Fonetica

Fonetica este compartimentul ştiinţei despre limbă care studiază sunetele limbajului
articulat. Fonetica studiază:
─ sunetele (caracteristicile sunetelor, modul de combinare a sunetelor în cuvinte,
modificările sunetelor);
─ accentul;
─ intonaţia.

Sunetele

Sistemul fonetic al limbii române este constituit din 33 de sunete. După modul şi locul de
articulare, sunetele se clasifică în:vocale, semivocale şi consoane.
Limba română are: 7 vocale, 4 semivocale şi 22 de consoane.

Vocale Semivocale Consoane

surde sonore
a ĕ p b
e ĭ t d
i ŏ k g
o ŭ f v
u s z
î (â) ş j
ă č (ce, ci) ğ (ge, gi)
k’ (che, chi) g’ (ghe, ghi)
h m
ţ n
l
r

Corespondenţa dintre sunete şi litere

Litera este semnul grafic folosit pentru notarea unui sunet.

În general, în limba română unui sunet îi corespunde o singură literă:
car – 3 litere, 3 sunete;
drum – 4 litere, 4 sunete;
izvor – 5 litere, 5 sunete;
copac – 6 litere, 6 sunete.
Această corespondenţă însă nu totdeauna se respectă:
geam – 4 litere, 3 sunete (e literă ajutătoare);
ghindă – 6 litere, 5 sunete (h literă ajutătoare);
chibrit – 7 litere, 6 sunete (h literă ajutătoare).
Literele folosite în scrierea limbii române, din punctul de vedere al relaţiei sunet – literă, se
împart în două categorii:
a) Litere monovalente, sunt literele care corespund unui sunet distinct, care au deci o
sigură valoare fonetică.
b) Litere plurivalente, sunt literele care au mai multe valori fonetice.
Din numărul total de litere, 19 sunt monovalente, iar restul de 12 litere
(e, i, o, u, c, g, h, k, q, w, x şi y) sunt plurivalente.
Valoarea fonetică a acestor litere depinde:
─ de combinaţiile de litere în care apar,
─ de poziţia lor în silabă sau în cuvânt,
─ de caracterul vechi sau neologic al cuvintelor şi de limba lor de origine.

Relaţia sunet – literă în cazul literelor plurivalente:

1) aceeaşi literă poate reda sunete diferite:

a) literele e, i, o, u sunt folosite pentru a nota atât vocale, cât şi semivocale;
b) litera i notează vocala i, iar la finala cuvintelor redă un sunet care nu are valoare
de vocală: fraţi, lupi, prieteni;
c) literele c, g:
─ urmate de o vocală (cu excepţia lui e şi i ), de o consoană (în afară de h ) sau la
sfârşit de cuvânt notează:
sunetele k, g: casă, carte, cuptor, clasă, ac, gară, gât, glas, târg.
─ urmate de e sau i notează:
sunetele č, ğ: cer, cerne, cisternă, gem, ger, girafă; ciolan, melci, ceas, geană, fra
gi
─ urmate de h + e sau i notează:
sunetele k’, g’: chenar, chitanţă, ghete, gheară, unchi, unghi.
2) o literă poate nota două grupuri de sunete:
─ x = grupul de sunete cs: excursie, excepţie, expert, extremă;
─ x = grupul de sunete gz: exact, examen, exemplu, exerciţiu;
3) acelaşi sunet poate fi redat prin litere diferite;
a) sunetul î se redă prin literele:
─ î: coborî, înainte, începe, înnopta, întoarce, neîncetat, reîntâlni;
─ â: adânc, câine, dânsul, pâine, pârâu, român;
b) sunetul i se redă prin literele:
─ i: iar, inimă, vis;
─ y: yankeu;
c) sunetul c se redă prin literele:
─ c: castană;
─ k: karate, kilogram, kilometru, kilowatt;
d) sunetul v se notează prin literele:
─ v: vapor, vine, vineri, vagon;
─ w: wat, wolfram.

Aşadar, din punctul de vedere al valorilor exprimate, se disting următoarele trei subclase de
litere:
 1) litere cu o singură valoare (literele monovalente).
─ În cuvintele alcătuite din astfel de litere numărul de sunete este egal cu numărul
de litere: povaţă (6 sunete, 6 litere).
2) litere cu mai multe valori (literele plurivalente).
─ Exemplu: litera e poate nota o vocală sau un diftong.
3) litere fără valoare fonetică (sau litere ajutătoare).
─ Există următoarele litere care pot avea acest statut: h, e, i. De fapt, ele au un
statut dublu fiind:
a) litere cu valoare de sine stătătoare: harnic, elev, istorie;
b) litere lipsite de valoare fonetică proprie; în acest caz litera nu redă un
anumit sunet, ci indică valoarea literei în vecinătatea căreia apare:
c + e, i = č: cioban – 6 litere, 5 sunete (i literă ajutătoare) (čoban) ;
g + e, i = ğ: geană – 5 litere, 4 sunete (e literă ajutătoare) (ğană);
c + h + e, i = k’: chestionar – 10 litere, 9 sunete (h literă ajutătoare)
(k’estionar); unchi – 5 litere, 3 sunete (h și i litere ajutătoare) (unk’)
g + h + e, i = g’: gheaţă – 6 litere, 4 sunete (h, e litere ajutătoare) (g’ață);
unghi – 5 litere, 3 sunete) (ung’)
─ După cum vedem, în cuvintele care conţin şi litere lipsite de valoare fonetică
numărul de sunete este mai mic decât numărul de litere. Regula este că în
grupurile de litere ce, ci, ge, gi, urmate de o vocală în aceeași silabă sau la sfârșit
de cuvânt, în aceeași silabă cu o vocală, e și i nu notează sunete, ci sunt litere
ajutătoare. De asemenea în grupurile de litere che, chi, ghe, ghi, urmate de o
vocală în aceeași silabă sau la sfârșit de cuvânt în aceeași silabă cu o vocală, h și i
nu notează sunete, ci sunt litere ajutătoare. În cazul în care nuurmează o vocală
sau nu sunt la sfârșit de cuvânt, e și i sunt sunete, iar h este întotdeauna literă
ajutătoare. Alte exemple: ceară – 5 litere, 4 sunete; cheamă – 6 litere, 4 sunete,
geamandură – 10 litere, 9 sunete, gheată – 6 litere, 4 sunete, faci – 4 litere, 3
sunete, dungi – 5 litere, 4 sunete, mănunchi – 8 litere, 6 sunete, dreptunghi – 10
litere, 8 sunete etc., dar cină – 4 litere, 4 sunete, gin – 3 litere, 3 sunete, chiparos
– 8 litere, 7 sunete, ghimbir – 7 litere, 6 sunete etc.

Vocalele

Vocalele sunt sunete la a căror articulare aerul iese liber, fără să întâmpine niciun
obstacol. Ele se produc prin vibraţia coardelor vocale. Ele pot forma singure silabe.

Vocalele limbii române se clasifică astfel:

a) vocale închise: i î u
b) vocale medii: e ă o
c) vocale deschise: a

Semivocalele

Dintre cele şapte vocale, trei sunete (a, ă, î) sunt numai vocale (pline sau plenisone), iar
celelalte patru (e, o, i, u) pot fi, în funcţie de context, vocale pline sau
 semivocale (ĭ, ĕ, ŏ, ŭ). Semivocalele niciodată nu alcătuiesc singure silabe. Ele pot
constitui o silabă doar grupându-se împreună cu o vocală sau cu o vocală şi cu o altă
semivocală. În acest caz, ele intră în componenţa diftongilor (sŏa-re, sĕa-ră) sau a
triftongilor (plĕŏa-pă, puş-tŏaĭ-că).

Consoanele

Consoanele sunt sunete ale vorbirii formate mai ales din zgomote. La rostirea lor aerul
întâlneşte obstacole la ieşirea din aparatul fonator.

Consoanele se împart în următoarele clase:

a) consoane surde: p t k f s ş č k’ h
b) consoane sonore: b d g v z j ğ g’ m

Diftongii

Diftongii sunt grupuri de două sunete (o vocală şi o semivocală sau o semivocală şi o

vocală) rostite în cadrul aceleiaşi silabe:aĭ (maĭ), eĭ (meĭ), ŏa (flŏa-re), oŭ (e-
roŭ), ĕa (stĕa), ĭa (ĭar-bă).

Diftongii pot fi:

a) ascendenți (sau urcători) cu semivocala pe primul loc şi cu vocala pe locul al

doilea: ĭa, ĭe, ĭu, ŏa (ĭar-nă, ĭe-pu-re, ĭu-te, sŏa-re, mŏa-ră);

b) descendenți (sau coborâtori) cu vocala pe primul loc şi cu semivocala pe locul

al doilea: aĭ, eĭ, oĭ, uĭ, oŭ, (craĭ, zeĭ,noĭ, gu-tuĭ, ca-doŭ).

Triftongii

Triftongii sunt grupuri de trei sunete (dintre care o vocală şi două semivocale) rostite în
cadrul aceleiaşi silabe: ŏaĭ (le-ŏaĭ-că), ĭaĭ (tră-ĭaĭ), ĭŏa (i-ni-mĭŏa-ră).

Hiatul

Hiatul este un grup de două vocale alăturate care fac parte din silabe diferite: a-u (a-
ur), e-a (te-a-tru), i-o (bi-o-log), o-o (zo-o-log).

Silaba

Silaba este o parte dintr-un cuvânt care se rosteşte printr-un singur efort expirator, printr-
o singură deschidere a gurii. O silabă poate cuprinde un sunet (o vocală) sau un grup de
sunete dintre care unul este în mod obligatoriu o vocală.

Silabele sunt de două feluri:

 a) silabe închise (se termină într-o vocală): lu-mi-nă;

b) silabe deschise (se termină într-o consoană): dor-nic.

Accentul

Accentul este evidenţierea unei silabe din cuvânt prin mărirea intensităţii vocii. În limba
română, accentul nu are un loc fix. Accentul cade, cel mai adesea, pe ultima şi penultima
silabă: spec-ta-tór, úm-bră.

Regulile fonetice de despărțire a cuvintelor în silabe:

1. Când două vocale sunt așezate una după alta, despărțirea se face între cele două vocale: a-er,
agre-ez, mu-ze-e, fi-ință, al-co-ol, po-et, con-ti-nu-u etc.

2. Când o vocală este urmată de un diftong sau de un triftong, despărțirea se face între vocală și
diftong sau triftong: ace-ea, ba-ie, vo-ios, do-uă, su-iai, tă-iau etc.

3. Când există doi diftongi alăturați, despărțirea se face între cei doi diftongi: foa-ie, ploa-ia, nu-
ia-ua, stea-ua etc.

4. Când o consoană se află între un diftong sau un triftong și o vocală ori între doi diftongi,
despărțirea se face înaintea consoanei: tai-că, școa-lă, mâi-ne, pia-ță, țea-vă, le-oai-că, lă-cri-
mioa-ră , nin-soa-rea etc.

5. Când o consoană se află între vocale, despărțirea se face înaintea consoanei: re-ce, ve-che, le-
ge, ve-ghe, so-ră, ca-să etc.

6. Când un grup de două consoane se află între vocale, despărțirea se face:

- între cele două consoane: tic-si, ac-tor, ful-ger, un-gher, min-te, car-te, as-ta etc;

- înaintea grupului de consoane, dacă prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v și a doua este l

sau r: ta-blă, o-braz, a-cru, co-dru, a-fri-can, ti-gru, pe-hli-van, cu-pru, a-tlas, do-vleac etc.

Obs. Cuvintele care conțin consoane duble se despart conform aceleiași reguli: în-no-da, in-ter-
re-gi-o-nal etc.

7. Când un grup de trei sau mai multe consoane se află între vocale, despărțirea se face:

- între prima și a doua consoană: lin-gvist, cin-ste, con-tra, as-tru, vâr-stă, con-struc-ți-e, mon-
stru etc.;

- între a doua și a treia consoană, în grupurile, lpt, mpt, mpț, ncș, nct, ncț, ndv, rct, rtf și stm:
sculp-tu-ră, somp-tu-os, sfinc-șii, punc-tu-ați-e, func-ți-o-nar, sand-viș, arc-tic, jert-fă, ast-mul
etc.
Observații

1. Regula de mai sus se aplică și în cazul unor cuvinte care conțin alte grupuri de consoane: ab-
sorb-ți-e, ast-fel, trans-la-tor etc.

2. Despărțirea în silabe a cuvintelor în care apare litera x (care notează întotdeauna două
consoane: ks sau gz) se face ca și când această literă ar reprezenta o singură consoană: a-xi-o-mă,
e-xer-ci-țiu, ex-ma-tri-cu-la, ex-cla-ma-ți-e, ex-pli-ca etc.

3. Este de preferat să se despartă în silabe ținându-se seama de elementele componente:

- de-spre, port-a-vion;
- derivate cu prefixe ca inegal, nestabil și sublinia: in-e-gal, ne-sta-bil, sub-li-nia;
- derivate cu sufixe ca vârstnic și târgșor: vârst-nic, târg-șor.

4. Nu se despart în rânduri diferite:

- cuvinte alcătuite din abrevieri (prescurtări) ca UNESCO;
- abrevieri ca ș.a, a.c. etc.;
- numerale ca (al) XVIII-lea, a 7-a.

Bibliografie: Internet (Limba română)

Manual de limba română, pentru clasa a V-a, Editura All, 2005.