Sunteți pe pagina 1din 9

STATUL SI DREPTUL

IN DACIA ROMANA

(106 – 271 d. Hr.)

1. Constituirea provinciei imperiale Dacia; romanizarea

2. Organele centrale si locale

3. Dreptul in Dacia Romana; Institutiile juridice

1. Constituirea provinciei imperiale Dacia; romanizarea

Victoria armatelor romane in Dacia din anul 106 a avut o insemnatate fundamentala pentru evolutia
istorica a spatiului carpato-danubian pontic. Din acel moment, hotarele rasaritene din Europa ale
Imperiului Roman au fost deplasate spre rasarit si nord, asigurand securitate sporita provinciilor sale din
sud-estul Europei si includerea in orbita civilizatiei romane a unor teritorii de mare importanta
strategica. Pentru posteritate anul 106 a marcat inceputul procesului istoric de formare a unui nou
popor, prin fuziunea a doua civilizatii.

Raportul elementelor alcatuitoare nu difera in general, de cel cunoscut in cazul constituirii altor popoare
neolatine: este vorba de un substrat, un strat si un adstrat. In Dacia substratul a fost reprezentat de daci,
stratul de colonistii romani, iar adstratul de o componenta slava, patrunsa aici incepand cu secolul al IV-
lea. Dupa cum remarca marele carturar A.D. Xenopol dupa razboaiele daco romane “neamul dacilor nu
pieri in totalitatea fiintei lui; numai coroana arborelui fu retezata; trunchiul ramase plin de o hranitoare
seva si pe el, altoindu-se elementul roman, se puse temelia acelui popor care astazi poarta pe un corp si
o energie dacica, predispozitia spre civilizatia mostenita de la romani”.

Rangul de provincie imperiala conferit Daciei (in vreme ce Moesia si altele erau provincie senatoriala, de
rang inferior), arata locul deosebit pe care Dacia il ocupa in structura statului roman. Efortul de
organizare provinciala a fost atat de energic si de rapid incat la inceputul lunii august 106 aici fiintau
organele de stat specifice romane. Asa se explica faptul ca la 11 august 106 a fost acordata o diploma
militara (descoperita ulterior la Porolissum) in cadrul noii provincii.
Intentia lui Traian a fost de a extinde autoritatea Romei asupra intregii Dacii. Aceasta rezulta din
numeroase informatii literare, epigrafice si arheologice. In vara anului 106 au fost distruse mai multe
cetati dacice situate dincolo de limita frontaliera fixata de Traian. Mai mult, au fost implantate castre
romane departe de noua frontiera, la Brajna de Sus, Targsor, Barbosi sau Piatra Neamt.

Romanizarea s-a produs intr-un rastimp scurt incat in anul 271, cand administratia si armata romana au
inceput retragerea din aceste locuri, intreg spatiul daco-roman era romanizat. Rapiditatea romanizarii se
explica esential prin faptul ca cele doua civilizatii erau compatibile si se aflau in stadii apropiate. La fel s-
a intamplat si in vestul Europei, in Gallia si Spania.

Factorii care au asigurat succesul romanizarii au fost urmatorii:

- organizarea politica - administrativa;

- armata si organizarea militara;

- colonistii si veteranii;

- viata economica;

- dreptul roman si organizarea judiciara;

- viata religioasa si culturala.

Rezultatul romanizarii s-a constatat nu numai pe teritoriul efectiv ocupat si administrat de reprezentantii
statului roman, ci si in teritoriile limitrofe locuite de dacii liberi..

2. Organele centrale si locale

Organizarea politica administrativa a Daciei Romane a fost initiata sub forma unei provincii imperiale,
condusa de un guvernator cu titlul “legatus Augusti propraetore”, care raspunde direct in fata
imparatului. Purtatorul acestui titlu apartine nobilimii romane, fiind ales dintre fostii consuli (ordinul
senatorial de rang consular). In aceasta calitate, el avea dreptul de a comanda mai multe legiuni. Fiind
inzestrat cu imperium el exercita prerogative administrative, militare si judecatoresti; aceasta polarizare
a puterii era absolut necesara in perioada de inceput a romanizarii.

In anul 119 noul imparat Hadrian a impartit administrativ Dacia in doua parti: Dacia Superior, cuprinzand
partea de nord si centru si Dacia Inferior cuprinzand partea de sud. Prima, mai mare si mai expusa
primejdiilor zonei de granita era condusa de un Legatus Augusti propraetore (totodata comandant al
Legiunii XIII Gemina), iar a doua de un praefectus (ulterior de un procurator prezidial). Asadar,
conducatorul Daciei Superioare era guvernatorul de fapt al intregii Dacii.

Organele administratiei centrale erau doua: guvernatorul si adunarea provinciei. Investit cu “imperium
majus” guvernatorul exercita practic toate puterile, fiind conducator al armatei, al administratiei si
posesor al dreptului de jus edicendi (dreptul de a edicta). Competenta jurisdictionala era identica cu cea
pe care o aveau consulii, pretorii, prefectul orasului si prefectul praetoriului la Roma.

Adunarea provinciei (concilium provinciae) formata din reprezentanti ai aristocratiei provinciei, avea
atributii formale (grija pentru cultul imparatului, ridicarea de monumente si statui in cinstea
binefacatorilor provinciei, aducerea de multumiri guvernatorului cand acesta iesea din slujba).

La nivel central, administrarea finantelor provinciei cadea in sarcina procuratorului financiar al Daciei
Superioare (ulterior al Daciei Apulensis) aflat sub ordinul lui Legatus Augusti pro praetore. Impozitarea
se efectua pe baza unor recensaminte care aveau loc din 5 in 5 ani.

Ca si in cazul altor provincii romane, veniturile proveneau din exploatarea domeniilor publice, din darile
provinciale, din impozitele directe (tributa) care se plateau pe proprietatea funciara si pe cladiri, din
impozitele pe persoane (tributa capitis), platite atat de cetatenii romani cat si de peregrini.

Proprietarii care erau impusi la plata impozitului funciar aveau obligatia de a da o declaratie in care sa
fie aratata valoarea economica a proprietatii si gradului de fertilitate; erau exonerati de aceasta
obligatie proprietari care locuiau in orasele dotate cu Jus Italicum, deoarece, printr-o fictiune de drept
se considera ca acele pamanturi fac parte din solul italic si deci sunt scutite de impozit.

Impozitele indirecte (vectigalia) se plateau pe mosteniri, pe vanzarea de marfuri, pe eliberarea de sclavi,


in general pe circulatia marfurilor si persoanelor.
Din punct de vedere vamal, Dacia era inclusa in circumscriptia Illyricum. Taxele vamale se plateau la
trecerea frontierelor acestei circumscriptii, la trecerea peste poduri, la intrarea in orase.

In Dacia romana, organizarea locala a fost identica cu cea din Imperiu. Asezarile urbane erau de doua
feluri: colonii si municipii. Coloniile se defineau ca centre urbane locuite de cetateni romani avand toate
drepturile. In Dacia locuitorii erau de regula fosti ostasi (veterani) stabiliti in provincie dupa satisfacerea
serviciului militar. Ei aveau dreptul de a alege si de a fi ales (jus sufragii si jus honorum).

Unele colonii se bucurau de jus italicum, fiind considerate ca facand parte din Italia si scutite de darea pe
pamant si de plata capitatiei; altele dispuneau de jus Latii, avand un statut juridic intermediar (ale carui
elemente reflectau statutul persoanelor intre acela de cetatean roman si acela de peregrin). Oricum,
locuitorii coloniilor aveau o situatie mai buna decat a locuitorilor muncipiilor. Intre orasele cu acest titlu
s-au numarat: Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetuza (singura ctitorie exclusiv romana, celelalte
fiind asezari dacice ridicate la acest rang de romani), Apulum, Napoca, (din vremea lui Marc Aureliu),
Malva (din anul 230), Drobeta (din vremea lui Septimiu Sever), Dierna (tot de atunci), in total 9 orase.

Municipiile erau asezari dezvoltate urban ai caror locuitori detineau mai putine drepturi decat locuitorii
coloniilor. Ei aveau un statut juridic care imbina elemente ale statutului cetatenilor si pergrinilor. Intre
metropole s-au numarat: Drobeta (din vremea lui Hadrian pana sub Septimiu Sever), Napoca (la fel),
Apulum, Romula, Potaissa, (toate acestea au primit apoi titlul de colonia), Porolissum, Ampelulm,
Tibiscum, (numai municipii).

Si intre municipii existau deosebiri unele fiind dotate cu mai multe drepturi decat altele, pentru a
dezvolta concurenta si a intensifica procesul de romanizare.

Conducerea coloniilor si a municipiilor era exercitata de catre un consiliu (ordo decurionum), format din
aproximativ 20-50 de consilieri (decurioni). Numarul acestora era stabilit prin actul de intemeiere a
orasului.

Membrii consiliului erau alesi din 5 in 5 ani de catre magistratii municipali, dintre cetatenii ingenui de
peste 25 de ani, avand o avere de cel putin 100.000 sesterti, care exercitasera anterior o magistratua.

Calitatea de membru al ordo decurionum era considerata o mare cinste si recompensata cu privilegii
(dreptul de a purta toga cu banda de purpura, rezervarea locurilor la jocuri si solemnitati). Intre obligatii
se aflau: incasarea contributiilor impuse de autoritati, perceperea impozitelor, stabilirea prestatiilor,
conducerea unor activitati administrative, rezolvarea problemelor edilitare, asigurarea obligatiilor de
cult, indeosebi intretinerea cultului imparatului. Incepand cu sec. III prestigiul acestor functii a slabit,
decurionul fiind, de pilda obligat sa garanteze cu averea sa strangerea darilor.
Ordo decurionum emitea hotarari obligatorii pentru toate organele din subordine.

O alta componenta a structurii de conducere a coloniilor si municipiilor o formau magistratii (duumviri,


jure dicundo), alesi dintre decurioni, cu anumite conditii de varsta, avere si stare sociala pe termen de
un an. Prerogativele lor erau in primul rand judecatoresti. Competenta judecatoreasca era diferita de la
un oras la altul, in functie de suma stabilita drept limita in contencios. In plus, magistratii aveau si o
competenta numita gratioasa, care consta in numiri de tutori, eliberari de sclavi etc. Capcitatea lor de a-
si impune hotararile consta in aplicarea de amenzi si luarea in gaj a unor bunuri din patrimoniul
cetatenilor incriminati.

Prerogativele executive ale magistratilor constau in prezidarea alegerilor municipale, arendarea de


proprietati comunale, adjudecarea de lucrari publice, controlul gestiunii financiare a orasului,
organizarea de serbari.

O alta categorie de magistrati, edilii si questorii, avea un loc inferior in ierarhia organelor locale. Primii se
ingrijeau de problemele edilitare precum politia pietelor, aprovizionarea, intretinerea cladirilor publice.
Questorii se ingrijeau de administrarea altor bunuri si a finantelor oraselor.

In subordinea magistratilor se aflau alti slujbasi, cu raspunderi de mai mica importanta, limitate.

Unele orase aveau acces la sprijinul cate unei personalitati sus-puse care indeplineau rolul de patron in
probleme dificile, ce depaseau posibilitatile orasului (defensores). Cunoastem numele unui patron al
Sarmisegetuzei – Claudius Tiberius Fronto, care era chiar guvernator al provinciei.

In structura ierarhica a oraselor se afla si ordo augustalis care se ingrijea de intretinerea cultului
imparatului si al Romei.

Un alt ordin il formau colegiile. Acestea pot fi definite drept asociatii constituite pe criterii etnice,
profesionale sau religioase. In Dacia au existat urmatoarele colegii: de negustori (negotiatores), de
fierari (fabri), de purtatori de lectice (lecticarii), de aurari (aurarium), de corabieri (nautae), de centonari
(croitori), de luntrasi (urticularii). Sunt cunoscute si cateva colegii formate pe criteriul originii (de pilda al
galatilor, originari din Galatia, Asia Mica) , sau pe criteriul religios (de pilda al Isidiei, adoratori ai zeitei
egiptene Isis). Ele trebuiau sa fie constituite dintr-un anumit numar de membrii care plateau o cotizatie
la un fond comun, sa aiba un presedinte (magister), un ajutor de presedinte (comagister), un consiliu, un
patron, un loc de intrunire, un templu. Colegiile reglementau si sprijineau activitatea membrilor,
acordau ajutoare in caz de boala sau deces.
Populatia rurala locuia in doua tipuri de asezari: pagi si vici. Majoritatea locuitorilor au fost autohtonii
daci, dar cu timpul s-au asezat si colonisti romani. Unele sate s-au numit pagi, altele vici. Pagi erau satele
aflate pe teritoriile dependente de colonii, conduse de praefectus care era si membru al consiliului
orasului respectiv. Vici se numeau satele care nu se aflau sub jurisdictia vreunei localitati urbane. Erau
conduse de unul sau doi magister, ajutat de questor in probleme financiare si de un ordo (consiliu).
Unele vici, formate din initiativa unui colonist care se aseza pe un loc cu familia si neamul sau purtau
numele aceluia, de pilda vicus Clementianensis, vicus Casianum, vicus Petra. Magister erau fie alesi de
sateni, fie numiti de autoritatile provinciei.

3. Dreptul in Dacia Romana; institutiile juridice

In epoca romana, izvoarele principale ale dreptului au fost doua: dreptul geto-dac, exprimat in vechile
cutume scrise si nescrise si dreptul roman scris. Raportul dintre cele doua genuri de drept este definit
prin faptul ca dreptul roman a avut caracter oficial, de stat, fiind impus ca atare pe tot teritoriul aflat sub
controlul organelor administratiei de stat romane, in vreme ce normele dreptului geto-dac au fost
tolerate doar in masura in care nu contravenea dreptului roman. Stiind ca majoritatea populatiei locuia
in mediul rural este de presupus ca aici exista un spatiu mai larg de actiune pentru dreptul autohton.
Aceasta situatie nu a fost specifica Daciei romane, ci s-a intanit si in alte provincii.

In al doilea rand trebuie observat ca dreptul roman, impus din 106 in Dacia ca un sistem logic, coerent, a
evoluat de la un imparat la altul, uneori chiar pe durata unei domnii. Ne vom referi insa numai la cele
mai importante izvoare si institutii de drept care au avut relevanta in Dacia romana.

Izvoarele dreptului roman importante pentru perioada 106-271 au fost constitutiile imperiale, senatus -
consultele, legile si edictele pretoriene (edictia, decreta, mandata si rescripta). Pentru locuitorii Daciei,
Constitutia Antoniana a lui Caracalla din anul 212 a avut o insemnatate aparte, deoarece prin ea s-a
acordat cetatenie peregrinilor, adica majoritatii populatiei autohotone.

Statutul persoanelor fizice a fost definit, din 106 pana in 212 de actiunea unor norme juridice diferite
pentru fiecare din cele trei categorii de oameni liberi: cetatenii romani, latinii si peregrinii.

Cetatenii romani, locuitori in colonii sau municipii aveau aproape aceleasi drepturi ca si cetatenii Romei,
considerandu-se ca fac parte dintr-unul din triburile capitalei imperiului. De pilda cei din Napoca si
Drobeta “faceau parte” din tribul Sergia. Cetatenii romani intre ei aplicau normele de drept civil roman,
dreptul quiritar “extrem de rigid, de formalist si profund exclusivist, inaccesibil latinilor si peregrinilor”.
Ei aveau jus civile (drepturile politice si civile), jus comercii (dreptul de a incheia acte juridice conform
dreptului roman), jus militae (dreptul de a-si face serviciul militar in legiuni), jus connubii (dreptul de a
contracta o casatorie legala conform dreptului roman), jus sufragii (dreptul de a alege), jus honorum
(dreptul de a candida la o magistratura).

Latinii, locuitori in municipii, pagi si vici, ocupau o pozitie de mijloc fata de cetateni si fata de peregrini.
Aveau jus comercii (deci aceleasi drepturi patrimoniale ca si romanii), dar nu le aveau pe celelalte,
intrucat nefiind rude de sange cu romanii erau considerati latini fictivi.

Peregrinii formau categoria cea mai larga, deoarece era constituita din autohtonii liberi si din strainii
care nu erau nici cetateni, nici latini. Se imarteau in doua categorii: peregrinii dediticii si peregrinii
obisnuiti. Peregrinii dediticii erau acei straini ale caror cetati fusesera desfiintate din punct de vedere
politic, care puteau intra in relatii comerciale cu cetatenii sau latinii conform lui jus gentium. Ei nu
puteau merge la Roma si nu puteau obtine cetatenia romana. Peregrinii obisnuiti erau cei ale caror
cetati nu fusesera desfiintate din punct de vedere politic, avand capacitate juridica atat in limitele
dreptului lor cutumiar, cat si in limitele lui jus gentium.

Membrii oricareia din cele trei categorii amintite puteau avea sclavi in proprietate. In Dacia cuceritorii
au introdus sclavajul clasic (caracterizat prin folosirea ampla a muncii servile in agricultura, atelierele
mestesugaresti etc.) insa intr-un moment cand acest tip de sclavaj intrase in declin comparativ cu
sclavajul domestic, incat rezultatul a fost doar o amplificare a acestuia din urma transformat in secolele
urmatoare in colonat, treapta spre formarea relatiilor feudale.

Starea juridica a sclavilor proprietate a cetatenilor romani era reglementata prin dreptul roman, iar a
sclavilor proprietate a peregrinilor prin normele lor, completate cu norme ale dreptului roman.
Indiferent de apartenenta, stapanii aveau drept de viata si de moarte asupra scalvilor lor, iar ceea ce
dobandeau sclavii, dobandeau pentru stapanii lor.

Si in Dacia romana, ca si in alte provincii sunt atestate eliberari din starea de sclavie. Sclavii publici
reuseau acest lucru fie prin imbogatire, fie prin obtinerea sprijinului unui om influent care la randul sau
depunea diligente in acest sens pe langa imparat. Sclavii aflati in proprietate particulara se eliberau pe
cale testamentara sau prin declaratia proprietarului inaintea guvernatorului provinciei.

Cei eliberati se numeau liberti, fiind de fapt peregrini; de regula isi pastrau numele lor de sclavi si nu
aveau deci cele trei nume specifice cetatenilor romani (prin exceptie, al treilea nume era numele sau de
sclav).

Inafara persoanelor fizice, dreptul roman a reglementat si situatia persoanelor juridice, precum
coloniile, municipiile, colegiile.
Dreptul familiei in Dacia romana urma regulile specifice categoriei sociale. Astfel, cetatenii romani se
ghidau dupa dreptul roman, avand jus connubii. Peregrnii care nu aveau acest drept, puteau contracta
intre ei o casatorie conform legii lor, cu exceptia peregrnilor dediticii, care se orientau dupa jus gentium
(dreptul popoarelor).

Diplome militare descoperite in Dacia arata ca imparatul acorda ostasilor fara cetatenie romana care se
eliberau din armata nu numai cetatenia, ci si jus connubii, deci dreptul de a se casatori legitim cu o
cetateana romana, cu o latina sau o peregrina. In cazul casatoriei in drept roman, copii care se nasteau
intrau in puterea lui pater familias. Daca un cetatean roman se casatorea cu o peregrina care nu primise
jus connubii, casatoria nu era legitima, iar copii care se nasteau urmau conditia mamei.

Regimul bunurilor, definit prin dreptul de proprietate, a avut o insemnatate aparte. Prin faptul cuceririi,
pamantul a trecut in proprietatea statului roman (ager publicus) proprietarii de fapt exercitand numai
dreptul de posesiune si dreptul de uzufruct. In Dacia ca provincie imperiala, pamantul a intrat in
proprietatea imparatului. Practic insa, locuitorii provinciei exercitau un drept real, intrucat la moartea
proprietarului provincial pamantul trecea in mana urmasilor. Transmiterea se putea face si intre vii, prin
simpla traditiune, un drept la gintilor. Aceasta situatie caracterizata prin dubla proprietate se atenueaza
pana la disparitie dupa Constitutio Antoniana, prin generalizarea cetateniei romane, incat proprietatea
de tip provincial tinde sa se confunde cu proprietatea civila. Urmarea cea mai semnificativa a regimului
instituit intre 106 si 212 a constat in plata impozitului funciar ca forma de recunoastere a prioritatii
dreptului imperial.

Cetatenii romani avand jus italicum (conform caruia pamantul din provincii era asimilat celui din Italia)
aveau drept de proprietate quiritara, romana.

Peregrinii nu aveau acces la acest drept decat daca li se acordase jus comercii. Fiind insa parteneri de
comert ai romanilor nu numai ca proprietatea lor a fost ocrotita de statul roman, dar li s-au acordat
unele facilitati specifice dreptului quiritar, de pilda actiunea in revendicare, actiunea cu privire la furt,
actiunea cu privire la paguba cauzata pe nedrept. In astfel de situatii se introducea fictiunea ca
peregrinul este cetatean roman.

Succesiunea se efectua prin testament verbal sau scris, sau fara testament (ab intestat), peregrinii
folosind testamentul verbal (numit mai tarziu, in evul mediu “limba de moarte”).

Dezvoltarea puternica a productiei si comertului in Dacia romana a condus si la formarea unui sistem
complicat de obligatii si contracte. Izvorul principal pentru studiul contractelor de vanzare, locatiune,
asociere, imprumut este constituit de tablitele cerate (numite si triptice), descoperite langa Alburnus
Major (Rosia Montana) la sfarsitul sec. XVIII si inceputul sec. XIX si datate pe la anul 167 d. Hr. Sunt
tablite de lemn de brad, legate cate trei, acoperite cu ceara, pe care sunt scrijelite texte. Studiul lor a
fost efectuat pentru prima data de marele istoric german Th. Momsen. Din cele 14 tablite lizibile, patru
contin contracte de vanzare, trei contracte de munca, doua contracte de imprumut, un contract de
societate, un contract de depozit, lista cheltuielilor pentru organizarea unui banchet, un proces verbal
privind desfiintarea unei asociatii funerare si un text cuprinzand obligatia unei persoane de a plati o
datorie.

O prima concluzie extrasa din studiul acestor documente este ca ele “nu sunt conforme intrutotul nici cu
cerintele dreptului civil roman, nici cu dreptul gintilor, ci are o fizionomie specifica ca acte de drept
daco-roman. In acest sens s-a dat ca exemplu un contract de imprumut in care creditor este o femeie
peregrina; ori conform dreptului roman femeile nu puteau incheia acte juridice in nume propriu. Actele
de vanzare in dreptul roman aveau forma unei simple conventii in care vanzatorul se angaja sa predea
lucrul si sa garanteze pentru evictiune si vicii, iar cumparatorul avea obligatia de a plati pretul; ori actele
mentionate aflate pe tripticele la care ne referim contineau parti distincte cu clauze speciale pentru
fiecare efect vizat in parte: o declaratie de cumparare, o clauza privind pretul, o garantie pentru
evictiune, o alta pentru vicii, o declaratie a garantului.

O a doua concluzie este ca multe din actele prezente in triptice sunt probatorii, servind pentru a furniza
dovada contractelor verbale incheiate. Dreptul roman clasic se aplica in Dacia intr-o forma simplificata:
“spiritul de promovare a tot ce era roman era in provincii mereu prezent, dar mereu trunchiat de
nevoile si cerintele vietii sociale provinciale”.

In materie de drept penal si procesual penal, statul roman era direct implicat prin insasi procedura de
judecata. Cetatenii romani se adresau instantelor, iar guvernatorul (ori legatul sau) trimetea partile cu
formula respectiva la un judecator. In anumite situatii, guvernatorul putea judeca personal pricinile.
Daca intr-un litigiu cu cetateni romani se aflau si peregrini, acestora li se acorda, pe durata procesului
calitatea de cetatean roman. Guvernatorul avea jus gladii, dreptul de a condamna la moarte, cu exceptia
persoanelor aflate in postura de conducatori ai populatiilor supuse din imperiu, caz in care acest drept
revenea imparatului.

In ansamblu, dreptul roman a contribuit intr-o mare masura la romanizare. Traditiile constituite atunci
nu si-au epuizat niciodata efectele istorice.

S-ar putea să vă placă și