Vântul aspru de toamnă suflă cu putere.

Soarele încă mai are putere, iar razele sale

sunt purtate de vânt pe fețele oamenilor. Frunzele și iarba au pălit puțin, doar o
nuanță de verde mai bolnavă ca acum două săptămâni. Nucile cad tot mai multe,
tot mai repede. Nu te mai murdărești pe mâini, nu mai sunt albe și dulci, acum sunt
galbene și nu mai poți să le iei pielița. Doar câteva corcodușe, galbene sau roșii,
mai atârnă pe crengi. Cazanele încep să fiarbă, apa să se evapore, țuica să curgă.
Un pahar de frunte e tot ce-ți trebuie, dar nimeni nu se oprește. Toată lumea gustă
din țuica proaspătă, o nouă respirație în gurile oamenilor. Sunt puțin mai obosiți, se
culcă tot mai devreme, se trezesc mai târziu. Lumea încep să-și caute ciorapi, cine
are bocanci. Când intri în vie e apă pe jos, iar până când soarele nu se înalță de ora
zece pe cer, o să rămâi ud. Toată lumea poartă cu ei un băț, pentru că fiecare pas
încarcă tot mai mult cizma, pământul se urcă pe tine și-l porți cu tine. Nădușești.
Nu mai sunt broboane de sudoare, doar o apă care iese prin tine. Când vântul te
atinge un tremur pornește în tine, până la oase și înapoi. Strângi frunzele de două
ori pe zi, mult timp. Le strângi grămadă, iar grămada ia forma unei movile, apoi al
unui munte. Se risipesc, dar în cele din urmă se topesc în pământ sau iau foc și se
duc în aer. Pe unii îi îneacă, pe alții îi bucură.