Germoplasma la florea-soarelui

Toplician Dacian
Introducere
Floarea-soarelui este principala plantă cultivată pentru obţinerea uleiului în
România, uleiul fiind de calitate superioară. Condiţiile pedo-climatice din ţară sunt
favorabile acestei culturi, din acest motiv, zonele unde planta poate fi cultivată sunt
foarte extinse. Extinderea bolilor, a făcut ca o perioadă de timp, cultivarea florii-
soarelui să fie restricţionată în unele regiuni, dar prin lucrările de ameliorare au
fost creţi noi hibrizi rezistenţi.
În unele ţări, floarea-soarelui este cultivată şi ca plantă furajeră, dar în ţara
noastră această utilizare este foarte restrânsă.
Progresele obţinute în ameliorare fac această cultură rentabilă. Procentul de
ulei în seminţe fiind foarte mare, randamentul la prelucrare este ridicat comparativ
cu celelalte plante oleaginoase.

Floarea-soarelui face parte din familia Compositae, genul Helianthus.

Clasificarea după HEISER (citat de VRÂNCEANU şi colab., 1974), arată că genul
Helianths cuprinde 68 specii, din care 50 specii de origine nord-americană şi 18
specii de origine sud-americană. Aceste specii sunt grupate în 4 secţii, gruparea
făcându-se după filogenie
Se consideră că principalul centru de diversificare este situat în nordul
Mexicului, de unde a avut loc răspândirea la nord şi la sud.
Forma ancestrală a speciei Helianthus annuus este specia Helianthus
lenticularis , specia care se mai găseşte ca formă spontană.
În Europa, floarea-soarelui a fost adusă în secolul al XVI-lea ca plantă
ornamentală. Descoperirea posibilităţilor de extragere a uleiului din achene s-a
produc în secolul al XVIII-lea, în Rusia. În România introducerea în cultură s-a
realizat doar la sfârşitul secolului al XIX-lea. Dintre speciile genului Helianths,
cultivate sunt numai două Helianthus annuus şi Helianthus tuberosus. Ca plantă
oleaginoasă este utilizată specia Helianthus annuus, care prezintă mai multe
varietăţi, dintre care cultivate sunt varietăţile macrocarpus şi microcarpus oleifera.
Dintre genurile înrudite, pot prezenta importanţă pentru procesul de
ameliorare genurile Viguiera şi Tithonia.
 Germoplasma la floarea-soarelui este foarte complexă datorită variabilităţii
pronunţate, variabilitate prezentă atât în cadrul formelor cultivate, cât şi a celor
sălbatice.
Din multitudinea formelor cultivate, ca genitori se pot utiliza atât soiurile,
dar şi hibrizii. Deşi soirile au fost înlocuite în cultură cu hibrizi între linii
consangvinizate, ele mai constituie surse de gene pentru ameliorarea tuturor
caracterelor. În colecţii se mai păstrează pe lângă soiurile ameliorare şi unele
populaţii locale foarte importante pentru gradul ridicat de adaptabilitate şi de
rezistenţă la atacul bolilor şi al dăunătorilor. Forme vechi din această categorie se
mai află în cultură în zonele colinare din Moldova şi Transilvania.
Foarte importante sunt şi soiurile şi hibrizii străini provenind din regiuni
învecinate României (Rusia, Ungaria, Bulgaria) caracterizate prin rezistenţă şi
calitate, sau din centrul şi vestul Europei (Germania, Franţa) care sunt forme foarte
productive, dar şi cele de origine nord-americană (SUA şi Canada) care pot aduce
un aport important de gene pentru îmbunătăţirea tuturor caracterelor.
O categorie aparte de material iniţial o constituie speciile înrudite foarte mult
folosite pentru preluarea de gene de rezistenţă la atacul bolilor să al dăunătorilor,
pentru crearea de forme androsterile şi restauratoare de fertilitate, sau a altor
însuşiri. Cele mai mult utilizate sunt Helianthus debilis, Helianthus .agrophylus,
Helianthus giganteus, Helianthus ruderalis, Helianthus mollis, Helianthus
maximilianis, Helianthus tomentosum, Helianthus divaricatus, Helianthus
tuberosus, Helianthus macrophylus, Helianthus rigidus. În funcţie de gradul de
ploidie, folosirea acestora este mai accesibilă sau mai dificilă, însă prin luarea unor
măsuri speciale se pot crea hibrizii îndepărtaţi doriţi. VRÎNCEANU şi colab.,
1982)

Ameliorarea capacităţii de producţie. În privinţa capacităţii de producţie,

prin ameliorare, la floarea-soarelui, au fost produse numeroase modificări. Acestea
au vizat elementele componente ale acestui caracter.
Principalele componente ale capacităţii de producţie sunt: numărul plantelor
la unitatea de suprafaţă şi productivitatea unei plante.
Desimea la unitatea de suprafaţă este un element care nu mai poate fi
îmbunătăţit prea mult. Hibrizii actuali au o conformaţie care permite amplasarea a
4-6 plante la metrul pătrat. Menţinerea nivelului de 6 plante/m2 (sau chiar mai
mult) este posibilă prin reducerea taliei plantelor la 1,3-1,5 m în condiţiile
menţinerii unei suprafeţe foliare la nivel ridicat. Aceasta este realizabilă prin
prezenţa frunzelor mari şi gofrate, dispuse alternativ, astfel încât să nu se
umbrească.
Producţia pe plantă este dată de mărimea calatidiului, numărul seminţelor
din calatidiu şi mărimea acestora.
 Formele convenabile din punct de vedere productiv sunt cele cu un singur
calatidiu, a cărui diametru să fie de aproximativ 25 cm. Un asemenea calatidiu
poate produce între 1500 şi 2000 seminţe în condiţiile unui diametru sec foarte
redus. Ca porţiunea cu seminţe seci să fie cât mai mică, forma calatidiului trebuie
să fie uşor convexă. Numărul seminţelor nu este elementul hotărâtor în realizarea
producţiei. Foarte importantă este şi greutatea acestora. Pentru ca producţia pe
plantă să fie satisfăcătoare, masa a 1000 boabe trebuie să fie de cel puţin 100 g.
Având în vedere variabilitatea semnalată, care atestă existenţa unor calatidii cu
diametru de 50 cm şi în jur de 3000 flori, obţinerea unor forme foarte productive
este posibilă. (POTLOG şi colab., 1984)
În condiţiile unor calatidii convexe, poziţionarea lor trebuie să fie puţin
aplecată. Această poziţie împiedică adunarea apei care favorizează atacul de
putregaiuri. De asemenea, poziţionarea aplecată împiedică atacul păsărilor.
La crearea liniilor consangvinizate pentru obţinerea hibrizilor, formele tată
este de dorit să prezinte mai multe inflorescenţe, chiar dacă acestea sunt mici.
Asemenea forme produc o cantitate mai mare de polen eşalonată pe un interval de
timp mai lung.
Atingerea unor valori mari ale componentelor producţiei se poate realiza
prin selecţia unor genotipuri conform acestor obiective, dar un rol extrem de
important îl poate juca şi prezenţa efectului heterozis. La hibrizi, aceste
componente morfologice sunt mult superioare soiurilor datorită prezenţei vigorii
hibride.
În ameliorare trebuie să se ţină cont şi de corelaţiile existente. Cea mai
importantă este cea dintre capacitatea de producţie şi calitate. Procentul de ulei este
corelat indirect cu capacitatea de producţie. Această corelaţie este prezentă atât la
soiuri cât şi al hibrizi. Selecţia repetată a reuşit să atenueze efectele acestei
corelaţii.

Ameliorarea calităţii. Calitatea seminţelor de floarea-soarelui este dată de

conţinutul în ulei, dar şi de calitatea uleiului. În privinţa procentului de ulei, la
floarea-soarelui, prin ameliorare au fost create forme foarte valoroase. În seminţe
procentul de ulei depăşeşte 50-55%, iar în miez 65%. Această însuşire este foarte
mult influenţată de condiţiile de mediu. În cazul secetei şi a unei insolaţii slabe în
perioada de formare a boabelor, procentul de ulei scade foarte mult chiar şi la
genotipurile foarte valoroase.
Creşterea procentului de ulei se poate realiza şi printr-o scădere a
procentului de coji. Variabilitatea existentă oferă posibilitatea scăderii conţinutului
în coji până la 14%, dar in punct de vedere tehnologic, acest lucru nu este posibil
deoarece se va produce spargerea seminţelor în procesul de recoltare. Având în
vedere acest fapt, procentul de coji nu trebuie să scadă mai puţin de 18%.
 Dacă se va ţine cont de toate aceste cerinţe, obiectivul de ameliorare stabilit
în privinţa calităţii este depăşirea procentului 68% ulei în miez în condiţiile
menţinerii la 18% a procentului de coji.
Pe lângă cantitatea de ulei în seminţe, în selecţie trebuie urmărită şi calitatea
uleiului. Aceasta este dependentă de raportul între cei doi acizi graşi componenţi:
acidul linoleic şi acidul oleic. În condiţiile climei temperate, uleiul de floarea-
soarelui prezintă în jur de 75% acid linoleic şi aproximativ 20% acid oleic.
Acidul linoleic este componenta care conferă calitate uleiului din punct de
vedere aleimentar. Variabilitatea conţinutului în acest acid este foarte largă (17-
88%). Creşterea procentului de acid linoleic duce la creşterea indicelui de iod, deci
o selecţie în această privinţă se poate face prin aplicarea unui astfel de test. Uleiul
bogat în acid linoleic este preferat pentru consumul în alimentaţie sau la fabricarea
margarinei.
O altă componentă importantă a uleiului este acidul oleic, care prezintă o
variabilitate asemănătoare (6-68%). Un procent mai mare din acest acid gras duce
la creşterea rezistenţei la oxidare şi la căldură. Testarea conţinutului în acid oleic se
poate face tot prin intermediului indicelui de iod, creşterea procentului de acid
oleic ducând la creşterea indicelui de iod. S-au obţinut mutante la care proporţia
celor doi acizi este inversată, acidul oleic reprezentând 85%. Asemenea uleiuri sunt
utilizate în industria cosmeticelor, farmaceutică, a lubrefianţilor sau a maselor
plastice. Factorul de mediu care influenţează proporţia acestui acid în componenţa
uleiului este temperatura. (ALONSO, 1988)

Ameliorarea duratei de vegetaţie. Lungimea perioadei de vegetaţie este

foarte diferită de la o formă la alta, limitele de variabilitate fiind de la 75 la 165
zile. Pentru cultivatori sunt preferabile formele mai precoce, dar cu o bună
capacitate de producţie. Selecţia în această direcţie trebuie realizată la începutul
procesului de ameliorare, apoi făcându-se îmbunătăţirea capacităţii de producţie.
Formele mai precoce sunt mai puţin influenţate de seceta care poate apărea
în perioada de umplere a seminţelor. Pe de altă parte, aceste forme sunt mai
avansate în vegetaţie când are loc extinderea atacului de boli, pe această cale
obţinându-se o rezistenţă falsă.

Ameliorarea rezistenţei la secetă. Rezistenţa la secetă este un obiectiv

important pentru hibrizii destinaţi a fi cultivaţi în zonele sudice şi sud-estice. Surse
de rezistenţă la secetă se pot găsi în populaţiile locale din zonele sudice ale Rusiei
sau în cadrul unor specii înrudite (Helianthus lenticularis, Helianthus agrophylus,
Helianthus ruderalis). (SERIEYS, 1989)
 Ameliorarea rezistenţei la temperaturi scăzute. Din acest punct de vedere,
interesează crearea unor forme capabile să germineze la temperaturi mai scăzute
pentru a fi posibil semănatul mai devreme. Prin aceasta se poate evita seceta şi
atacul masiv de boli.
Surse de gene pentru îmbunătăţirea acestui caracter se găsesc în
germoplasma rusească sau în cadrul speciilor înrudite, în special a celor perene. În
cazul utilizării acestor specii trebuie avută în vedere transmiterea caracterelor
nedorite, care se vor elimina foarte greu.

Ameliorarea rezistenţei la boli. Bolile florii-soarelui sunt numeroase şi foarte

dăunătoare. În cazul atacurilor puternice, culturile pot fi compromise total. Deşi
sunt cunoscute unele surse de rezistenţă pentru majoritatea bolilor, ameliorarea nu
a putut crea soiuri şi hibrizi la care atacul să fie prevenit total.
Mana (Plasmopara helianthi) este o boală frecventă care produce pagube
doar în cazul unor atacuri puternice. Majoritatea hibrizilor sunt toleranţi fiind
cunoscute şi unele soiuri foarte rezistente (Advent). Crearea rezistenţei s-a bazat pe
gene preluate de la unele specii înrudite: Helianthus tuberosus, Helianthus
macrophylus, Helianthus agrophylus, Helianthus ruderalis.
Rugina (Puccinia helianthi)este o altă boală frecvent semnalată fără a
produce pagube foarte importante. Surse de gene pentru acest agent patogen se
găsesc printre genotipurile americane, toate fiind bazate pe germoplasma spontană,
cele mai importante specii fiind: Helianthus tuberosus şi Helianthus ruderalis.
Atacul de sclerotinia (Sclerotinia sclerotiorum) poate provoca pagube
importante, atacul localizându-se pe toate organele plantelor (tulpină, calatidii,
rădăcini). Pierderile se datorează putrezirii calatidiilor sau a tulpinilor. Atacul la
tulpină provoacă şi frângerea şi căderea plantelor. Toleranţa poate fi obţinută prin
transferul de gene de la speciile înrudite Helianthus tuberosus, Helianthus rigidus,
Helianthus macrophylus, Helianthus giganteus. (TOURVIELLE şi VEAR, 1990)
Pentru alte boli, cum sunt: verticilioza (Verticilium dahlie), putregaiurile
(Botrytis cinerea, Rhisopus microsporens), fuzarioza (Fusarium sp.), phomopsis
(Phomopsis helianthi) sursele de rezistenţă sunt puţin evidenţiate. Se cunoaşte că
în cadrul unor specii sălbatice sunt prezente complexe de gene de rezistenţă la
atacul mai multor agenţi patogeni, printre care şi cei mai sus amintiţi. Speciile cele
mai valoroase sunt: Helianthus demmovi, Helianthus diviricatus, Helianthus
mollis, Helianthus maximiliani, Helianthus tementosus, Helianthus californicus,
Helianthus multiflorus. (VEAR, 1992)
Pentru majoritatea bolilor, transferul genelor de rezistenţă se realizează prin
metodele clasice pornind fie de la sursele sălbatice fie de la unele linii sau soiuri
care cuprind aceste gene. Cu toate că ameliorarea rezistenţei la boli este continuă,
din cauza evoluţiei rapide a agenţilor patogeni, nu au putut fi create foarte
rezistente, cele cultivate prezentând doar o toleranţă acceptabilă în caz de atac
moderat. Dacă atacul este foarte puternic, pericolul scăderilor pronunţate ale
producţiei este inevitabil.

Ameliorarea rezistenţei la atacul dăunătorilor. Deşi dăunătorii florii-soarelui

sunt mai mulţi, singurul care poate fi combătut prin crearea de genotipuri
rezistente, este molia ( Homeosoma nebullela). Atacul de molie poate fi combătut
prin prezenţa unui strat carbonogen bine dezvoltat în coaja seminţei. Acest strat
este de fapt un star de sclerenchim bogat în carbon. Datorită prezenţei carbonului
într-un procent mai mare de 76%, celulele respective prezintă o rezistenţă la
străpungere mare. Genele ce duc la prezenţa unui astfel de strat au fost introduse de
la Helianthus lenticularis şi Helianthus ruderalis, astfel că, toate soiurile şi hibrizii
cultivaţi prezintă asemenea însuşiri.

Ameliorarea aptitudinilor pentru recoltarea mecanizată. Recoltarea

mecanizată fără pierderi este dependentă de mai multe însuşiri de ordin morfologic
şi fiziologic.
Pentru un recoltat rapid talia plantelor trebuie să fie uniformă şi mai redusă,
înălţimea mică favorizând şi o bună rezistenţă la cădere.
Foarte importantă este poziţia calatidiului, despre care s-a mai amintit.
Calatidiile drepte sunt mai uşor atacate de păsări, iar cele foarte aplecate
acumulează apa favorizându-se putrezirea. Din aceste motive poziţia favorabilă
este puţin aplecată, aceasta permiţând scurgerea apei şi evitarea atacului de păsări.
Asemenea poziţii uşurează detaşarea în timpul recoltatului.
Pentru ca tăierea tulpinilor de către aparatul de tăiere al combinei să se facă
uşor, tulpina trebuie să nu fie prea groasă, aceasta având în vedere că ţesuturile
mecanice din tulpină trebuie să fie bine dezvoltate pentru a fi rezistente la frângere,
deci vor fi mai rigide.
Rezistenţa la cădere şi frângere, pe lângă talia plantelor şi tenacitatea
tulpinii, mai depinde şi de dezvoltarea sistemului radicular. Formele cu
înrădăcinare profundă, mai bine ancorate în sol, sunt mai puţin afectate de acest
fenomen.
Un alt aspect care poate provoca pierderi în timpul recoltatului este cel al
rezistenţei la scuturare. În cazul în care recoltatul se efectuează la timp scuturarea
nu produce pagube. Dacă se ajunge la supracoacere, situaţie posibilă în cazul
culturilor neuniforme, desprinderea achenelor din alveole se face cu uşurinţă. Sunt
cunoscute forme cu o foarte bună prindere a seminţelor în alveole, dar la acestea în
urma treieratului, pot rămâne resturi de calatidii în recoltă, ceea ce depreciază
recolta prin prezenţa impurităţilor.
 Ameliorarea aptitudinii pentru decorticare a achenelor. Decorticarea rapidă a
achenelor în procesul industrializării favorizează obţinerea unui randament mai
bun la prelucrare şi creşte valoarea turtelor ca nutreţ în furajarea animalelor.
(VEAR, 1992)

Obţinerea de forme autofertile este un obiectiv mai nou, conturat după

observarea existenţei unor forme ce prezintă acest caracter. Astfel de forme sunt
importante deoarece polenizarea nu mai este dependentă de prezenţa albinelor. În
anumite zone lipsa insectelor polenizatoare duce la obţinerea de producţii mici. Pe
de altă parte, în cazul în cazul în care condiţiile climatice împiedică zborul
insectelor, procentul florilor legate poate să scadă.
În altă ordine de idei, s-a constat că vizitarea florilor de către albine variază
în funcţie de genotip, apărând anumite afinităţi ale acestora faţă de anumite forme.
Nu se cunoaşte exact care sunt factorii de atractivitate, se ştie doar că polenul are
aceeaşi compoziţie, dar numărul grăunciorilor de polen variază de la un genotip la
altul. (VEAR şi colab., 1990)

În ameliorarea florii-soarelui s-au conturat două perioade în procesul de

ameliorare. În prima parte ameliorarea s-a bazat pe aplicarea selecţiei, după metode
specifice plantelor alogame. Din această fază sunt cunoscute multe soiuri
valoroase. Câştigul cel mai important obţinut în urma selecţiei a fost creşterea
foarte importantă a procentului de ulei în seminţe, astfel că, pentru această însuşire
sunt atinse valori aproape de limitele maxime.
Cea de a doua perioadă, cea actuală, se caracterizează prin aplicarea
consangvinizării şi obţinerea hibrizilor cu ajutorul androsterilităţii. Treptat soiurile
au fost înlocuite de către hibrizi care sunt mult mai productivi şi de un nivel
calitativ superior.
Selecţia, ca metodă de ameliorare, s-a bazat pe valorificarea variabilităţii
foarte pronunţate care există în cadrului speciei cultivate. De fapt luarea în cultură
a florii-soarelui s-a produs tot datorită unei selecţii controlate, deoarece la aducerea
acestei plante în Europa, ea era cunoscută ca plantă decorativă. Trecerea la
cultivarea pentru producţie de seminţe s-a făcut prin aplicarea unei selecţiei în
masă.
În crearea soiurilor se aplică selecţia individuală varianta rezervei de
sămânţă. Prin această metodă s-a obţinut îmbunătăţirea conţinutului de ulei în
sămânţă.
Metodele mai moderne privind selecţia la floarea-soarelui sunt cele de tipul
selecţiei recurente cu urmărirea descendenţelor. Pe această cale se pot îmbunătăţi
uşor rezistenţele la boli sau calitatea formelor ce for fi supuse consangvinizării.
 Încrucişările au fost foarte mult utilizate în crearea soiurilor. Utilizarea
variabilităţii foarte pronunţate a permis crearea de soiuri pornind de la populaţii
hibride în care au fost combinate caractere de la diferiţi genitori. Pe această cale au
fost create vechile soiuri cu o bună capacitate de producţie şi un conţinut bogat de
ulei în sămânţă.
Pentru crearea soiurilor, prelucrarea populaţiilor hibride se face prin
aplicarea unei selecţii genealogice, selecţie care poate continua până în generaţiile
F6 – F7.
În etapa actuală, când în cultură predomină hibrizii, hibridarea se foloseşte
pentru transferarea însuşirilor de rezistenţă, cei mai utilizaţi genitori fiind speciile
înrudite, tipul de hibridare utilizat fiind back-cross-ul. Necesitatea aplicării back-
cross-ului este impusă şi gradul mare de sterilitate al hibrizilor îndepărtaţi.
Problemele care apar în realizarea hibridării îndepărtate, pot fi rezolvate şi
prin cultura “in vitro” a embrionilor imaturi. Astfel, prin prelevarea embrionilor la
8-15 zile de la fecundare şi cultivarea lor pe medii specifice se pot salva seminţele
hibride. (ALLISSA şi colab., 1986)
Pentru îmbunătăţirea rezistenţelor la boli (rugină, mană, lupoaie), foarte
frecvent sunt utilizate speciile Helianthus petiolaris, Helianthus lenticularis,
Helianthus debilis, Helianthus agrophylus. Pe lângă acestea, topinamburul
(Helianthus tuberosus), care se găseşte spontan şi la noi în ţară, are o largă utilizare
ca donator de gene de rezistenţă la boli şi la condiţiile de mediu nefavorabile.
Mutageneza este o altă metodă destul de aplicată în crearea de variabilitate.
Dintre factorii mutageni, rezultatele cele mai bune se obţin prin iradiere cu raze X.
Organele supuse iradierii pot fi seminţele, polenul sau inflorescenţele. Cele mai
afectate caractere sunt însuşirile tulpinii, frunzelor, inflorescenţelor şi precocitatea.
Prin aplicarea factorilor mutageni, perioada de vegetaţie poate fi micşorată
cu 2 până la 11 zile. Cele mai valoroase modificări care apar sunt: capitule mari,
procent de coji scăzut, rezistenţe la boli, frunze gofrate, internodii scurte sau
modificări la nivelul florilor.
Poliploidia a fost încercată în ideea obţinerii unor forme mai productive.
Rezultatele obţinute nu au fost cele scontate, deoarece, tetraploizii sunt inferiori
diploizilor atât din punct de vedere productiv datorită slabei fertilităţi a polenului,
cât şi calitativ. Formele teraploide se folosesc totuşi, în scopul hibridării cu
topinamburul pentru a se obţine hibrizi fertili.
Monoploidia este o metodă mai recentă folosită în crearea liniilor
homozigote, astfel fiind înlocuită consangvinizarea. Metodele prin care se obţin
astfel de forme fac parte din cele specifice biotehnologiilor. Cea mai folosită este
regenerarea prin androgeneză. Rezultate foarte bune se obţin în cazul regenerării
din hibrizi interspecifici, specia cultivată fiind mai reticentă. Folosirea ginogenezei
nu s-a extins, tehnicile de lucru fiind încă în curs de perfecţionare. (ALLISSA şi
colab., 1986)
Consangvinizarea şi heterozisul este metoda de bază utilizată în ameliorare.
Cultivarea hibrizilor s-a extins, suprafeţele ocupate cu soiuri fiind din ce în ce mai
restrânse.
Consangvinizarea este îngreunată de depresiunea de consangvinizare foarte
pronunţată pentru unele caractere vitale, cum sunt: talia plantelor capacitatea de
producţie şi fecunditatea. În cazul acestor caractere, depresiunea de
consangvinizare se accentuează cu numărul generaţiilor de autopolenizare. În
privinţa altor caractere, depresiunea este puternică în primii ani de
consangvinizare, apoi stagnează. O asemenea comportare o prezintă mărimea
calatidiilor. Alte caractere, cum sunt procentul de coji şi cel de ulei nu sunt afectate
de depresiunea de consangvinizare.
Heterozisul la floarea-soarelui este foarte puternic creşterile de producţie
fiind foarte semnificative, productivitatea crescând cu până la 40%. Cantitatea de
sămânţă redusă necesară pentru înfiinţarea unui hectar de cultură fiind redusă,
cultivarea hibrizilor s-a generalizat.
Androsterilitatea este fenomenul fără de care producerea seminţei hibride
comerciale la floarea-soarelui este imposibilă. La floarea-soarelui, au fost depistate
la început, surse de androsterilitate genică, apoi nucleo-citoplasmatică.
Pentru androsterilitatea genică se cunosc genele ms1 până la ms5.
Transferarea lor s-a făcut prin back-cross de la unele specii sălbatice, apoi au fost
folosiţi ca genitori de profesie Modern şi Bloomington. Pentru coloraţia
antocianică a plantelor androfertile se folosesc gene marcatoare înlănţuite cu gena
pentru fertilitatea polenului. Acest tip de androsterilitate a fost utilizat foarte puţin
în producerea seminţei hibride, deoarece a fost descoperit tipul nucleo-
citoplasmatic, tip care prezintă numeroase avantaje.
Androsterilitatea nucelo-citoplasmatică la floarea soarelui a fost descoperită
pentru prima dată într-o populaţie hibridă între H.petiolaris x H.annuus. Apoi.
Surse de androsterilitate au mai fost depistate şi în cadrul altor specii sau în cadrul
speciei cultivate, astfel că numărul surselor este peste 20.
Utilizarea acestui tip de androsterilitate depinde de existenţa genelor pentru
restaurarea fertilităţii. Gene de acest tip sunt prezente în cadrul unor forme
sălbatice din specia Helianthus annuus, în cadrul speciei Heliantus petiolaris, sau
în cadrul altor specii anuale înrudite. (SERIEYS şi
În prezent, hibrizii cultivaţi sunt obţinuţi pe baza androsterilităţii nucleo-
citoplasmatice cu restaurare a fertilităţii.