiilor, în special din cadrul familiei şi particularităţi legate de grup

De asemenea, pentru profesia de consiliere este necesară autocunoaşterea (ex. prin terapie
personală), adoptarea unui model personal, eclectic, de consiliere şi apelarea la un
supervizor, care asistă consilierul în formarea lui şi în perfecţionarea intervenţiilor de
consiliere.

Pregătirea profesională şi personală a consilierului nu presupune în mod


obligatoriu succesul procesului de consiliere. Fenomenul rezistenţei clientului, dacă nu
este identificat şi abordat corect, poate induce obstacole semnificative. Nu de puţine ori
clientul manifestă rezistenţă explicită sau implicită procesului de schimbare. Aceste
rezistenţe au diverse surse:
 clientul este prea grav afectat de problema sa pentru a fi un partener activ în
comunicare şi schimbare;
 aşteptările sale faţă de consilier/consiliere sunt nerealiste, prin urmare nu pot
fi satisfăcute (ex: consilierea va face ca toate problemele să dispară; voi
deveni o cu totul altă persoană; consilierul e prea tânăr/bătrân; consilierul e
femeie/bărbat; cabinetul consilierului e sărăcăcios etc.);
 clientul a fost adus împotriva voinţei sale (ex: adus de părinţi sau profeor,
etc.);
 clientul are beneficii secundare din problema cu care se confruntă (ex:
anxietatea sa de eşec induce atitudini protective din partea familiei).

Identificarea surselor (conştiente sau inconştiente) ale rezistenţei la schimbae


oferă direcţiile de reducere ale acestora. De ex., în primul caz, consilierul poate obţine
informaţii de la familie, rude, profesori sau alte persoane semnificative din anturajul
clientului. Datele obţinute trebuie comparate pentru a avea o perspectivă unitară asupra
situaţiei. Acest demers este util chiar în cazul în care clientul cooperează în oferirea de
informaţii despre sine şi problemă, dar se doreşte obţinerea unor date despre problemă
din perspectivă diferită, fapt care facilitează o intervenţie nuanţată.

În cazul al doilea, diminuarea rezistenţelor se bazează pe următoarea regulă


susţinută de studii de psihologie socială: pe măsură ce clientul împărtăşeşte experienţe
personale, consilierul va fi perceput pozitiv în mai mare măsură. Aceasta implică ca în
procesul consilierii, clientul să fie încurajat (fără a se insista) să se dezvăluie şi să relateze
diverse experienţe trăite.

5
Exemplificăm prin textul preluat din David (2003):

CONSILIER: - Despre ce aţi dori să discutăm?


CLIENT: - Uite ce este, nu am ceva personal cu dumneavoastră, dar
cred că sunteţi prea tânăr să mă înţelegi şi să mă ajuţi.
CONSILIER: - Din ceea ce-mi spuneţi, înţeleg că sunteţi dezamăgit
că discutaţi cu un consilier prea tânăr (reflectare empatică a
rezistenţei lui).
CLIENT: - Da, mă aşteptam la cineva mai matur, mă refer din punct de
vedere al vârstei.
CONSILIER: - Cred că aveţi dreptate să gândiţi astfel. Toţi am dori
la necaz să avem un om matur şi puternic lângă noi care să ne ajute
(suntem de acord cu rezistenţa lui).
CLIENT: - Da.
CONSILIER: - Am să încerc eu să vă ajut, recomandându-vă unui
coleg mai în vârstă în care probabil veţi avea mai multă încredere.
Dar pentru asta ar trebui să ştiu despre ce este vorba, ca să vă pot
recomanda cel mai bun terapeut pentru problemele pe care le aveţi.
Îmi puteţi spune deci, ce
v-a adus aici?
CLIENT: - …(de cele mai multe ori începe să împărtăşească problemele
personale).”

În cazul al treilea, metoda utilizată pentru diminuarea rezistenţelor este asemănătoare.


Exemplu este preluat din David (2003, p.22):
„CONSILIER: - Despre ce aţi dori să vorbim?
CLIENT: - Uite ce este, nu sunt nebun. De fapt, nici nu vreau să fiu
aici, dar am cedat insistenţelor familiei. Şi nu am nici o problemă.
CONSILIER: - Înţeleg că sunteţi extrem de revoltat şi nemulţumit
pentru că aţi fost adus aici.
CLIENT: - Da.
CONSILIER: - Oricare în locul dumneavoastră ar simţi la fel. Cred
că şi eu aş fi extrem de revoltat să fiu dus undeva împotriva voinţei
mele. Cine v-a adus aici, de fapt?
CLIENT: - Mama. De o lună mă tot bate la cap să vorbesc cu un psiholog.
CONSILIER: - Care este motivul pentru care a insistat să veniţi la
psiholog?(Dacă pacientul începe să vorbească despre probleme,
rezistenţa sa s-a diminuat), dacă nu:
CLIENT: - Crede că am tot felul de probleme. Dar eu nu am nici una,
adică nu mai multe decât oricare alt om.
CONSILIER: - Totuşi mi se pare că aveţi o problemă mai ciudată
(cu umor): dumneavoastră şi mama dumneavoastră gândiţi cam
diferit. Sau mă înşel?
CLIENT: - A, nu cred că aveţi dreptate. Să vedeţi (clientul începe să
vorbească despre relaţia cu mama, rezultând şi presupusele probleme
pentru care mama i-a cerut să meargă la un psiholog).”

6
Clientul rezistent la procesul de schimbare poate fi recunoscut după indici direcţi şi
indirecţi; unele din aceste semne sau comportamente pot fi (Băban, 2003):
 întârzie sistematic sau lipseşte de la şedinţele de consiliere;
 aduce critici consilierului sau manifestă o atitudine negativă faţă de acesta;
 "nu aude" sau nu înţelege ceea ce spune consilierul;
 rămâne tăcut atunci când ar trebui să vorbească;
 se angajează în discuţii intelectuale;
 evită discuţiile despre emoţii şi sentimente experienţiate în diverse situaţii;
 aduce în discuţie subiecte irelevante;
 îi cere consilierului lucruri nerezonabile;
 aprobă tot ceea ce spune consilierul, fără discernământ;
 refuză să se implice emoţional;
 manifestă deschis dorinţa de a renunţa la şedinţele de consiliere.

7
2. Atitudini şi abilităţi în consiliere

Atitudinile şi abităţile de consiliere au un rol important în construirea şi


menţinerea unei relaţii terapeutice eficiente.
A. Atitudinile consilerului sunt: acceptarea necondiţionată, congruenţa, empatia şi
colaborarea.

1. Acceptarea necondiţionată
Este cea mai importantă atitudine în consiliere. Ea presupune acceptarea unei
persoane ca fiinţă umană fără a fi neapărat de acord cu valorile, convingerile sau
comportamentele sale personale; acceptăm clientul şi nu comportamentul său (faptul că
şi-a lovit soţia). Acceptarea este diferită de neutralitate, ignorare, milă, sau toleranţă.
Acceptarea necondiţionată presupune evitarea judecăţilor despre ceea ce spune
sau face clientul (“Cum ai putut să-l baţi pe Ionuţ?”) şi a afirmaţiilor de genul “sunt de
acord, este bine, etc.”
Prin transmiterea atitudinii de acceptare necondiţionată, consilierul devine un
model de realţionare pentru client, care la rândul lui va învăţa să se accepte pe el însuşi.

2. Congruenţa
Se referă la concordanţa dintre comportamentul, convingerile, emoţiile şi valorile
unei persoane. Cu alte cuvinte, defineşte autenticitatea modului în care ne comportăm.
Este indicat să nu exprimăm convingeri şi idei în care nu credem cu adevărat deoarece
decalajul dintre ceea ce simţim, gândim şi spunem sau facem, se va transpune în
comportamentul nostru verbal sau nonverbal şi va fi uşor sesizabil de ceilalti.
Lipsa de autenticitate duce la pierderea relaţiei de încredere a clienţilor. De
exemplu, dacă clientul ar spune “Sunt foarte supărat pentru că părinţii mei sunt tot
timpul plecaţi de acasă; tata pleacă frecvent în delegaţii, iar mama vine acasă doar
seara. Aş vrea să stea mai mult timp cu mine.”, iar consilierul ar răspunde “Da, e foarte
neplăcut că părinţii nu pot petrece mai mult timp cu copiii.” (însă consilierul se gândeşte
că şi el, la rândul lui, ajunge târziu acasă, dar nu vede o problema în aceasta şi prin
urmare zâmbeşte, iar copilul se va simţi neînţeles şi frustrat.

3. Empatia
Este abilitatea de a te transpune în locul altei persoane şi de a înţelege modul în
care ea gândeşte, simte şi se comportă. A fi empatic nu înseamnă să te identifici cu acea
persoană.
Empatia se dezvoltă prin îmbunatatirea abilităţilor de comunicare verbală şi
nonverbală cum ar fi:
 Utilizarea întrebărilor deschise care facilitează comunicarea (ai putea sa-mi spui
mai multe despre acel eveniment..?)
 Utilizarea rară a întrebărilor închise care blochează comunicarea (de ce..?)
 Ascultarea clientului
 Lipsa moralizarii clientului
 Evitarea întreruperilor, încurajarea vorbirii
 Lipsa sfaturilor
 Lipsa judecăţii - discutarea comportamentelor alternative

8
De exemplu, dacă clientul ar spune “Mi-a fost ruşine când ceilalti au râs de mine”un
răspuns empatic din partea consilierul ar fi: “Dacă aş fi fost în locul tău şi eu m-aş fi
simţit ruşinat.”

4. Colaborarea
Relaţia terapeutică are un caracter colaborativ. Consilierul are rolul de a încuraja
şi de a ghida clientul pentru a găsi soluţii la problemele identificate. De asemenea,
consilierul are sarcina de a ajuta clientul să înţeleagă strategia terapeutică şi raţiunea ei,
mecanismul prin care gândurile determină emoţiile, şi influenţează comportamentul.

B. Abilităţile consilierului

Abilităţile de consiliere au un rol important atât în etapa de evaluare cât şi în cea


de intervenţie (Yvey, 1994). Ele susţin practic orice demers în consiliere.
Abilităţile consilierului sunt: ascultarea activă (concordanta între limbajul verbal
şi nonverbal, folosirea răspunsului minimal, reflectarea sentimentelor, parafrazarea,
sumarizarea, formularea întrebărilor), observarea clientului, focalizarea, confruntarea,
furnizarea de informatii.
Aceste abilităţi se pliază pe aspectele de personalitate ale terapeutului şi treptat se
conturează un stil personal în consiliere.

9
stilul
personal

confruntarea

focalizarea

reflectarea sentimentelor

încurajarea, parafrazarea,
sumarizarea

observarea clientului

formularea întrebărilor

ascultarea activă

stabilirea contactului iniţial

Figura nr. 4. Piramida abilităţilor în consiliere

10
1. Ascultarea activă
Ascultarea activă se realizează prin următoarele modalităţi: adaptarea
comportamentului consilierului la limbajul verbal şi nonverbal al clientului, folosirea
răspunsului minimal, reflectarea sentimentelor, parafrazarea, sumarizarea şi adresarea
întrebărilor.

a) Adaptarea comportamentului consilierului la limbajul verbal şi nonverbal al


clientului
Un mod eficient de îmbunătăţire al relaţiei terapeutice este adaptarea
comportamentului nostru la comportamentul verbal şi nonverbal al clientului. Prin
aceasta, clientul primeşte mesajul că terapeutul îl ascultă. De exemplu, dacă un copil stă
pe podea în timp ce se joacă, consilierul se poate aşeza lîngă el, încercând să-i copieze
poziţia. Aceasta trebuie să se facă într-un mod natural şi confortabil fără a stânjeni
clientul.
A doua modalitate, se referă la adaptarea tonului vocii şi a ritmului de vorbire al
consilierului la cel al clientului. Vocea noastră este un instrument care comunică
sentimentele pe care le avem faţă de o persoană. De exemplu, dacă un client vorbeşte
încet sau foarte repede terapeutul poate să încerce să-i răspundă în aceeaşi manieră.
Sesizarea acestui aspect ne ajută să evităm să întrerupem clientul atunci când ne spune
ceva.
O altă modalitate de îmbunătăţire a relaţiei terapeutice se referă la ponderarea
contactului vizual în funcţie de starea de confort a clientului; de exemplu, dacă acesta se
simte incomodat de o privire prea insistenta, terapeutul trebuie să-şi readapteze privirea.
Modificările bruşte ale contactului vizual sau ale comportamentului nonverbal al
clientului atunci când ne povesteşte ceva, pot fi un semn că subiectul despre care vorbeşte
este unul dificil pentru el.
În consecinţă, folosind aceste modalităţi, consilierul va transmite clientului că îl
ascultă, iar astfel clientul se va simţi pregătit să răspundă la întrebările consilierului.

b) Folosirea răspunsului minimal şi a încurajării


Apare automat în conversaţia noastră atunci când ascultăm, sub formă nonverbală
(a da din cap, aha), dar şi verbală (înţeleg, ştiu ce vrei să spui). Ele indică vorbitorului că
persoana cu care discută este atentă (Copilul:”Totdeauna când mă duc la grădiniţă mă
enervează că trebuie să mă culc de amiază”. Consilierul: „Hm, înţeleg ce vrei să spui”).
Dacă clientul ne povesteşte ceva - „Este groaznic ! Şeful strigă la mine, clienţii
sunt nemulţumiţi. Mă simt ca într-o cuşcă”- şi se opreşte aici, consilierul îl poate încuraja
să continue prin simpla repetare a ultimelor cuvinte „ca într-o cuşcă ?” aşteptând o
detaliere din partea clientului.

c) Reflectarea
Reflectarea are rolul de a explicita şi clarifica emoţiile cu care se confruntă
clientul la un moment dat. Exista două tipuri de reflectare: reflectarea conţinutului- care
de multe ori este numită şi parafrazare şi reflectarea sentimentelor. Ele pot fi folosite şi
împreună.

11
Exemplu:
CONSILIER : Ioana, cum mai merg lucrurile cu mama ta ?
CLIENT: Păi, testele pe care le-a făcut ultima oară nu arată prea bine.
Dar cu cancerul niciodată nu poţi să spui nimic. Sunt foarte îngrijorată.
Este foarte greu să fiu relaxată ştiind că are cancer.
CONSILIER: Mi se pare că eşti destul de tensionată şi speriată.

Reflectarea este una din abilităţile cheie în consiliere deoarece îl face pe client să
devină conştient de ceea ce simte şi îl încurajează să se confrunte cu problemele
emotionale şi nicidecum să le evite. Înainte de a face orice intervenţie, e important să
recunoaştem sentimentele cu care se confruntă clientul şi să le validăm. În mod frecvent,
unii clienţi evită să-şi exploreze sentimentele deoarece vor să evite durerea asociată cu
emoţiile puternice cum ar fi tristeţea, disperarea, furiea sau anxietatea. Confruntarea cu
sentimentele lor le permite clienţilor abordarea eficientă a problemelor şi apoi
posibilitatea să ia decizii mai bune. De exemplu, dacă terapeutul îi spune clientului “eşti
foarte trist”, îl va determina pe client să se focalizeze pe durerea sa. Experienţierea
emoţiilor este adesea dureroasă, dar are funcţie cathartică şi este indicat să intervină în
acest sens în procesul de consiliere.
Câteodată clienţii spun direct ceea ce simt („sunt furios pe fratele meu”). Pentru
persoanele care vorbesc mai puţin despre sentimentele lor, consilierul poate adresa o
întrebare închisă pentru a clarifica ceea ce simte clientul “Eşti cumva furioasă pe tatăl
tău?”. De asemenea, consilierul îşi poate da seama de emoţiile pe care le trăieşte clientul
şi din comportamentul lui nonverbal.
Dacă reflectarea sentimentelor este dureroasă, clientul s-ar putea să înceapă să
plângă.
☺ În consilierea copiilor, reflectarea sentimentelor poate duce la o manifestare
evidentă în plan comportamental. De exemplu, dacă un consilier spune “eşti furios sau
pari foarte supărat”, copilul s-ar putea să răspundă într-o manieră agresivă şi să se
manifeste agresiv (ex. să arunce o jucărie). Dacă acest lucru se întâmplă, consilierul nu
trebuie să se alarmeze ci să fie satisfăcut deoarece copilul a fost capabil să-şi
exteriorizeze sentimentele. După aceea, consilierul îl poate încuraja pe copil să-şi
exprime într-un mod adecvat furia.
Reflectarea se poate realiza şi cu ajutorul unor personaje imaginare, simboluri sau
jucării. Dacă, de exemplu, copilul redă emoţiile trăite de personajele de jucărie,
consilierul va reflecta emoţiile referindu-se la aceeaşi jucărie. Copilul nu trebuie forţat să
recunoască faptul că aceste emoţii îi aparţin.
Exemplu:
CLIENT: De fiecare dată când îi spun mamei să mă ducă afară, nu vrea
(două păpuşi care vorbesc una cu cealaltă).
CONSILIER: Hm... păpuşa pare foarte supărată că nu o lasă mama ei afară.

Este importantă utilizarea unui vocabular pe care copilul îl poate înţelege. Astfel,
la vârsta preşcolară copilul poate eticheta tristeţea, furia, teama şi bucuria. Totuşi trebuie
să ţinem cont de nivelul de dezvoltare emoţionala al copilului, deoarece acest nivel poate
fi diferit la doi copii care au aceeaşi vârstă cronologică.

12
d) Parafrazarea
Parafrazarea presupune reformularea celor spuse de client atunci când terapeutul
doreşte să se asigure că a înţeles bine ceea ce clientul îi transmite.
Parafrazarea nu presupune evaluarea sau interpretarea a ceea ce a spus
interlocutorul.
Exemplu:
CLIENT: De fiecare dată, tata îmi promite că vine la meci şi
întotdeauna intervine ceva mai important. Niciodată nu este lângă mine
când am nevoie de el.
CONSILIER: Din câte mi-ai spus înţeleg că eşti supărat pentru că
părintii tăi nu sunt lângă tine când ai nevoie de ei şi pentru că tatăl tău
îţi promite unele lucruri şi nu se ţine de cuvânt.

e) Sumarizarea
Consilierul sumarizează din când în când informaţia furnizată de catre client.
Sumarizarea are mai multe roluri:
a) clarificare: câteodată clienţii devin confuzi în legatură cu detaliile povestirii lor. În
acest caz, sumarizarea clarifică afirmaţiile lor şi organizează informaţia astfel încât
clienţii să dobândească o imagine mai clară şi să aibă posibilitatea de a găsi soluţii la
problemele lor.
b) fixare: sumarizarea este utilă când consilierul doreşte să încheie sau să înceapă şedinţa,
sau concluzionează şi se face trecerea spre o altă temă permiţându-i astfel clientului să
fixeze mai bine lucrurile discutate.
Exemplu:
CONSILIER:”Hai să vedem...la ultima întâlnire am discutat despre
sentimentele tale faţă de soacra ta şi despre cearta pe care aţi avut-o
imediat după ce s-a născut copilaşul. Te simţeai vinovată şi speriată. De
atunci, lucrurile s-au mai îmbunătăţit. De asemenea, ai avut de făcut
ceva pentru azi. Cum a mers?”

f) Formularea întrebărilor
Întrebările ne ajută să aflăm informaţii despre problema cu care se confruntă
clientul (“Poţi să-mi descrii ultima ceartă pe care ai avut-o cu tatăl tău?”), sau să
clarificăm unele aspecte din ceea ce ne spune (Clientul: George mă enervează tot
timpul!,Consilier: Poţi să-mi spui mai multe despre ceea ce face George şi te enervează
?”)
Există două tipuri de întrebări: întrebări deschise şi închise.
Întrebările închise sunt acele întrebări care generează răspunsuri specifice, în
termeni de da sau nu, sau răspunsuri care oferă foarte puţine informaţii cum ar: “Ai venit
aici cu masina…? Câţi ani ai? Îţi place la şcoală?”.
Aceste întrebări se folosesc atunci când dorim să obţinem unele informaţii concrete sau
atunci când clientul are dificultăţi în a se exprima.
Utilizarea întrebărilor închise poate duce la următoarele probleme:
 clientul poate da un răspuns scurt fără a-l mai dezvolta
 clientul se poate simţi limitat în a răspunde la întrebări într-o manieră
semnificativă

13
 clientul poate aştepta o altă întrebare în loc să se simtă liber să răspundă în mod
deschis
De aceea, întrebările închise trebuie folosite cu grijă.
Întrebările deschise permit explorarea conţinutulului şi a emoţiilor relevante.
Astfel de întrebări pot fi: “Poţi să-mi povesteşti despre familia ta?, Cum te simţi?, Ce poti
să-mi spui despre şcoala ta?”. Prin urmare, răspunsurile clienţilor sunt mult mai bogate
din punct de vedere informaţional. Totodată, permit clientului să vorbească despre
lucrurile importante pentru el şi nu despre ceea ce considera consilierul că ar fi mai
important.
☺Adesea în procesul de consiliere psihologică, copiii evită să vorbească despre
problemele personale; de aceea se recomandă folosirea într-o proportie mai mare a
întrebarilor deschise. Totodată trebuie să se evite adresarea întrebarii “de ce?”, deoarece
determină clientul să găsească scuze sau raţionalizări ale comportamentului său.
Exemplu:
CLIENT: Singura din familie cu care mă înţeleg este sora mea.
Întrebare deschisă-CONSILIER: Poţi să-mi spui mai multe despre sora ta ?
Întrebare închisă- CONSILIER: Câţi ani are sora ta ?

O problemă legată de adresarea întrebărilor este aceea că adesea copii sunt puşi
de către adulţi în situaţia de a răspunde la multe întrebări. Ca răspuns la această presiune,
mulţi copii devin “experţi” în a da răspunsuri în concordanţă cu aşteptările adulţilor.
Aceste răspunsuri nu reprezintă neapărat ceea ce copilul consideră a fi adevărat.
Adresarea întrebărilor trebuie făcută în mod ponderat, aşa încât şedinţa de
consiliere să nu se transforme într-un interogatoriu.
Dacă sunt folosite în mod corect, întrebările facilitează identificarea şi clarificarea
informaţiilor furnizate de către client.

2. Observarea
Observarea este abilitatea de a culege informaţii relevante despre client din
următoarele surse: comportament verbal, nonverbal şi identificarea incongruenţelor.
a) Comportamentul verbal
Clienţii au tendinţa de a repeta şi a pune accentul pe cuvintele care exprimă
lucruri importante pentru ei, prin urmare e important să identificăm care sunt acestea.
☺ În consilierea copilului, se urmăreşte dacă acesta comunică adecvat, se simte
frustrat de faptul că nu poate comunica (se bâlbaie, face pauze) sau tinde să se bazeze mai
mult pe metode nonverbale de comunicare.
b) Comportamentul nonverbal
Comportamentul nonverbal se referă la contactul vizual, expresia feţei, postura,
mişcările corporale şi tonalitatea vocii. Putem observa o modificare a posturii clientului
în sensul luării unei poziţii închise (braţe şi picioare încrucişate) atunci când se simte
inconfortabil sau nu doreşte să vorbească despre un subiect, şi alternarea rapidă a
contactului vizual sau ezitarea în vorbire atunci când se simte confuz. Expresia facială
reflectă ceea ce simte clientul la un moment dat. În acest sens, putem observa încleştări
ale feţei, dilatări ale pupilei când clientul este interesat de ceva, un zâmbet care nu se
potriveşte într-un context, înroşiri ale feţei, modificări ale ritmului respiraţiei.

14
☺În consilierea copilului, un mod eficient de observare este de a invita copilul
să se joace cu jocurile şi materialele aflate la dispoziţe sesizând urmatoarele aspecte:
Abilităţile motorii: se observă nivelul de activitate al copilului (dacă stă, sare,
fuge, se plimbă, dacă e flexibil în mişcări), e inhibat în exprimarea comportamentală (ex.
copiii anxiosi au dificultăţi de control al respiraţiei), este liniştit sau agitat, agresiv, uşor
distractibil, prezintă gesturi stereotipe, etc.
Abilităţile emoţionale şi sociale: se observă nivelul de dezvoltare al abilităţilor de
exprimare emoţională, modificări ale trăirii emoţionale ale copilului pe parcursul
consilierii, conştientizarea de către copil a acestor acestor stări şi a nivelului de
reactivitate emţională. Este important să observăm reacţia copilului atunci când
consilierul doreşte să interacţioneze cu el, dacă este un copil afectuos şi dependent de
interacţiunea cu consilierul, care este răspunsul copilului la contactul fizic, are copilul
limite adecvate (ex. ia lucruri ale consilierului fără a cere voie, vrea să fie luat în braţe
de către consilier, evită contactul fizic al consilierului), manifestă copilul tendinţe de
abordare evitativă (ex. manifestă iniţiativă şi apoi aşteaptă indicaţii)
Funcţionarea intelectuală: pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 4-8 ani, un
indicator al funcţionării intelectuale poate fi obţinut prin angajarea copilului în sarcini
specifice cum ar fi rezolvarea de puzzle, numirea părtilor corpului sau identificarea
culorilor. Pentru a obţine informaţii acurate despre nivelul de dezvoltare al copilului
trebuie să corelăm datele obţinute la aceste sarcini cu vârsta cronologică pe care o are
copilul.
Jocul: se observă dacă jocul copilului este adecvat vârstei din punct de vedere al
creativităţii, sau stereotip, repetitiv, limitat, infantil, (ex. în mod repetat copilul pune şi
scoate nisipul dintr-o găleată fără a face nimic altceva). Totodată consilierul observă
calitatea jocului: dacă jocul este orientat spre scop urmând o anumită ordine şi dacă
jucăriile sunt folosite în mod corect. Este important să se observe şi intensitatea stării
afective din timpul jocului.

c) Identificarea incongruenţelor
Stările de confuzie, sau cele conflictuale sunt de multe ori motivul pentru care
clienţii se adresează unui consilier. Observarea atentă a comportamentului verbal şi
nonverbal ne poate oferi multe informaţii despre incongruenţele cu care se confruntă
clientul. Discrepanţele pot fi de mai multe tipuri (Yvey, 1994):
1. Discrepanţe între două comportamente nonverbale
Clientul poate vorbi despre cât de bine merge relaţia cu partenerul zâmbind în timp ce
ţine mâinile şi obrajii încleştaţi.
2. Discrepanţe între două afirmaţii
Într-o singură frază, clientul poate exprima două lucruri contradictorii: „Fiul meu este
extraordinar, sunt mulţumit, dar pur şi simplu nu mă respectă!”
3. Discrepanţe între ceea ce spune şi ceea ce face clientul
Un părinte poate vorbi despre cât de mult îşi iubeşte copilul în timp ce foloseşte ca şi
metodă de disciplinare pedepsa fizică.
4. Discrepanţe între o afirmaţie şi comportamentul nonverbal
Clientului îi poate spune consilierului „Nu mă deranjează să discut despre acest subiect„
în timp ce ţine mâinile încleştate şi roşeşte”.
5. Discrepanţe între modul de gândire a două persoane

15
Identificarea confliectelor pe care clientul le are cu alte persoane este un punct important
în consiliere.
6. Discrepanţe între ceea ce îşi doreşte clientul şi o situaţie
Aceste incongruenţe se datorează modului în care clientul percepe realitatea diferit de
modul în care realitatea se prezintă („Aş vrea să dau la medicină, dar tocmai am aflat că
se dă examen din chimie şi mie nu-mi place chimia. N-o să reuşesc niciodată!”)
De multe ori în consiliere identificare discrepranţelor reprezintă primul pas în a-i
face pe clienţi să conştientizeze problema cu care se confruntă.

3. Focalizarea
Focalizarea presupune direcţionarea conversaţiei cu clientul spre aspectele pe care
le considerăm importante pentru consiliere; de asemenea, ea este utilă atunci când
clientul ne furnizează foarte multe informaţii despre ceea ce se întâmplă, sare de la un
subiect la altul sau evită în mod sistematic să vorbească despre un subiect. Focalizarea
poate fi făcută pe emoţiile clientului (“Ioana, pari supărată! Poţi să-mi spui mai multe
despre ceea ce simţi acum ?”), pe problemă (“Poţi să-mi spui mai multe despre cearta
pe care ai avut-o cu soţul tău?”), sau pe relaţiile cu ceilalţi (“Cum crezi că afectează pe
membrii familiei demisia ta ?”).
La consilierii începători există tendinţa de a se focaliza mai mult pe fapte şi mai
puţin pe emoţiile clientului; astfel la finalul şedinţei consilierul adună o mulţime de date
despre problemă, dar nu şi despre modul în care problema îl afectează pe client (Yvey,
1994). Totuşi, de cele mai multe ori clienţii se adresează unui terapeut datorită emoţiilor
pe care le provoacă o situaţie. Prin urmare, identificarea emoţiilor clientului faţă de o
situaţie este un punct cheie în consiliere.

4. Confruntarea
Confruntarea constă în identificarea discrepanţelor (discrepanţe între două
comportamente nonverbale, discrepanţe între două afirmaţii, discrepanţe între ceea ce
spune şi ceea ce face clientul, discrepanţe între o afirmaţie şi comportamentul nonverbal,
discrepanţe între două persoane, discrepanţe între ceea ce îşi doreşte clientul şi o
situaţie), conştientizarea acestora de către client şi asistarea acestuia în a găsi soluţii la
problema cu care se confruntă. Ea se bazează pe ascultarea activă şi pe observarea atentă
a clientului.
Exemplu:
CLIENT: Cred că merit o mărire de salar!
CONSILIER: Poţi să-mi spui câteva motive pentru care crezi că meriţi să
ţi se mărească salarul?
CLIENT: Păi, lucrez de mult timp aici şi mlţţi dintre colegii mei câştigă
mai bine decât mine. Nu e cinstit, mai ales dacă mă gândesc la cât de
scumpă e viaţa acum!
CONSILIER: Mai devreme ai spus că îţi place să o iau pas cu pas atunci
când e vorba de munca ta. Cum crezi că se potriveşte asta cu faptul că vei
o mărire de salar?
CLIENT: Din punctul ăsta de vedere cred că va trebui să muncesc puţin
mai mult dacă doresc să obţin acea mărire de salar!

16
Confruntarea trebuie să fie făcută cu grijă, fără a judeca clientul, bazându-
ne pe sumarizare, parafrazare, şi reflectarea empatică a sentimentelor.

5. Furnizarea de informatii
Pe parcursul şedinţelor, consilierul identifică, atitudinile şi abilitătile şi
cunoştintele clientului faţă de o anumită problemă. În funcţie de acurateţea lor, consilierul
va oferi informatii noi şi corecte transmise într-o manieră care să permită înţelegerea
acestora de către client.
În furnizarea informaţiilor este indicat ca terapeutul să ţină cont de următoarele
recomandări:
 Să folosească un limbaj comun cu cel al clientului
 Să transmită informaţii corecte
 Să exploreze împreună cu el alternativele unei probleme fără a-i oferi soluţii
 Să înveţe clientul să caute singur informaţii şi să le evalueze critic
 Să analizeze şi să modifice împreună cu clientul informatiile incorecte deţinute de
acesta

O modalitate de a furniza informaţii este folosirea afirmaţiilor; acestea pot fi


utile în a determina clientul să se focalizeze pe povestirea lui şi să conştientizeze emoţiile
aferente acesteia. Afirmatiile pot fi folosite in mai multe moduri:
 Afirmatiile dau posibilitatea clientului să conştientizeze şi să-şi exprime o
anumită emotie; de exmplu, consilierul i-ar putea spune clientului care-şi reprimă
furia “când sunt furios ridic tonul”.
 Afirmaţiile dau posibilitatea consilierului să-i arate clientului că este înţeles; de
exemplu, consilierul poate spune clientului care se simte ruşinat: ” Dacă aş fi fost
în locul tău , m-aş fi simţit foarte rusinat.”
 Afirmaţiile îi oferă consilierului un mijloc prin care să recunoasca punctele tari,
resursele clientului. El poate spune: “Trebuie să fi fost foarte curajos dacă ai
făcut acest lucru”
 Afirmaţiile pot fi folosite pentru a sublinia evenimentele importante dintr-o
activitate; de exemplu, dacă un copil are dificultăţi în alegerea jucăriilor,
consilierul poate spune: “Îţi este greu să alegi jucaria“. Astfel, consilierul îi dă
copilului un feed-back legat de dificultatea de a alege jucaria şi totodată oferă
copilului posibilitatea să exploreze acest aspect al comportamentului său.
 Afirmatiile sunt utile în a-l face pe client să conştientizeze anumite stări. De
exemplu, dacă un copil se joacă cu un şoricel de pluş pe care îl ascunde,
consilierul îi poate spune: “ Şoricelul se ascunde. Mă întreb dacă îi este frică să
fie prins.”

O altă modalitate folosită în furnizarea informaţiilor este feedback-ul.


Feedback-ul susţine comunicarea dintre consilier şi client şi are la bază ideea că
trebuie să ne focalizăm pe micile progrese ale clientului dacă vrem ca acestea să devină
mari, şi nu pe defecte. În oferirea de feedback se recomandă urmatoarele:
 Să fie focalizat pe aspectele pozitive; să fie constructiv şi nu distructiv
 Să fie specific şi concret, focalizat pe un comportament specific şi nu pe unul
general

17
 Sa fie descriptiv si nu evaluativ si critic; se recomandă evitarea judecatilor de
valoare; de exemplu, dacă un copilul ia plastelina si face o minge, consilierul
trebuie să spună : “ Văd ca ai facut din plastelina o minge.”
 Sa se adreseze comportamentelor si atitudinilor care pot fi schimbate
 Sa ofere alternative de comportamente
 Sa fie oferit imediat după de comportamentul a fost efectuat şi nu dupa o perioada
de timp
 Să se adreseze comportamentului clientului si nu clientului in general

Dacă clientul cere să i se spună şi aspectele negative consilierul trebui să aibă grijă să
le menţioneze şi pe cele pozitive.

Sumar
Atitudinile şi abilităţile reprezintă aspectele de bază în consiliere. Toate
intervenţiile făcute de terapeut vor fi filtrate prin prisma atitudinii pe care consilierul
despre client şi a abilităţilor de comunicare şi ascultare cu acesta. O atitudine adecvată
pentru consiliere refelectă acceptarea necondiţionată a clientului, empatia, congruenţa şi
colaborarea. Abilităţile cele mai importante de ascultare şi comunicare cu clientul sunt:
ascultarea activă, observarea, focalizarea, confruntarea şi furnizarea de informaţii.

Focalizare

Observare Confruntare

Ascultare Furnizareade
activă informaţii

Acceptare Empatie Congruenţă Colaborare


necondiţionată

18
3. CONSILIEREA COPIILOR ŞI ADOLESCENŢILOR

Consilierea copiilor şi adolescenţilor are anumite particularităţi date de specificul


de vârstă ale diferitelor perioade de dezvoltare cognitivă, emoţională, socială şi biologică.
Procesul de consiliere al copiilor şi adolescenţilor va fi ghidat de obiectivele şi principiile
care stau la baza acestei activităţi.

Obiective de bază în consilierea copiilor şi adolescenţilor:


1. formarea unor abilităţi de iniţiere, menţinere şi îmbunătăţire a relaţiilor cu alţi copii sau
cu adulţii;
2. învăţarea unor abilităţi de coping pentru a face faţă cât mai bine la schimbările legate
de vârstă şi la problemele cu care se confruntă;
3. formarea şi consolidarea unei imagini de sine pozitive;
4. înţelegerea propriilor emoţii şi învăţarea unor strategii de a face faţă emoţiilor
negative;
5. dezvoltarea responsabilităţii pentru propriile acţiuni şi decizii;
6. formarea unor atitudini pozitive faţă de lume şi faţă de ceilalţi;
7. formarea de deprinderi de învăţare şi de dezvoltare personală;
8. dezvoltarea unor abilităţi de explorare a traseelor educaţionale şi profesionale.

Principii generale de consiliere a copiilor şi adolescenţilor:


 intervenţia trebuie să fie adecvată vârstei; de exemplu, copilul mic comunică mai
ales prin intermediul jocului şi a desenului, activităţi care pot fi utilizate şi în
consiliere ca modalitate de comunicare cu copilul. De asemenea, în stabilirea
obiectivelor consilierii trebuie să se ţină cont de ceea ce ne putem aştepta de la
copil să facă la vârsta şi nivelul dezvoltării lui;
 durata unei şedinţe de consiliere trebuie asă fie adecvată capacităţii copilului de a
se concentra. La copiii preşcolari sau şcolari mici s-ar putea să fie suficiente 30 de
minute pentru o şedinţă;
 trebuie alternate discuţiile cu activităţile de joc sau desen, pentru ca copilul să nu-
şi pierde interesul şi pentru o eficienţă mai mare a intervenţiei;
 trebuie să i se explice acestuia într-un limbaj accesibil care este rolul consilierului
şi consilierii; în acest sens, i se va spune copilului că jocul, desenul sau discuţiile
au un anumit scop;
 copilului i se va spune, pe înţelesul lui, că tot ceea ce se întâmplă la consiliere este
confidenţial şi i se vor comunica limitele confidenţialităţii, precum şi necesitatea
informării părintelui sau învăţătorului/dirigintelui în legătură cu evoluţia
intervenţiei. Aceste informaţii vor fi generale şi copilul va ştii care sunt
informaţiile care vor fi dezvăluite şi îşi va da acordul în prealabil, pentru a nu-şi
pierde încrederea în consilier;
 este importantă relaţia care se stabileşte cu copilul;
 consilierul nu va putea rămâne doar în postura neutră de "specialist" ci va trebui
ca prin diferite modalităţi să îi capteze copilului interesul şi încrederea;
 copilul va fi asigurat de la început că în nici un caz consilierea nu este doar pentru
"copiii răi", ci este orientată înspre dezvoltarea personală (de ex. pentru

19
îmbunătăţirea comunicării cu ceilalţi, a performanţelor şcolare, pentru a face faţă
mai bine emoţiilor neplăcute, etc.);
 consilierul trebuie să fie pregătit în mod special în folosirea unor tehnici şi
instrumente de evaluare necesare în intervenţia la copii şi adolescenţi.

Dificultăţi în consilierea copiilor şi adolescenţilor


 nu au încă bine format discernământul de a lua decizii în funcţie de valorile
proprii, fiind influenţaţi de cele ale consilierului;
 influenţa părinţilor este destul de puternică, uneori efortul pentru schimbare fiind
contracarat de acţiunile părinţilor;
 dacă este adus sau trimis de către cineva la consiliere, copilul trebuie motivat şi el
pentru implicare în acest sens. În acest scop, va fi întrebat care crede că este
motivul pentru care crede că a fost adus şi se vor investiga scopurile proprii ale
copilului;
 aşteptările părintelui în legătură cu obiectivele consilierii pot interfera cu cele ale
copilului sau pot fi nerealiste;
 este dificil să ia decizii care contravin obiceiurilor sau valorilor părinţilor;
 dacă este copil mai mic, el depinde de disponibilitatea părintelui de a-l aduce la
consiliere, întrucât nu poate să se deplaseze singur până la cabinet;
 nu poate comunica precis, în cuvinte, ceea ce simte sau care este problema.
Uneori consilierul este acela care trebuie să formuleze în cuvinte gândurile pe
care copilul vrea să le exprime, fără a-şi impune propria opinie sau percepţie;
 le poate fi teamă să dezvăluiască anumite lucruri (ex. dacă părinţii sau alte
persoane
 l-au ameninţat să nu spună ceva anume);
 copilul poate fi anxios, fie pentru că întrevederea cu un consilier este o situaţie
nouă, fie pentru că nu ştie la ce să se aştepte.

Consilierea copiilor prin joc

La vârsta preşcolară, jocul este utilizat de către copii pentru a-şi crea realitatea
proprie, care este în conformitate cu viziunea lor asupra lumii. În următoarea etapă, copiii
încep să folosească jocul în scopul comunicării gândurilor, fanteziilor, imaginilor proprii.
Treptat, ele sunt tot mai apropiate de realitate. După vârsta de 8 ani, prin intermediul
jocului copilul comunică şi vrea să coopereze cu alţi copii sau adulţi. Ele au o structură
mai bine definită, reguli şi o logică a conţinutului lor (Benga şi colab., 2002).

Jucării şi materiale folosite cu copiii


Criterii de alegere a materialelor folosite în consilierea cu copiii:
 Să fie rezistente (să nu se strice sau să se deterioreze uşor)
 Să fie interesante pentru copii
 Să fie sugestive, facilitând exprimarea fără a face apel la limbajul verbal
 Să ofere posibilitatea exprimării emoţiilor
 Să permită consilierului să dezvolte o relaţie bună cu copilul
 Să ofere copilului posibilităţi de explorare a situaţiilor reale sau imaginare din
timpul jocului

20
 Să permită testarea limitelor, consilierul putând în aceste situaţii să redirecţioneze
copilul spre comportamente adecvate (pentru dezvoltarea autocontrolului şi a
responsabilităţii)

Tipuri de jucării:
1) Jucării inspirate din realitate
Ex. bebeluş, familie de păpuşi, căsuţă pentru păpuşi, mobilă, vase şi alte ustensile
de bucătărie, telefon, maşini, autobuze, avioane, îmbrăcăminte pentru păpuşi etc.
2) Jucării care exprimă agresivitatea
Ex. arme zgomotoase, săbii, soldaţi, ciocan de plastic, monştri, păianjeni, şerpi.
Acestea pot fi folosite simbolic pentru atac sau protecţie. Uneori trebuie amintite
limitele (ex. „Aici nu lovim oamenii”). Copiii îşi pot exprima temerile sau nevoia
de protecţie faţă anumite lucruri.
3) Jucării care stimulează creativitatea şi expimarea liberă
Ex. Creioane, hârtii colorate, foarfeci, plastelină, acuarele, tempera, lipici, carioci. De
asemenea, se pot folosi măşti (pe care copiii le pot colora sau chiar confecţiona), pălării,
portmonee, poşete, podoabe – pentru jocurile în care se transpun într-un anumit rol.
Marionetele se pot folosi pentru a exprima indirect gândurile şi emoţiile proprii. Cărţile
pot face parte din această categorie, ele fiind folosite pentru colorat sau pentru a-i citi
copilului anumite poveşti utilizate în scop terapeutic.
Sub vârsta de 3 ani nu sunt indicate jucăriile mecanice sau jocurile foarte structurate, care
împiedică exprimarea creativităţii şi a emoţiilor.

În sala de consiliere pentru copii este util să existe un loc în care copilul să poată folosi
apa, nisipul, acuarelele, fără să trebuiască să „aibă grijă să nu facă mizerie”. În acel loc se
poate poziţiona ladiţa cu nisip şi măsuţa pe care poate să picteze cu mâinile.

Principii de utilizare a diferitelor tipuri de activităţi cu copiii


1. Animale în miniatură
Scopul utilizării acestor jucării este de
 A înţelege modul de percepţie a relaţiilor copilului cu cei din familie sau cu
diferite alte persoane din mediul lui
 A explora problemele existente în aceste relaţii
 A găsi strategii de rezolvare a problemelor şi conflictelor din relaţii, prin
intermediul jocului.
Copilul poate alege de la început personajele care există în mediul lui (un personaj este
mama, altul este tata, altul este copilul etc.) sau se poate juca liber, în acest caz consilierul
încercând să se focalizeze pe rezolvarea de probleme, fără a face referire la persoanele
din realitate cu care sunt identificate personajele din jucărie.

2. Lădiţa cu nisip
Nu se foloseşte nisip prea fin şi trebuie să fie spălat înainte de a-l pune la dispoziţia
copilului. Se poate folosi şi apă, pentru a putea construi diferite forme, castele, dealuri,
tuneluri etc. Se vor folosi diferite materiale adiţionale, cum sunt figurinele, diferite
obiecte cu valoare simbolică (nasturi, lanţ, podoabe, lumânări, scoici, steguleţe, chei etc.).
Scopul utilizării jocului în lădiţa de nisip pot fi:

21
 Facilitarea comunicării prin intermediul jocului şi a simbolurilor.
 Explorarea relaţiilor şi evenimentelor din trecut şi proiectarea în viitor prin
intermediul unor strategii noi de abordare a realităţii
 Înţelegerea unor elemente ale realităţii cu care se confruntă copilul.

Acest tip de activitate se poate desfăşura într-o manieră mai nondirectivă, copilul alegând
singur imaginea pe care o va proiecta cu ajutorul materialelor pe care le are la dispoziţie
sau oferind o instrucţiune mai directivă. Ex. „Fă o imagine despre relaţiile cu cei pe care
îi cunoşti”. În acest caz, consilierul va observa relaţiile dintre persoanele simbolizate prin
jucării, distanţa dintre acestea, limitele dintre ele etc. Un alt gen de instrucţiune este să
creeze o imagine cu lucrurile care îl sperie pe copil (ex. fantome).
Pe parcursul conturării imaginii, consilierul va identifica aspectele simbolice reflectând
acţiunile copilului (ex. „acum îl îngropi să nu se mai vadă”) şi aflând de la el care este
semnificaţia simbolurilor utilizate. Copilul nu trebuie întrerupt şi acţiunile lui nu trebuie
intrepretate.
Această activitate poate fi utilizată cu copii peste 5 ani.

3. Desenul, colajele şi modelajul


Obiectivele activităţilor de desen, realizare de colaje şi modelaj:
 Să facilităm exprimarea preocupărilor copilului
 Să facilităm exprimarea emoţională
 Să ajutăm copilul să găsească resurse pentru a rezolva problemele cu care se
confruntă

Modalităţile de exprimare prin artă, ca şi cele de joc nu permit interpretarea directă a


simbolurilor utilizate de copil. Nu este indicată folosirea desenului sau a celorlalte
mijloace de exprimare prin artă în vederea diagnosticului. Interpretarea se bazează pe
comunicarea consilierului cu copilul şi se face doar cu scopul de a încuraja exprimarea
emoţională şi găsirea unor strategii de rezolvare a problemelor.

4. Poveştile
În consiliere pot fi utilizate poveştile în scop terapeutic. Acestea au rolul de a facilita
identificarea copilului cu personajele din povestire şi de a conştientiza posibilitatea
utilizării unor strategii de adaptare mai eficiente. Se pot concepe întrebări şi cerinţe (ex.
de a alege un final pentru poveste) care să îl implice activ pe copil în construirea poveştii
şi în asimilarea unor principii pe care le poate aplica în diferite situaţii.
Povestirea poate fi însoţită de utilizarea marionetelor şi a păpuşilor din pluş. Prin aceasta
copilul este mult mai implicat în acţiunea povestirii şi implicarea emoţională este mai
mare. Identificarea cu anumite personaje poate fi mult mai facilă şi aplicarea sugestiilor
conţinute devine mult mai probabilă.

☺ În consilierea copiilor, trebuie să ţinem cont de natura duală a jocului. De


multe ori copiii introduc în joc elemente imaginare, de aceea înainte de a trage o
concluzie cu privire la ceea ce a spus sau a făcut un copil trebui să verifică în ce măsură
este realaă acea informaţie.

22
Colaborarea cu alţi specialişti

Cooperarea interdisciplinară a sporit substanţial în ultimii ani şi devine din ce în


ce mai mult o practică standard în domeniul consilierii psihologice (Jones, Edwards şi
Gifford, 2003).
Astfel, colaborarea între specialişti nu reprezintă doar un beneficiu în anumite
situaţii de consiliere ci devine o cerinţă etică. Solicitarea altui specialist se face după
principiul beneficiului clientului. În principal, colaborarea între specialişti vizează
situaţiile descrise mai jos.
Înainte de a începe orice intervenţie psihologică trebuie să ne asigurăm că am
eliminat toţi factorii etiologici nonpsihologici responsabili de simptomele cu care se
prezintă clientul. De exemplu, dacă se prezintă un client cu simptome de atac de panică,
trebuie să verificăm dacă nu cumva există condiţii organice care determină acele
simptome. Prin urmare, se recomandă clientului să facă un consult medical înainte de a
stabili planul de intervenţie. Dacă nu facem aceste verificări întreg procesul de consiliere
este sortit eşecului, iar clientul poate fi pus într-o situaţie de risc.
Există cazuri în care ameliorarea problemei clientului necesită intervenţia
concomitentă a mai multor specialişti. De exemplu, în cazul unui elev care prezintă
probleme de dislexie, disgrafie şi nu au foat identificate la timp, iar datorită acestui fapt
elevul a dezvoltat acum probleme emoţionale (se simte inferior celorlalţi copii) este
necesară atât intervenţia consilierului şcolar cât şi cea a logopedului.
O colaborare între specialişti însă nu înseamnă doar a trimite clientul la persoane
competente pentru diferite faze ale evaluării sau ale intervenţiei, ci implică şi solicitarea
consultanţei sau a informaţiilor precise de la astfel de persoane. Dacă decizia de a apela la
un alt specialist determină o asistare mai eficientă a clientului, consilierul este obligat să
recurgă la această colaborare. Chiar şi contactul minim dintre specialişti poate fi folositor
în procesul de consiliere. De exemplu, o conversaţie telefonică între specialiştii implicaţi
în rezolvarea problemei clientului poate schimba viziunea pe care aceştia o au în ceea ce
priveşte strategia cea mai adecvată.
Implicarea specialiştilor se face în funcţie de relevanţa competenţei lor faţă de
problema clientului. Fiecare specialist are propriile responsabilităţi după cum urmează:
Psihologul căruia se adresează clientul – acesta poate fi sistemul sanitar
(ambulator sau clinic), din şcoală sau alte centre de consiliere. Psihologul realizează
evaluarea problemei clientului propune planul de intervenţie cel mai potrivit şi evaluează
eficacitatea intervenţiei. În funcţie de specificul fiecărui caz, psihologul poate beneficia
de ajutorul celorlaţi specialişti.
Medicul de familie, conform legii, este cadrul medical căruia i se adresează,
prima dată o persoană bolnavă, indiferent de boală. Acesta, atunci când îşi dă seama că
problemele depăşesc competenţele sale, direcţioneză persoana spre profesionistul cel mai
potrivit pentru client şi ulterior va urmări evoluţia bolii.
Medicul specialist poate fi medic internist, cardiolog, psihiatru, pediatru, din
ambulator sau spital/clinică care realizează investigaţiile medicale, de la cele de rutină
până la cele de fineţe, şi care ajutat de alţi medici specialişti, stabileşte diagnosticul şi
decide tipul de tratament ce trebuie urmat, iar dacă este nevoie spitalizarea persoanei.

23
Profesorii şi educatorii trebuie informaţi despre problemele copilului (unde este
cazul) pentru a-l ajuta să se adapteze la mediul şcolar, să facă faţă sarcinilor şcolare fără
a-l forţa sau pentru a favoriza şi uşura integrarea în grupul de colegi.
Asistentul social, de la Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Drepturilor Copilului
şi Serviciul de Asistenţă Socială din Primărie evaluaează şi soluţionează unele probleme
sociale (dacă este cazul). Acesta va menţine legătura dintre persoana în nevoie şi
instituţiile publice, între persoană şi comunitate.
Figura nr. 5 redă schematic posibilele relaţii de colaborare dintre diverşi
specialişti în beneficiul clientului şi familiei sale. Din variantele existente se vor alege,
desigur, colaborările cele mai importante, întrucât este ineficient şi inconfortabil pentru
client să apeleze la prea mulţi specialişti.

Medicul
specialist

Medicul de Consilierul
familie
Clientul şi familia
lui

Asistentul Profesor
social Învătător

Figura nr. 7. Colaborarea între specialişti

Familia sau alte rude apropiate au un rol major în oferirea suportului afectiv şi
chiar material dacă este cazul. De asemenea, pot furniza informaţii importante pentru
consiliere mai ales atunci când clientul este un copil sau persoana este grav afectată de
problema sa. Este important ca psihologul să furnizează informaţii şi să faciliteze
modalităţi adecvate de relaţionare între familie şi client.

24
Codul etic al consilierii

Existenţa şi respectarea unui cod etic în activitatea de consiliere este o condiţie


fundamentală. Standardele etice reprezintă o serie de principii generale care ghidează
practica profesională şi delimitează responsabilităţile care corespund acesteia. Codul
deontologic ghidează activitatea consilierului, asigură calitatea consilierii, luarea unor
decizii în conformitate cu nevoile şi interesele clientului, protecţia şi starea de bine a
clientului. Codul etic include:
 Responsabilităţile şi drepturile specifice profesiei de consilier
 Cerinţele legate de coordonarea activităţii şi protejarea drepturilor consilierilor
 Declaraţiile de responsabilitate a consilierilor în ceea ce priveşte raportarea încălcării
standardelor etice

Principiile etice ale consilierului pot fi sintetizate în următorii factori:


 Competenţă profesională
 Integritate
 Responsabilitate faţă de profesie
 Responsabilitate socială
 Respectarea drepturilor celuilalt
 Preocupare pentru starea de bine a celorlalţi
 Asigurarea confidenţialătăţii
 Evitarea comportamentelor negative

Codul etic oferă un cadru general care permite luarea de decizii în practica
profesională, dar nu oferă soluţii la aspectele particulare legate de ceea ce trebuie să facă
sau să spună consilierul într-o anumită conjunctură. În unele situaţii pot apărea dileme
etice, deoarece există argumente contradictorii privind intervenţia psihologică. În aceste
cazuri, se recomandă consultarea codului etic şi a altor profesionişti şi supervizarea
pentru a facilita luarea deciziei.
Deoarece la noi în ţară încă nu a fost adoptat legal codul etic al consilierii,
consilierii îşi desfăşoară activitatea după normele deontologice generale care ghidează
activitatea de psiholog (www.copsi.ro, www.apsi.ro ). De asemenea, codul deontologic al
“Asociaţiei Psihologilor Americani” poate fi consultat la adresa: http://www.apa.org .

25
Bibliografie

Băban, A. (2000) Suport de curs: Consiliere Psihologică, UBB Cluj.

Băban, A. (Ed) (2001) Consiliere educaţională, Psinet, Cluj-Napoca.

Băban, A. (2002) Suport de curs: Consiliere în sănătate şi boală, UBB Cluj.

Băban, A. (2003) Suport de curs: Individual and Grup Counseling, UNICEF.

Benga O., Bogdan R., Boroş S., Petra L., Pop M., (2002), Jocuri terapeutice, Editura
ASCR, Cluj-Napoca.

David, D. (2003) Suport de curs: Psihologie clinică, UBB Cluj.

David, D., Holdevici, I., Szamoskozi, S., Băban, A. (2000), Psihoterapie şi hipnoterapie
cognitiv-comportamentală, Editura Risoprint, Cluj-Napoca

David, D. şi McMahon, J. (2001), Clinical strategies in cognitive behavior therapy; A


case analysis, Roumanian Journal of Cognitive and Behavioral Psychotherapies, vol.1,
nr. 1, pag.71-87.

Dryden, W. şi DiGiuseppe, R. (2003), Ghid de terapie raţional - emotivă şi


comportamentală, Editura ASCR, Cluj-Napoca

Geldard, K. & Geldard, D.,(1994) Counseling Children. A Practical Introduction, Sage


Publication, London, Thousand Oaks, New Delhi.

Hawton, K., Salkovskis, P., Kirk, J. & Clark, D. (1999) Cognitive-behavior therapy for
psychiatric problems, Oxford University Press, Oxford.

Herbert, M. (1991), Clinical child psychology-Social learning, development and


behavior, Courier International Ltd., Tiptree, Essex.

Holdevici, I. (1996) Elemente de psihoterapie, Editura All, Bucureşti.

Jennings S., (1992), Dramatherapy: Thepry and Practice, Tavistock, Routledge.

Jones M., Edwards I., Gifford L., (2002) Conceptual model or implementing
biopsychosocial theory in clinical practice, Manual Therapy, vol. 7, p. 2-9.

Lupu V. (2003) Suport de curs: Elemente de Psihoterapie cognitiv –comportamentală şi


de hipnoterapie a copilului şi adolescentului, UBB Cluj.

Meier, S. T., Davis S. R., (1993) The Elements of Counseling, Cole Publishing Co,

26
Miclea M. (2003). Suport de curs: Modificări cognitiv – comportamentale, UBB Cluj.

Muro, J. & Kottman., T., (1995), Guidance and Counseling in the Elementary an Middle
School, Brown & Banchmark, Iowa.

Russ, S., W, Ollendick, Th., H., (2001), Handbook of Psychotherapies with Children and
Families, Kluwer Academic Plenum Publisher

Stallard, P. (2002), Think Good – Feel Good, A Cognitive Behaviour Therapy Workbook
for children and Young People, John Wiley & Sons.

Simos, G. (2002), Cognitive Behavioral Therapy, Brunner Routlege.

Southam-Gerow, M., A. & Kendall, Ph., C. (2002), Emotion Regulation and


Understanting. Implications for Child Psychopatology and Therapy, Clinical Psychology
Review, 22, p.189-222.

Thompson, C., L. & Rudolph, L., B. (1992), Counseling Children, Wadsworth, Inc.,
Belmont, California.

Yvey A. (1994), Intentional Interviewing and Counseling, Cole Publishing Company.

27

S-ar putea să vă placă și