Sunteți pe pagina 1din 14

Dezvoltarea durabilă şi implicaţiile economico-financiare ale organizării

exploataţiilor agricole
Agricultura a devenit intensivă cu o specializare crescută, a fermelor
şi a regiunilor. Înlocuind omul şi animalele cu energia combustibililor fosili
şi sporind capacitatea productivă a solului şi randamentul culturilor prin
folosirea îngrăşămintelor şi a produselor fitofarmaceutice, agricultura a
ajuns la un stadiu în care este posibil să se obţină o rentabilitate pe termen
scurt a unităţilor agricole, dar care împiedică păstrarea tradiţiei de armonie
şi interdependenţă caracteristică relaţiilor seculare între agricultură şi mediul
natural.
Schimbările în conduita exploataţiilor agricole şi în tehnologiile
utilizate au avut un impact mare asupra mediului înconjurător. Printre
principalele probleme apărute putem aminti:
􀂾 problemele ivite din utilizarea substanţelor chimice în
agricultură. Este vorba în principal de poluarea mediului
înconjurător şi în particular de cea a apelor subterane şi de
suprafaţă, de metale, nitraţi şi biocide. Consecinţele acestora sunt
dăunătoare florei şi faunei şi periculoase pentru sănătatea umană;
􀂾 problemele care decurg din creşterea animalelor în sistem
industrial şi anume practicarea păşunatului intensiv şi emisia de
amoniac în atmosferă care poate contribui semnificativ la
poluarea aerului;
􀂾 problemele care provin din marginalizare ca de exemplu,
degradarea infrastructurii, abandonul terenurilor, supraexploatarea
şi eroziunea chimică şi fizică a solurilor.
Pentru a putea proteja mediul înconjurător, va trebui să trecem la
practicarea unor sisteme agricole mai durabile, ceea ce va necesita din
partea fermierilor un nivel înalt de cunoştinţe de management.
Pentru fertilizare, nu numai că dejecţiile, îngrăşămintele naturale
şi/sau aplicarea îngrăşămintelor chimice trebuie să se potrivească cu
cerinţele plantelor, dar însăşi numărul de animale din şeptelul fermierului
trebuie foarte atent calculat dinainte pentru a se asigura că dejecţiile produse
nu vor depăşi cantitatea pe care fermierul o va putea stoca sau arunca într-un
mod ecologic acceptabil, la timpul potrivit în următorul an (având în vedere
nivelul azotului şi fosforului din sol).
Interacţiunile ecologice sunt de asemenea complexe pentru fermierii
care cultivă cereale sau legume, dar nu are şeptel. Aceşti fermieri care nu
dispun de îngrăşăminte naturale şi care vor să reducă utilizarea
îngrăşămintelor chimice în mod eficient trebuie să monitorizeze nevoile
nutriţionale ale plantei, iar durata şi cantitatea de aplicaţii trebuie ajustate
ţinându-se cont şi de alţi factori cum ar fi: temperatura, compoziţia solului şi
posibilii dăunători şi boli.
Dezvoltarea durabilă a agriculturii şi a exploataţiilor agricole – delimitări
conceptuale şi metodologice
Când irigaţia este necesară, o reducere semnificativă a efectelor
asupra mediului înconjurător se poate realiza prin folosirea unor sisteme
care furnizează cantitatea precisă de apă necesară şi drenajul corespunzător
pentru a evita eroziunea sau salinitatea solului.
Dacă ne referim la conflictul dintre agricultură şi mediul
înconjurător putem evidenţia problemele cu care se confruntă agricultura:
1. în primul rând, efectele asupra sănătăţii omului (reziduurile
pesticidelor şi îngrăşămintelor chimice, metalelor grele,
aditivilor din alimentaţia animală şi alte substanţe poluante
prezente în sol, apă, în întregul lanţ alimentar). Dezvoltarea
necondiţionată conduce la deteriorarea mediului natural şi a
sănătăţii populaţiei, punând în pericol existenţa umanităţii;
2. contaminarea apelor de suprafaţă şi subterane şi eutrofizarea
apelor de suprafaţă din cauza nitraţilor şi fosfaţilor, ceea ce poate
implica o îmbolnăvire a populaţiilor locale; o scădere a
capacităţii resurselor de apă; o creştere a costului aprovizionării
cu apă;
3. poluarea agricolă legată de dezvoltarea creşterii intensive a
animalelor (în special poluarea solului unde dejecţiile lichide nu
sunt stocate corespunzător şi implicit poluarea apei prin
scurgerea acestora în pânza freatică);
4. poluarea atmosferică datorită stropirii culturilor şi împrăştierii pe
câmp a dejecţiilor semilichide şi lichide;
5. tasarea, eroziunea şi poluarea solului, determinând o scădere a
capacităţii productive a acestuia şi o degradare a calităţii
resurselor de apă şi a capacităţii debitelor;
6. degradarea peisajului şi a habitatului speciilor sălbatice ca
urmare a concentrării fermelor; dezvoltării monoculturilor;
desfiinţării gardurilor vii şi a teraselor; drenării solurilor umede
ca şi din cauza degradării şi distrugerii clădirilor tradiţionale.
În România, agricultura este afectată de diverse forme de poluare, în
parte sub influenţa propriilor activităţi dar şi datorită altor activităţi umane.
În prezent, agricultura României se confruntă uneori cu grave
probleme de poluare, aceasta devenind o victimă uşoară şi fără posibilităţi
mari de apărare, ca efect al diferitelor activităţi socio-economice ce se
desfăşoară în ţara noastră.
Dezvoltarea durabilă şi implicaţiile economico-financiare ale organizării
exploataţiilor agricole
Cele mai multe localităţi poluate sunt cele de la câmpie şi din
depresiuni. De exemplu, cele mai poluate comunităţi sunt cele din Bărăgan
şi Podişul Transilvaniei, afectate de salinitate în exces şi eroziunea solului.
De asemenea, afectate în mare măsură de poluare sunt şi comunităţile
care se află în zone industriale dominate de fabrici din sectorul petrochimic,
metalurgic şi minier.
Din datele de care dispunem în prezent, rezultă că anual sunt emise
în atmosferă circa 138 milioane tone de substanţe poluante, din care bioxid
de carbon, bioxid de sulf, oxizi de azot, amoniac, fenoli compuşi din metale
neferoase, fluor, clor, pulberi sedimentabile ş.a., majoritatea poluanţilor
evidenţiaţi (exclusiv CO2) se depozitează în final în sol, acesta reprezentând
acumulatorul principal. Ca efect al acestor emisii, solul este poluat în
diferite grade, în special cu metale grele, fluor şi bioxid de sulf pe o
suprafaţă de circa 900 mii ha, din care 200 mii ha sunt excesiv poluate,
solurile devenind complet neproductive.
În jurul termocentralelor de cărbune şi a fabricilor de acid sulfuric şi
îngrăşăminte chimice se constată fenomene de acidifiere pronunţată a unor
soluri, ca efect al ploilor acide formate pe seama oxizilor de sulf şi azot.
Deşi agricultura, prin natura sa biologică, ar trebui să contribuie la
protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului, totuşi practicarea unor sisteme
de agricultură neraţională a condus la deteriorarea mediului natural, iar
agricultura din victimă a devenit agent al poluării propriului său mediu din
care face parte şi care îi asigură funcţionalitatea.
Principalele structuri din agricultura românească care au un efect
dezechilibrant asupra mediului sunt dezvoltarea culturilor de cereale în
sistem extensiv şi supradimensionarea efectivelor de animale în raport cu
disponibilul de furaje şi cu capacitatea de depozitare a dejecţiilor.
Pe plan mondial, cât şi în ţara noastră se manifestă grave procese de
deteriorare a proprietăţilor fertile ale solului. Calitatea solului în România
s-a deteriorat foarte mult, din totalul suprafeţei agricole de aproape
15 milioane ha, aproximativ 12 milioane ha (din care 7,5 milioane ha teren
arabil) sunt afectate de unul sau mai mulţi factori de limitare a calităţii.
Pprincipalii factori care afectează calitatea solului sunt:
- depozite de humus mici şi foarte mici (diminuarea rezervei de humus acumulată
de-a lungul a mii de ani), pe 49% din suprafaţa agricolă;
- suprafeţele afectate de secete frecvente, reprezintă 48% din
suprafaţa agricolă;
- solul compactat datorită culturii inadecvate, ocupă 44% din
totalul terenului agricol;
- eroziunea apei a afectat 43% din suprafaţa agricolă, precum şi
conţinutul sărac şi foarte sărac în fosfor mobil ş.a.m.d.
O problemă importantă o reprezintă eroziunea solurilor care se
manifestă pe circa 7 milioane ha cu folosinţă agricolă. Anual se pierd prin
eroziune, aproximativ 150 milioane tone de sol, care evaluate calitativ
înseamnă 1,5 milioane tone de humus şi, respectiv, 500.000 tone N.P.K.
În ultimii 10 ani s-a ajuns la o puternică degradare a solului până la
praguri de deşertificare, în anumite zone, datorită eroziunii solului,
exploatării intensive şi poluării.
Combaterea eroziunii solului s-a realizat în ritmuri mult mai mici decât ar fi impus
condiţiile de mediu. În unele zone cota medie de pierdere a
solului a ajuns la 40 tone/ha, în timp ce capacitatea de refacere a solului este
de 2-6 tone/ha.
Ce înseamnă aceste pierderi se poate aprecia numai după modul
dificil şi îndelungat de reproducere a solului. Solul se formează după lungi
evoluţii şi multiple schimbări minerale, prin care se formează potenţialul
productiv al acestora, exprimat prin volum edafic util, adică volumul
accesibil rădăcinilor plantelor, ca suport şi depozitar de elemente nutritive şi
apă pentru acestea.
Cantitatea mare de sol erodat, contribuie la reducerea vieţii lacurilor
de acumulare prin împotmolire, la poluarea apelor şi a altor soluri prin
depuneri de sedimente.
Eroziunea solului diferă şi în funcţie de utilizarea terenului agricol.
Eroziunea cea mai mare o prezintă păşunile (datorită necorelării dintre numărul de
animale şi necesarul sau disponibilul de furaje), urmate de terenul arabil şi de cel
neproductiv.
Principalele activităţi agricole care au un impact major asupra
eroziunii solului (Moţoc, 1975) sunt următoarele1:
◘ aratul cu maşini grele şi la aceeaşi adâncime timp de câţiva ani
consecutivi. Acesta conduce la crearea unui strat compact de
pământ care împiedică circulaţia normală a apei în sol şi
creşterea rădăcinilor;
◘ aratul pe suprafeţe înclinate, efect care este intensificat de ploaie.
Stratul de pământ arat este depus în partea de jos a dealului şi
acoperă stratul de sol anterior sau este dus mai departe în luncile
râului sau este depozitat ca sol aluvial;
◘ aratul cu pluguri grele pentru plantarea viilor care poate inversa
profilul solului. Stratul superior este coborât cu un metru în timp
ce stratul inferior sau chiar roca se mişcă spre suprafaţă. În acest
fel solul este puternic erodat sau chiar eliminat;
◘ extragerea materialelor organice prin recoltare şi eliminarea
tuturor paielor sau altor rezidiuri de pe câmp. Aceasta conduce la
o discrepanţă a conţinutului de humus în sol. Capacitatea de
regenerare naturală nu poate fi pe deplin realizată cu îngrăşământ
chimic;
◘ practici improprii de ameliorarea solului;
◘ despădurirea neraţională pentru terenul arabil şi păşuni pante,
care conduce la o eroziune datorată torenţilor exagerată;
◘ păşunatul excesiv pe pământ uscat înclinat;
◘ păşunatul în păduri care perturbă regenerarea lor naturală.
În viitor, pentru a preveni eroziunea solului va trebui să se aplice
tehnologii corespunzătoare în lucrările solului şi să se înregistreze o creştere
a numărului de lucrări de îmbunătăţiri funciare.
Un alt factor din agricultură care poluează mediul şi afectează
sănătatea oamenilor şi animalelor este utilizarea neraţională a pesticidelor.
Populaţia poate fi expusă la pesticide sub diverse forme:
1. ingestia (cu alimente sau cu apă de băut);
2. inhalarea (cu aer sau cu praf);
3. absorbţia cutanată (prin contact direct sau prin intermediul
hainelor).
Persoanele care trăiesc în apropierea unei exploataţii agricole riscă
să fie expuse la picăturile de pesticide în suspensie din atmosferă precum şi
la consumul de apă sau alimente contaminate.
Consumatorii care trăiesc mai departe de aceste zone de exploatare,
pot totuşi să consume produse animale şi vegetale sau apă de băut
contaminate cu reziduuri de pesticide. În plus, expunerea este posibilă prin
intermediul aerului, apei şi produselor alimentare, în cazul când se folosesc
pesticide pentru distrugerea vectorilor maladiilor în zonele de locuit.
Iată câteva din influenţele negative ale folosirii pesticidelor:
- cercetările de laborator asupra animalelor au scos în evidenţă
potenţialul cancerigen al multor pesticide, din toate grupele:
fungicide, erbicide, insecticide;
- expunerea profesională la acţiunea pesticidelor este mai
frecventă în rândul fermierilor, muncitorilor din ferme,
veterinarilor, muncitorilor forestieri, morarilor, celor care
lucrează în sere, îngrijitorilor terenurilor de golf, muncitorilor
din industria textilă;
- contaminarea apei, a solului, a legumelor şi fructelor, a aerului şi
a terenurilor de sport sau parcurilor, sunt alte modalităţi de
expunere la riscul îmbolnăvirii;
- studiile privind profesiile de risc au concluzionat că există o
tendinţă ridicată de a face cancer al sistemului limfatic, de sân,
de prostată, cerebral, cutanat mai ales la cultivatori;
Pe lângă aceşti factori generatori de poluare mai sunt şi alţii cum ar fi:
• introducerea irigaţiei, necesară ca lucrare de ameliorare a solului
a avut şi efecte negative în diferite zone ale ţării, prin apariţia
proceselor de salinizare şi înmlăştinarea secundară pe suprafeţe
mari, din cauza lipsurilor de concepţie, proiectare, execuţie şi
exploatare a lucrărilor de irigaţie. Deşi suprafaţa amenajată
pentru irigat este de numai 3,2 milioane ha, mai puţin de
2 milioane de ha pot fi irigate datorită degradării sistemului de
irigare. În arealele unde există irigaţii, dar nu sunt sisteme de
drenaj, s-a înregistrat o creştere a salinităţii, din evaporarea
apelor acumulate în sol (aproximativ 1,2 milioane ha);
• poluarea apelor de suprafaţă şi a celor din subsol cu nitraţi,
fosfor, pesticide. Principalele surse pentru nitraţi şi fosfaţi sunt
îngrăşămintele chimice şi dejecţiile provenite de la animale;
• agricultura contribuie de asemenea cu o varietate de emisii
poluante degajate în atmosferă, în special amoniac şi metan. În
jur de 90% din emisiile de amoniac din Europa (totalizând
8-9 milioane tone/an) au la origine fermele animale. Aceste
emisii nu numai că determină distrugerea ecosistemelor terestre
şi acvatice, dar reprezintă şi o pierdere economică a aportului
fertilizator. Complexele de animale (în special de rumegătoare)
sunt responsabile de emisia de amoniac iar metanul provoacă
aciditate solului şi a apei, în locul unde se depozitează, cu efecte
negative asupra pădurilor;
• un alt efect negativ îl poate avea folosirea neraţională a
îngrăşămintelor minerale, în special cu azot şi fosfor care
provoacă eutrofizarea lacurilor şi poluarea cu nitraţi a apelor
freatice de suprafaţă;
• emisiile provenite din arderea paielor şi a altor reziduuri vegetale
au efecte poluante asupra aerului. Una din consecinţele cele mai
negative pentru poluarea atmosferică este ploaia acidă, care
poate fi cauzată de oxizii nitrici proveniţi de la staţiile de
tensiune dar şi de la producătorii de fertilizatori chimici.
În concluzie, terenurile agricole existente trebuie inventariate prin
studii pedologice, agrochimice şi de cadastru funciar, cu introducerea
simultană a sistemului de control pentru păstrarea şi urmărirea continuă a
creşterii fertilităţii lor.
Succesul armonizării dezvoltării agriculturii şi mediului înconjurător
se poate realiza numai printr-o abordare sistemică din punct de vedere
politic, social, economic şi ecologic, în care cercetarea ştiinţifică trebuie săşi
aducă o contribuţie de seamă.

Efectele benefice ale agriculturii asupra mediului


Agricultura cu timp parţial, spre exemplu, a devenit în anumite
ţări un mijloc care permite, în acelaşi timp, păstrarea calităţii peisajului şi
facilitarea dezvoltării turismului, a locurilor de recreere şi a industriilor
descentralizate din care mediul înconjurător, comunităţile rurale, dar şi
agricultura nu au decât de câştigat.
În decursul timpului agricultura a cunoscut creşteri cantitative
spectaculoase, direct proporţionale cu gradul de mecanizare, chimizare şi de
asigurare cu apă a culturilor agricole. Progresul tehnologic alături de cel
genetic au condus spre practicarea unei agriculturi intensive cu ajutorul unor
tehnologii agricole care au sporit productivitatea terenurilor agricole de
2 până la 7 ori.
După cum era de aşteptat, reversul progresului nu a întârziat să
apară. Primele semne negative au apărut ca urmare a folosirii
îngrăşămintelor chimice pentru sporirea producţiei cu renunţarea
concomitentă la administrarea gunoiului de grajd şi a altor îngrăşăminte
organice. Ca urmare, solul a început să-şi piardă din capacităţile sale şi
pentru a menţine recoltele la acelaşi nivel trebuiau aplicate din ce în ce mai
multe îngrăşăminte chimice. După cum atesta Pfeiffer (1957) între 1920 şi
1953, recoltele la hectar au crescut cu 40%, îngrăşămintele chimice cu 50%
şi pesticidele 100%.
Din fericire, societatea umană a sesizat în timp util limitele propriilor
acţiuni şi şi-a recunoscut erorile, de aceea omenirea acţionează în sensul
reconcilierii cu natura. În fapt, este vorba de a acţiona în cunoştinţă de cauză
vizavi de ceea ce Viorel Soran şi Mihail E. Şerban considerau a fi două legi
sau reguli ale bioeconomiei: „cu cât îndeletnicirile umane se transformă din
îndeletniciri ecologice (susţinute de un izvor constant de energie, lumina
solară) în altele non-ecologice, cu atât ele devin mai vulnerabile în cazul
unor situaţii de criză“ şi „o îndeletnicire umană esenţială nu părăseşte scena
istoriei atâta timp cât ea poate produce, bunuri cu un consum mai scăzut de
energie şi într-o cantitate mai mare“.

1.2 Conceptul de dezvoltare durabilă în agricultură


În ultimul timp oamenii au început să-şi dea seama că mediul
înconjurător este într-o continuă degradare.
Începând cu Conferinţa asupra mediului de la Stockolm din 1972,
oamenii au început să recunoască faptul că degradarea mediului înconjurător
este dependentă de bunăstarea omenirii şi de creşterea economică în general.
În acest sens a fost înfiinţată Comisia Mondială asupra Mediului şi
Dezvoltării de pe lângă O.N.U. care până în 1987 au identificat peste 60 de
definiţii ale conceptului de dezvoltare durabilă.
Dezvoltarea durabilă va trebui să întrunească, în mod armonios, cele
trei dimensiuni esenţiale: economică, socială şi ecologică.
Acest concept trebuie să nu redea un proces care să stopeze creşterea
economică, aşa cum se preconiza în primul raport al Clubului de la Roma şi
nici să absolutizeze rolul mediului precum o fac asociaţiile şi partidele
ecologiste.
În linii mari, conceptul de dezvoltare durabilă a fost acceptat pe plan
mondial, mesajul său fiind preluat de Conferinţa de la Rio-de-Janeiro, din
1992 când pentru prima dată s-a angajat o negociere planetară faţă de
schimbările climatice care au loc, pe bază de raţiuni ştiinţifice aprig
disputate.
Conform Raportului Brundtland prezentat în cadrul Comisiei
Internaţionale a Mediului şi Dezvoltării (U.C.E.D.) în 1997, dezvoltarea
durabilă „este cea care satisface cerinţele prezentului fără a compromite
posibilităţile generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor nevoi“. Acest tip
de dezvoltare include, deci, criterii de protejare a ecosistemelor, a solului, a
aerului şi a apei şi de conservare a diversităţii biologice având în vedere
necesităţile generaţiilor viitoare.
Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ
următoarele:
􀂾 redimensionarea creşterii economice, având în vedere o folosire
cât mai eficientă şi mai echitabilă a resurselor astfel încât să se
obţină produse de calitate cu deşeuri minime şi netoxice;
􀂾 creşterea calităţii vieţii oamenilor în condiţiile satisfacerii
nevoilor esenţiale şi prin reducerea creşterii demografice
necontrolate;
􀂾 conservarea calităţii mediului şi a resurselor naturale;
􀂾 o participare mai fermă a organismelor de guvernare în luarea
deciziilor privind economia şi mediul.
Deci, am putea spune că dezvoltarea durabilă presupune asigurarea
unui echilibru între creşterea economică şi protecţia mediului şi, pe această
bază, satisfacerea cerinţelor nu numai prezente, dar şi de perspectivă ale
dezvoltării sociale.
Cu timpul, acest concept de dezvoltare durabilă a pătruns şi în
agricultură ca răspuns la întreaga suită de neajunsuri ale agriculturii
convenţionale.
Deşi apărut recent, conceptul de agricultură durabilă a căpătat o
circulaţie la scară planetară pe plan doctrinar în economia agrară, prin tema
centrală care a făcut obiectul principal al dezbaterilor Congresului al
XXI-lea al Asociaţiei Internaţionale a Economiştilor Agrarieni (Tokio,
1991). Sintetic, conceptul a fost definit de preşedintele acestei asociaţii,
australianul John W. Langworth ca având trei componente:
a) creşterea economică (capitalul);
b) distribuţia (piaţa);
c) mediul înconjurător (componenta ecologică).

Ce este agricultura durabilă? Este neindicat să impunem o definiţie


rigidă a agriculturii durabile deoarece ţări şi chiar regiuni din cadrul
aceleiaşi ţări lucrează în contexte sociale, economice şi ecologice diferite.
Ca urmare, unele ţări iau în considerare doar protecţia solului, aerului şi
apei, în timp ce altele includ, de asemenea flora şi fauna, frumuseţea
peisajului, energia sau schimbările climatice când se evaluează impactul
agriculturii asupra mediului înconjurător şi când îşi stabilesc obiectivele
agricole şi ecologice. Oricum, în diversitatea obiectivelor pe care ţările le
stabilesc pentru agricultură şi pentru mediul înconjurător, există un nou
consens – fermele durabile din agricultură se caracterizează prin faptul că
practică un management performant, păstrează biodiversitatea şi sunt
profitabile pe termen lung.
Trebuie subliniat că orice definiţie a agriculturii durabile trebuie să
includă pe lângă protecţia mediului înconjurător, dimensiunea umană.
Dimensiunea umană include două componente-cheie:
1. Fermierii:
• care deja aplică tehnologii avansate ale agriculturii durabile;
• care vor practica agricultura durabilă doar dacă acest lucru se
poate face fără pierderi materiale substanţiale şi dacă au
acces la informaţii şi tehnologii specifice acestui tip de
agricultură.
2. Consumatorii:
• a căror cerere pentru produse agroalimentare ecologice,
sănătoase, de calitate este recunoscută;
• care trebuie informaţi despre costurile sociale totale ale
produselor agricole obţinute cu ajutorul agriculturii intensive,
în absenţa unor valori de piaţă exacte care ar face vizibile
costurile ecologice mascate.
Referitor la dimensiunea umană (la încurajarea fermierilor şi a
consumatorilor) o atenţie deosebită trebuie acordată sistemelor de
marketing, care au o influenţă puternică în încurajarea sau descurajarea
adoptării de practici ale agriculturii durabile.
Pentru a se putea practica agricultura durabilă trebuie să se
identifice:
• potenţialul unor practici şi tehnologii cunoscute dar şi noi, de a
furniza produse agricole fără a degrada mediul şi fără a reduce
viabilitatea economică pe termen lung sau a compromite
interesele generaţiilor viitoare (conservarea solului, a apei, a
biodiversităţii cu ajutorul reducerii substanţelor chimice folosite
în agricultură);
• posibilităţi tehnice şi priorităţi în cercetare pentru a susţine o
tranziţie către forme de dezvoltare mai durabile ale agriculturii;
• instrumente economice, instituţionale şi culturale în dezvoltarea
şi adoptarea unor tehnologii şi practici ale agriculturii durabile.
Ceea ce devine clar este că agricultura durabilă este un sistem de
tehnologii şi practici menite nu doar să asigure o producţie satisfăcătoare, ci
şi să realizeze obiectivele ecologice. Acest lucru este evident ţinând cont că
agricultura durabilă îşi are fundamentarea ştiinţifică în conceptul de
bioeconomie, elaborat pentru prima dată de economistul american de origine
română N. Georgescu Roegen, concept care face o sinteză a relaţiilor dintre
natură şi specia umană. Este vorba de un concept al entropiei care lărgeşte
orizontul de abordare, incluzând în sistemul economiei factorii naturali ai
evoluţiei resurselor, precum şi problema mediului înconjurător.
Totuşi, această agricultură durabilă nu poate fi „pur ecologică“
deoarece aceasta trebuie să folosească din plin, dar judicios, realizările
chimiei şi biologiei pentru a ridica randamentul culturilor. Folosirea
raţională a îngrăşămintelor şi a celorlalte substanţe chimice este obligatorie
pentru ca să nu uităm unul din principalele obiective ale agriculturii durabile
este asigurarea securităţii alimentare, iar aceste substanţe chimice contribuie
la sporirea recoltei cu aproximativ 40%, comparativ cu alte metode
tehnologice, iar acest lucru nu poate fi neglijat în politica de asigurare a
populaţiei cu alimente.
Dar, în acelaşi timp, un obiectiv la fel de important al agriculturii
durabile este şi protecţia mediului şi de aceea agricultura trebuie să devină
un ecosistem mai puţin poluant şi energofag. Acest lucru se poate realiza
prin conceperea unui tip de progres tehnic care să înlăture neajunsurile
agriculturii de tip industrial şi care să pună în centrul preocupărilor sporirea
factorului biologic, prin utilizarea bioingineriei şi biotehnologiilor în
creşterea producţiei vegetale şi animale.
Formarea unei agriculturi durabile este un proces de lungă durată şi
nu în ultimul rând foarte greu de realizat deoarece există numeroase
contradicţii. Există multe bariere în adoptarea unor practici şi tehnologii
specifice agriculturii durabile. Una din cele mai importante bariere este
faptul că politicile şi programele existente conţin uneori obiective
contradictorii. Fluxurile de informaţii dintre preferinţele consumatorilor şi
producţie sunt adesea mascate şi, prin urmare, fermierii răspund unor
semnale ale preţurilor care nu reflectă pe deplin costurile sociale ale folosirii
bazei naturale de resurse. Rezultatul, în multe ţări, a fost apariţia unei
comunităţi agricole căreia îi lipseşte flexibilitatea necesară pentru a
răspunde pozitiv diferitelor tehnologii agricole.
Alte bariere sunt cele care stau în calea folosirii mai adecvate a
input-urilor la ferme.
De exemplu, în ciuda faptului că poluarea apei subterane este o
problemă tot mai actuală, reglementările privind etichetarea pesticidelor nu
cer întotdeauna companiilor producătoare să informeze fermierii despre
dozarea folosirii pesticidelor şi gradul de distrugere al dăunătorilor.
Sau dacă fermierii sunt informaţi, nu există un sistem de control
dacă aceştia au aplicat îngrăşăminte chimice sau pesticide în doze normale.
O altă problemă, se leagă de tendinţa guvernelor să subvenţioneze
input-urile, inclusiv apa pentru irigaţii şi alte input-uri oferindu-le
fermierilor la un cost foarte scăzut. Ca rezultat, fermierii tind să folosească
mai multe input-uri decât nivelul optim din punct de vedere social.
În concluzie, am putea spune că agricultura durabilă este un concept
cu definiţie largă. Pentru a sintetiza acest concept vom enumera principalele
obiective pe care trebuie să le îndeplinească o agricultură durabilă:
􀂾 asigurarea securităţii alimentare (satisfacerea nevoilor umane de
alimente şi fibre);
􀂾 conservarea calităţii mediului şi a resurselor naturale de care
depinde agricultura;
􀂾 utilizarea mai eficientă a resurselor reînnoibile şi nereînnoibile;
􀂾 susţinerea viabilităţii activităţilor agricole şi creşterea calităţii
vieţii fermierilor şi a membrilor societăţii în ansamblu;
􀂾 participarea largă, cu putere de decizie, a populaţiei.
Este vital ca tranziţia către o agricultură durabilă să aibă în vedere
necesitatea de a menţine un sector agricol competitiv şi eficient din punct de
vedere economic, care să răspundă preferinţelor fluctuante ale
consumatorilor şi care să uşureze dezvoltarea comerţului produselor
agricole, conservând, în acelaşi timp, mediul natural şi baza de resurse în
viitor.
1.3 Conceptul de dezvoltare durabilă a exploataţiilor agricole
În ţările cu economie de tranziţie cum este şi România, problemele
legate de dezvoltarea durabilă a exploataţiilor agricole sunt legate mai mult
de sărăcie şi lipsa de tehnologii productive, decât de aplicarea unor
tehnologii poluante şi de nivelurile ridicate de consum cum sunt în ţările
dezvoltate.
Un impact major asupra agriculturii l-a avut aplicarea Legii fondului
funciar care a produs fărâmiţarea excesivă a suprafeţelor agricole, care nu
permit aplicarea tehnologiilor cât mai eficient. Ca urmare a avut loc o
dezvoltare excesivă a producţiei de cereale în sistem extensiv în detrimentul
leguminoaselor boabe, fapt ce duce la degradarea mediului natural.
Daunele provocate mediului natural ar trebui făcute publice atât
marilor producători cât şi ţăranilor care au gospodării mici. Dacă gospodarii
iau decizii pentru a-şi schimba exploataţia agricolă, astfel încât să nu mai
producă pagube mediului şi să obţină producţii şi venituri durabile
corespunzătoare, aceştia vor trebui ajutaţi de către guvern care să le ofere
consultanţă şi poate chiar sprijin financiar pentru a-şi putea întocmi un plan
de transformare al gospodăriei.
Pentru a înfiinţa o exploataţie agricolă durabilă se vor lua în
considerare următoarele:
• solul şi clima;
• mărimea gospodăriei;
• raportul ogor-pajişte;
• spaţiul pentru grajduri şi clădiri;
• gunoiul lichid sau solid, spaţiul ocupat de gropi în m3;
• rotaţia culturilor şi asolamentul;
• lucrările solului;
• combaterea buruienilor şi dăunătorilor;
• forţa de muncă disponibilă;
• organizarea muncii;
• desfacerea mărfii;
• finanţarea.
Pentru a putea vorbi de un model durabil al culturilor practicate
trebuie să se respecte următoarele cerinţe:
Π practicarea culturilor în concordanţă cu pretabilitatea solului;
Π zonarea culturilor care pe lângă pretabilitatea solului să ţină cont
şi de condiţiile climatice: temperatură, precipitaţii etc.;
Π practicarea rotaţiei culturilor astfel încât să se cultive plante
premergătoare care favorizează obţinerea unor producţii ridicate
ale culturilor viitoare.
Dacă se vor respecta aceste cerinţe, se vor obţine sporuri de producţie
folosind cât mai eficient condiţiile naturale şi utilizând cantităţi mici de
îngrăşăminte chimice şi cantităţi mari de îngrăşăminte naturale. Ca urmare,
vor rezulta producţii ridicate care vor asigura producătorilor venituri ridicate
obţinute prin preţ, deoarece vor vinde un produs calitativ sănătos şi nu va
trebui să suporte costul de poluare şi de sănătate al oamenilor.
Implementarea agriculturii durabile în exploataţia agricolă din
România necesită încă vaste cercetări, totuşi, ştiinţa agricolă dispune, încă
de acum, de un arsenal însemnat de tehnici proprii agriculturii durabile, cum
sunt:
• lucrarea solului pe curba de nivel, benzi înierbate, terasarea cu
înfiinţarea de perdele forestiere;
• rotaţia culturilor care elimină unele probleme legate de boli,
dăunători, buruieni, asigură surse alternative de azot în sol;
reduce eroziunea solului; evită riscul poluării apelor;
• strategii pentru combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor cu
extinderea tehnicilor fizice, chimice şi mai ales biologice
(combaterea biologică, bacterizarea plantelor, micorizarea
rădăcinilor);
• cultivarea de soiuri şi hibrizi, nou creaţi, rezistenţi la boli şi
dăunători, de exemplu, în România s-a creat soiul de grâu „Alex“
rezistent la rugina galbenă.
Pe lângă toate celelalte măsuri amintite, pentru a se realiza o
exploataţie agricolă durabilă ar trebui îndeplinite următoarele cerinţe:
􀂾 creşterea dimensiunii exploataţiilor agricole prin cumpărare de
pământ, arendarea terenurilor agricole, îndeosebi de către
posesorii de terenuri neagricultori sau de proprietarii vârstnici;
asocierea micilor producători, cu menţinerea proprietăţii asupra
pământului şi a altor factori de producţie;
􀂾 utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a produselor farmaceutice în
cantităţi raţionale;
􀂾 acordarea unor facilităţi financiare pentru ca agricultorii să aibă
posibilitatea să-şi achiziţioneze utilaje agricole, soiuri şi hibrizi
performanţi, îngrăşăminte chimice etc.;
􀂾 acordarea de consultanţă agricultorilor prin centre de informare şi
perfecţionare, astfel încât, să fie la curent cu noile tehnologii şi
nu în ultimul rând cu starea actuală a agriculturii atât din punct
de vedere economic cât şi ecologic.
În concluzie, am putea defini exploataţiile agricole durabile ca fiind
cele care:
• folosesc tehnici manageriale complexe şi performante care să
asigure integritatea ecologică faţă de mediul natural şi chiar faţă
de consumatori;
• sunt specifice zonei în concordanţă cu solul şi clima şi să asigure
o anumită relaţie între oferta de produse şi cererea de produse,
adică să fie flexibile;
• dimensiunea exploataţiilor agricole trebuie să fie
corespunzătoare specializării ei şi nu în ultimul rând cu
tehnologiile aplicate pentru a putea fi eficiente;
• păstrează biodiversitatea, frumuseţea peisajului şi alte bunuri
care nu sunt evaluate pe pieţele existente;
• sunt profitabile pentru producători pe termen lung;
• sunt eficiente din punct de vedere economic, dintr-o perspectivă
socială, adică: asigură securitatea alimentară şi în acelaşi timp
venituri corespunzătoare producătorilor agricoli.
Necesitatea de a supune agricultorii unor reguli pentru a putea forma
exploataţii agricole durabile, induce dimensiunea eminamente politică a
problemei mediului natural şi a asigurării securităţii alimentare. Este o
reglementare şi aceasta presupune intervenţia „forţei publice“ care are
legitimitatea pentru a impune o regulă colectivă. Caracterul politic al acestei
intervenţii este cu atât mai vizibil cu cât se face în numele interesului
general al umanităţii. Necesitatea adoptării unor asemenea reglementări este
cu atât mai mare deoarece spaţiul poluator nu este neapărat spaţiul poluat şi
de aceea trebuie aplicat principiul „poluatorul plăteşte“. Aici se pune
problema nivelurilor teritoriale la care trebuie să se conceapă politica şi să
se ia decizii. Cum este vorba de a impune constrângeri şi taxe şi de a suporta
costurile sociale, mediul natural este şi va continua să devină un obiect
major al conflictelor şi negocierilor între colectivităţi teritoriale şi stat şi
între diferitele organisme internaţionale.
Pentru a convinge şefii de exploataţii să practice o agricultură
durabilă este nevoie în primul rând de sprijin financiar, dar în acelaşi timp,
pe ei îi interesează venitul obţinut şi statutul lor în societate, dacă acestea se
vor îmbunătăţi nu va mai fi nevoie de constrângeri.
Dacă fermierii vor practica agricultura durabilă, problema mediului
natural şi a securităţii alimentare va deveni o componentă majoră a
dezbaterii sociale.
1.4 Coordonate privind organizarea pe baze ştiinţifice
a exploataţiilor agricole în vederea asigurării unei dezvoltări
durabile
Organizarea economico-socială a agriculturii în ţările cu economie
de piaţă se bazează pe proprietatea privată şi este rezultatul acţiunii
sistemelor de intervenţie a guvernelor şi a forţelor pieţei în procesul de
ajustare structurală.
Organizarea constituie combinarea nemijlocită a resurselor umane şi
în mod indirect, materiale, informaţionale şi financiare, la nivelul locurilor
de muncă, compartimentelor şi unităţii în ansamblul său.
În cadrul organizării unităţilor pe baze ştiinţifice, delimităm două
subdiviziuni principale. Mai întâi organizarea de ansamblu a unităţii
concretizată în stabilirea structurii organizatorice şi a sistemului
informaţional. Această parte a funcţiei de organizare este exercitată de
managementul superior al firmei, condiţionând sensibil eficienţa procesului
de management în ansamblul său. A doua categorie majoră o reprezintă
organizarea principalelor componente ale întreprinderii: cercetareadezvoltarea,
producţia, comercializarea, personalul, activitatea financiarcontabilă.
Această categorie se realizează la nivelul managementului de
nivel mediu şi inferior, dar predomină din punct de vedere cantitativ.
În cadrul exploataţiilor agricole preponderente sunt problemele de
organizare a producţiei şi a muncii dar la fel de importante sunt şi cele de
organizare a teritoriului unităţilor agricole, de creare a asolamentului;
asigurarea şi organizarea utilizării mijloacelor tehnice; a forţei de muncă;
alegerea structurilor de producţie în cultura plantelor şi în creşterea
animalelor.
Necesitatea înfăptuirii organizării în exploataţiile agricole pe baza
unei dezvoltări durabile este în această perioadă mai mult decât necesară.
Schimbările care au avut loc în structurile agrare (structura de proprietate,
de organizare a exploataţiilor agricole şi a serviciilor pentru agricultură,
structura de producţie) a determinat modificări esenţiale şi chiar radicale în
ceea ce priveşte tipurile şi formele unităţilor agricole. Aceste exploataţii
rezultate în urma aplicării legislaţiei în vigoare, se află în proces de adaptare
la noul mediu economic şi social în care îşi desfăşoară activitatea şi se
confruntă cu numeroase probleme de ordin organizatoric. De exemplu,
numai dacă ne referim la organizarea teritoriului acestor exploataţii în
condiţiile în care parcelele de teren ale gospodăriilor familiale sunt
numeroase şi dispersate şi avem măsura necesităţii demersului în domeniul
organizării exploataţiilor agricole.
Pentru a putea organiza exploataţiile agricole în conformitate cu
obiectivele dezvoltării durabile trebuie să se rezolve problemele referitoare
la:
Dimensiunea şi mărimea exploataţiilor agricole.
Atât timp cât exploataţiile agricole în medie, sunt foarte mici, cu o suprafaţă
deaproximativ 2 ha, nu se poate practica o agricultură performantă. Din
acesteconsiderente, opţiunea strategică pentru realizarea unei agriculturi
durabiletrebuie să o constituie creşterea dimensiunii proprietăţii asupra
pământuluişi formarea exploataţiilor agricole mijlocii, bazată în primul rând pe
muncafamiliei. Aceste modificări vor permite înlăturarea tendinţei de
fărâmiţareexcesivă a proprietăţii funciare oferind noi posibilităţi de apelare la:
• organizarea teritoriului pe baze ştiinţifice;
• lucrări de îmbunătăţiri funciare;
• îmbunătăţirea lucrărilor agricole prin perfecţionarea
componentelor materiale ale capitalului (mecanizare, chimizare,
seminţe din soiuri şi hibrizi superioare etc.)
2. Structura de producţie. Este necesară structurarea continuă a
producţiei în funcţie de nevoile economiei naţionale şi de cerinţele de
export, prelucrarea şi valorificarea superioară a produselor agricole,
ridicarea parametrilor calitativi ale acestora.
În acest sens, agricultorii ar trebui să realizeze produse „curate“,
ecologice, în partizi omogene şi mari ştiindu-se că aceste produse sunt
căutate şi cerute mai ales la export.
3. Structuri organizatorice şi de marketing în agricultură. Vor trebui
să se înfiinţeze noi structuri organizatorice şi de marketing în agricultură
pentru ca agricultorii să-şi valorifice mai bine excedentul de producţie,
pentru a fi mai bine informaţi, deoarece în acest scop aceştia trebuie să facă
cheltuieli cu deplasarea la oraş şi irosesc timpul lor de muncă. Neeficientă
pentru micul producător şi nu numai pentru el, este şi aprovizionarea directă
de la firme aflate la mari distanţe, cu unele din resursele de producţie
agricolă (îngrăşăminte chimice, pesticide, furaje combinate, sămânţă etc.),
cheltuielile de transport în acest caz fiind mult mai mari decât adaosurile
percepute de intermediari, în ipoteza în care aceştia ar exista.
Transformările care au loc în economia de piaţă impune o organizare
cu un pronunţat caracter creativ, flexibil şi dinamic, astfel încât să faciliteze
la maximum desfăşurarea unor activităţi profitabile.
Pentru a putea organiza exploataţii agricole durabile nu trebuie să
uităm că un rol foarte important trebuie să-l aibă statul, în primul rând prin
legislaţie corespunzătoare şi nu în ultimul rând prin sprijin financiar
diferenţiat pe criterii de eficienţă şi performanţă.