Sunteți pe pagina 1din 78

CUPRINS

INTRODUCERE .................................................................................................................................... 3
CAPITOLUL 1. CONSIDERENTE FUNDAMENTALE ŞI STATUT: FUNCŢIE ŞI
FUNCŢIONAR PUBLIC....................................................................................................................... 4
1.1. Repere generale privind funcţia şi funcţionarul public .............................................................. 4
1.2. Evoluţia reglementărilor privind funcţia publică în România ................................................... 6
1.3 Noţiunea funcţiei publice .............................................................................................................. 9
CAPITOLUL 2. REGIMUL JURIDIC, CLASIFICAREA ŞI TRĂSĂTURILE FUNCŢIEI
PUBLICE .............................................................................................................................................. 12
2.1. Regimul juridic al funcţiei publice ............................................................................................ 12
2.2. Constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice în România................................................ 18
2.3. Clasificarea funcţiilor publice şi categoriilor de funcţionari publici ....................................... 22
2.4. Principii care stau la baza exercitării funcţiei publice ............................................................. 27
2.5. Drepturile şi îndatoririle funcţiei şi funcţionarilor publici ....................................................... 29
2.6. Trăsăturile funcţiei publice ........................................................................................................ 38
2.7. Funcţia publică administrativă .................................................................................................. 41
CAPITOLUL 3. ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA CONCURSURILOR ŞI
EXAMENELOR PENTRU OCUPAREA FUNCŢIEI PUBLICE................................................... 44
3.1 Principii pe baza cărora se organizează şi desfăşoară concursul sau examenul pentru
ocuparea funcţiei publice. ................................................................................................................. 44
3.2. Condiţii pentru organizarea concursului .................................................................................. 45
3.3. Condiţii de participare la concurs.............................................................................................. 47
3.4. Comisiile de concurs şi comisiile de soluţionare a contestaţilor .............................................. 48
3.5. Procedura de organizare şi desfăşurare a concursului ............................................................ 50
3.6. Comunicarea rezultatelor concursului şi contestarea acestora ................................................ 53
3.7. Numirea în funcţii publice a candidaţilor declaraţi admişi ...................................................... 54
CAPITOLUL 4. AUTORITĂŢILE ADMINISTRATIVE CU COMPETENŢE ÎN DOMENIUL
FUNCŢIEI ŞI FUNCŢIONARILOR PUBLICI ................................................................................ 57
4.1 Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici .............................................................................. 57
4.2 Comisiile de disciplină................................................................................................................. 59
CAPITOLUL 5. STUDIU COMPARATIV ASUPRA REGLEMENTĂRILOR PRIVIND
FUNCŢIA PUBLICĂ ÎN ŢĂRILE UNIUNII EUROPENE ............................................................. 63

1
5.1. Criterii de comparaţie................................................................................................................. 65
5.1.1. Perioada adoptării statutelor............................................................................................... 65
5.1.2. Structura administraţiei publice ......................................................................................... 66
5.1.3. Conceptul de funcţie publică............................................................................................... 69
5.1.4. Clasificarea funcţiei publice ............................................................................................... 71
5.2. Concluzie: ................................................................................................................................... 73
CONCLUZIE........................................................................................................................................ 75
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................................. 76
1. Acte normative ............................................................................................................................. 76
2. Tratate, cursuri, manuale:........................................................................................................... 77
3. Surse internet ................................................................................................................................ 78

2
INTRODUCERE

Lucrarea de faţă are ca obiect de studiu funcţia publică, din perspectiva


principiilor şi normelor după care este organizată şi structurată în vederea
îndeplinirii obiectivelor funcţionale ale administraţiei publice din România.
Ideea principală de la care am pornit este aceea a rolului deosebit de
important pe care îl are funcţia publică în cadrul unei administraţii publice dintr-
un stat democrat, şi anume de a realiza competenţele instituţiei publice, in
funcţie de atribuţiile stabilite de aceasta.
Viaţa socială a creat de multe ori probleme, in special de ordin
administrativ membrilor comunitatii. Nevoile formulate de aceştia au dus la
apariţia funcţiei publice şi a funcţionarilor care să participe, într-un cadru
integrat la îndeplinirea acestora şi satisfacerea obiectivului general al sistemului
administrativ creat.
În cadrul capitolului I am prezentat reperele generale privind funcţia şi
funcţionarul public, precum şi evoluţia reglementărilor privind funcţia publică în
România. De asemenea, am explicat pe larg noţiunea de funcţie publică, aducând
informaţii suplimentare care nu se regăsesc în textul legii.
În ceea ce priveşte capitolul II, am prezentat clasificarea funcţiei publice,
am reliefat trăsăturile acesteia şi nu în ultimul rând am explicat principiile care
stau la baza exercitării funcţiei publice.
A treia parte a lucrării am rezervat-o detalierii procesului de organizare şi
desfăşurare a concursurilor şi examenelor pentru ocuparea funcţiei publice.
Acesta este un proces destul de complex, care se află într-o continuă evoluţie,
însă este relativ bine reglementat de legislaţia aflată în vigoare.
Un capitol important al lucrării pune în evidenţă autorităţile administrative
cu competenţe în domeniul funcţiei şi funcţionarilor publici. Acestea sunt
instituţiile care au un rol activ în reglementarea şi controlul activităţii
funcţionarilor publici.
În realizarea studiului comparativ privind reglementările funcţiei publice
în ţările membre ale Uniunii Europene, am încercat să surprind atât similarităţile,
cât şi deosebirile care există între reglementările româneşti din domeniu şi cele
străine.

3
CAPITOLUL 1.
CONSIDERENTE FUNDAMENTALE ŞI STATUT:
FUNCŢIE ŞI FUNCŢIONAR PUBLIC

1.1. Repere generale privind funcţia şi funcţionarul public


Pentru a da coerenţă definirii unui concept trebuie să existe o localizare a
acestuia în cadrul domeniului său de referinţă. Astfel, plecând de la această idee,
funcţia şi funcţionarul public sunt două noţiuni încadrate în sistemul juridic
naţional.
Datorită faptului că termenul de ,,funcţie publică” posedă mai multe
sensuri, apar şi mai multe arii de cuprindere a persoanelor ce o exercită. În
condiţia în care nu se poate vorbi de o definiţie legală riguroasă a acestei noţiuni,
pentru a identifica sensul său, este nevoie să se recurgă, la o comparare a unor
definiri realizate de diferite contexte.
Noţiunea de ,,funcţie publică” poate îngloba totalitatea persoanelor supuse
unui statut de drept public, dar şi o parte din cele supuse unui statut de drept
privat. În literatura de specialitate din România, din perioada interbelică, funcţia
publică a fost definită ca reprezentând ,,complexul de puteri şi competenţe.
Conferite de lege, în mod temporar, uneia sau mai multor persoane fizice, în
vederea satisfacerii unui interes general, scop în care a fost creată funcţia”.1
Este interesant de remarcat că, pornindu-se de la reglementările în vigoare
anterioare adoptării Legii nr 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în
doctrina românească funcţia publică a fost definită drept ,,situaţia juridică a
persoanei fizice învestită legal cu atribuţii în realizarea competenţei unei
autorităţi publice, ce constă în ansamblul drepturilor şi obligaţiilor ce formează
conţinutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă şi organul care l-a
învestit”.2
Dintr-o altă perspectivă, se poate prezenta funcţia publică că acea grupare
de atribuţii, puteri, competenţe, stabilite conform legii, în cadrul unui serviciu
public înfiinţat în scopul satisfacerii în mod continuu şi permanent, de către
funcţionarii publici numiţi sau aleşi în aceste funcţii, a intereselor generale ale
societăţii.3

1
P. Negulescu, Tratat de drept administrativ, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice, 1984, p. 52.
2
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Bucureşti, Vol. I, Ediţia a IV- a, Edit. Actami, 1994, p.313.
3
V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, Bucureşti, Edit. All Beck, 1996, p. 140-158.

4
În acelaşi context, funcţia publică a mai fost definită şi drept complexul
drepturilor şi al obligaţiilor de interes general, stabilite potrivit legii, în scopul
realizării competenţei unei autorităţi publice, instituţii publice sau regii
autonome, de către persoane legal învestite.4
Într-o abordare similară, funcţia publică este definită, avându-se în vedere
o accepţiune largă a noţiunii, drept o situaţie juridică predeterminată normativ,
constituită într-un complex unitar de drepturi şi obligaţii prin a căror realizare se
înfăptuieşte în mod specific competenţa unui organ de stat, exercitându-se
puterea publică în conformitate cu atribuţiile ce revin autorităţii respective 5 ori
drept situaţia juridică legal determinată a persoanei fizice învestită cu prerogative
în realizarea competenţei unei autorităţi publice, în regim de putere publică,
având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public.6
Se evidenţiază astfel necesitatea analizei sintagmei de ,,funcţie publică”
din persepectiva definirii termenului, având următoarele sensuri:
a) Autorităţile şi instituţiile publice sunt învestite cu atribuţii necesare
îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor ce le revin, în conformitate cu care exercită
competenţe determinate, participând, în baza capacităţii juridice pe care o au, la
raporturi juridice de autoritate în nume propriu. În acest sens, într-o primă
accepţiune, funcţia publică se identifică prin raportare la conceptul de autoritate
publică, ca incluzând, sub aspect subiectiv, pe toţi cei care sunt învestiţi cu
prerogative de funcţie publică în cadrul autorităţilor din sfera celor trei puteri în
stat, dar şi în cadrul altor autorităţi publice.
b) Privind din altă perspectivă, funcţia publică se poate defini şi prin
raportarea la autorităţile şi instituţiile din sfera puterii executive. În această
accepţiune, o funcţie publică poate fi exercitată de persoane cărora le revin
prerogativele de putere publică, indiferent de tipul învestiturii, de tipul autorităţii
publice sau de nivelul la care se exercită.
c) Funcţia publică este definită de Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici ca reprezentând ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de
administraţie publică centrală şi locală.7
În urma comparării definiţiilor prezentate mai sus şi raportării acestora la
necesitatea analizei funcţiei publice din perspectiva reprezentării sale la nivel
social am ales spre a fi folosită ca definiţie de bază, în lucrarea de faţă, cea care
înfăţişează funcţia publică asemenea unei situaţii juridice, constând într-un

4
V. Vedinaş, Statutul funcţionarilor publici, Bucureşti, Edit. Nemira, 1998, p.31.
5
I. Santai, Drept administrativ si ştiinţa administraţiei, Cluj-Napoca, Vol I, Edit. Risoprint, 1998, p. 85.
6
V. Vendinaş, op. cit., p.31.
7
Art.2 alin (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

5
complex de drepturi şi obligaţii legal determinate – prevăzute sau permise – prin
care se realizează, de regulă, competenţa unei autorităţi publice, în regim de
putere publică şi în conformitate cu atribuţiile ce revin autorităţii în cauză.
Funcţionarul public este definit de legiuitor ca fiind ,,persoana numită, în
condiţiile legii, într-o funcţie publică. Persoana care a fost eliberată din funcţia
publică şi se află în corpul de rezervă al funcţionarilor publici, îşi păstrează
calitatea de funcţionar public”.8 Este evident că titularul unei funcţii publice se
numeşte funcţionar public.
Prin analogie se poate afirma că noţiunea de funcţionar public desemnează
persoana fizică legal învestită prin numire într-o funcţie publică din structura
unei autorităţi publice în scopul îndeplinirii competenţelor acesteia.
Adoptarea Statutului funcţionarilor publici prin legea 188/1999 a constituit
un pas important la nivelul evoluţiei spre democratizarea funcţiei publice.
În ceea ce priveşte obiectul de reglementare al legii amintite, acesta îl
constituie regimul general al raporturilor juridice dintre funtionarii publici şi stat
sau administraţia publică locală, prin autorităţile administrative autonome ori
prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale,
denumite în continuare raporturi de serviciu.
Se susţine în literatura de specialitate9, că obiectul de reglementare al legii
îl constituie determinarea statutului juridic la funcţionarului public, organizarea
funcţiei publice şi raporturile juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau
colectivităţile locale prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile
şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale.

1.2. Evoluţia reglementărilor privind funcţia publică în România


Datorită în primul rând transformărilor radicale care au intervenit în
România în urma revoluţiei din decembrie 1989 în plan politic, social, economic,
au apărut schimbări şi în ceea ce priveşte domeniul organizării şi funcţionării
administraţiei publice, fie că vorbim de nivelul central sau local al acesteia
Este evident că, pentru construirea şi consolidarea democraţiei, apare
necesară o reformă administrative la toate nivelurile şi implicit o reformare şi o
mosdernizare a serviciului public.10 Viabilitatea unei democraţii depinde atât de

8
Art. 2 alin (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
9
V. Vedinaş, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 2004,
p.10.
10
I. Alexandru, Criza administraţiei, Bucureşti, Edit. All Beck, 2001, p. 173-196.

6
respectarea valorilor democratice, cât şi de eficienţa celor care ocupă funcţii
publice, indifferent de poziţia lor în iererhia administrative.
În ceea ce priveşte noua perspectivă asupra funcţiei publice se
prefigurează, pe lângă cerinţele privind profesionalismul, responsabilitatea,
onestitatea, dinamismul, care sunt de o deosebită importanţă, în cadrul respectării
stricte a reglementărilor constituţionale şi legale, şi o reală aplecare către
cerinţele şi nevoile fiecărui cetăţean cu care cei desemnaţi să îndeplinească
funcţii în administraţie intră în contact. Din această perspectivă, democraţia
apare nu numai ca un principiu de organizare politică, dar şi ca un principiu care
guvernează relaţiile interumane.
În urma adoptării Constituţiei României în 1991, în noua ordine
constituţională, imperativul devenirii ţării noastre ca stat de drept şi democratic a
impus schimarea şi modernizarea vechiului sistem al administraţiei de stat, în
sensul edificării unei administraţii publice moderne, eficiente şi mobile,
apropiată de cetăţeni, care să răspundă, la un nivel ridicat cerinţelor şi
necesităţilor colectivităţilor umane pe care le deserveşte.
Datorită faptului că se cerea aducerea sistemului de administraţie la
nivelulu principiilor şi normelor europene în materie, răspunzând efectiv
exigenţelor acestora, s-a impus elaborarea şi adoptarea Statutului funcţionarilor
publici, care a reprezentat o etapă necesară pentru realizarea reformei funcţiei
publice, funcţionarii fiind chemaţi să asigure materializarea reformelor
administrative şi economice, fiind implicate totodată în organizarea şi
funcţionarea întregului sistem social.
Din modul de redactare al textului constituţional11 rezultă, în mod
indubitabil, consacrarea regimului statutar pentru funcţionarii publici. Cu
ajutorul acestui text constituţional şi al alin. (3) lit p) al aceluiaşi articol,
legiuitorul face distincţia între salariaţi şi funcţionarii publici, stabilind că
acestora din urmă li se aplică Statutul, ceea ce înseamnă un regim juridic, în
principal de drept public, iar celorlalte categorii de persoane li se aplică un
regim de drept privat, de drept al muncii.
În ciuda reglementărilor constituţionale din 1991, un act normativ care să
reprezinte legea cadru pentru toate categoriile de funcţionari publici nu s-a
adoptat decât printr-o procedură excepţional, în anul 1999. În schimb, au fost
adoptate diverse legi, statute profesionale pentru diverse domenii.
Hotărârea Guvernului nr. 667/1999 privind unele măsuri pentru asigurarea
prestigiului social al funcţionarilor publici12 stabilea cine are calitatea de
funcţionar public: ,,Persoana numită într-o funcţie publică cu character de
11
Art. 73 alin (3). Lit. j) din Constitutia României.
12
H.G. nr. 667/1999, publicată in ,,Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 205 din 8 octombrie 1991.

7
permanentă, în serviciile autorităţilor administraţiei publice central sau locale”.
Prin aceleaşi acte normative se stabileau şi autorităţile administraţiei publice:
ministerele, agenţii guvernamentale, departamente, secretariate şi
subsecretariate, alte structure, primării şi prefecturi, toate acestea fiin în serviciul
cetăţenilor, pentru realizarea cerinţelor vieţii sociale, prin aplicarea corectă a
legilor şi a celorlalte dispoziţii legale, după caz, prin organizarea aplicării lor, în
scopul realizării politicii stabilite de Guvern potrivit Programului de guvernare.
În ceea ce priveşte statutul juridic al funcţionarului public, Hotărârea
Guvernului nr. 667/1991 stabilea anumite îndatoriri în sarcina acestor personae.
Astfel, ei aveau obligaţi să-şi îndeplinească cu fidelitate şi în mod conştiincios
îndatoririle de serviciu şiş a se abţină de la orice faptă care ar putea să aducă un
prejudiciu instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea. De asemenea, funcţionarii
publici erau datori să-şi consacre activitatea profesională pentru exercitarea
atribuţiilor funcţiei în care au fost numiţi, în vederea realizării obiectivelor
instituţiei şi serviciului public.
Data de 15 februarie 2000, reprezentând începerea negocierilor de aderare
a României la Uniunea Europeană, a constituit un moment de referinţă pentru
ţara noastră, prin faptul că a declanşat un proces care a solicitat eforturi
semnificative în direcţii precum: modificarea legislaţiei, modernizarea funcţiei
publice şi realizarea unui corp al funcţionarilor publici care să susţină cu
competent şi professionalism marile transformări ce se conturează.
Modernizarea funcţiei publice a reprezentat un criteriu important pentru
Comisia Europeană în evaluarea performanţelor ţării noastre în vederea integrării
şi structurile europene. Comisia Europeană, nu numai că a examinat legislaţia
elaborată de ţara noastră, compatibilitatea acesteia cu normele comunitare,13 dar
a examinat şi capacitatea statului român de a pune în aplicare politicile commune
şi de a respecta principiile şi normele dreptului comunitar European.
Un pilon important al reformei administraţiei publice din România, l-a
constituit modernizarea funcţiei publice. De reuşita acestei reforme fiind legate şi
performanţele ţării noastre în înfăptuirea şi întărirea realităţii integrării europene.
Un moment important al reformei funcţiei publice din ţara noastră, l-a
reprezentat adoptarea Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul
de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, lege adoptată prin angajarea
răspunderii Guvernului.
Se poate afirma că modificările aduse prin adoptarea legii nr. 161/2003 au
fost substanţiale şi ele au urmărit compatibilizarea legislaţiei funcţiei publice şi
13
I. Alexandru, Administraţie publică. Teorii, realităţi, perspective, Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 2000, p. 601 –
642.

8
funcţionarului public din România cu principiile şi practicile din spaţial Uniunii
Europene.

1.3 Noţiunea funcţiei publice

Această noţiune s-a remarcat că fiind una fundamentală a dreptului public,


în principal a dreptului administrativ, ea fiind strâns legată de noţiunea de
activitate, autoritate, organ. În consecinţă, prin funcţie publică vom înţelege
situaţia juridică a persoanei fizice învestită, legal, cu atribuţii în realizarea
competenţei unei autorităţi publice ce constă în ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor care formează conţinutul juridic complex dintre persoana fizică
respectivă şi organul care l-a învestit.14
Art. 2 alin(1) din legea nr. 188/1999 defineşte termenul de funcţie publică
astfel: “Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor,
stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de administraţie
publică centrală şi locală.”
Resursele umane, cele materiale şi financiare, precum şi competenţa
constituie mijloacele prin care se realizează administraţia publică. Resursele
umane reprezentate de persoane fizice organizate într-o instituţie sunt pârghiile
prin care acţionează administraţiile publice sau particulare. Funcţia este un
element esenţial ce exprimă raportul juridic de drept public său privat.
Cele mai multe accepţiuni ale termenului de funcţie publică le regăsim în
sfera dreptului public. În acest sens, există, potrivit Constituţiei, funcţia de
Preşedinte al României, funcţia de prim-ministru al României, funcţia de
judecător şi lista ar putea continua.
Funcţia publică mai este definită ca reprezentând un complex de puteri şi
competenţe, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea
ocupării sale, chiar temporar, de un titular care urmăreşte realizarea scopului
pentru care aceasta a fost creată.15
Conţinutul fiecărei funcţii publice, adică acele atribuţii, puteri, competenţe
proprii care o deosebesc de alte funcţii publice sunt stabilite prin actul care o
înfiinţează – Constituţia sau legea – ori în baza acestora, prin hotărâri ale
Guvernului, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor, hotărâri ale consiliilor judeţene
sau locale. Astfel, rezultă că atunci când se organizează o administraţie publică
se stabilesc funcţii, clasificate în ordine de subordonare ierarhică, prevăzându-se

14
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Bucureşti, Vol I, Edit. All Beck, 2005, p. 525, 561.
15
A. Parlagi, Dicţionar de administraţie publică, Bucureşti, Edit. Economică, 2000, p. 71.

9
pentru fiecare, atribuţii de putere publică într-un anumit domeniu de
competenţă.16
În cazul în care autoritatea competentă consideră că funcţia nu mai este
necesară sau că acele atribuţii pot fi realizate în cadrul alteia, funcţia publică
poate fi desfiinţată prin act normativ. În ceea ce priveşte regiile autonome,
funcţiile publice sunt create prin actul de constituire a acestora.
Funcţia publică se poate defini – în sensul cel mai larg al conceptului – ca
reprezentând o situaţie juridică predeterminată normativ constituită dintr-un
complex unitar de drepturi şi obligaţii prin a căror realizare se înfăptuieşte în
mod specific competenţa unui organ de stat exercitându-se puterea publică în
conformitate cu atribuţiile ce revin autorităţii respective.17
Funcţia publică este constituită din competenţele stabilite de lege
cuprinzând atribuţiile necesare satisfacerii intereselor generale şi scopurilor de
interes public pentru care a fost creată, neputându-se admite că ea să fie utilizată
în scopuri personale.
Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi a responsabilităţilor
stabilite, în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de
către administraţia publică centrală şi locală.
Organele administraţiei publice, instituţiile şi serviciile publice au în
structurile lor un personal de specialitate compus, pe de-o parte, din funcţionari
publici, iar pe de altă parte, din angajaţi obişnuiţi. Regimul juridic al acestora din
urmă este reglementat de legislaţia muncii şi nu intră în sfera de studiu al
dreptului administrativ.18
Funcţiile publice sunt organizări instituţionale abstracte, care însă au
menirea de a realiza un triplu scop: să facă, să pregătească, sau să execute actele
juridice. Întrucât actele juridice sunt manifestări de voinţă proprii doar
indivizilor, “funcţiunile publice trebuie să aibă titulari persoane fizice care să
exercite puterile atribuite functiunei, în limitele competenţei determinate de
legiuitor”, adică aceste funcţii publice sunt deţinute de funcţionari publici.19
Ceea ce particularizează şi diferenţiază funcţia publică de funcţiile sau
posturile din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice destinate ocupării lor de
către salariaţi este faptul că, în cazul funcţiei publice, nu poate fi negociat
conţinutul acesteia, spre deosebire de funcţiile sau posturile din cea de-a doua
categorie, care presupun că salariaţii să poată negocia elementele de conţinut ale
raportului lor de muncă.

16
T. Pavelescu, G. Moinescu, Drept administrativ român, Bucureşti, Edit.Tritonic, 2004, p. 210.
17
I.Santai, Drept administrativ si ştiinţa administraţiei, Sibiu, Edit. Alma-Mater, 2009, p.116-118.
18
A. Trailescu, Drept administrativ, Ediţia 3, Bucureşti, edit. C.H. Beck, 2008, p.112.
19
M.Rusu, Funcţionarul public şi corupţia, Sibiu, Edit. Univ. Lucian Blaga, 2008, p. 45-46.

10
Funcţionarea oricărei autorităţi sau instituţii publice implică trei elemente,
şi anume: competenţă, mijloace materiale şi financiare şi personal, structurat pe
compartimente, linii ierarhice şi funcţii, dintre care doar unele sunt funcţii
publice.20
Alte drepturi drepturi şi obligaţii care să se adauge conţinutului legal al
funcţiei publice nu se pot negocia şi stabilii nici prin acordurile colective
încheiate de către funcţionarii publici cu autorităţile sau instituţiile publice în
care îşi desfăşoară activitatea.
Prin atribuţiile şi responsabilităţile conferite de lege funcţiei publice,
aceasta contribuie la realizarea prerogativelor de putere publică de către
administraţia publică şi autorităţile administrative autonome, constituind un
mijloc de exprimare a puterii publice la nivelul autorităţilor şi instituţiilor
statului şi al administraţiei publice locale.
Datorită acestui fapt se poate realiza diferenţierea dintre conceptul de
funcţie publică de cel de funcţie sau post din cadrul autorităţilor şi instituţiilor
publice din administraţia publică sau din sfera economică.

20
D. Tofan, Drept administrativ, Vol. I, Bucureşti, Edit. All Beck, 2003, p. 277.

11
CAPITOLUL 2.
REGIMUL JURIDIC, CLASIFICAREA ŞI TRĂSĂTURILE
FUNCŢIEI PUBLICE

2.1. Regimul juridic al funcţiei publice


Atât cunoaşterea, cât şi aprofundarea, regulile juridice care guvernează
mijloacele umane ale administraţiei publice – nu se pot realiza în bune condiţii
dacă nu se stabileşte în primul rând natura juridică a funcţiei publice şi statutul
funcţionarului public pe de-o parte, precum şi relaţionarea acestora pe de altă
parte.21
Atunci când vorbim de regimul juridic al funcţiei publice înţelegem
ansamblul normelor juridice care au ca obiect reglementarea funcţiei respective
în ceea ce priveşte modul ei de formare, modificare, şi în cele din urmă modul în
care acesta încetează..
Cu toate că funcţia publică reprezintă o situaţie juridică obiectivă,
preexistentă, reglementată legal, raportul juridic concret de funcţiune sau de
serviciu se formează în mod efectiv numai prin acţiunea de învestire a unei
persoane fizice în funcţia publică respectivă şi care devine, în acest mod titulara
drepturilor şi obligaţiilor ce compun conţinutul raportului juridic nou format, de
unde apare şi concluzia că odată ocupată funcţia devine şi o situaţie juridică
subiectivă, prin apartenenţa ei la o anumită persoană strict determinată.
Învestirea în funcţie reprezintă actul juridic individual unilateral de putere
al unei autorităţi care numeşte, cu respectarea condiţiilor legale, o persoană fizică
într-o anumită funcţie determinată în scopul exercitării acesteia corespunzător
legii.22
Există o multitudine de condiţii generale de acces la funcţiile publice
administrative, care trebuiesc întrunite cumulativ, în conformitate cu Statutul
funcţionarilor publici, în persoana celui care urmează a fi învestit cu o anumită
funcţie. Aceste condiţii sunt cele de bază, pe lângă acestea pot apărea unele
condiţii speciale, care diferă foarte mult de la o funcţie la alta, însă şi acestea
sunt cuprinse în statute sau reglementări proprii. În continuare vom începe
enumerarea condiţiilor generale:

21
I. Alexandru, Tratat de administraţie publică, Bucureşti, Edit. Universul Juridic, 2008, p. 508.
22
I.Santai, op. cit, p.130.

12
1. Existenţa cetăţeniei române şi domiciliul în România;
2. Vârsta de minimum 18 ani împliniţi;
3. Stare de sănătate corespunzătoare;
4. Capacitate deplină de exerciţiu;
5. Cunoaşterea limbii române, scris şi vorbit;
6. Promovarea concursului;
7. Pregătirea profesională de specialitate;
8. Declaraţia de avere;
9. Compatibilitate morală;
10. Lipsa stării de incompatibilitate;
11. Depunerea jurământului de credinţă;
Mai departe vom detalia câteva aspecte referitoare la fiecare condiţie
generală care trebuie îndeplinită de persoana fizică pentru a accede într-o funcţie
publică.
1. Existenţa cetăţeniei române şi domiciliul în România
Nu intampator am menţionat această condiţie ca fiind prima ce trebuie
îndeplinită, importanţa ei fiind una deosebită. Acest criteriu se referă la faptul că
persoana care aspiră la ocuparea unei funcţii publice trebuie să deţină cetăţenia
română, deoarece mai mult decât oriunde exercitarea puterii publice fiind
responsabilitatea statului, persoana îndreptăţită la această activitate trebuie
neapărat să aparţină de acel stat pe care îl reprezintă şi cu ale cărei autorităţi şi
interese se identifică.
În cazul de faţă, cetăţenia romană exprimă apartenenţa persoanei la statul
român şi reprezintă totodată o garanţie de loialitate faţă de acesta şi faţă de
modul de promovare a intereselor naţionale.
Datorită faptului că exerciţiul funcţiei publice presupune prezenţa
permanentă a titularului ei în raza teritorială a autorităţii care îi aparţine, condiţia
domiciliului în România trebuie şi ea îndeplinită cumulativ cu cea a cetăţeniei
române.
Odată cu modificările aduse Statutului a dispărut şi condiţia cetăţeniei
române exclusive pentru accesul la funcţia publică administrativă, ceea ce
înseamnă posibilitatea cetăţeanului român care mai are şi o altă cetăţenie, fie
dublă sau chiar triplă, de a ocupa o funcţie publică.
2. Vârsta de minimum 18 ani împliniţi
O altă condiţie care trebuie îndeplinită de titularul unei funcţii publice este,
desigur, ca acesta să aibă vârsta de 18 ani împliniţi, cumulativ cu deplinătatea
facultăţilor mintale, deoarece cei lipsiţi de discernământ sau având
discernământul alterat sau diminuat nu pot avea acces la funcţii publice.

13
Statutul face referire expresă la condiţia capacităţii depline de exerciţiu
ceea ce include, fără îndoială, atât majoratul (cu excluderea capacităţii de
exerciţiu restrânse), cât şi inexistenţa punerii sub interdicţie, deci starea legală de
pierdere a exerciţiului drepturilor civile şi electorale. Pierderea ulterioară a
discernământului şi, implicit, a capacităţii de exerciţiu, justifică eliberarea din
funcţie.23
3. Stare de sănătate corespunzătoare
Cea de-a treia conditite face referire la starea de sănătate corespunzătoare,
aceasta fiind obligatoriu atestată pe bază de examen medical de specialitate ce
vizează atât aspectul fizic, cât şi pe cel psihic
Lipsa definitivă sau chiar şi temporară a discernământului împiedică
automat persoana să devină titularul unei funcţii publice care necesită
discernământ permanent şi asumarea responsabilităţii şi răspunderii în
exercitarea ei.
4. Capacitate deplină de exerciţiu
Cea de a patra condiţie vizează capacitatea deplină de exerciţiu şi are în
vedere existenţa în persoana celui în cauză a drepturilor politice (de a alege şi de
a fi ales) în totalitatea lor deoarece însăşi funcţia publică este expresia puterii
chemate să apere şi să garanteze realizarea drepturilor fundamentale
cetăţeneşti.24
Este cunoscut faptul că drepturile electorale sau politice se exercită numai
în anumite condiţii prevăzute de Constituţie şi de legea electorală, iar privarea de
aceste drepturi pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă de
condamnare împiedică accesul la o funcţie publică pe o anumită perioadă de
timp, iar ca pedeapsă complementară, Codul Penal a prevăzut şi interzicerea
dreptului de a alege şi de a fi ales în organele puterii de stat, precum şi în funcţii
elective de stat.
5. Cunoaşterea limbii române, scris şi vorbit
În acceasi măsură a importanţei se află şi condiţia care se referă la
cunoaşterea limbii române scris şi vorbit, ca o cerinţă minimală de cultură
generală, fiind în opinia mea o condiţie de bun-simţ. De asemenea, această
condiţie este importantă din mai multe perspective, cum ar fi faptul că limba

23
Ibidem, p.132.
24
Ibidem.

14
romană este limba oficială a statului, lucrările autorităţilor se desfăşoară în
această limbă, iar actele se redactează în această limbă.
Aşa cum este prevăzut în statut, această cerinţă revine tuturor
funcţionarilor, inclusiv celor ce aparţin minorităţilor naţionale şi activează în
cadrul autorităţilor din unităţile administrativ-teritoriale unde locuiesc astfel de
minorităţi legal recunoscute, chiar dacă aceştia cunosc limba acestei minorităţi
aparţinătoare ca limbă maternă.
6. Promovarea concursului
O altă condiţie de bază a ocupării unei funcţii publice o constituie
promovarea concursului, această cerinţă fiind reglementată strict de lege:
,,Recrutarea în vederea intrării în corpul funcţionarilor publici se face prin
concurs, în limita funcţiilor publice vacante rezervate în acest scop prin planul de
ocupare a funcţiilor publice.”25
Necesitatea promovării unui concurs în vederea accederii în corpul
funcţionarilor publici decurge din faptul că diploma de studii în sine nu este
suficientă pentru ocuparea şi deţinerea funcţiei publice, excepţie făcând perioada
debutului sau a stagiaturii, care este limitată în timp. Acest proces presupune
verificarea profesională prealabilă prin examinarea capacităţilor funcţionarului
de a rezolva sarcinile ce decurg din atribuţiile funcţiei.
7. Pregătirea profesională de specialitate
În vederea ocupării funcţiei publice, legea prevede condiţiile de studii în
specialitate cerute pentru ocuparea unor funcţii publice, pentru unele
prevăzându-se studii medii, pentru altele studii superioare. De altfel, nu ar fi
raţional şi nici posibil ca toate posturile din administraţie să fie ocupate numai de
funcţionari cu studii superioare.
Practica demonstrează că funcţionarii cu studii medii de specialitate sau
şcoli postliceale, fac faţă cerinţelor posturilor de la nivelurile pe care le ocupă.
Din acest punct de vedere situaţia va fi îmbunătăţită când în administraţie vom
avea şi funcţionari absolvenţi ai colegiilor de profil, recent înfiinţate.
Această condiţie a devenit obligatorie de vreme ce nformatizarea şi
automatizarea tot mai accentuată a activităţilor din administraţia publică,
sporirea eficienţei organelor şi instituţiilor publice care realizează aceste
activităţi nu se pot face decât cu funcţionari temeinic pregătiţi din punct de

25
Art. (57) alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

15
vedere profesional, care să aibă în permanenţă cunoştinţe la nivelul dezvoltării
contemporane, a ştiinţei şi tehnicii de specialitate.
8. Declaraţia de avere
A opta condiţie îi obligă pe viitorii funcţionari publici sunt ca la numirea şi
eliberarea din funcţie să prezinte conducătorului instituţiei publice sau autorităţii
declaraţia de avere, având unicul scop de justificare a bunurilor şi valorilor
achiziţionate în raport cu veniturile obţinute în perioada exercitării funcţiei
publice.
Această cerinţă vine ca o garanţie că cel ce va ocupa funcţia publică nu va
abuza de puterea conferită de aceasta în vederea îmbogăţirii sau obţinerii unor
bunuri materiale necuvenite. Declaraţia de avere se actualizează annual.
9. Compatibilitate morală
Această cerinţă vizează starea de compatibilitate morală definită în Statut
în sensul în care cel în cauză nu trebuie să fi fost condamnat pentru săvârşirea
unei infracţiuni care l-ar face incompatibil cu exercitarea funcţiei publice.
În acest sens au fost prevăzute ca abateri penale incompatibile cu calitatea
de funcţionar pentru cel care a fost condamnat pentru infracţiuni contra
umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu
serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie
sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face-o incompatibilă cu
exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea.
În aceste situaţii nu este necesar că instanţa penală să fi pronunţat şi pedeapsă
complimentară a interdicţiei, aceasta operând de drept, „ope legis”, împiedicând
fie accesul la funcţia publică, fie impunând eliberarea din funcţie a celui
condamnat definitiv.26
10. Lipsa stării de incompatibilitate
Această condiţie face referire la conflictul de interese dintre calilatea de
funcţionar şi orice altă funcţie sau demnitatea publică, cu excepţia calităţii sau
activităţii ştiinţifice, didactice, adică practic imposibilitatea cumului de funcţii.
Este la fel de adevărat faptul că în sistemul legislativ actual consacră
libertatea muncii, astfel încât orice persoană poate cumula mai multe funcţii,
având dreptul să primească salariul aferent fiecărei funcţii ocupate.

26
I.Santai, op. cit., p.133-134.

16
Funcţionarii publici care, în exercitarea funcţiei publice, au desfăşurat
activităţi de monitorizare şi control cu privire la asemenea societăţi sau unităţi nu
pot să-şi desfăşoare activitatea şi nu pot acorda consultanţă de specialitate la
asemenea organizaţii timp de 3 ani după ieşirea din Corpul funcţionarilor
publici.27
Funcţionarilor publici le este interzis să fie mandatari ai unor persoane în
ceea ce priveşte efectuarea unor acte în legătură cu funcţia publică pe care o
exercită.
Un alt criteriu de incompatibilitate se referă la imposibilitatea existenţei
raporturilor ierarhice directe între funcţionari publici care sunt soţi sau rude de
gradul I, aceeaşi incompatibilitate apărând şi în cazul în care şeful ierarhic direct
are calitatea de demnitar, şi de ales local.
Inexistenţa stării de incompatibilitate trebuie să persiste pe toată durata
exercitării funcţiei. Apariţia ei în acest interval, neurmată, în termen de 10 zile de
la apariţia ei, de renunţarea la calitatea incompatibilă de către cel în cauză, atrage
destituirea din funcţie a celui vizat prin actul conducătorului.28
11. Depunerea jurământului de credinţă
Infine, ultima condiţie de acces la funcţia publică se referă la depunerea
jurământului de credinţă în termen de 3 zile de la numire având următorul
conţinut:
„Jur să respect Constituţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului, să aplic în mod corect şi fără părtinire legile ţării, să îndeplinesc
conştiincios îndatoririle ce îmi revin în funcţia publică în care am fost numit, să
păstrez secretul profesional şi să respect normele de conduită profesională şi
civică. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”
Jurământul se poate depune şi fără formula religioasă de încheiere,
respectând libertatea convingerilor sau cu o altă formulare religioasă.
Prin actul depunerii jurământului se înţelege angajarea deplină şi fidelă a
titularului funcţiei în realizarea integrală şi întocmai a atribuţiilor de serviciu, în
literă şi spiritul legii. Reprezentând ultima formalitate procedurală, depunere
jurământului desăvârşeşte învestitură în funcţie şi reprezintă totodată momentul
de debut în exercitarea funcţiei.

27
Ibidem, p. 136.
28
Art. (101) alin. (1) lit. (b) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

17
În cazul în care s-au respectat toate condiţiile prevăzute de lege în
realizarea şi emiterea actelor administrative, lipsa depunderii jurământului nu
afectează în mod esenţial valabilitatea acţiunilor întreprinse de funcţionar, care
vor putea fi considerate legale, în baza principiului apartenenţei la drept.
Refuzul depunerii jurământului se consemnează în scris şi atrage automat
revocarea actului de numire, uneori legea prevăzând sancţiuni specifice, precum
demisia de drept a celui în cauză.
A stabili natura juridică înseamnă a identifica categoria fundamentală a
dreptului care, prin logică sa internă, evocă esenţa fenomenului juridic la care ne
referim.29

2.2. Constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice în România

În legislaţia românească este consacrat principiul conform căruia funcţiile


şi demnităţile publice, fie ele civile sau militare, pot fi ocupate doar de persoane
care au exclusiv cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Este interzis ca o funcţie
publică, oricât de mică, fie şi funcţionar în aparatul unui consiliu local, să fie
ocupată de o persoană care, pe lângă cetăţenia română deţine şi o altă cetăţenie.
Cu atât mai mult, în România nu se poate ocupa o funcţie publică de către o
persoană care are numai cetăţenie străină sau este fără cetăţenie, fiind un
principiu prezent şi în alte constituţii. Decurge de aici importanţa foarte mare nu
numai din punct de vedere teoretic, dar şi practic, pentru clarificarea sferei
noţiunii de funcţie publică şi respectiv a celei de demnitate publică.
Până unde se întinde sfera funcţionarilor publici, care este şi sfera
statutului funcţiei publice este o problemă care tinde de legiuitorul organic, care,
la rândul său este ţinut de Constituţie, dar odată ce s-a adoptat o reglementare,
bazată pe acest fundament filozofico-juridic, cu privire la o anumită categorie de
funcţionari, regimul juridic de drept public trebuie dus până la capăt.30
Astfel, nu este conceput funcţionarul public în afara principiilor generale
ale Statutului funcţiei publice, care este un regim de drept public, mai exact de
drept administrativ. Mai mult, a reglementa raporturi ale unor funcţionari în
regimul dreptului muncii, înseamnă a contraveni Constituţiei, mai exact a face o
interpretare neştiinţifică a acesteia. De vreme ce legiuitorul a înţeles să trateze
problema statutului funcţionarilor publici ca o problemă distinctă de problema

29
I. Alexandru, Tratat de administraţie publică, Bucureşti, Edit. Universul Juridic, 2008, p. 509.
30
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Bucureşti, Edit. All Beck, 2001, p.543.

18
regimului general al raporturilor de muncă, acest lucru este obligat să-l facă şi
interpretul Constituţiei, precum şi legiuitorul organic chemat să aplice
Constituţia.
Potrivit principiilor noastre constituţionale, functionarii publici nu sunt de
conceput într-un raport juridic ce are la bază contractul, denumit constant la noi
de o întreagă literatură ,,raport juridic de muncă”, raportul specific dreptului
muncii, calificat nu fără temei, de unii autori, dreptul contractului de muncă.31

Soluţiile tehnice de reglementare a regimului statutar


Este de evitat a se înţelege că se impune numai un singur act normativ
pentru a acoperi sfera tuturor categoriilor de funcţionari publici, chiar legiuitorul
constituant a cerut expres legi organice pentru anumite categorii de funcţionari
publici32, ci trebuie înţeles că este necesară ao lege organica care să stabilească
principiile de drept public ale regimului funcţiei publice ce urmează să stea la
baza celorlalte reglementări, inclusiv cu rol de statut special disciplinar pentru
anumite servicii publice statale. Nimic nu opreşte ca în baza principiilor generate
din Statut, care s-ar rezuma doar la o lege, să se adopte un Statut al funcţionarilor
publici din aparatul de stat, respectiv un Statut al funcţionarilor publici din
aparatele consiliilor locale şi judeţene.
Nu este contrară Constituţiei nici soluţia grupării în aceeaşi lege a
principiilor generale şi reglementărilor de regim juridic concret pentru
funcţionarii publici de stat şi separat pentru funcţionarii publici locali. Dar se
poate, aşa cum a fost adoptat deja Statutul funcţionarilor publici, că normele de
regim juridic concret să vizeze deopotrivă pe funcţionarii de stat, ca şi pe cei
locali. Evident, acest regim juridic general, cuprins în Statutul funcţionarilor
publici, va sta la baza statutului judecătorilor, procurorilor, a personalului
Camerelor Parlamentului, Curţii Constituţionale, Curţii de Conturi, Avocatului
Poporului, etc.33
Se pune problema de a şti pentru care alte categorii de funcţionari publici
ar trebui să se adopte legi speciale consacrate unui statut propriu.

Interdicţia de a desfăşura activităţi militante în favoarea partidelor


politice
În ceea ce priveşte principiile constituţionale ale funcţiei publice, mai
reţinem interdicţia expresă pentru anumiţi funcţionari publici de a face parte din
partide politice. Se interzice expres acest lucru pentru judecătorii Curţii

31
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol. I, Ediţia 4, Bucureşti, Edit. All Beck, 2005, p.567.
32
Art. 31 alin. (5) face referire la serviciile publice de radio si televiziune.
33
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Bucureşti, Edit. All Beck, 2001, p p.546.

19
Constituţionale, magistraţi, membrii activi ai armatei sau poliţiei, lăsându-se
posibilitatea stabilirii şi altor categorii de funcţionari publici prin lege organică.
Sarcina principală în acest sens revine Statutului funcţionarilor publici,
fără a fi excluse şi alte legi organice, care conţin norme cu privire la funcţia
publică dintr-o anumită structură organizaţională a administraţiei publice (de
exemplu Legea administraţiei publice locale) sau, după caz, dintr-un anumit
domeniu de activitate, fie din administraţia publică (de exemplu învăţământul),
fie din afara acesteia, cum ar fi exemplul justiţiei. Este, însă, contrară contrară
literei şi spiritului Constituţiei ideea după care statutul general al funcţiei
publice, tocmai dreptul comun să nu stabilească anumite categorii de funcţionari
care ,,nu pot face parte din partide politice”.34
În concluzie, se poate afirma că nu orice funcţionar public nu poate face
parte din partide politice, iar nominalizarea celor mai importanţi, care intră sub
incidenţa acestei interdicţii, trebuie făcută prin Statutul funcţionarilor publici,
alte legi organice urmând să prevadă situaţii particulare.
Statutul funcţionarilor publici se rezumă doar la o interdicţie cu caracter
general, admiţând, însă, ca principiu, apartenenţa funcţionarilor publici la
partidele politice: ,,Funcţionarii publici au obligaţia ca în exercitarea atribuţiilor
ce le revin să se abţină de la exprimarea sau manifestarea publica a convingerilor
şi preferinţelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid politic sau vreo
organizaţie căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice”35.
Trebuie amintit şi faptul că în sfera abaterilor disciplinare este enumerată şi
următoarea faptă: ,,exprimarea sau desfăşurarea, în calitate de funcţionar public
ori în timpul programului de lucru, a unor opinii sau activităţi publice cu caracter
politic”.36
De această dată, legiuitorul a trecut în extrema cealaltă, interzicând
oricărui funcţionar public, oricât de măruntă funcţie publică deţine, să participe
direct, exprimându-şi opinia, la ,,activităţi publice cu caracter politic”, ceea ce ar
exclude posibilitatea unei candidaturi, fie şi pentru consiliul local sau judeţean,
fiind, desigur, o exagerare. Astfel, se poate susţine faptul că Statutul trebuie să
conţină o ierarhizare şi un tablou general al funcţiilor publice, arătând de la ce
nivel sau pentru care categorii operează această interdicţie. Se subînţelege că,
logic, intră în discuţie funcţiile cele mai importante, de decizie, de concepţie, de
coordonare, atât din administraţia centrală, cât şi din administraţia locală. Până
unde, ca ierarhie, şi la care categorii se va extinde interdicţia este o chestiune de
,,cântar politic”, dar un lucru este cert: că nu este de conceput, în sistemul nostru

34
A. Iorgovan, op. cit., p.547.
35
Art. 44 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici.
36
Art. 77 alin. (2) lit. (h) din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici.

20
constituţional, ca anumite funcţii din administraţia publică, în special, să nu fie
prin Statut eliberate de un ,,patronaj” politic.
Raportându-ne la istoria funcţiei publice, este uşor de observat că această
problemă nu este simplă. Este cunoscut faptul că în Marea Britanie, până în anii
1850, s-a aplicat sistemul patronajului politic, ca sistem oficial, astfel încât
nimeni nu putea obţine o funcţie publică dacă nu era sprijinit politic. Din Anglia,
acest sistem a reuşit să treacă pe continent, în majoritatea ţărilor, şi chiar în
S.U.A., unde a fost înlăturat prin Pendleton Act din anul 1883. Spre deosebire de
tradiţia anglo-saxonă, în Prusia şi mai târziu în Imperiul german, s-a impus
principiul profesionalismului, funcţionarii ocupând un post doar ca urmare a unui
concurs foarte serios. Acest sistem a reuşit să se impună în Anglia anilor 1870,
iar peste 13 ani în S.U.A., devenind un criteriu de referinţă pentru toate
legislaţiile care s-au adoptat ulterior sub regimuri politice democratice. Istoria
României, ca de altfel istoria multor ţări a cunoscut de atunci perioade de
politizare oficială a funcţiei publice, chiar dacă într-o formă sau alta, se menţinea
totuşi concursul, calitatea politică reprezenta o consditie pentru admiterea la
concurs, iar unele funcţii publice, de regulă cele mai importante din
administraţie, prin lege, nu puteau fi deţinute decât de persoane cu anumite
funcţii politice.
Ca stare de fapt, multe disconcordante se manifestă încă, cea mai bună
dovadă fiind constituită de scandalurile, mai în toate ţările occidentale, cu privire
la corupţia diferiţilor oameni politici prin complicitatea funcţionarilor.
În România, întârzierea adoptării şi aplicării Statutului a condus la
generalizarea patronajului, ţara noastră întorcându-se unde a fost Anglia în 1853
sau America în 1883, de aici şi una din cauzele fenomenului corupţiei.37
Privind problema din altă perspectivă, putem afirma că lumea actuală este
lumea drepturilor omului, interdicti pentru funcţionarii publici de a face parte din
partide politice, pe ideea de a le menţine un statut de echidistanţă faţă de partide
şi a evita patronajul politic, apare ca o restrângere, în mod evident, a exerciţiului
dreptului de asociere, iar restrângerile acestea trebuie să fie justificate, iar în
cazul nostru, ele se regăsesc în textul art. 49 din Constituţie: apărarea siguranţei
naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor
cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei
calamităţi naturale ori ale unui eveniment deosebit de grav.

37
A. Iorgovan, op. cit., p.550.

21
2.3. Clasificarea funcţiilor publice şi categoriilor de funcţionari publici

După cum s-a convenit, momentul reglementării prin Staut a regimului


juridic al funcţionarilor publici, a însemnat practic normativizarea într-o manieră
unitară şi sistematizată a uneia din cele mai importante categorii de salariaţi ai
noului stat de drept – funcţionarii publici, a unei importante instituţii de drept
public, şi anume funcţia publică.
Potrivit art.2 alin. (1) din lege38, funcţia publică reprezintă ansamblul
atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite în temeiul legii, în scopul realizării
prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală.
În ceea ce priveşte principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice,
acestea le regăsim enumerate în art. 3 din lege:
a) legalitate, imparţialitate şi obiectivitate;
b) transparenţă;
c) eficienţă şi eficacitate;
d) responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;
e) orientare către cetăţean;
f) stabilitate în orientarea funcţiei publice:
g) subordonare ierarhică.
Înaintea abordării problemei clasificării funcţiei şi funcţionarilor publici
potrivit Legii nr. 188/1999 trebuie făcute câteva precizări referitoare la întregul
corp salarial din administraţie. Astfel, în acest sector de activitate îşi desfăşoară
muncă două categorii de salariaţi:
- o primă categorie, cea a funcţionarului public propriu-zis, care este purtător al
autorităţii publice, este chemat să aplice legea, este recrutat, învestit după o
anumită procedură specială şi care se bucură de stabilitate în funcţie;
- a doua categorie de personal, este angajată pe bază de contract civil şi destinată
realizării unor servicii tehnice auxiliare.39
Astfel observăm că personalul din administraţie nu cuprinde numai
funcţionari publici, adică titularii unor funcţii permanente şi care sunt funcţionari
de carieră, ci cuprinde şi auxiliari şi contractuali, ce desfăşoară activităţi
secundare sau provizorii.

38
Legea nr. 188/1999 privind Satutul funcţionarilor publici.
39
P. Manta, Tratat de drept administrativ, Edit. Academia Brâncuşi, 2003, p.35-36.

22
În funcţie de atribuţiile şi competenţele serviciului public pentru realizarea
căruia au fost create, funcţiile publice se stabilesc într-o anumită ierarhie. Astfel,
pentru desfăşurarea normală a activităţilor unui serviciu public este necesar ca
funcţionarii publici care îl alcătuiesc să se supună ordinelor, dispoziţiilor
funcţionarilor publici care ocupă funcţii de conducere.
Întrucât între funcţia publică şi titular există o legătură indisolubilă,
clasificarea funcţiei reprezintă şi o clasificare, implicită, a funcţionarilor. Această
operaţiune de grupare are la bază mai multe criterii unitare, dintre care cele mai
multe se regăsesc chiar în Statut.40
În continuare vom începe clasificarea propriu-zisă a funcţiilor publice:
1. Din punctul de vedere al importanţei funcţiei în realizarea
competenţei organelor administraţiei de stat, deosebim două mari categorii:
a) Funcţii de conducere
b) Funcţii de execuţie
Se impune a preciza că funcţiile de conducere sunt înţelese în sensul larg
al conducerii, ele fiind în acelaşi stimpe şi funcţii de decizie. E posibil, însă, ca
anumite funcţii de conducere să privească numai anumite elemente ale
procesului decizional din administraţia de stat, în funcţie de competenţă
materială a organului administrativ respectiv. Astfel vom putea delimita funcţii
de conducere ce presupun realizarea, în mod preponderent, a unei activităţi de
organizare, de coordonare, de control, etc. Din aceste motive ni se pare că nu
este cea mai potrivită formulă teoretică clasificarea tripartită, propusă de un
autor: funcţii de decizie, de control şi de execuţie. Dacă avem în vedere
ansamblul criteriilor cu care se operează în doctrină şi în legislaţie, vom putea
clasifica funcţiile de conducere şi din alte puncte de vedere, cu precizarea că
funcţiilor publice de conducere de cele de execuţie au dobândit un statut legal
expres.41
Din punct de vedere al sursei legislative, funcţiile sunt:
- cele reglementate numai de Constituţie (funcţii de demnitari);
- funcţii prevăzute de Statutul funcţionarilor publici;
- funcţii reglementate în statute speciale, prevăzute într-o serie de sectoare
specifice sau pentru anumite organe.
După gradul de complexitate şi răspundere, regăsim:
40
I. Santai, op. cit., p.177.
41
A. Iorgovan, op. cit.,, p. 565, 567.

23
- funcţii de conducere la nivelul organului administrativ;
- funcţii de conducere la nivelul organelor interne;
- funcţii de conducere la nivelul compartimentelor.
După natura intrinsecă, distingem:
- funcţii de conducere cu natură exclusiv administrativă (minsitru, prefect,
director general, secretar, etc.);
- funcţii de conducere de specialitate (director tehnic, director economic, inginer
şef, etc.).
După criteriul retribuţiei, acestea sunt:
- funcţii de conducere retribuite;
- funcţii de conducere neretribuite;
La rândul lor, funcţiile de execuţie se împart în:
- funcţii de execuţie din clasa I: expert, consilier, inspector, auditor, tec.;
- funcţii de execuţie din clasa a II-a: referenţi de specialitate;
- funcţii de execuţie din clasa a III-a: referenţi.42
2. După cerinţele privind nivelul studiilor absolvite, Statutul distinge
următoarele clase necesare ocupării funcţiei publice:43
a) clasa I cuprinde funcţiile ce necesită studii universitare de
licenţă sau superioare de lungă durată absolvite cu diplomă de licenţă sau
echivalentă;
b) clasa a II-a vizează funcţii ce reclamă studii superioare de
scurtă durată absolvite cu diplomă sau echivalentă;
c) clasa a III-a vizează funcţii publice care necesită studii (medii)
liceale absolvite cu diplomă de bacalaureat.
Spre deosebire de reglementarea iniţială din Statut (art.15 lit. b coroborat
cu art.9) cea modificatoare nu mai prevedea şi conţinutul acestor funcţii,
diferenţiat după nivelul studiilor, prevăzând că funcţionarii publici din clasele a
II-a şi a III-a pot ocupa numai funcţii de execuţie, în vreme ce pentru cele de
conducere, „per a contrario” sunt necesare numai studii superioare de lungă
durată cu licenţă, determinând conţinutul formal al acestora (organizare,
coordonare, îndrumare şi control (art.12/2 din Statutul republicat în anul 2004).44

42
P. Manta, op. cit.,, p.36-37.
43
Art. (9) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Functionarilor Publici.
44
I. Santai, op. cit.,, p.180.

24
3. După sfera atribuţiilor încredinţate, se disting:
a) funcţii publice generale reprezentând ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor cu caracter general comune tuturor autorităţilor şi instituţiilor
în vederea realizării competenţelor generale, care includ funcţiile înalţilor
funcţionari, cele de conducere şi de execuţie;
b) funcţii publice specifice reprezentând ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor cu caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice, în
vederea realizării competenţelor specifice care includ funcţii de conducere
(arhitect şef) şi funcţii de execuţie (inspector vamal, de concurenţă, comisar,
controlor, expert), precum şi cea de manager public).
Din clasificarea legală nu rezultă cu certitudine conţinutul exact al fiecărei
categorii de funcţii, mai ales că se face confuzie între caracterul general şi
special al funcţiei, pe de o parte, cu cel al competenţei generale şi speciale,
aparţinând autorităţii sau instituţiei publice, pe de altă parte.45
4. După modul de desemnare al titularilor, distingem trei mari categorii
de funcţii publice:
a) funcţii care presupun numirea titularilor;
b) funcţii care presupun repartizarea titularilor;
c) funcţii care presupun alegerea titularilor, alegere realizată, după
caz, de: popor, o Cameră a Parlamentului, Camerele în şedinţă comună, consiliul
local, consiliul judeţean, diferite adunări generale, diferite consilii de conducere
sau ştiinţifice.46
5. După gradul de stricteţe al disciplinei, trebuie reţinute cele două mari
categorii:
a) funcţii publice civile;
b) funcţii cu caracter militar.
6. Sub aspectul regimului juridic, se disting:
a) Funcţionari cărora li se aplică regimul juridic comun reglementat
prin legea cadru, Legea nr. 188/1999;
b) Funcţionari cu statute speciale stabilite prin alte acte normative.47
7. După organul în care îşi desfăşoară activitatea:48

45
I. Santai, Drept administrativ si ştiinţa administraţiei, Sibiu, Edit. Alma Mater, 2009, p.181.
46
A. Iorgovan, op. cit.,, p. 569.
47
D. Brezoianu, M. Oprican, Administraţia publica în România, Bucureşti, Edit. C.H. Beck, 2008, p.369.
48
Ibidem, p.370-371.

25
a) funcţionarii care ocupă o funcţie publică de stat, adică funcţie
publică stabilită, potrivit legii, în cadrul ministerelor, altor organe de specialitate
din administraţia publică centrală, a autorităţile administrative autonome;
b) funcţionarii care ocupă o funcţie publică teritorială, adică funcţia
publică stabilită, potrivit legii, în cadrul instituţiei prefectului, al serviciilor
publice desconcentrate ale ministerelor şi ale altor organe ale administraţiei
publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.
c) funcţionarii care ocupă o funcţie publică locală, adică funcţie
stabilită, potrivit legii, în cadrul organelor locale ale administraţiei publice.
8. După vechimea şi durata funcţiei:
a) funcţionari publici debutanţi;
c) funcţionari publici definitivi;
Funcţionarii publici debutanţi sunt persoanele numite în funcţii de
execuţie, care au promovat concursul pentru ocuparea unei funcţii publice de
grad profesional debutant şi nu îndeplinesc condiţiile legale pentru ocuparea unei
funcţii publice definitive. Perioada de stagiu pe care trebuie să o parcurgă un
funcţionar debutant diferă după clasa în care se află, astfel pentru clasa I-a este
de 12 luni, pentru clasa a II-a este de 8 luni, iar pentru clasa a III-a este de 6
luni.49
Funcţionarii publici definitivi sunt debutanţii titulari pe funcţie, persoanele
titularizate prin concurs având vechimea minimă în specialitate corespunzătoare
funcţiei publice de 12, 8 şi 6 luni corespunzător nivelului studiilor absolvite şi
care intră în Corpul funcţionarilor publici.50
Funcţionarii publici definitivi sunt numiţi în funcţie pe durată
nedeterminată, dar prin excepţie funcţiile publice pot fi ocupate pe o perioadă
determinată, în condiţiile expres prevăzute de lege, cum ar fi, de exemplu, în
cazul funcţiilor temporar vacante.

49
Art. 60 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcţionarilor Publici.
50
Art. 11 alin. (3) lit. (b) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcţionarilor Publici.

26
2.4. Principii care stau la baza exercitării funcţiei publice

Datorită faptului că aceste principii stau chiar la baza exercitării funcţiei


publice în administraţiile de stat, au o însemnătate deosebită. În continuare vom
enumera şi detalia aceste principii:
1. Principiul legalităţii, imparţialităţii şi obiectivităţii
În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, funcţionarul public este obligat să
respecte Constituţia României, legislaţia în vigoare şi tratatele internaţionale la
care România este parte. Funcţionarul public care consideră că i se cere sau că
este forţat să acţioneze ilegal sau în contradicţie cu normele de conduită va
comunica acest fapt superiorilor săi.
Pentru respectarea principiului legalităţii administraţiei publice nu este
suficient ca atribuţiile care formează diferitele funcţii publice în cadrul
structurilor administraţiei să aibă caracter legal, ci este necesar să fie deţinute în
mod legal de către cei care le exercită, deci aceştia să fie abilităţi, învestiţi
legal.51
Funcţionarul public este obligat să ia decizii şi să întreprindă acţiuni în
mod imparţial, nediscriminatoriu şi echitabil, fără a acorda prioritate unor
persoane sau grupuri în funcţie de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială. Principiul
obiectivităţii impune obligaţia de a fi imparţial, onest din punct de vedere
intelectual şi în afara conflictelor de interese.
2. Principiul transparentei
Potrivit acestui principiu, autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să
îşi desfăşoare activitatea într-o manieră deschisă faţă de public, în care accesul
liber şi neîngrădit la informaţiile de interes public să constituie regulă, iar
limitarea accesului la informaţie să constituie excepţia, în condiţiile legii.
Acest principiu fundamental presupune furnizarea tuturor informaţiilor
necesare şi solicitate, utile soluţionării cauzei, cunoaşterea, de către cel interesat
ori de către opinia publică, în funcţie de natură (normativă sau individuală) a
actului şi de importanţa acestuia, a modului de desfăşurare şi fundamentare a
procesului decizional, inclusiv a actului rezultat în cadrul lui.52
3. Principiul eficienţei şi eficacităţii
51
E. Bălan, Drept administrativ si procedură administrativă, Bucureşti, Edit. Universitară, 2002, p. 224.
52
I.Santai, op. cit.,, p.122.

27
Conform principiului eficienţei şi eficacităţii, funcţia publică trebuie
exercitată cu respectarea limitelor bugetului alocat organului respectiv şi,
totodată, cu urmărirea celui mai bun rezultat social pentru cetăţean şi/sau
colectivitate.
Acest principiu are în vedere, pe de-o parte, rezultatul economic al
exercitării funcţiei, însă nu neapărat în sensul rentabilităţii economice, ci mai
degrabă în cel al încadrării în limita veniturilor sau bugetelor proprii realizate ori
alocate, iar pe de altă parte, rezultatul social scontat, cel aşteptat de individ,
societate, colectivitate, autoritate, respectiv mijloacele folosite şi scopul vizat.
4. Principiul responsabilităţii în ceea ce priveşte conformitatea cu
prevederile legale
Acest principiu a luat naştere ca urmare a faptului că atribuţiile specifice
funcţiei publice trebuie îndeplinite în conformitate cu prevederile legale, iar
încălcarea acestora duce inevitabil la răspunderea titularului funcţiei publice.
5. Principiul disponibilităţii pentru rezolvarea problemelor cetăţenilor, sau
principiul orientării către cetăţean.
Acest principiu este unul dintre cele mai importante şi se referă la faptul
că exercitarea funcţiei publice trebuie să aibă ca scop principal satisfacerea
drepturilor legale şi intereselor legitime ale membrilor comunităţii.
6. Principiul stabilităţii în exercitarea funcţiei publice
Despre acest principiu putem afirma că vine în sprijinul funcţionarilor,
garantându-le acestora că nu pot fi destituiţi sau eliberaţi din funcţie decât în
condiţiile legii, îndepărtându-se clar în acest fel factorul subiectiv în ceea ce
priveşte deciziile luate în privinţa lor.
7. Principiul subordonării ierarhice
Conform acestui principiu, titularul funcţiei este obligat la executarea în
tocmai şi la timp a tuturor dispoziţiilor superiorilor săi, atât timp cât acestea sunt
acoperite de cadrul legal. În vederea achitării funcţionarului public de acest
principiu, trebuie să se ţină seama în mod deosebit de respectarea principiului
legalităţii.
Funcţionarii sectorului public sunt obligaţi prin lege să se conformeze
acestor principii legale, care trebuiesc controlate de corpuri de control
independente, sisteme de justiţie şi în unele cazuri, de persoane individuale
autorizate.
În ceea ce priveşte legislaţia Comunităţii Europene, Curtea Europeană de
Justiţie a definit un mare număr de principii ale administraţiei publice,

28
raportându-se la principiile generale ale legislaţiei administraţiei publice,
comune statelor membre şi aflate într-un proces evolutiv.53
8. Principiul selecţiei funcţionarilor
Acest principiu face referire la modul în care funcţionarii publici ocupă
funcţiile, şi anume prin concurs sau examen susţinut după criteriul competenţei
deschise, transparenţei, meritelor şi competenţei profesionale.
Fişa postului conţine în mod concret drepturile şi îndatoririle care decurg
din funcţia publică şi care îi revin exclusiv titularului. Ea reflectă şi diferenţierile
faţă de alte funcţii sau posturi similare. Totalitatea funcţiilor dintr-o autoritate
sau instituţie, atât cele publice cât şi cele nepublice, corespunzător schemei de
organizare a lor, cu diviziunile şi subdiviziunile componente structurale,
constituie statul de funcţii a acestora.54

2.5. Drepturile şi îndatoririle funcţiei şi funcţionarilor publici

Funcţionarul public este învestit cu atribuţiile care îi alcătuiesc


competenţa, nu de către cei care l-au ales, ci de către lege, care organizează
funcţiunea în vederea satisfacerii unui interes general. Legea organizează funcţia
cu atribuţiile stabilite pentru aceasta şi oricare persoană, care întruneşte condiţiile
legii, poate aspira la exercitarea funcţiei respective.55
Odată cu momentul numirii în funcţia publică, funcţionarul este învestit cu
un statut legal în care sunt prevăzute atât drepturile, cât şi obligaţiile acestuia.
Situaţia juridică a funcţionarului public este statutară, el aflându-se într-un raport
juridic de serviciu şi nu de muncă.
Prin individualizarea efectuată la învestirea în funcţia publică, dreptul
devine subiectiv, având un titular, astfel încât funcţionarul să îl poată apăra în
conformitate cu dispoziţiile legale. Astfel de drepturi sunt publice, iar
funcţionarul le deţine temporar, pe durata exercitării funcţiei, fiind conferite în
interes general, cu scopul de a acorda titularului funcţiei garanţii în îndeplinirea
atribuţiilor sale. Funcţionarul public poate să-şi apere drepturile conferite de lege
în condiţiile contenciosului administrativ. Fiind atribuite în interes general,

53
http://www.scritube.com/stiinta/drept/FUNCTIA-PUBLICA-SI-FUNCTIONARI2041518916.php
54
I.Santai, op. cit.,, p.124.
55
E. Bălan, Drept administrativ si procedură administrativă, Bucureşti, Edit. Universitară, 2002, p. 224.

29
aceste drepturi pot fi amplificate, dimensionate sau suprimate prin lege, în scopul
creşterii eficacităţii serviciului public.56
Statutul funcţionarilor publici conferă acestora următoarele drepturi:
1. Dreptul la opinie
Acest drept este garantat de lege, fiind interzisă orice fel de discriminare
în ceea ce priveşte criteriile politice, sindicale, etnice, religioase, stare socială,
sau altă natură.
Observăm că legiuitorul român a înţeles să nu facă nici un fel de restricţii
în ceea ce priveşte dreptul la opinie, anumite restricţii existând totuşi, ele se
subînţeleg din sfera obligaţiilor, între care obligaţia de confidenţialitate şi de
păstrare a secretului.57 De asemenea, trebuie menţionat faptul că şi libertatea de
expresie a funcţionarilor publici suferă o anumită îngrădire, chiar dacă aceasta
face obiectul unei libertăţi fundamentale, prevăzută în art. 30 din Constituţia
României. Astfel, funcţionarii publici au obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor
ce le revin să se abţină de la exprimarea sau mainfestarea publică a convingerilor
politice. Reţinem deci că limitarea liberaţii de exprimare este impusă
funcţionarilor publici numai în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu. În orice
alt context, libertatea de expresie este pe deplin garantată funcţionarilor publici,
ei având libertatea manifestării exterioare a gândurilor şi opiniilor poilitice,
religioase, filozofice.
Această limitare legală a dreptului de exprimare a funcţionarilor publici nu
contravine dispoziţiilor constituţionale care permit restrângerea unor drepturi şi
libertăţi fundamentale, în anumite situaţii speciale. Astfel, potrivit art. 53 din
Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restran numai
prin lege şi numai dacă se impune, după caz pentru: apărarea securităţii
naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei
calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.58
2. Dreptul de asociere
Acest drept le este recunoscut de lege funcţionarilor publici, aceştia având
posibilitatea de a se asocia în sindicate, partide politice sau alte forme de
asociere. De asemenea, funcţionarii publici au dreptul de a se asocia în

56
Ibidem, p.225.
57
A. Iorgovan, op. cit.,, p.592.
58
A. Trailescu, Drept administrativ, Ediţia 3, Bucureşti, edit. C.H. Beck, 2008, p.138.

30
organizaţii profesionale sau în alte organizaţii, care au ca scop reprezentarea
intereselor proprii, promovarea pregătirii profesionale şi protejarea statutului lor.
Dreptul de asociere politică, are însă o anumită limitare legală, în sensul că
funcţionarii publici nu pot ocupa funcţii de conducere în structurile sau organele
de conducere, alese sau numite, ale partidelor politice sau ale altor organizaţii cu
scop similar sau care funcţionează pe lângă partidele sau formaţiunile politice.59
3. Dreptul la grevă
Dreptul la cea mai dură formă de protest sindical le este garantat
funcţionarilor publici de art. 30 din Statut, însă acest articol prevede faptul că
dreptul la grevă trebuie exercitat în condiţiile legii, cu respectarea principiului
continuităţii şi celerităţii serviciului public.
Dreptul la grevă a funcţionarilor publici este condiţionat de asigurarea
continuităţii în activitate a serviciilor publice, iar în ceea ce priveşte celeritatea,
aceasta este mai mult o lozincă, deoarece în timpul unei greve a funcţionarilor
publici, aceştia sunt obligaţi de lege să asigure continuitatea servicului public
afectat.60
Dreptul la grevă se exercită respectând cadrul legal, subînţelegându-se că
este vorba de legea care reglementează soluţionarea conflictelor colective de
muncă. Se face, ca şi în cazul dreptului de asociere sindicală, trimitere la dreptul
comun, în România, a fost conceput, şi se presupune că va fi mereu conceput, şi
în consideraţiunea funcţionarilor publici.61
Pentru anumite categorii de funcţionari, legea prevede interdicţia de a
declara grevă, restricţia fiind justificată prin natura şi importanţă socială şi
politică a acestor funcţii, prin rolul lor substanţial în asigurarea mecanismului
statal, a ordinii, liniştii publice şi a siguranţei naţionale. De asemenea, în anumite
sectoare, cum ar fi cele de sănătate, de asistenţă socială, de telecomunicaţii,
radioul şi televiziunea publice, în unităţile ce asigură transportul în comun şi
salubrizarea localităţilor, aprovizionarea populaţiei cu gaze, energie electrică,
căldură şi apă, unităţi cu foc continuu, greva este permisă cu condiţia ca
organizatorii şi conducătorii grevei să asigure serviciile esenţiale reprezentând

59
Ibidem.
60
V. Prisacaru, Funcţionarii publici, Bucureşti, Edit. All Beck, 2004, p. 133.
61
A. Iorgovan, op. cit., p.593.

31
cel puţin 1/3 din activitatea normală, astfel încât comunitatiile locale să nu fie
afectate major în asigurarea necesităţilor minime de viaţă.62
4. Dreptul la stabilitate
Dreptul la stabilitate al funcţionarilor publici persupune imposibilitatea ca
funcţionarul public să poată fi eliberat sau suspendat din funcţie, detaşat sau
transferat în afara situaţiilor şi a condiţiilor strict reglemenatate de lege.
Stabilitatea conferită de Statut este o condiţie esenţială pentru bună
funcţionare a serviciului public, existând în acest mod premiza că acesta să fie
realizat de oameni calificaţi, cu experienţă, şi totodată cunoscători avizaţi ai
mediului în care îşi desfăşoară activitatea.
Stabilitatea în funcţie prezintă un interes deosebit şi pentru funcţionarul
public care doreşte să aibă garanţia că va fi apărat de eventualele abuzuri ale
conducătorului serviciului public, că acesta nu îl va putea transfera, sancţiona sau
înlătura din funcţie pe baza unor criterii subiective.
În strânsă legătură cu stabilitatea funcţionarilor publici, există şi instituţia
imunităţii de care se bucură anumiţi funcţionari. Astfel, preşedintele României se
bucură de imunitate, el neputând fi tras la răspundere pentru alte fapte penale ce
le-ar săvârşi în timpul exercitării mandatului său, în afar infracţiunii de înaltă
trădare. De asemenea senatorii şi deputaţii nu pot fi traşi la răspundere juridică
pentru voturile asu pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.63
5. Dreptul la salariu
Acesta este unul dintre cele mai ,,naturale” drepturi ale funcţionarilor
publici, şi constă în faptul că, pentru serviciul efectuat, funcţionarii au dreptul la
o remuneraţie, care se compune din salariul de bază, sporuri şi indemnizaţii.
Sistemul de salarizare al funcţionarilor publici trebuie să urmărească
realizarea câtorva obiective esenţiale:
a) necesitatea de a restrânge costurile administraţiei publice, în
condiţiile în care funcţionarii publici competenţi trebuie motivaţi şi recompensaţi
corespunzător;
b) crearea unei ierarhii a sistemului de salarizare pe categorii, grade,
clase şi trepte, bazate pe evaluarea postului;
c) stabilirea unui raport just între partea fizică şi partea variabilă a
salariului, care să ţină seama de activitatea depusă şi de importanţa ei.
62
P. Manta, op. cit., p.59.
63
Ibidem, p.60.

32
În strânsă legătură cu dreptul la salariu este reglementat şi dreptul la un
program normal de lucru, precizându-se că durata normală de lucru este de 8 ore
pe zi sau 40 de ore pe săptămână.64
6. Dreptul la odihnă, la refacerea forţei de muncă şi a sănătăţii
Acest drept este format dintr-un ansamblu de drepturi, din care amintim
dreptul la concediul de odihnă, la concedii medicale şi la alte concedii.
În condiţiile legii, funcţionarii publici au dreptul la concedii de odihnă
anuale, concedii mediacale şi alte concedii, făcându-se precizarea că pentru
motive de sănătate, funcţionarilor publici li se poate aproba, în mod excepţional,
schimbarea compartimentului sau a autorităţii ori a instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea, cu păstrarea gradului, funcţiei şi treptei avute, însă cu
condiţia fundamentală că respectivul funcţionar public să fie apt profesional să
îndeplinească atribuţiile ce îi revin în conformitate cu noua funcţie.
În ceea ce priveşte plata concediului, Statutul reglementează clar această
problemă: ,,Funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu,
la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care
se impozitează separat.”65 Un aliniat important, consemnat deasemenea în Statut
prevede că aceste drepturi băneşti se acordă funcţionarilor publici înainte de
începerea concediului de odihnă.
De asemenea, Statutul reglementează şi dreptul funcţionarilor publici la
concedii de boală, concedii de maternitate şi concedii pentru creşterea şi
îngrijirea copiilor.
Potrivit legii nr. 188/1999, în perioada acestor concedii raporturile de
serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativă funcţionarului
public în cauză.66
7. Dreptul la asistenţă medicală, proteze şi medicamente
Conform acestui drept, autoritatea este obligată să despăgubească
funcţionarul public, în situaţia în care acesta a suferit, din vina unităţii, un
prejudiciu în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.
8. Dreptul la condiţii normale de lucru şi igienă
Scopul principal al acestei reglementări este acela de a ocroti sănătatea şi
integritatea fizică a funcţionarului. Aşa cum am amintit ulterior, pentru motive

64
A. Iorgovan, op. cit., p.593.
65
Art. 33 alin. (2) din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
66
Art. 36 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

33
de sănătate, funcţionarilor publici li se poate aproba, în mod excepţional
schimbarea compartimentului sau a autorităţii ori a instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea, cu păstrarea clasei şi gradului avut.
9. Dreptul la pensie, pensie de urmaş şi la celelalte drepturi de asigurări
de stat
Statutul cuprinde câteva reglementări speciale cu privire la drepturile
materiale ale urmaşilor legali ai funcţionarului public decedat.
În caz de deces al funcţionarului public, membrii familiei care au, potrivit
legii, dreptul la pensie de urmaş, primesc pe o perioadă de 3 luni echivalentul
salariului de bază al funcţionarului public decedat. În cazul în care decizia pentru
pensia de urmaş nu a fost emisă din vina autorităţii publice în termen de 3 luni de
la data decesului, autoritatea în cauză va achita, în continuare, membrului familie
care are dreptul la pensie de urmaş, echivalentul salariului de bază din ultima
lună de activitate a funcţionarului, până la emiterea deciziei pentru pensia de
urmaş.67
10. Dreptul la protecţia legii
În concordanţă cu dispoziţiile legale, autoritatea sau instituţia publică în
care funcţionarul îşi desfăşoară activitatea este obligată să îi asigure protecţie
împotriva ameninţărilor, violenţelor, faptelor de ultraj, cărora le-ar putea fi
victimă în exercitarea funcţiei sau în legătură cu aceasta. Pentru garantarea
acestui drept, autoritatea sau instituţia publică va solicita sprijinul organelor
abilitate conform legii.
Măsurile speciale de protecţie pentru funcţionarii publici cu atribuţii de
control şi inspecţie, executare silită a creanţelor bugetare, precum şi pentru alte
categorii de funcţionari publici care desfăşoară activităţi cu grad ridicat de risc
profesional, se stabilesc prin acte normative, la propunerea Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor publici sau de către autorităţile şi instituţiile publice cu avizul
Agenţiei Naţionale.68
În continuare vom detalia şi obligaţiile funcţiei şi a funcţionarilor publici,
potrivit Statutului.
1. Obligaţia îndeplinirii atribuţiilor şi de fidelitate faţă de instituţie
Potrivit acestei cerinţe, funcţionarii publici sunt datori să-şi îndeplinească
cu profesionalism, corectitudine, loialitate şi în mod conştiincios atribuţiile ce le
67
A. Iorgovan, op. cit., p.594.
68
A. Trailescu, op. cit., p.142.

34
revin în concordanţă cu funcţia publică încredinţată, în vederea îndeplinirii
obiectivelor instituţiei în care sunt numiţi şi servirii binelui public, abţinându-se
de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii autorităţii sau instituţiei publice
în care îşi desfăşoară activitatea.
Funcţionarii publici nu pot avea interese personale, direct sau prin
persoane interpuse, într-o întreprindere privată supusă controlului lor, întrucât
astfel s-ar contraveni obligaţiei de dezinteresare sau îndatoririi de probitate a
cărei respectare asigură imparţialitatea funcţionarilor publici în îndeplinirea
atribuţiilor de serviciu. Funcţionarii publici pot exercita funcţii sau activităţi în
domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice.69
2.Obligaţia la neutralitate politică
Conform acestei constrângeri, funcţionarii publici au obligaţia ca în
exercitarea atribuţiilor de serviciu să se abţină de la expromarea sau manifestarea
convingerilor politice, de a nu favoriza vreun partid politic şi de a nu participa la
activităţi politice în timpul programului de lucru.
Aşa cum a fost menţionat anterior, pentru anumite categorii de funcţionari
publici există în textele constituţionale interdicţia expresă de a face parte din
partide politice, cum ar fi: judecătorii Curţii Constituţionale, magistraţii angajaţi
ai Ministerului Administraţiei şi Internelor, Ministerul Apărării Naţionale,
Serviciul Român de Informaţii. Legea fundamentală a lăsat posibilitatea
reglementării unor astfel de interdicţii şi pentru alte categorii de funcţionari
publici prin legi organice.70
3. Obligaţia de subordonare ierarhică
Potrivit legii, orice funcţionar public, indiferent de funcţia pe care o ocupă,
răspunde atât de ducerea la îndeplinire a sarcinilor ce îi sunt încredinţate, cât şi
de obligaţia de a se conforma ordinelor şi instrucţiunilor conducătorilor ierarhici,
cu excepţia situaţiei când apreciază că ordinele acestora sunt ilegale.
În această situaţie, funcţionarul public are obligaţia să facă cunoscut, în
scris, motivul refuzului său de a duce la îndeplinire ordinul său instrucţiunea
primită, iar dacă autoritatea stăruie în executarea dispoziţiei date, aceasta va fi
dusă la îndeplinire de cel care a primit-o cu excepţia situaţiei când aceasta este
vădit ilegală, însă îl va încunoştinţa despre această situaţie pe superiorul ierarhic
a celui care a emis dispoziţia.
69
Ibidem.
70
P. Manta, op. cit.,, p.63.

35
Astfel, dacă prin punerea în executare a unui act administrativ de
autoritate s-a produs vreun prejudiciu particularilor, răspunzător de repararea
acestor prejudicii este funcţionarul public care a emis actul în formă scrisă şi care
a stăruit în executarea actului, deşi i s-a atras atenţia, în scris, că actul este
ilegal.71
4. Obligaţia de păstrare a confidenţialităţii şi a secretului
O altă obligaţie importantă a funcţionarilor publici o reprezintă păstrarea
confidenţialităţii şi a secretului de stat şi de serviciu. Astfel, potrivit Statutului
funcţionarilor publici, funcţionarii publici trebuie să păstreze secretul de stat şi
de serviciu, precum şi confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau
documentele de care iau cunostiinta în exercitarea funcţiei lor, cu excepţia
informaţiilor de interes public.72
Cu toate acestea, obligaţia de discreţie profesională nu trebuie
absolutizată, dimpotrivă, datele, documentele şi informaţiile privitoare la un
anumit individ trebuie communicate acestuia, la cerere. În schimb, aceste date,
informaţii sau documente nu pot fi făcute publice fără consimţământul persoanei
la care se referă, pentru a se evita lezarea intereselor acesteia.
Legea prevede că în sensul în care funcţionarului public i se solicită
informaţii de interes public de către opinia publică sau mass media acesta are
obligaţia de a le prezenta în anumite termene.
5. Obligaţia de demnitate, cinste şi corectitudine
Un principiu al administraţiei publice afirmă că un corp funcţionăresc de
elită nu se poate concepe decât dacă este alcătuit din funcţionari publici care să
contribuie la creşterea prestigiului funcţiei publice pe care o ocupă.
Astfel, prin tregul lor comportament şi prin ţinută, funcţionarii publici sunt
obligaţi să se arate demni de consideraţia şi încrederea pe care o impune poziţia
lor oficială şi să se abţină de la orice acte de natură să compromită prestigiul
funcţiei pe care o deţin. Este interzis funcţionarilor publici ca, direct sau indirect
să solicite, să accepte sau să facă să li se promită, pentru ei sau pentru alţii, în
considerarea situaţiei lor oficiale, daruri sau alte avantaje.73

71
A. Trailescu, op. cit.,, p.144.
72
Art. 46 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
73
A. Iorgovan, op. cit., p.595.

36
6. Obligaţia de respectare a competenţei funcţiei
Această obligaţie se află în concordanţă cu Statutul şi presupune că
funcţionarii publici au obligaţia de a rezolva lucrările repartizate de conducătorul
compartimentului în care funcţionează, fiindu-le interzis să primească cereri a
căror rezolvare nu intră în competenţa lor şi care nu le sunt repartizate de şefii
ierarhici, ori să intervină în soluţionarea lor.
7. Obligaţia de perfecţionare a pregătirii profesionale
În condiţiile epocii contemporane, a mutaţiilor permanente, în viaţa
economică, politică, socială, administrativă şi nu în ultimul rând a unei
,,hemoragii legislative”, perfecţionarea pregătirii profesionale care să-i ţină pe
funcţionarii publici într-un permanent contact cu aceste schimbări, constituie nu
numai un drept, ci şi o obligaţie esenţială pentru lucrătorii din administraţia
publică.74
În acest sens, Statutul prevede că funcţionarii publici au obligaţia de a-şi
perfecţiona continuu pregătirea profesională şi, în condiţiile legii, pot beneficia
de concedii plătite sau neplătite pentru cursuri de perfecţionare sau programe de
specializare, atât în ţară cât şi în străinătate. Durata cumulată a acestor cursuri
trebuie să fie de minim 7 zile pe an, însă dacă depăşeşte 90 de zile, iar pe această
perioadă funcţionarii au primit drepturile salariale, aceştia au obligaţia de a
încheia un angajament scris că vor lucra în cadrul instituţiei respective cel puţin
5 ani. Dacă raportul de serviciu încetează din motive neimputabile aslariatului,
obligaţia nu mai subzistă.
8. Obligaţia prezentării declaraţiei de avere
În cele din urmă, funcţionarii publici sunt obligaţi ca la numirea şi
eliberarea din funcţie să prezinte conducătorului instituţiei publice sau autorităţii
declaraţia de avere, având unicul scop de justificare a bunurilor şi valorilor
achiziţionate în raport cu veniturile obţinute în perioada exercitării funcţiei
publice. Această declaraţie trebuie actualizată anual şi constituie unul din
documentele dosarului personal al funcţionarului public care poate influenţa, de
asemenea cariera acestuia.

74
P. Manta, op. cit., p.64.

37
2.6. Trăsăturile funcţiei publice

Prin funcţie publică se înţelege situaţia juridică a unei persoane învestită


legal cu atribuţii în realizarea competenţei unei autorităţi publice – ce constă în
ansamblul drepturilor şi al obligaţiilor care formează conţinutul juridic complex
dintre persoana fizică respectivă şi organul respectiv.
Înţelegerea trăsăturilor acestei definiţii presupune, implicit, înţelegerea
trăsăturilor noţiunii de competenţă. Astfel, dacă am concis că este vorba de
drepturi şi obligaţii în realizarea competenţei, se subînţelege, ca primă trăsătură a
funcţiei publice, că acestea nu pot fi stabilite decât pe cale unilaterală, prin
norme juridice, de către organele de stat, ca şi atribuţiile ce definesc competenţa
însăşi. Fiind vorba de drepturi şi obligaţii stabilite pe cale unilaterală, se deduce,
de asemenea, că nu suntem în prezenţa unei instituţii a dreptului muncii, a
contractului de muncă, care este un acord de voinţă al unităţii şi persoanelor
încadrate în colectivul de muncă, ci a unei instituţii a dreptului public, fiin vorba
de realizarea unui interes public.75
Astfel, putem afirma că funcţia publică are mai multe trăsături, din care
amintim:
1. Funcţia publică contribuie la realizarea puterii publice
Prin exercitarea ei, funcţia publică conntribuie la realizarea puterii publice,
fie într-o formă directă, în cazul funcţiilor de decizie ce incubă emiterea actelor
juridice de putere sau de autoritate, fie indirectă prin acţiunile de pregătire,
executare şi control strâns legate sau în legătură cu exerciţiul autorităţii de stat.
Această precizare este necesară deoarece numai în acest mod distingem
între funcţiile publice de autoritate şi alte funcţii publice existente chiar în cadrul
aceleiaşi autorităţi, pe de-o parte, şi funcţii nepublice constituie mai ales la
nivelul structurilor funcţionale interne – bazate pe contract de muncă - menite a
asigura doar bună funcţionare a instituţiei şi care nu sunt legate de exerciţiul
propriu-zis al puterii publice, motiv pentru care le întâlnim şi la administraţiile
neguvernamentale, nestatale, la cele private, societăţi comerciale, etc.,
exercitarea acestora întemeindu-se pe contractul de muncă. Cu alte cuvinte, în
funcţia publică se reflectă în mod esenţializat trăsăturile de bază ale activităţii
publice constând în exercitarea puterii de către autoritatea în care se integrează
respectiva funcţie.76
2. Funcţia publică are un caracter obligatoriu
Caracterul obligatoriu este derivat din îndatorirea exercitării drepturilor şi
cea de îndeplinire a obligaţiilor care îi formează conţinutul, în sensul în care ea
nu este o facultate sau o posibilitate, de genul dreptului subiectiv conferit
75
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol. I, Ediţia 4, Bucureşti, Edit. All Beck, 2005, p. 584.
76
I. Santai, V. Tabără, Administraţie publică, Sibiu, Edit. Techno Media, 2011, p. 279.

38
persoanelor fizice sau juridice şi faţă de care există latitudinea de a intra sau nu,
după propria voinţă, în raporturi juridice conform interesului propriu.
Este adevărat faptul că funcţia publică administrativă trebuie să fie
exercitată în orice împrejurare care îi solicită intervenţia, din oficiu sau la cerere,
chiar dacă faţă de o anumită atribuţie autoritatea în cauză are un drept de
apreciere sau de alegere în soluţionarea într-un anumit mod a unei situaţii.
Această îndatorire de rezolvare sau de pronunţare chiar şi faţă de o
solicitare, ce nu impune neapărat şi o intervenţie de drept sau soluţionare
favorabilă din partea autorităţii, operează în mod permanent deoarece
neexprimarea sau neluarea de poziţie din partea organelor executive, fie prin
nesoluţionarea în termen, fie prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri
privitoare la un drept legal recunoscut, permit declanşarea unei proceduri
judiciare ce se poate soluţiona cu tragerea la răspundere a celui vinovat, a
autorităţii executive din care face parte, concomitent cu obligarea acesteia la
luarea şi îndeplinirea măsurilor solicitate, plata despăgubirilor şi a daunelor
morale, conform legii.77
3. Funcţia publică este obiectiv predeterminată
Această trăsătură a funcţiei publice presupune că aceasta este reglementată
legal, astfel încât atât drepturile cât şi obligaţiile care îi alcătuiesc conţinutul sunt
prestabilite, neputând fi create, modificate sau suprimate de către titularul ei de
către alte subiecte de drept, chiar superioare ierarhic, dacă legea nu le-a conferit
o asemenea prerogativă.
4. Funcţia publică trebuie exercitată practic
Exercitarea practică a competenţei autorităţii conform atribuţiilor legal
stabilite se realizează exclusiv prin îndeplinirea efectivă a tuturor funcţiilor din
cadrul autorităţii în cauză.
Aceasta înseamnă că funcţiile trebuie încredinţate efectiv unor persoane
fizice apte să le exercite, care dispun de voinţă şi energia necesară realizării lor.
Desigur, pot exista şi funcţii neocupate de titulari, iar, uneori, chiar funcţii
neexercitate, însă acestea nu afectează, pe ansamblu, realizarea atribuţiilor
organului, ci numai integralitatea îndeplinirii lor. De asemenea, uneori, pot exista
delegări sau cumuluri ori supliniri de funcţii ca situaţii excepţionale când una şi
aceeaşi persoană va asigura exercitarea efectivă a două sau mai multor funcţii
tocmai pentru asigurarea funcţionării normale a instituţiei.78

77
V. Tabără, I Santai, Funcţia şi funcţionarul public, Sibiu, Edit. Techno Media, 2006, p. 9.
78
I. Santai, V. Tabără, op. cit., p. 280.

39
5. Continuitatea funcţiei publice
O caracteristică esenţială a funcţiei publice o reprezintă continuitatea, ceea
ce presupune că nu trebuie exercitată cu intermitenţe.79
Funcţia publică are un caracter continuu, de permanentă în timp, în
întregul interval scurs de la învestirea în funcţie a titularului şi până la
dezinvestirea acestuia, indiferent dacă există sau nu un mandat cu durată limitată
ori a lipsei oricărui termen limită.
Trebuie să evităm a confunda funcţia de stat cu însăşi realizarea ei, în
conformitate cu specificul ei şi de către o anumită persoană, realizare ce poate
cunoaşte perioade de inrerupere, pe când continuitatea funcţiei se referă la
existenţa acestor drepturi şi obligaţii atât timp cât există încă competenţa pe care
funcţia o realizează, corespunzător măsura unilaterală legală care a organizat
funcţia în vederea realizării competenţei respective.
6. Caracterul propriu al funcţiei publice
Această trăsătură a funcţiei publice are rolul de a o individualiza, ceea ce
înseamnă că aceasta aparţine numai celui învestit anume în cadrul unei autorităţi
pentru a-i realiza competenţa.
Altefel spus, în cadrul funcţiei se vor putea săvârşi numai anumite acte şi
fapte, indiferent dacă acestea posedă sau nu semnificaţie juridică, în conformitate
cu atribuţiile ce îi revin autorităţii sau instituţiei respective, ceea ce delimitează,
în cadrul organului, o funcţie de alta. Trebuie menţionat faptul că acest lucru nu
contravine dreptului unei sau mai multor persoane să poată îndeplini simultan
sau succesiv aceeaşi funcţie sau funcţii similare, iar prin delimitări de ordin
teritorial, material, personal său temporal să se poată face distincţie între funcţii,
şi, respectiv, posturi chiar în cadrul aceleiaşi funcţii.
Pe de altă parte, de regulă o funcţie nu epuizează, prin conţinutul ei,
întreaga sferă atributionala a unei autorităţi, decât în mod cu totul excepţional,
cum ar fi cazul organelor unipersonale, întrucât, corespunzător diversităţii de
sarcini şi atribuţii reglementate în vederea realizării lor, în cadrul unei autorităţi
se exercită mai multe funcţii a căror sumă evidenţiază specificul competenţei
organului din care fac parte.80
7. Funcţia publică este o situaţie juridică
Acest lucru înseamnă că funcţia publică este un complex unitar şi
interdependent de drepturi şi obligaţii ce revin titularului ei, acestuia îi conferă
un adevărat statutu propriu, şi nu un simplu conţinut de raport juridic, care se
formează între funcţionar şi superior, în care părţile se disting numai prin

79
I. Alexandru, D. Dinca, Drept administrativ, Bucureşti, Edit. Economică, 2003, p. 207.
80
I. Santai, V. Tabără, op. cit., p. 281.

40
opozabilitate, uneori reciprocă, a drepturilor, precum şi a obligaţiilor ce la revin
în calitate de participanţi în respectiva relaţie juridică.
Dacă într-un raport juridic obişnuit drepturile şi obligaţiile sunt strâns
legate de formarea, modificarea şi desfiinţarea relaţiei, în cadrul funcţiei
drepturile şi obligaţiile care îi alcatuies conţinutul preexistă raporturilor propriu-
zise, iar formarea, modificarea şi încetarea acestora – în urma producerii unui
fapt juridic sau act – constituie doar prilejul exercitării respectivei facultăţi sau
îndatoriri legale care nu sunt doar produsul voinţei exlusive a subiectului titular,
limitat, în acţiunile sale, nu într-atât la constituirea lor, cât, mai ales, la realizarea
lor. Altfel spus, prin intermediul funcţiei se contribuie la declanşarea incidenţei
legii pentru soluţionarea cazului dat.81

2.7. Funcţia publică administrativă

În general, trăsăturile funcţiei publice sunt aplicabile şi valabile oricărei


funcţii publice, fie că vorbim de funcţii publice legislative sau executive, datorită
faptului că toate funcţiile presupun exerciţiul puterii publice. Cu toate acestea,
funcţia publică executivă, sau administrativă, aşa cum mai este numită, o putem
defini drept o categorie ce reprezintă situaţia juridică legal predeterminată ce
constă într-un complex unitar de drepturi şi obligaţii prin care se îndeplineşte, de
regulă, competenţa unui organ al administraţiei publice contribuindu-se la
exercitarea puterii publice executive în conformitate cu atribuţiile ce revin
autorităţii în cauză.
Este necesar a se clarifica faptul că funcţia publică administrativă nu este
numai apanajul administraţiei publice, dimpotrivă, ea poate fi întâlnită în orice
activitate publică de altă natură, spre exemplu în parlament sau justiţie, însă care
în subsidiar, în special prin aparatul propriu, îndeplineşte şi atribuţii
administrative pentru organizarea şi asigurarea funcţionării corespunzătoare a
însăşi instituţiei în cauză.
În altă ordine de idei, prin intermediul acestei funcţii de înfăptuieşte în
exclusivitate activitatea executivă a statului, care constă, în principal, în emiterea
actelor administrative sau pregătirea, executarea şi nu în ultimul rând controlul
realizării acestora.
Privind funcţia publică strict în sensul ei administrativ, a fost amplu
reglementată prin Legea privind Statutul funcţionarilor publici nr 188/1999 care
a definit-o ca reprezentând ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite în

81
V. Tabără, I Santai, op. cit., p.10.

41
temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către
administraţia publică centrală, locală şi autonomă.82
Privind definiţia legală a funcţiei publice, se poate observa că aceasta
precizează conţinutul funcţiei, care constă într-un ansamblu de atribuţii şi
responsabilităţi.
Dacă prin atribuţie înţelegem un complex de drepturi şi de obligaţii de
care dispune o autoritate în vederea realizării sarcinilor sale, în schimb, prin
responsabilitate trebuie să avem în vedere o obligaţie de a efectua sau de a
îndeplini o sarcină concretă de serviciu, o îndatorire trasată şi determinată,
noţiunea neavând nimic comun, în acest caz, cu cea de răspundere pentru
neîndeplinirea unei obligaţii legale, părând că are, mai degrabă, o încărcătură
politică şi etică, decât juridică.83
Pe de altă parte, aceste atribuţii şi responsabilităţi sunt stabilite în temeiul
legii. Desigur, ar fi fost mai corect să se prevadă că ele sunt stabilite prin lege –
atunci când această reglementare le stipulează – iar mai apoi în temeiul legii
când această competenţă este delegată autorităţii sau instituţiei publice; de
regulă, prin conducătorul ei, pentru a-i determina conţinutul conform
reglementărilor legale în vigoare şi în acord cu ele, ceea ce ar fi în deplină
concordanţă şi cu principiul legalităţii funcţiei.84
Putem afirma, de asemenea că atât atribuţiile, cât şi responsabilităţile sunt
determinate, în cazul funcţiei publice, doar de către autoritatea publică sau
instituţia publică în cadrul căreia aceasta există şi se exercită.
Autoritatea publică reprezintă forma organizată şi exteriorizată de
manifestare a puterii publice într-un mod determinat în cadrul unei funcţii
fundamentale îndeplinite de stat. În cazul autorităţilor administrative, care ne
interesează în mod special, avem de a face cu o categorie a autorităţilor publice
care dispunând de o capacitate administrativă specifică participă în nume propriu
la înfăptuirea puterii executive a statului în limitele competenţelor legal
determinate. În acest fel, autorităţile publice administrative reuşesc să exercite
puterea executivă în scopul organizării şi realizării unor servicii publice de
interes general ori în sectoare specifice, cum are fi exemplul finanţelor,
învăţământului, culturii, sănătăţii, şi lista ar putea continua. În schimb, instituţia
publică – nu în sensul ei foarte larg care ar include şi autorităţile, dar nici în
sensul ei juridic ca ansamblu de norme unitare grupate şi foarte restrânse ca
obiect de reglementare, ni se prezintă ca o formă organizată menită a desfăşura
activităţi din domeniul conducerii serviciilor publice sau al efectuării serviciilor

82
Art. 2, alin. (1) din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
83
M. Preda, G. Stecoza, Unele consideraţii şi observaţii critice asupra statutului funcţionarilor publici, în
„Dreptul”, nr. 8/2000, pag. 63.
84
I.Santai, Drept administrativ si ştiinţa administraţiei, Sibiu, Edit. Alma-Mater, 2009, p.120.

42
publice, ne fiind implicată în sfera producţiei materiale, aflată, de regulă, în
subordinea unei autorităţi publice.
Este cunoscut faptul că funcţiile publice administrative au un grad de
specializare ridicat, în comparaţie cu funcţiile din Camerele Parlamentului sau
din alte domenii, de aceea pregătirea profesională a funcţionarilor publici trebuie
să constituie o problemă de politică administrativă, pe termen lung.85
În acest sens, organul de specialitate al administraţiei publice centrale,
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, este o instituţie care se află în
subordinea Guvernului, având rol de conducere în sectorul său de activitate, în
timp ce şcoală, teatrul, spitalul, etc., sunt doar instituţii publice prestatoare
efective de servicii publice. Oricum am privi această problemă, termenul generic
de ,,persoană administartiva” ar fi suficient de acoperitor pentru toate categoriile
de noţiuni administrative.
Nu trebuie scăpat din vedere faptul că funcţia publică este instituită în
scopul realizării prerogativelor de putere publică a autorităţii sau a instituţiei
publice din care face parte funcţionarul.
Nu în ultimul rând, funcţiile publice sunt cele prevăzute în Statutul
funcţionarilor publici în hotărârea de guvern sau sunt identificate – dintre
funcţiile existente – prin actele conducătorilor autorităţilor sau instituţiilor
nominalizate în lege (prefect, primar) cu acordurile şi avizele cerute de lege.

85
I. Corbeanu, Drept administrativ, Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 2002, p. 219.

43
CAPITOLUL 3.
ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA CONCURSURILOR
ŞI EXAMENELOR PENTRU OCUPAREA
FUNCŢIEI PUBLICE

3.1 Principii pe baza cărora se organizează şi desfăşoară concursul sau


examenul pentru ocuparea funcţiei publice.

În vederea organizării şi desfăşurării concursului pentru ocuparea funcţiei


publice, se prevede obligativitatea respectării unor principii, şi anume:
a) Competiţia deschisă, prin asigurarea accesului liber de participare la
concurs său examen a oricărei persoane care îndeplineşte condiţiile cerute de
lege pentru ocuparea funcţiei publice.
Acest principiu asigură oricărei persoane care îndeplineşte condiţiile
cerute de lege posibilitatea de a lua parte la concursul său examenul de ocuparea
a funcţiei publice, fără a fi supusă altor criterii de departajare de natură
subiectivă.
b) Selecţia după merit, prin stabilirea persoanelor admise pentru ocuparea
funcţiei publice, exclusiv pe baza rezultatelor obţinute.
După cum se observă, în cazul acestui principiu, textul legii este foarte
clar şi se pune din nou accent pe faptul că persoanele sunt declarate admise său
respinse exclusiv pe baza rezultatelor obţinute de acestea la concurs.
c) Asigurarea transparenţei, prin punerea la dispoziţie tuturor celor
interesaţi a informaţiilor referitoare la modul de desfăşurare a concursului său a
examenului pentru ocuparea funcţiei publice.
În conformitate cu acest principiu, organizatorii concursului său al
examenului de ocupare a funcţiei publice sun obligaţi să facă publice informaţiile
care fac referire la modul de desfăşurare al respectivului concurs său examen.
d) Tratamentul egal, prin aplicarea în mod nediscriminatoriu a unor criterii
de selecţie obiective şi clar definite, astfel încât orice candidat să aibă şanse
egale la ocuparea funcţiei publice.
Principiul menţionat mai sus asigură o selecţie bazată pe şanse egale, pe
criterii de selecţie exclusiv obiective şi foarte clar definite, oferindu-i în acelaşi
timp fiecărui candidat şanse egale la ocuparea funcţiei publice scoasă la concurs.
e) Confidenţialitatea, prin garantarea protejării datelor personale ale
candidaţilor, în condiţiile legii.

44
Principiul confidenţialităţii presupune faptul că toate datele personale ale
participanţilor la concurs vor fi protejate şi nu vor fi făcute publice, în măsura în
care acestea nu constituie informaţii de interes public.

3.2. Condiţii pentru organizarea concursului

Legiuitorul prevede explicit în textul legii faptul că organizarea


concursurilor pentru ocuparea funcţiilor publice are loc numai cu respectarea
următoarelor condiţii:
1. Concursul se organizează numai în limitele posturilor vacante.
Posturile vacante sunt acele posturi care rămân libere după efectuarea
următoarelor operaţiuni:86
- avansarea funcţionarilor publici în grad, clasă şi categorie, în condiţiile
legii;
- asigurarea de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici a
încadrării într-o funcţie publică corespunzătoare a funcţionarului public care nu
mai deţine funcţie publică din motive neimputabile lui;
- aplicarea prevederilor legale referitoare la transferuri sau, cu alte cuvinte,
realizării formalităţilor legate de transfer.
Este important a fi menţionat faptul că aceste operaţiuni pot fi efectuate
exclusiv cu condiţia comunicării posturilor vacante la Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici.
În cazul nerespectării acestei obligaţii, Agenţia Naţională a Funcţionarilor
Publici sau orice altă persoană interesată are dreptul să solicite instanţei de
contencios administrativ anularea acestor operaţiuni.
2. Înştiinţarea, în scris a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici de
către instituţiile publice sau autorităţile care organizează concursul, cu 60 de zile
înainte de data organizării acestuia.
3. Solicitarea şi obţinerea avizului favorabil organizării concursului din
partea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Potrivit art. 1 din anexă la Regulamentul de organizare şi desfăşurare a
concursurilor pentru ocuparea funcţiilor publice, autorităţile şi instituţiile publice
care pot organiza concurs au obligaţia să solicite avizul Agenţiei Naţionale a
86
A. Trăilescu, Drept administrativ. Tratat elementar, Bucureşti, Edit. All Beck, 2002, p. 113.

45
Funcţionarilor Publici cu cel puţin 45 de zile înainte de data susţinerii
concursului, iar Agenţia are obligaţia de a emite avizul solicitat în termen de 10
zile de la data primirii solicitării.
Concursul pentru recrutarea funcţionarilor publici se organizează de către
autorităţile publice competente, în limita funcţiilor publice vacante rezervate în
acest scop prin planul de ocupare a funcţiilor publice.87
În acest sens, Legea88 prevede că pentru funcţiile publice vacante din
cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale, concursul de recrutare se
realizează în modul următor:
- de Comisia permanentă pentru înalţii funcţionari publici, al cărei
secretariat tehnic este asigurat de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor
Publici;
- de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici pentru ocuparea
funcţiilor publice de conducere generale şi specifice;
- de către autorităţile şi instituţiile publice, cu avizul Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici, pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie generale şi
specifice.
În ceea ce priveşte concursul de recrutare pentru funcţiile publice vacante
din cadrul administraţiei publice locale, acesta este organizat după cum
urmează:89
- de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici pentru funcţiile
publice de conducere din următoarele domenii: protecţia copilului, evidenţa
informatizată a persoanei, audit public intern, financiar-contabilitate, urbanism şi
arhitectură, resurse umane, secretarii unităţilor administrativ-teritoriale, precum
şi pentru funcţiile publice de execuţie din domeniul auditului public intern;
- de către autorităţile şi instituţiile publice pentru celelalte funcţii publice,
însă numai după expirarea termenului de 10 zile de la data informării Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici despre declanşarea procedurii de organizare şi
desfăşurare a concursului.
În cazul în care această autoritate publică centrală consideră că procedură
este viciată poate dispune amânarea sau chiar suspendarea organizării şi
desfăşurării concursului.

87
A. Trăilescu, Drept administrativ, Ediţia 3, Bucureşti, edit. C.H. Beck, 2008, p.120.
88
Art. 58 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.
89
Art. 58 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

46
3.3. Condiţii de participare la concurs

În vederea participării la concursul sau examenul pentru recrutarea sau


promovarea într-o funcţie publică superioară, candidaţii trebuie să îndeplinească,
în primul rând condiţiile pentru ocuparea unei funcţii publice prevăzute în art. 54
din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.90
Aceste condiţii91 sunt:
a) are cetăţenia română şi domiciliul în România;
b) cunoaşte limba română, scris şi vorbit;
c) are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;
d) are capacitate deplină de exerciţiu;
e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care
candidează, atestată pe bază de examen medical de specialitate;
f) îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;
g) îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;
h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii,
contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care
împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals sau a unor fapte de corupţie sau a unei
infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea
funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea;
i) nu a fost destituită dintr-o funcţie publică sau nu i-a încetat contractul
individual de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani;
j) nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.
Pe lângă aceste condiţii generale, în vederea ocupării unei funcţii publice
definitive, candidaţii trebuie să îndeplinească anumite condiţii minime de
vechime în specialitatea studiilor necesare ocupării funcţiei respective, astfel:92
a) un an pentru ocuparea unei funcţii publice de execuţie din clasa I, gradul
profesional asistent, 8 luni pentru ocuparea unei funcţii de execuţie de acelaşi
grad profesional din clasa a II-a şi 6 luni pentru ocuparea unei funcţii publice de
execuţie din clasa a III-a, acelaşi grad pofesional;
b) 5 ani pentru ocuparea unei funcţii publice de execuţie de grad profesional
pricipal;

90
A. Trailescu, op. cit., p.121.
91
Art. 54 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
92
Art. 57 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

47
c) 9 ani pentru ocuparea unei funcţii publice de execuţie de grad profesional
superior;
d) 2 ani pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere de: şef birou, şef
serviciu, secretar al comunei, precum şi a funcţiilor publice specifice asimilate
acestora;
e) 5 ani pentru ocuparea celorlalte funcţii de conducere.
În afara acestor condiţii, pentru participarea la concursul de recrutare a
funcţionarilor publici de conducere, candidaţii trebuie să fi absolvit studii de
masterat sau postuniversitare în domeniul administraţiei publice, management ori
în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice.
Conducătorul instituţiei sau a autorităţii publice care organizează
concursul are autoritatea de a stabili, prin ordin sau dispoziţie, condiţii specifice
de participare la concurs, pe baza cerinţelor cuprinse în fişa postului pentru
fiecare dintre funcţiile publice vacante.93
În procesul de stabilire a condiţiilor specifice care trebuie îndeplinite în
vederea participării la concursul de intrare în Corpul funcţionarilor publici se pot
avea în vedere şi următoarele aspecte:
a) necesitatea şi gradul de cunoaştere a unei limbi de circulaţie internaţională;
b) necesitatea şi nivelul cunoştiinţelor de operare (programare) pe calculator;
c) necesitatea cunoaşterii limbii unei minorităţi naţionale în unităţile
administrativ-teritoriale în care persoanele aparţinând unei minorităţi naţionale
deţin o pondere de peste 20% din numărul total al locuitorilor.

3.4. Comisiile de concurs şi comisiile de soluţionare a contestaţilor

În vederea organizării concursului pentru recrutarea funcţionarilor publici


se constituie comisii de concurs şi comisii de soluţionare a contestaţiilor, numite
prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau a instituţiei publice.94
Potrivit articolului 2 lit. a) din Regulamentul de organizare şi desfăşurare a
concursurilor, aprobat prin H.G. nr. 1209/2003, constituirea comisiilor trebuie să
aibă loc cu cel puţin 30 de zile înainte de data susţinerii concursului.

93
A.Trăilescu, op. cit., p.121.
94
Art. 13 din H.G. nr. 1209/2003.

48
Art. 14 alin. (3) din aceeaşi H.G. stipulează faptul că nu poate fi membru
în comisia de concurs sau în comisia de soluţionare a contestaţiilor persoana care
are calitatea de demnitar, soţ, soţie, rudă sau afin până la gradul al patrulea
inclusiv cu oricare dintre candidaţi.
Orice situaţie de incompatibilitate poate fi sesizată de persoana în cauză,
de oricare dintre candidaţi, de conducătorul instituţiei publice sau autorităţii
organizatoare a concursului, sau de orice altă persoană interesată.
În cazul în care o astfel de situaţie este sesizată, conducătorul instituţiei
publice sau autorităţii organizatoare a concursului are obligaţia legală de a
constata situaţia de incompatibilitate şi de a lua măsuri de înlocuire, în termenul
maxim de două zile de la data sesizării, a membrului respectiv, cu o persoană
care să îndeplinească condiţiile cerute de lege.
Caliatea de membru în comisia de concurs este incompatibilă cu calitatea
de membru în comisia de soluţionare a contestaţiilor. Desemnarea membrilor în
comisia de concurs şi în comisia de soluţionare a contestaţiilor se face cu
respectarea regimului conflictual de interese privind funcţionarii publici,
prevăzut de lege.95
Preşedinţii comisiei de concurs şi comisiei de soluţionare a contestaţiilor
se numesc prin intermediul actului administrativ de constituire a comisiilor, din
rândul membrilor acestora.
Principalele atribuţii96 ale comisiilor de concurs sunt sunt următoarele:
a) selectează dosarele de concurs ale candidatiilor;
b) stabilesc subiectele pentru proba scrisă;
c) stabilesc lanul interviului şi realizează interviul;
d) notează pentru fiecare candidat probele concursului;
e) transmit compartimentelor de resurse umane, prin secretariatul comisiei,
rezultatele concursului, pentru a putea fi communicate candidaţilor.
Potrivit art. 5 din acelaşi regulament, comisiile de soluţionare a
contestaţiilor au următoarele atribuţii principale:
a) soluţionează contestaţiile depuse de candidaţi cu privire la notarea fiecărei
probe a concursului;

95
Art. 14 alin (1) din H.G. nr. 1209/2003.
96
Art. 4 din Regulamentul de organizare şi soluţionare a contestaţiilor.

49
b) transmit, prin secretariatul comisiei, compartimentelor de resurse umane
rezultatele contestaţiilor pentru a fi comunicate candidaţilor.
Actul administrativ de constituire a comisiilor stabileşte, atât pentru
comisia de concurs, cât şi pentru comisia de soluţionare a contestaţiilor câte un
secretariat.
Activitatea de secretariat este realizată de funcţionarii publici desemnaţi
din cadrul compartimentelor de resurse umane sau de către funcţionarii publici
cu atribuţii în acest domeniu, prevăzute în fişa postului.
Atât comisiile de concurs cât şi comisiile de soluţionare a contestaţiilor
sunt active până în momentul în care se soluţionează contestaţiile depuse de
candidaţi şi se comunică rezultatele fincale.
La încetarea activităţii, comisia de concurs şi comisia de soluţionare a
contestaţiilor au obligaţia de a preda, pe bază de proces-verbal, prin secretarul
comisiei, toate documentele concursului la compartimentul de resurse umane.97

3.5. Procedura de organizare şi desfăşurare a concursului

În baza art. 1 alin (1) din Regulamentul de organizare şi desfăşurare a


concursului, procedura de desfăşurare a concursului este precedată de obţinerea
avizului Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, care trebuie solicitat de
către autorităţile sau instituţiile publice interesate cu cel puţin 45 de zile înainte
de data susţinerii concursului.
Din momentul primirii solicitării autorităţii sau instituţiei publice
organizatoare a concursului, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are
obligaţia să emită avizul în 10 zile lucrătoare.
În baza avizului Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici se va publica
anunţul de organizare a concursului în Monitorul Oficial al României, partea a
III-a, înainte cu cel puţin 30 de zile de data susţinerii concursului. Acest aviz are
caracter conform, opiniile Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în ceea ce
priveşte condiţiile de înscriere şi participare la concurs, fiind obligatorii pentru
instituţiile publice, cu condiţia ca avizul să fie legal.98

97
A. Trăilescu, op. cit., p.123.
98
Ibidem.

50
În termenul similar de 30 de zile, autorităţile sau instituţiile publice care
organizează concursul au obligaţia de a afişa la sediul lor şi de a publica, dacă
este posibil, pe pagina de internet a acestora atât condiţiile de desfăşurare a
concursului şi condiţiile de participare la concurs, cât şi actele solicitate
candidatiilor pentru dosarul de înscriere.
Acest dosar va conţine, în mod obligatoriu următoarele acte:99
a) copia actului de identitate;
b) formularul de înscriere la concurs, care este prevăzut în anexa Regulamentului
şi este pus la dispoziţia candidaţilor de către secretarul comisiei de concurs;
c) copiile diplomelor de studii şi ale altor acte care atestă efectuare unor
specializări;
d) copia carnetului de muncă, sau după caz, o adeverinţă privind vechimea în
muncă şi specialitate;
e) adeverinţă care să ateste starea de sănătate corespunzătoare;
f) copia fişei de evaluare a performanţelor profesionale individuale din anul
anterior sau recomandare, după caz.
Copiile actelor privitoare la statutul personal al candidaţilor se prezintă
numai însoţite de documentele originale, care se certifică pentru conformitate cu
originalul de către secretarul comisiei de concurs sau în copii legalizate. Dosarul
de înscriere se depune de către candidaţi la secretarul comisiei de concurs, în
termen de 20 de zile de la data publicării anunţului privind organizarea
concursului.100
Comisia de concurs are obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor de
participare la concurs şi de a întocmi lista cu candidaţii care au dreptul de a
participa la concurs în termen de 5 zile de la dată în care expiră termenul de
depunere a dosarelor de înscriere.
La expirarea acestui termen de 5 zile, secretarul comisiei de concurs are
obligaţia de a afişa la sediul autorităţii sau a instituţiei publice rezultatele
selectării dosarelor de înscriere.
Notarea probei scrise sau a interviului se fac, de regulă, în termen de 48 de
ore, dar nu mai târziu de 3 zile de la data susţinerii probei. Acordarea punctajului
pentru fiecare probă se face pe baza mediei aritmetice a punctajelor acordate de
fiecare membru al comisiei.
99
Art. 8 alin (1) din Regulamentul de organizare şi desfăşurare a concursurilor.
100
A. Trăilescu, Drept administrativ, Ediţia 3, edit. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.123.

51
Concursul se consideră a fi promovat în cazul în care candidatul obţine un
punctaj minim de 50 de puncte pentru fiecare din cele două probe. Punctajul
final se obţine prin cumularea punctajului obţinut la fiecare din cele două probe
de concurs menţionate, iar punctajul final minim pentru promovarea concursului
este de 100 de puncte.
În ceea ce priveşte proba scrisă, trebuie menţionat faptul că aceasta constă
în redactarea, în prezenţa comisiei de concurs a unei lucrări scrise sau în
completarea unor teste grilă. Comisia de concurs stabileşte, în concordanţă cu
nivelul şi specificul funcţiilor publice pentru care se organizează concursul, atât
numărul subiectelor pentru lucrarea scrisă sau, după caz, al testelor grilă, cât şi
nivelul de complexitate şi dificultate al acestora.
Trebuie de asemenea menţionat faptul că subiectele sau testele grilă nu pot
excede bibliografia de concurs, iar acestea vor avea drept scop testarea
cunoştiinţelor teoretice şi practice necesare îndeplinirii atribuţiilor şi
responsabilităţilor funcţiei respective.
În cadrul unui concurs pentru ocuparea aceleiaşi funcţii publice,
subiectele, respectiv testele grilă vor fi identice. În cazuri speciale, cum ar fi cel
datorat numărului mare de candidaţi, proba scrisă se poate organiza în mai multe
serii de concurs, însă subiectele sau testele grilă se vor schimba la fiecare serie,
excepţie făcând cazul în care concursul se desfăşoară simultan.
Pentru asigurarea confidenţialităţii, comisia de concurs stabileşte
subiectele cu două ore înaintea desfăşurării probei scrise. Acestea se semnează
de toţi membrii comisiei de concurs şi se închid în plicuri sigilate purtând
ştampila autorităţii sau instituţiei publice organizatoare a concursului. Plicul
extras de candidaţi se deschide de preşedintele comisiei de concurs la începerea
susţinerii probei scrise, în faţa acestora.101
În funcţie de gradul de complexitate al subiectelor, comisia de concurs
stabileşte şi durata probei scrise. Tot această comisie stabileşte şi punctajele
pentru fiecare subiect sau test grilă în parte şi le comunică prin secretarul ei, prin
afişare, imediat după terminarea probei. Notarea lucrărilor sau a testelor grilă se
face separat de către fiecare membru al comisiei de concurs şi se consemnează în
procesul-verbal. Media aritmetică a notelor acordate de fiecare membru al
comisiei de concurs constituie nota finală a probei scrise.

101
A.Trăilescu, op. cit., p.124.

52
Din momentul în care probă scrisă a fost promovată, comisia are la
dispoziţie 5 zile pentru a organiza susţinerea interviului. Fiecare membru al
comisiei de concurs poate adresa întrebări candidatului, însă acestea nu pot face
referire la următoarele aspecte: opinii politice, activitate sindicală, etnie, religie,
origine, sex, stare materială, origine socială, etc. Atât întrebările cât şi
răspunsurile la interviu se consemnează în anexă la procesul-verbal întocmit de
secretarul comisiei de concurs şi semnată de membrii comisiei şi de candidat.
Durata interviului este stabilită de comisia de concurs, iar în cadrul
acestuia se pot testa, după caz, cunostiintele de limbă străină, precum şi cele de
operare pe calculator. Asemănător cu proba scrisă, notele sunt acordate separat
de fiecare membru al comisiei şi sunt consemnate în procesul-verbal, iar media
finală este dată de media aritmetică a notelor date de fiecare membru al comisiei
de concurs.
Lista care cuprinde rezultatele candidaţilor se afişează de către comisie în
termen de trei zile de la susţinerea ultimei probe a concursului. Această listă
cuprinde rezultatele tuturo candidaţilor, aranjate în ordinea descrescătoare a
notelor finale ale concursului, cu menţiunea ,,admis” sau ,,respins” pentru fiecare
candidat.
Sunt declaraţi adimisi, în limita funcţiilor publice scoase la concurs,
candidaţii care au obţinut rezultatele finale cele mai mari, care trebuie să fie cel
puţin egale cu punctajul minim de promovare a concursului. În cazul în care doi
candidaţi au obţinut acelaşi punctaj final, comisia de concurs departajează
candidaţii în funcţie de punctajul obţinut la proba scrisă, iar în cazul în care
egalitatea se menţine, are prioritate cel care are specializări în domeniul funcţiei
publice pentru care a candidat.102

3.6. Comunicarea rezultatelor concursului şi contestarea acestora

Rezultatele concursului, în speţă punctajele obţinute cu menţiunea


,,admis” sau ,,respins” se comunică participanţilor la concurs prin afişare la
sediul autorităţii sau instituţiei publice care a organizat concursul în termenul
obişnuit de 48 de ore, însă nu mai târziu de trei zile de la data susţinerii probei,

102
Ibidem, p.125.

53
cu condiţia ca între data afişării şi data susţinerii următoarei probe să existe un
interval de cel puţin 24 de ore, necesar depunerii şi rezolvării eventualelor
contestaţii.
În urma afişării rezultatelor obţinute la concurs, candidaţii nemulţumiţi de
punctajul obţinut pot face contestaţie în termen de 24 de ore de la data afişării
punctajelor pentru fiecare probă a concursului care se depune la sediul instituţiei
publice sau autorităţii organizatoare a concursului.
Comisia de soluţionare a contestaţiilor va analiza anexă la procesul-verbal
privind consemnarea întrebărilor şi răspunsurilor contestatorului la interviu,
precum şi procesul-verbal privind acordarea punctajului la proba scrisă,
acordând propriile punctaje pentru fiecare din cele două probe ale concursului.103
Contestaţia va fi aprobată de către comisia de soluţionare a contestaţiilor,
iar comisia de concurs va modifica punctajul final, în cazul în care sunt
îndeplinite în mod cumulativ, două condiţii:
- punctajele nu au fost acordate conform baremului şi răspunsurilor
din lucrarea scrisă;
- există o diferenţă mai mare de 10 puncte la fiecare probă între
punctajele acordate de comisia de concurs şi comisia de soluţionare a
contestaţiilor.
Rezultatele contestaţiilor depuse vor fi comunicate prin afişare la sediul
autorităţii sau instituţiei publice organizatoare a concursului, imediat după
soluţionarea acestora.
În cazul în care contestaţia este respinsă, candidatul se poate adresa
instanţei de contencios administrativ.

3.7. Numirea în funcţii publice a candidaţilor declaraţi admişi

Candidaţii care au fost declaraţi admişi în urma concursului şi a rezolvării


contestaţiilor vor fi numiţi, prin ordin sau dispoziţie a conducătorului autorităţii
sau instituţiei publice, în funcţiile publice pentru care s-a organizat concursul.
Actul de numire în funcţie se emite în termenul de cel mult 15 zile
lucrătoare de la data la care candidatul a fost declarat admis.

103
Ibidem.

54
Actul administrativ de numire în funcţie are formă scrisă şi trebuie să
îndeplinească următoarele menţiuni:104
a) temeiul legal al numirii în funcţie;
b) numele funcţionarului public;
c) denumirea funcţiei publice;
d) data de la care urmează să exercite funcţia publică;
e) drepturile salariale;
f) locul de desfăşurare a activităţii.
În baza acestui act ia naştere raportul juridic de serviciu între funcţionarul
public şi autoritatea sau instituţia publică în care acesta a fost numit în funcţie.
În termen de trei zile de la emiterea actului de numire în funcţia publică
definitivă, persoana în cauză trebuie să depună jurământul de credinţă. În altă
ordine de idei, obligativitatea depunerii jurământului de credinţă revine exclusiv
funcţionarilor publici definitivi.
În cazul în care respectiva persoană refuză să depună jurământul, acest
fapt se consemnează în scris şi atrage după sine revocarea actului administrativ
de numire în funcţie.
Astfel, raportul juridic de serviciu ia naştere în baza actului de numire în
funcţie, cu respectarea condiţiei depunerii jurământului de credinţă, în caz
contrar actul de numire în funcţie se revocă, iar raportul de serviciu se
desfiinţează retroactiv.
Numirea în funcţie se face de către conducătorul autorităţii sau instituţiei
publice şi reprezintă de fapt numirea într-un post corespunzător unei funcţii
publice dintre cele cu care sunt prevăzute serviciile publice.105
Pentru a putea fi numit în funcţia publică vacantă, candidatul care a fost
declarat ,,admis” are obligaţia de a se prezenta, în termenul de 5 zile lucrătoare
de la data expirării termenului pentru contestaţii, la autoritatea sau instituţia
publică în al cărei stat de funcţii este prevăzută funcţia publică respectivă.
În cazul în care acest termen este depăşit, respectiva persoană îşi pierde
dreptul de a mai fi numită în funcţia publică pentru care a candidat. În această
situaţie, autoritatea sau instituţia publică care a organizat concursul va anunţa
următorul candidat din lista cuprinzând punctajele finale ale concursului pentru a
fi numit în funcţia publică vacantă.
104
Ibidem, p.126.
105
I. Alexandru, D. Dinca, Drept administrativ, Bucureşti, Edit. Economică, 2003, p. 214.

55
În situaţia în care următorul candidat nu a obţinut punctajul final minim de
promovare a concursului, postul rămâne în continuare vacant, apărând
necesitatea organizării unui nou concurs de ocupare a funcţiei publice respective.

56
CAPITOLUL 4.
AUTORITĂŢILE ADMINISTRATIVE CU COMPETENŢE
ÎN DOMENIUL FUNCŢIEI ŞI FUNCŢIONARILOR PUBLICI

4.1 Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici

În vederea creării şi dezvoltării unui corp de funcţionari publici


profesionist, imparţial şi stabil a apărut necesitatea înfiinţării, în subordinea
Ministerului Administraţiei şi Internelor, a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
Publici. Această agenţie este un organ de specialitate al administraţiei publice
centrale, având personalitate juridică şi fiind condusă de un preşedinte, cu rang
de secretar de stat, numit direct de primul-ministru.
În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, preşedintele Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici emite ordine cu caracter normativ şi individual. Prin
menţinerea dreptului de a emite şi ordine cu caracter normativ, preşedintele se
bucură, în continuare, de o poziţie mai puternică în conducerea Agetiei. Iniţial,
acesta putea emite numai ordine cu caracter individual.106
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are rolul de a aplica strategia şi
Programul de guvernare în domeniul managementului funcţiei publice şi a
funcţionarilor publici. Preşedintele reprezintă Agenţia în raporturile cu
autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, precum şi cu persoanele
fizice sau juridice române sau străine, precum şi în justiţie. În exercitarea
atribuţiilor ce îi revin, preşedintele emite ordine cu caracter normativ sau
individual.107
În ceea ce priveşte structura organizării Agenţiei, aceasta este compusă din
direcţii generale, direcţii şi servicii, iar regulamentul intern de organizare şi
funcţionare se aprobă prin ordin al preşedintelui Agenţiei şi prin fişa postului şi
stabileşte atribuţiile personalului şi a compartimentelor.
În limita numărului de posturi aprobat prin actul de înfiinţare şi la
propunerea preşedintelui Agenţiei, statul de funcţii şi structura posturilor pe
compartimente se aprobă prin ordin al ministrului Administraţiei şi Internelor.

106
R. Petrescu, Drept administrativ, Bucureşti, Edit. Hamangiu, 2009, p. 536.
107
A. Trăilescu, Drept administrativ, Ediţia 3, Bucureşti, edit. C.H. Beck, 2008, p.172.

57
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are următoarele atribuţii:108
a) reglementarea funcţiei publice, sens în care această autoritate publică
elaborează şi avizează proiectele de acte normative privind funcţia publică şi
funcţionarii publici;
b) managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici. Din această
perspectivă, Agenţia elaborează politicile şi strategiile care fac referire la
funcţiile publice şi la funcţionarii publici, urmărind în acelaşi timp punerea
acestora în aplicare;
c) perfecţionarea profesională a funcţionarilor publici, prin stabilirea domeniilor
privitoare în acest sens şi cooperarea cu instituţiile administraţiei publice în
vederea punerii în aplicare a programelor de formare şi perfecţionare a
funcţionarilor publici;
d) gestionarea de programe în domeniul funcţiei publice, sens în care Agenţia
Naţională a Funcţionarilor Publici are atribuţia de a elabora, fundamenta,
gestiona şi urmării îndeplinirea programelor care privesc dezvoltarea Corpului
funcţionarilor publici;
e) monitorizarea şi controlul activităţilor referitoare la funcţia şi funcţionarii
publici. Prin intermediul acestei atribuţii se asigură urmărirea aplicării şi
respectării actelor normative în domeniul funcţiei publice şi funcţionarilor
publici;
f) reprezentarea autorităţilor administraţiei publice în raporturile cu persoanele
fizice, fie acestea române sau străine, în domeniul managementului funcţiei
publice şi a funcţionarilor publici;
g) alte atribuţii stabilite prin lege.
Datorită faptului că Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are
legitimitate procesuală activă are şi capacitatea de a sesiza instanţă de contencios
administrativ în ceea ce priveşte următoarele activităţi ilicite ale administraţiei
publice:109
- actele prin care autorităţile sau instituţiile publice încalcă legislaţia
referitoare la funcţia publică şi funcţionarii publici, constatate ca urmare a
activităţii proprii de control;

108
Art. 2 alin. (2) din H.G. n.r 1000/2006 privind Organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici.
109
A. Trăilescu, op. cit., p.172-173.

58
- refuzul autorităţilor sau a instituţiilor publice de a aplica
prevederile legale în domeniul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici.
Se impune a fi făcută precizarea că acţiunea promovată de Agenţie trebuie
să îndeplinească toate condiţiile de admisibilitate specifice acţiunii în
contenciosul administrativ.
Actul atacat este suspendat de drept. De asemenea, preşedintele Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici poate sesiza şi prefectul în legătură cu actele
ilegale emise de către autorităţile sau instituţiile publice locale,110 pentru ca
acesta să intervină, în condiţiile legii, pentru restabilirea legalităţii în domeniul
funcţiei publice şi al funcţionarilor publici.
Unui compartiment specializat, din cadrul fiecărei autorităţi sau instituţii
publice îi revine rolul de a realiza gestiunea curentă a resurselor umane şi a
funcţiilor publice. Acest compartiment colaborează direct cu Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici.

4.2 Comisiile de disciplină

Pentru a ne forma o imagine clară asupra importanţei şi rolului comisiilor


de disciplină, trebuie să ne îndreptăm atenţia către două aspecte majore ale
acestui concept, şi anume constituirea şi componenţa comisiilor de disciplină şi
suspendarea şi încetarea mandatului preşedintelui şi a membrilor comisiei de
disciplină.
1. Constituirea şi componenţa comisiilor de disciplină
Comisiile de disciplină sunt structuri deliberative, fără personalitate
juridică, independente în exercitarea atribuţiilor ce le revin, care au competenţa
de a analiză faptele funcţionarilor publici sesizate ca abateri disciplinare şi de a
propune modul de soluţionare, prin individualizarea sancţiunii disciplinare
aplicabile sau clasarea sesizării, după caz.111
Comisia de disciplină se constituie prin actul administrativ al
conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, fiind compusă din trei membrii
titulari, desemnaţi în următorul mod:112

110
T. Pavelescu, G. Moinescu, op. cit., p. 218.
111
Art. 2 din H.G. nr. 1344/2007.
112
Art. 4 din H.G. nr. 1344/2007.

59
a) doi membri de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice;
b) un membru de către organizaţia sindicală reprezentativă a funcţionarilor
publici din cadrul autorităţii sau instituţiei publice ori de către majoritatea
funcţionarilor publici, dacă aceştia nu sunt organizaţi în sindicat.
Alegerea reprezentanţilor funcţionarilor publici se face prin vot secret.
Comsia de disciplină are şi trei membrii supleanţi desemnaţi odată cu membrii
titulari, în aceleaşi condiţii. Atât membrii titulari cât şi cei supleanţi ai comisiei
se numesc în funcţie pe o durată de trei ani, având posibilitatea de prelungire a
mandatului.113
Preşedintele comisiei de disciplină este ales dintre membrii titulari ai
comisie, prin vot secret. În cazul în care majoritatea nu este întrunită, se va
desemna în funcţia de preşedinte al comisiei de disciplină membrul care are cea
mai mare vechime în ceea ce priveşte specialitatea juridică, iar în cazul în care
acest criteriu nu este îndeplinit de nici un membru, se va alege în funcţia de
preşedinte al comisiei membrul care are cea mai mare vechime în funcţia
publică.
Conducătorul autorităţii sau instituţiei publice numest un secretar titular şi
un secretar supleant în cadrul comisiei. Mandatul acestora este de trei ani, având
însă posibilitatea de înnoire a acestuia.
Lege prevede, prin excepţie, posibilitatea constituirii unei comisii de
disciplină pentru mai multe autorităţi sau instituţii publice, în cazul în care în
cadrul uneia dintre acestea îşi desfăşoară activitatea mai puţin de 10 funcţionari
publici.
În acest caz, comisia de disciplină se constituie prin act administrativ
comun al conducătorilor autorităţilor sau instituţiilor publice cu respectarea
principiului vecinătăţii teritoriale a autorităţilor administraţiei publice locale sau
a principiului subordonării ierarhice a instituţiilor publice aflate în subordinea
autorităţilor publice administrative.
La nivel naţional se poate dispune constituirea unei comisii de disciplină
care are drept scop analizarea şi propunerea modului de soluţionare a sesizărilor
privitoare la faptele comise de înalţii funcţionari publici.
Structura acestei comisii de disciplină este diferită de cea prezentată
anterior, în primul rând prin numărul membrilor ce o compun, şi anume 5 înalţi

113
A. Trăilescu, op. cit., p.173.

60
funcţionari publici, care sunt numiţi prin decizia primului ministru, la propunerea
ministrului administraţiei şi internelor, cu respectarea condiţie ca cel puţin unul
din aceşti membrii propuşi să aibă studii superioare juridice.
Această comisie juridică îşi desfăşoară activitatea la sediul Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici.
Pentru a putea dobândi calitatea de membru al unei comisii de disciplină,
funcţionarul public trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:114
a) să aibă o bună reputaţie profesională şi o conduită corespunzătoare în
exercitarea funcţiei publice;
b) să aibă studii superioare;115
c) să fie funcţionar public definitiv, numit pe perioadă nedeterminată.
Nu poate avea calitatea de membru al comisiei de disciplină funcţionarul
public care se află în următoarele cazuri de incompatibilitate:116
a) este soţ, rudă sau afin, până la gradul al patrulea inclusiv, cu persoanele care
au competenţa legală de a numi membrii în comisia de disciplină, cu persoanele
care au competenţa legală de a aplica sancţiunea disciplinară sau cu ceilalţi
funcţionari publici desemnaţi membri în comisie;
b) a fost sancţionat disciplinar, iar sancţiunea disciplinară nu a fost radiată,
conform legii.
În cazul în care actul administrativ de constituire a comisiei de disciplină
este emis cu nerespectarea procedurilor legale, acesta poate fi atacat la instanţă
de contencios administrativ. Titularul unei astfel de acţiuni judecătoreşti poate fi
atât organizaţia sindicală a funcţionarilor publici din cadrul autorităţii sau
instituţiei publice respective, cât şi funcţionarii publici, cu condiţia de a fi
organizaţi în sindicat.
2.Suspendarea şi încetarea mandatului preşedintelui şi al membrilor
comisiei de disciplină
Suspendarea mandatului de membru al comisiei de disciplină poate avea
loc în urmatoarel condiţii:117
a) a fost detaşat în cadrul altei autorităţi sau instituţii publice;
b) a săvârşit o faptă care constituie obiectul sesizării comisiei de disciplină;
114
Art. 11 din H.G. nr. 1344/2007.
115
Potrivit Art. 11 din H.G. nr. 1344/2007, această condiţie nu este obligatorie în cazul membrilor comisiei de
disciplină constituită pentru mai multe autorităţi sau instituţii publice.
116
Art. 11 alin. (4) din H.G. nr. 1344/2007.
117
Art. 11 alin. (1) din H.G. nr 1210/2003.

61
c) s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva membrului comisiei de
disciplină.
Cererea de suspendare trebuie formulată în scris şi înaintată preşedintelui
comisiei de disciplină. Această cerere poate fi formulată atât de membrul
comisiei care se află în una din aceste situaţii, cât şi de orice altă persoană care
poate dovedi existenţa situaţiilor mai sus menţionate.
În momentul în care preşedintele a primit cererea, are obligaţia de a
convoca ceilalţi membrii ai comisiei în vederea analizării situaţiilor menţionate
în cererea de suspendare şi suspendării mandatului membrului în cauză. Comisia
de disciplină are obligaţia, la rândul ei de a se pronunţa cu privire la situaţiile
invocate în cerere, precum şi cu privire la suspendarea mandatului, în termen de
trei zile de la înregistrarea cererii.
Încetarea mandatului de membru în comisia de disciplină are loc în
următoarele situaţii:118
a) la data expirării perioadei pentru care a fost desemnat în comisia de disciplină;
b) la data transferului în cadrul altei autorităţi sau instituţii publice;
c) la data mutării în cadrul unei structuri fără personalitate juridică a autorităţii
sau instituţiei publice;
d) la data la care a intervenit o situaţie de incompatibilitate prevăzută la art.11
alin (4);
e) atunci când se află în concediu medical sau alt concediu, este delegat sau
detaşat în cadrul altei autorităţi sau instituţii publice ori este suspendat din
funcţia publică pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive;
f) la data încetării raportului de serviciu;
g) la data solicitată de funcţionarul public, prin cerere scrisă motivată, cu privire
la renunţarea la calitatea de membru în comisia de disciplină.
În caz de încetare a mandatului unui membru al comisiei de disciplină se
va numi, ca membru titular, membrul supleant corespunzător, desemnându-se un
alt membru supleant în locul acestuia.119
Procedura de constatare sau dispunere a încetării mandatului unui membru
al comisiei de disciplină este similară cu procedura de suspendare a mandatului
acestor persoane.

118
Art. 15 alin. (1) din H.G. nr 1344/2007.
119
A. Trăilescu, op. cit., 2008, p.176.

62
CAPITOLUL 5.
STUDIU COMPARATIV ASUPRA REGLEMENTĂRILOR
PRIVIND FUNCŢIA PUBLICĂ ÎN ŢĂRILE
UNIUNII EUROPENE

Aşa cum este normal, ţările civilizate ale lumii au dispus unele
reglementări care să normativizeze complet, ordonat şi coerent activitatea
desfăşurată de funcţionarii publici, fie la nivel de lege, aşa cum se întâmplă în
Germania, Italia, Franţa, sau prin regulamente, cum se întâmplă în Anglia.
În continuarea lucrării voi preciza câteva caracteristici comune ale acestor
reglementări, urmate de o analiză a specificului normativizarii din fiecare ţară în
parte.
Astfel, permanenţă funcţiei este o caracteristică a majorităţii legislaţiilor.
Dacă în urmă cu unul - două secole funcţionarii erau la cheremul schimbărilor
politice, în zilele noastre prinde contur din ce în ce mai mult ideea reglementării
la nivel de statut a unor reguli care să-i menţină în funcţie un timp cât mai
îndelungat pe funcţionari şi care să le asigure o carieră stabilă cu norme precise
privind avansarea, disciplina sau durata funcţiei.120
Trebuie, de asemenea, menţionat faptul că exercitarea funcţiei publice
implică o serie de avantaje morale şi materiale. În state precum Germania şi
Franţa contează foarte mult prestigiul oferit de ocuparea unei funcţii publice, fapt
care a atras spre acest domeniu de activitate înalte autorităţi profesionale.
Cu toate că de cele mai multe ori funcţionarii publici sunt plătiţi mai slab
decât în întreprinderile private, ei preferă avantajele aduse de funcţia din
administraţia statală, dintre care amintim: certitudinea salariului şi primirea
acestuia la timp, siguranţa servicului, măsuri legislative împotriva concedierilor
abuzive, indemnizaţii pentru copii, precum şi asigurarea accesului acestora la
diverse instituţii de învăţământ.
Dacă ne raportăm la ţările care au constituţii scrise, putem spune că în
fiecare se găsesc principii ale funcţiei publice, motiv pentru care, în lucrările de
drept public comparat, mai exact de drept public comunitar, se discută foarte clar
despre ,,bâzele constituţionale ale funcţiei publice”.
Este adevărat că numărul articolelor din constituţie ce se referă la funcţia
publică diferă de la o ţară a Uniunii la alta, la fel diferă şi tehnică şi conţinutul
reglementării, nu trebuie uitat că unele constituţii au fost adoptate în primele
decenii ale secolului XIX, cum ar fi exemplul Norvegiei, care a adoptat

120
P. Manta, op. cit.,, p.40.

63
Constituţia în 1814, iar altele în ultimele decenii ale secolului XX, C onstitutia
Olandei în anul 1983, însă nu se poate contesta că asemenea reglementări nu
există.121
În toate ţările membre ale Uniunii Europene există reglementări clare şi în
acelaşi timp coerente privind obligativitatea respectării ierarhiei administrative şi
a disciplinei în muncă.
În urmă cu două secole, Franţa lui Napoleon, Prusia, iar mai târziu
Germania şi Anglia au creat o administraţie performanţă, bazată pe reguli stricte
privind corectitudinea comportamentului funcţionarului, respectarea întocmai a
ordinelor şefilor ierarhici şi exercitarea controlului.122
Apare necesitatea formulării unei distincţii între competenţa legiuitorului
sau a executivului de a reglementa materia funcţiei publice, fie chiar şi la nivel
de detalii, pe de-o parte şi posibilitatea de a stabili reguli ale funcţiei publice prin
contractul colectiv de muncă, pe de altă parte. Vom spune că în ţările în care
regulile contractuale vin în limitele admise de legiuitor funcţiei publice I se
aplică un regim mixt, legal şi contractual. Desigur, regulile contractuale pot
interveni şi în limitele impuse de executiv dacă, potrivit Constituţiei, aceasta
poate instrumenta normativ în această materie.123
În ciuda declaraţiilor oficiale privind simplificarea activităţii
administraţiei, în cele mai multe ţări numărul funcţionarilor publici creşte din
două motive:
a) din cauza dezvoltării şi sporirii complexităţii acţiunii adiministratiei;
b) din cauze subiective, precum: transformarea auxiliarilor în funcţionari de
carieră, satisfacerea clientelei politice sau gruparea funcţionarilor în diverse
forme asociative care să le asigure respectarea şi garantarea drepturilor obţinute
şi finanţarea acţiunilor autorităţilor.
O cercetare asupra doctrinei şi a legislaţiei ne oferă posibilitatea de a
afirma că regulă o reprezintă existenţa unor coduri sau statute, cu rol de drept
comun al funcţiei publice.
În toate ţările membre ale Uniunii Europene, dreptul funcţiei publice
presupune un nucleu central de reguli aplicabile unor agenţi, care corespunde
definiţiei stricte a funcţionarului, nucleu în jurul căruia gravitează dispoziţii mai
restrânse sau mai numeroase aplicabile altor categorii de angajaţi din
administraţie.124

121
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol. I, Ediţia a III- a, Bucureşti, Edit. All Beck, 2001, p.536.
122
P. Manta, Tratat de drept administrativ, Edit. Academia Brâncuşi, 2003, p.40.
123
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol. I, Ediţia a III- a, Bucureşti, Edit. All Beck, 2001, p.537.
124
D. Tofan, Instituţii administrative europene, Bucureşti, Edit. C.H. Beck, 2006, p.156.

64
5.1. Criterii de comparaţie

5.1.1. Perioada adoptării statutelor


Este de remarcat faptul că în Belgia este încă în vigoare, însă cu
numeroase modificări, Decretul Regal din 2 octombrie 1937, care este completat
de Legea din 20 februarie 1990 şi Decretul Regal emis în data de 22 noiembrie
1991. De asemenea, în Danemarca există Legea din 18 iunie 1969, fiind şi
aceasta completată cu numeroase texte de aplicare.
În Grecia regăsim în vigoare un Cod al funcţionarilor publici adoptat în
anul 1977, care este de asemenea întregit şi completat în special în domeniul care
priveşte recrutarea funcţionarilor. Este de reţinut că în 1992 a fost constituită o
Comisie de codificare a dreptului funcţiei publice.
În ceea ce priveşte Italia, aceasta a adoptat o lege-cadru în 29 martie 1983,
care fixează principiile repartizării competenţei în materia funcţiei publice între
legiuitorul naţional, consiliile regionale şi partenerii sociali. Cele mai multe
dispoziţii fac obiectul unor acorduri între stat şi sindicatele funcţionarilor, iar în
ceea ce priveşte agenţii de stat, există un statut general din 10 ianuarie 1957,
intitulat: ,,Testo unico delle disposizioni concernenti lo statuto degli impiegati
civili dello stato”. Este de menţionat că în baza abilitării legislative din 23
octombrie 1992, referitoare la ,,raţionalizarea organizării administraţiei publice şi
la revizuirea reglementărilor în materie de salariaţi publici”, Guvernul Amato a
adoptat Decretul-Lege din 3 februarie 1993, cunoscut sub numele de ,,decretul
privatizării funcţiei publice”, care, cum se exprimă specialiştii, constituie o
veritabilă revoluţie juridică, întrucât consacră principiul trecerii de la
reglementarea unilaterală a funcţiei publice, la convenţiile colective negociate
între un agent autonom, reprezentant al administraţiei publice şi sindicatele
agenţilor publici.125
În cazul statului Luxemburg există Legea emisă în 16 aprilie 1979, care
reglementează ,,statutul general al funcţionarilor de stat”, însă la fel ca în
celelalte state, aceasta este completată cu alte legi, dintre care le amintim pe cele
referitoare la mobilitatea functonarilor publici, din anul 1986 respectiv 1991,
precum şi cu un număr însemnat de regulamente ale Marelui Duce.
Olanda este ţara care a reglementat pentru prima dată statutul funcţiei
publice, în anul 1899, cu toate că are o Constituţie relativ recentă (1983), sunt
menţinute încă în vigoare dispoziţiile de ordin general din perioada interbelică:
Legea cu privire la funcţionari, din 12 decembrie 1929 şi Regulamentul general
pentru funcţionării regatului din 12 iunie 1931.

125
A. Iorgovan, op. cit., p.540.

65
Într-o situaţie puţin mai deosebită se află Portugalia, unde Statutul
funcţionarilor publici de stat se compune dintr-o serie de decrete-legi, adoptate în
majoritatea lor în perioada cuprinsă între anii 1986-1991.
În cele din urmă ne îndreptăm atenţia spre Regatul Spaniei, unde Statutul
general din 7 februrie 1964 a fost modificat substanţial şi pus în acord cu noua
Constituţie adoptată în anul 1978, prin intermediul legilor emise în 2 august şi 26
decembrie 1984, care au reprezentat bazele pentru reglementările în materie ale
Comunităţilor autonome, începând cu 1985.
În nici o ţară a Uniunii Europene, ansamblul personalului din administraţie
nu se supune unui statut juridic unic şi identic. Dimpotrivă, trebuie respinsă
ideea conform căreia statutul naţional al funcţionarilor s-ar caracteriza printr-o
specificitate considerabilă.126

5.1.2. Structura administraţiei publice


1.Spania
Administraţia publică spaniolă este structurată astfel:
Administartia Generală a Statului este formată din Ministerul
Administraţiei publice, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Agriculturii,
Pescăriilor şi Alimentaţiei, Ministerul Ştiinţei şi Tehnologiei, Ministerule
Educaţiei, Culturii şi Sportului, Ministerul Apărării, Ministerul Economiei,
Ministerul Securităţii Publice, Ministerul Justiţiei, Ministerul Dezvoltării,
Ministerul Mediului Înconjurător, Ministerul Prezidenţial, Ministerul Muncii şi
al Serviciilor Sociale şi Ministerul Sănătăţii şi al Consumatorului.
În ceea ce priveşte administraţia comunităţilor autonome, statul spaniol
cuprinde 17 comunităţi înzestrate cu putere legislativă şi administrativă proprie,
iar administraţia locală se compune din totalitatea primăriilor, entităţi de drept
public cu statut legal, existând un număr însemnat de organizaţii care se af;a în
subordinea unei autorităţi administrative care furnizează sau prestează un
serviciu public.
Administraţia publică spaniolă se împarte pe baza celor 17 comunităţi
autonome cu putere administrativă proprie: Basque Country, Catalonia, Galicia,
Andalucia, Principality of Asturias, Cantabria, Riojia, Region of Murcia,
Community of Valencia, Aragon, Castile-la-Mancha, The Canary Islands,
Navarre, Extremadura, Community of the Balearic Islands, Community of
Madrid, Community of Căştile and Leon, la care se adăugă şi oraşele Ceuta şi
Melilla.
126
D. Tofan, Instituţii administrative europene, Bucureşti, Edit. C.H. Beck, 2006, p. 157.

66
Ministerul Administraţiei Publice este cel care are competenţe atât în
organizarea, cât şi în coordonarea sistemelor adinistrative din comunităţile
autonome.
2.Germania
Preşedintele Germaniei (Bundespräsident) este şeful statului german, pe
scara ierarhică cel mai înalt organ constituţional al Germaniei. Totuşi, conform
constituţiei, puterea sa este limitată, funcţiile sale fiind doar de reprezentare. El
trebuie să fie neutru, preşedintele tuturor cetăţenilor şi rezidenţilor din Germania
şi este reprezentantul Germaniei în relaţiile internaţionale.
Forma de guvernământ este parlamentară, în care şeful guvernului,
cancelarul, este ales de parlament, numit ,,bundestag”, şi confirmat de către
preşedintele federal. Germania este caracterizată de o structură administrativă
policentrică, un sistem de cooperare la nivel federal şi o puternică poziţie a
cancelarului federal.
În cazul aparatului administrativ german regăsim 3 niveluri, şi anume:
nivelul federal, nivelul landurilor şi nivelul local.
Cancelarul este ales cu majoritate absolută de către parlament pe o
perioadă de 4 ani. El are dreptul de a numi şi elibera din funcţie pe miniştri,
precum şi dreptul de a formula direcţiile de acţiune şi sarcinile fiecărui ministru
din guvern.
Germania este alcătuită din 16 landuri, reprezentand unităţi teritorial-
administrative, caracterizate de o puternică autonomie din punct de vedere legal.
Aceste landuri sunt urmatoarele: Baden-Württemberg, Bavaria, Berlin,
Brandenburg, Brema, Hamburg, Hessa, Mecklenburg, Saxonia Inferioara,
Renania de Nord, Renania Palatinat, Saarland, Saxonia, Saxonia-Anhalt,
Schleswig-Holstein si Turingia.
Fiecare land german are propria constituţie, pe langa Constituţia
Germaniei, propriul guvern şi miniştri la nivel de land, propriul prim-ministru,
propria reprezentare în Parlamentul de la Berlin, precum si propria legislaţie în
domeniile care ţin de competenţa landurilor.
Cele mai multe landuri au trei niveluri de organizare administrativă:
superior, mediu şi inferior. Autorităţile de la cel mai înalt nivel îndeplinesc
funcţiile administrative pentru întregul land dintr-o poziţie centrală. Aceste
autorităţi sunt imediat subordonate ministerelor şi nu au structuri administrative.
Autorităţile de nivel mediu îndeplinesc sarcini administrative pentru un district
administrativ din cadrul landului. Autorităţile de nivel inferior sunt autorităţi
specifice landului, de exemplu, autorităţile pentru administrarea reţelei de
drumuri, birourile de sănătate şi cele veterinare.

67
3.Belgia
Începând cu 1 aprilie 2006 , sistemul administraţiei publice flamande a
fost antrenat în cadrul unor schimbări majore. Astăzi , principale atribuţii sunt
organizate în baza a 13 arii politice.
Guvernarea belgiană şi structura administrativă:
- Guvernul de Stat Federal
- Comunităţi Lingvistice
- Regiuni geografice
- Provincii
- Municipalităţi
Structura Statului Federal:
- Nivelul federal: Instituţiile federale: Casa Reprezentaţilor, Senat , Rege,
Guvernul Federal;
- Nivelul Comunităţii: Comunitatea Flamanda , Comisiile Comunităţii ( Comisia
Franceză , Comisia Flămândă) , Comunitatea Germană , Comunitatea Franceză;
- Nivelul Regional : Regiunea Flamanda , Regiunea Bruxel , Regiunea Waloon;
- Nivelul Provincial: 5 provincii flamande, Bruxel- capitala bilingvă , 5 provincii
Waloon
- Nivelul Municipal: municipalităţi flamande, municipalităţi Waloon, 19
municipalitaiti în subordinea capitalei.
4. Finlanda
Finlanda este o republică constituţională, iar cele mai importante organe
ale statului sunt reprezentate de Parlament, Preşedintele Republicii şi Guvern.
Finlanda este organizată pe 2 niveluri administrative, iar municipalităţile
constituie cel de-al doilea şi cel mai important nivel. Cu toate acestea, mai multe
forme de cooperare intermunicipala au un nivel intermediar de administraţie, nu
şi de guvernare între administraţia publică centrală şi cea locală.
Din punct de vedere structural, administraţia Finlandei este structurată
astfel:
a) Parlamentul, Guvernul, Preşedintele Republicii;
b) Instanţe de judecată: judecătorii, Curţi de apel, Curtea Supremă, Curţi
administrative, Curtea Supremă Administrativă, Curţi Extraordinare;
c) Administraţia de stat:
- administraţia centrală: ministere, agenţii guvernamentale şi publice,
activităţi privind probleme de stat;
- administraţia regională: instituţii de stat din provincie, centre de
angajare şi dezvoltare economică, centre regionale de protecţie a mediului,
inspectorate de siguranţă şi sănătate, centre de autorizaţie în probleme de mediu,
birouri regionale de taxe;

68
- administraţia locală: dinstricte locale de stat, birouri de angajare, birouri
locale de taxe, birouri locale de vamă, cabinete de consultanţă juridical,
municipalităţi.
d) Alte organe publice: provincial autonomă a insulelor Aland, Banca Finlandei,
institutul de asigurări sociale, administraţie publică indirectă.
5. Slovacia
Asemănător celorlalte state central şi est europene, administraţia publică
din Slovacia redefineşte conceptul de putere a statului, făcând trecerea de la o
guvernare unitară la una descentralizată şi democrată.
Aşa cum este normal, administraţia publică se află în sarcina puterii
executive, fapt care este stipulat şi în Constituţie.
Instituţiile administraţiei slovace sunt următoarele:
a) Ministerele;
b) Instituţiile din domeniul afacerilor statale;
c) Structuri administrative locale;
d) Alte structuri administrative;
e) Unităţile de poliţie;
f) Organismele forţelor armate;

5.1.3. Conceptul de funcţie publică


Funcţia publică apare ca o grupare de atribuţii şi de competenţe în scopul
de a satisface interesele generale, întrucât orice putere socială se legitimează
numai prin finalitatea sa de interes public, neputându-se admite ca ea să fie
utilizată în scopuri personale. În fiecare stat membru al Uniunii Europene care
are o Lege fundamentală scrisă se regăsesc principii ale funcţiei publice.
1. Spania
Cu toate că putem discuta despre preocupări în legiferarea domeniului
public încă din Antichitate, bazele a ceea ce trebuie să reprezinte administraţia şi
funcţia publică au fost puse în momentul adoptării Constituţiei din 1978, prin
care Spania s-a constituit ca stat social şi democratic de drept.
Normele care reglementează domeniul funcţiei publice sunt inspirate din
modelul francez, însă sunt foarte bine detaliate în ceea ce priveşte aria
obligaţiilor şi sancţiunilor discplinare aplicabile funcţionarilor publici.
În 12 aprilie 2007 a fost adoptat noul Statut al Angajaţilor din Sectorul
Public, care prevede la art. 2 aria de guvernare a funcţiei publice, aplicabilă
funcţionarilor publici din următoarele administraţii:
a) Administraţia Generală a Statului;
b) Aministratia Comunităţilor autonome şi a administraţia oraşelor Ceuta şi
Melilla;

69
c) Administraţia Entităţilor Locale;
d) Organismele Publice şi Entităţile aflate în subordinea administraţiei centrale
sau locale;
e) Administraţia Universităţilor Publice.
2. Germania
În administraţia publică germană, conceptul de funcţie publică este privit
din perspectivă a patru dimensiuni, şi anume:
a) În sensul larg al termenului prin funcţie publică se înţelege ansamblul
persoanelor aflate la dispoziţia guvernanţilor pentru a face să funcţioneze
serviciile publice;
b) În sens organic este vorba de ansamblul personalului din administraţie. Acest
personal are o compunere diversificatã şi cuprinde categorii extrem de variate.
c) În sens formal, funcţia publică poate desemna regimul juridic aplicabil
personalului administrativ;
d) În sens material, este vorba de activitatea constând în colaborarea în mod
permanent şi cu titlu profesional la o acţiune a persoanelor publice ale
administraţiei.
Datorită faptului că Germania este un stat federal, funcţia publică se
regăseşte într-o situaţie aparte: doar unu din patru funcţionari publici este angajat
la nivelul guvernului federal sau al agenţiilor federale, astfel statutul funcţiei
publice şi a funcţionarilor publici se aplică la mai puţin de jumătate din
personalul administraţiei.
3. Belgia
În Belgia, funcţionarul public este acea persoană care îşi desfăşoară
serviciul în cadrul instituţiilor oficiale. Reprezentând o excepţie de la regula
europeană, în Belgia sunt consideraţi funcţionari publici nu numai persoanele din
autorităţile administraţiei publice, ci şi angajaţii din sistemul de învăţământ,
ocrotirea sănătăţii, precum şi din alte sfere ce deservesc populaţia.
4. Finlanda
Statutul funcţionarilor publici este reglementat în Finlanda de ,,Actul
Funcţionarilor Publici”, aprobat prin Legea nr. 750/1994.
În Finlanda nu există un grup distinct de funcţionari publici de conducere.
Cu toate acestea, câteva reglementări ale Actului Funcţiei Publice vizează
categoria celor mai mulţi funcţionari publici de conducere. Ele se referă la
stabilirea şi anularea funcţiilor publice şi încetarea angajării în posturile publice.
Există de asemenea reguli de recrutare şi selecţie, acţiuni disciplinare, de
concediere, salarizare, siguranţa locului de muncă şi standarde de etică
profesională care sunt diferite în cazul funcţionarilor publici de conducere de cel
al celorlalţi funcţionari publici.

70
Actul Funcţiei Publice de Stat conţine reglementări speciale legate de
concedierea funcţionarilor publici de conducere, ceea ce înseamnă că din punct
de vedere legal este mai uşor să se dea un aviz de concediere unor funcţionari
publici de conducere decât celorlalţi funcţionari publici.
5. Slovacia
În concordanţă cu Actul nr. 312/2001 privind funcţia publică, aceasta este
încadrată în departamentele profesionale ale administraţiei publice, fiind
exercitată de către presoana care realizează o activitate publică în cadrul unui
sector specific al administraţiei publice.

5.1.4. Clasificarea funcţiei publice


Funcţia publică este structurată după anumite criterii, rezultând categorii
de funcţii publice, în funcţie de forma regimului politic şi administrativ din
fiecare stat. Aceste structurări sunt similare în cadrul ţărilor membre ale Uniunii
Europene, însă există şi suficiente deosebiri, stabilindu-se o clasificare clară a
funcţiilor publice existente în fiecare ţară.
1. Spania
Constituţia Spaniei exprimă o serie de schimbări privind statutul funcţiei
publice şi a funcţionarilor publici care produc o serie de schimbări în valorile
sociale şi politice ale spaniolilor, dar şi în mediul economico-social internaţional.
În consecinţă, se vorbeşte adesea despre necesitatea unui statut de bază comun
pentru domeniul public care să admită modulări pentru fiecare categorie sau
colectiv în funcţie de calificarea profesională şi în funcţie de caracteristicile
funcţionale.
Funcţionarii din administraţia publică spaniolă sunt clasificaţi în două
grupe, cei angajaţi în baza unei relaţii administrative şi cei angajaţi în baza unui
contract de muncă în sistemul public. Prima categorie este cea mai des întâlnită
în administraţia publică spaniolă , iar cea de a doua însumează un număr mai
puţin numeros de funcţionari publici. În acest context , funcţiile publice se
clasifică în:
Pentru prima categorie:
a) Funcţii publice administrative principale;
b) Funcţii de conducere principale;
Pentru cea de-a doua categorie:
a) Funcţii publice administrative secundare;
b) Funcţii de conducere secundare;
2. Germania
În Germania există 3 mari categorii de angajatori de funcţionari publici.
Aceste 3 categorii sunt: Guvernul federal, Landerul şi municipalităţile. Fiecare

71
dintre aceste sectoare angajează 3 categorii diferite de funcţionari
publici: Beamte (funcţionari publici sub incidenţa Dreptului public), Angestellte
(salariaţi sub incidenţa Dreptului privat) şi Arbeiter (angajaţi aflaţi sub incidenţa
Dreptului privat).
Funcţiile publice se regăsesc de obicei în aparatele de lucru ale:
Cancelariei statului, Ministerelor şi a instituţiilor subordonate ministerelor.
3. Belgia
Ierarhia structurii serviciilor publice federale este divizată pe 4 niveluri: A,
B, C, D. Nivelul A consta în 5 clase de la A1 la A5 care este cea mai înaltă clasă.
O clasă grupează funcţiile care au aceeaşi complexitate, expertiză tehnică şi
responsabilitate. În nivelul A funcţionării publici sunt împărţiţi pe clase
profesionale. Nivelurile B, C şi D sunt împărţite în funcţie de grad. În interiorul
fiecărui nivel gradele sunt catalogate drept ,,grade echivalente”.
Funcţionarii din clasele A1 şi A2 poartă titlul de ataşaţi. Funcţionarii din
clasa A3 sunt numiţi consilieri. Consilierii din clasele A4 şi A5 sunt consilieri
generali. Nivelul B cuprinde gradele de expert administrator, expert financiar,
expert tehnic. Nivelul C înglobează gradele de asistent administrator şi asistent
tehnic. Nivelul D este alcătuit din muncitorul administrator şi din muncitorul
tehnic.
De curând a fost întrodus şi un al cincilea nivel: B+ prin care sunt
reevaluate funcţiile specializate care necesită educaţie superioară.
4. Finlanda
Ierarhia structurilor publice este divizată în Actul Funcţiei Publice de
Stat. Ministerul de Finanţe a început implementarea planului conform căruia
contractele de management individuale sunt încheiate între manageri de nivel
superior şi supervizori în relaţie cu operaţiunile, resursele şi dezvoltarea lor.
Cade în responsabilitatea miniştrilor să monitorizeze realizarea
obiectivelor stabilite în contractele de management ale managerilor
unităţilor operative administrative, să tragă concluziile necesare şi să ia măsurile
corespunzaroare pentru a spori eficienţa managerială. Un punct de plecare este
distincţia între posturile de funcţionari publici sau relaţii de funcţie şi posturile
manageriale.
Obiectivul este că posturile de management de nivel superior să fie pe
durată determinată, în timp ce funcţionarii publici pot rămâne în funcţie pe
perioadă nedeterminată.
În Finlanda nu există în cadrul funcţiei publice un sistem de carieră. Un
funcţionar public individual poate avansa în carieră candidând pentru posturile
vacante.

72
5. Slovacia
Actul care reglementează funcţia publică stabileşte pentru aceasta
următoarea clasificare:
a) Funcţii publice preparatorii;
b) Funcţii publice permanente;
c) Funcţii publice temporare.
În funcţie de categoriile de funcţionari, întâlnim următoarea structură:
a) Funcţionar birou;
b) Şef birou;
c) Specialist birou;
d) Director Birou.

5.2. Concluzie:
Din aspectele prezentate în studiu de caz, putem trage mai multe concluzii,
prima făcând referire la perioada în care reglementările privind funcţia publică
au fost adoptate. În acest sens se observă faptul că majoritatea ţărilor, inclusiv
România şi-au adoptat statutele în secolul XX, excepţie făcând Olanda, care şi-a
adoptat statutul în secolul XIX, devenind astfel pionierul Europei în acest
domeniu.
Dacă privim din perspectiva structurii administrative, putem observa că
fiecare ţară prezintă o delimitare clară a nivelelor administrative ale
administraţiei publice. O asimilare esenţială în acest domeniu o reprezintă
structură piramidală a instituţiilor şi autorităţilor administraţiei publice, care este
general valabilă pentru toate ţările analizate.
În ceea ce priveşte reglementarea funcţiei publice, potrivit dreptului
comparat, în ţările membre ale Uniunii Europene încă se menţine vechea dispută
între concepţia axată pe ideea statutului legal, ce conduce la un regim juridic
unilateral de drept public, şi concepţia statutului contractual, care conduce la
regimului dreptului privat.127
În toate ţările analizate, conceptul de funcţie publică constituie o instituţie
fundamentală a dreptului administrativ, el fiind strâns legat de noţiunea de
activitate, autoritate, organ. Autorităţile publice, inclusiv cele administrative,
sunt înzestrate cu atribuţii necesare îndeplinirii sarcinilor ce le revin în
conformitate cu care exercită competenţe determinate, participând în baza
capacităţii juridice pe care o au la raporturi juridice de autoritate în nume
propriu.
127
D. Tofan, Drept administrativ, Vol. I, Bucureşti, Edit. All Beck, 2003, p. 284.

73
De asemenea, se evidenţiază o serie de principii care stau la baza
exercitării funcţiei publice prezente în toate legislaţiile ţărilor analizate. Aşadar
principale principii care se regăsesc în toate ţările sunt: trasparentă acţiunilor în
exercitarea funcţiei publice, imparţialitatea în aplicarea deciziilor, etica
profesională a funcţionarilor publici, primatul legii şi al prevederilor
constituţionale, precum şi respectarea drepturilor şi liberaţilor cetăţenilor care
intră în orice fel de raport cu instituţiile şi autorităţile administraţiei publice.

74
CONCLUZIE

Având în vedere cele prezentate în cuprinsul lucrării, putem afirma că cea


mai importantă concluzie este aceea că funcţia publică deţine un rol deosebit în
cadrul administraţiei publice româneşti, prin faptul că reprezintă ansamblul
atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de funcţia publică, în scopul realizării
competenţelor sale.
O a doua concluzie care rezultă din conţinutul lucrării este faptul că
legiuitorul a reglementat foarte clar domeniul funcţiei publice şi statutul
funcţionarilor publici, astfel încât să nu poată apărea interpretări ale textului
legii, asigurând astfel într-o mare măsură aplicarea corectă a acesteia.
Deşi în evoluţia reglementărilor privind organizarea şi desfăşurarea
concursurilor şi examenelor pentru ocuparea funcţiilor publice au existat
schimbări majore, de la implicarea abuzivă a politicului în perioada comunistă,
până la transparenţa la care se tinde în societatea contemporană, un lucru a rămas
neschimbat, şi anume speranţa şi aşteptările cetăţenilor la un sistem format din
funcţionari publici care să îi respecte şi să le răspundă prompt la probleme.
Despre procesul de organizare şi desfăşurare a concursurilor pentru
ocuparea funcţiei publice putem afirma că este unul complex, care se află într-o
permanentă evoluţie, i se aduc în mod constant îmbunătăţiri, însă mai este cale
lungă până vom putea afirma că a ajuns la o formulă perfecţionată, care nu mai
necesită amendamente suplimentare.
O altă concluzie evidentă a lucrării este faptul că statul urmăreşte crearea
şi dezvoltarea unui corp al funcţionarilor publici profesionist, imparţial şi stabil,
care să reprezinte cu demnitate instituţia publică, prin înfiinţarea unor autorităţi
administrative cu competenţe în domeniul funcţiei şi funcţionarilor publici.
În ceea ce priveşte partea aplicativă a lucrării mele, principalele concluzii
referitoare la reglementările funcţiei publice în statele membre ale Uniunii
Europene sunt reprezentate de faptul că aceste reglementări denotă o similaritate
în ceea ce priveşte structură piramidală a instituţiilor şi autorităţilor
administraţiei publice şi pe de altă parte de faptul că principiile care stau la baza
exercitării funcţiei publice sunt similare, dacă nu chiar identice în toate
legislaţiile ţărilor analizate.

75
BIBLIOGRAFIE

1. Acte normative

1. Constituţia României publicată în ,,Monitorul Oficial”, Partea I nr. 767/


31 octombrie 2003.
2. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată
în ,,Monitorul Oficial”, Partea I nr. 365 din 29/05/2007.
3. Legea nr. 544/2001 privind Liberul acces la informatiile de interes public,
publicata in ,,Monitorul Oficial”, nr. 663 din 23/10/2001.
4. Legea nr. 52/2003 privind Transparenta decizionala in administratia
publica, publicata in ,,Monitorul Oficial”, nr. 70 din 03/02/2003.
5. Legea nr. 161/2003 privind Unele masuri pentru asigurarea transparentei
in exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si in mediul de
afaceri, prevenirea si snctionarea coruptiei, publicata in ,,Monitorul
Oficial”, nr. 279 din 21/04/2003.
6. Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduita a functionarilor publici,
republicata in ,,Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 525 din 02/08/2007.
7. Legea nr. 571/2004 privind Protectia personalului din autoritatile
publice, institutiile publice si din alte unitati care semnaleaza incalcari
ale legii, publicata in ,,Monitorul Oficial”, nr.1214 din 17/12/2004.
8. Legea cadru nr. 330/2009 privind Salarizarea unitara a personalului
platit din fonduri publice, publicata in ,,Monitorul Oficial”, nr. 762 din
09/11/2009.
9. H.G. nr. 667/1999, publicată în ,,Monitorul Oficial al României”, partea I,
nr. 205 din 8 octombrie 1991.
10.H.G. nr. 1209 din 14 octombrie 2003, privind Organizarea şi dezvoltarea
carierei funcţionarilor publici, publicată în ,,Monitorul Oficial al
României”, nr. 757 din 29 octombrie 2003.
11.H.G. nr. 1000/2006 privind Organizarea şi funcţionarea Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici, Republicat în ,,Monitorul Oficial”,
Partea I nr. 620 din 6 septembrie 2010.
12.H.G nr. 1344/2007 privind Normele de organizare şi funcţionare a
comisiilor de disciplină, publicată în ,,Monitorul Oficial”, Partea I, nr.
768 din 13.11.2007.

76
2. Tratate, cursuri, manuale:

1. Alexandru I., Administraţie publică. Teorii, realităţi, perspective,


Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 2000.
2. Alexandru I., Criza administraţiei, Bucureşti, Edit. All Beck, 2001.
3. Alexandru I., Dinca D., Drept administrativ, Bucureşti, Edit. Economică,
2003.
4. Alexandru I., Tratat de administraţie publică, Bucureşti, Edit. Universul
Juridic, 2008.
5. Bălan E., Drept administrativ si procedură administrativă, Bucureşti,
Edit. Universitară, 2002.
6. Brezoianu D., Oprican M., Administraţia publica în România, Bucureşti,
Edit. C.H. Beck, 2008.
7. Corbeanu I., Drept administrativ, Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 2002.
8. Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, Vol. I, Ediţia 4, Bucureşti,
Edit. All Beck, 2005.
9. Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, Vol. I, Ediţia 3, Bucureşti,
Edit. All Beck, 2001.
10.Manta P., Tratat de drept administrativ, Edit. Academia Brâncuşi, 2003.
11.Negulescu P., Tratat de drept administrativ, Bucureşti, Institutul de Arte
Grafice, 1984.
12.Parlagi A., Dicţionar de administraţie publică, Bucureşti, Edit.
Economică, 2000.
13.Pavelescu T., G. Moinescu, Drept administrativ român, Bucureşti,
Edit.Tritonic, 2004.
14.Petrescu N, Drept administrativ, Bucureşti, Edit. Hamangiu, 2009.
15.Prisăcaru V., Funcţionarii publici, Bucureşti, Edit. C.H.Beck, 2004.
16.Prisăcaru V., Tratat de drept administrativ român, Bucureşti, Edit. All
Beck, 1996.
17.Rusu M., Funcţionarul public şi corupţia, Sibiu, Edit. Univ. Lucian Blaga,
2008.
18.Santai I., Drept administrativ si ştiinţa administraţiei, Sibiu, Edit. Alma-
Mater, 2009.
19.Santai I., Drept administrativ si ştiinţa administraţiei, Vol I, Cluj-Napoca,
Edit. Risoprint, 1998.
20.Santai I., Tabără V., Administraţie publică, Sibiu, Edit. Techno Media,
2011.

77
21.Tabără V., Bazele administraţei publice, Sibiu, Edit. Academiei Forţelor
Terestre „Nicolae Bălcescu”, 2011.
22.Tabără V., Santai I., Funcţia şi funcţionarul public, Sibiu, Edit.
Universităţii “Lucian Blaga Sibiu”, 2006.
23.Tofan D., Drept administrativ, Vol. I, Bucureşti, Edit. All Beck, 2003.
24.Tofan D., Instituţii administrative europene, Bucureşti, Edit. C.H. Beck,
2006.
25.Trăilescu A., Drept administrativ – curs universitar, Ediţia 2, Bucureşti,
Edit. All Beck, 2005.
26.Trăilescu A., Drept administrativ, Ediţia 3, Bucureşti, edit. C.H. Beck,
2008.
27.Trăilescu A., Drept administrativ. Tratat elementar, Bucureşti, Edit. All
Beck, 2002.
28.V. Prisacaru, Funcţionarii publici, Bucureşti, Edit. All Beck, 2004.
29.Vedinaş V., Statutul funcţionarilor publici, Bucureşti, Edit. Nemira, 1998.

3. Surse internet

1. http://www.scritube.com/stiinta/drept/FUNCTIA-PUBLICA-SI-
FUNCTIONARI2041518916.php
2. http://www.anfp.gov.ro/
3. http://www.mai.gov.ro/index02.htm

78

S-ar putea să vă placă și