Stilul brâncovenesc

Denumirea de Stil brâncovenesc sau de artă brâncovenească caracterizează in istoriografia română

de artă arhitectura și artele plastice în Țara Românească din timpul domniei lui Constantin
Brâncoveanu (1688-1714). Deoarece această epocă a influențat în mod hotărâtor evoluțiile de mai
târziu, termenul se folosește prin extensie și pentru a descrie operele de artă din vremea primilor
Mavrocordați, până către 1730.

Arhitectura

Stilul brâncovenesc se distinge prin expresivitatea conferită de volumele arhitectonice ale scărilor
exterioare, ale foișoarelor sau loggiilor, care variază în mod pitoresc aspectul fațadelor. Sistemul
tradițional al decorării cu arcaturi de ciubuce mai este încă aplicat, dar ornamentica bogată a
ancadramentelor, a coloanelor și a balustradelor trădează prin motivele vegetale compuse în vrejuri
influența barocă. Proporțiile devin mai zvelte și mai armonioase, ele dovedesc o mai grijulie
elaborare a planurilor. Atât decorul cât și spațiile libere, structurate de coloane, neagă masivitatea
formelor arhitectonice; pridvorul deschis ajunge de exemplu a fi un element reprezentativ al
clădirilor. Boltirea se face de obicei în semicilindru sau cu cupole semisferice. Decorul poate fi
sculptat din piatră sau aplicat sub forma unor reliefuri din stuc. În decorația din piatră predomină
motivele florale, în stuc sunt des întâlnite ornamente de tip oriental.

Palate

Palatul Mogoşoaia

Palatele au fost ridicate în epoca brâncovenească mai ales în apropierea unor pânze de apă, în cadrul
unor incinte rectangulare. Poarta și anexele gospodărești sunt îndeobște situate pe latura opusă
reședinței, care este organizată pe două niveluri, deasupra unor pivnițe înalte. Soclul clădirilor
include de obicei și parterul. Palatele au pe latura dinspre curte un foișor cu scară, pe latura dinspre
lac o loggie. Dotate cu aducții de apă, cu băi și grupuri sanitare, reședințele domnești ofereau un
confort nemaiîntâlnit până atunci.

Mănăstirea Horezu (1690-1702), unul din cele mai ambițioase proiecte ale epocii brâncovenești. Prin
dimensiunile impozante și mai ales prin concepția unitară acest proiect este revoluționar pentru
artele vechi românești. Întregul complex este subordonat principiilor de simetrie tipice renașterii
italiene, denotate atât de organizarea volumelor arhitectonice pe axa principală est-vest cât și de
proporțiile echilibrate până în detaliu ale arhitecturii. Chiar în centrul incintei se înalță silueta zveltă a
bisericii, care se bazează planimetric și spațial pe modelul dat de Biserica episcopală a Curții de Argeș.
Meșterii care au contribuit la decorul bisericii sunt imortalizați într-un tablou votiv din pridvorul
lăcașului de cult, ei ies din anonimatul medieval.