C2 poisi

1. Definirea handicapului
Maladie, deficienţă, incapacitate.
Maladia = traumatism iniţial existent la naştere sau dobândit.
Deficienţă = constă în pierderea sau alterarea unei structuri (leziune anatomică sau tulburare
psihologică) se realizează în urma unor carenţe psihoafective, în urma îmbătrânirii, în urma unor
accidente, ca de ex. deficienţe intelectuale, deficienţe de văz, de auz.
Incapacitate = reducerea totală sau parţială a posibilităţii de realizarea a unei activităţi. Ea
depinde de tipul şi de profunzimea deficienţei şi datorită acestui lucru capacităţile pot fi vizibile
sau invizibile, temporar sau permanent, progresive sau regresive.
Handicap – dezavantaj social, rezultat în urma unei deficienţe sau incapacităţi ce are drept
rezultat obţinerea unor dificultăţi în îndeplinirea unui rol social.
În 1982 în programul mondial de acţiune cu privire la persoanele cu handicap, ONU
propune următoarele definiţii:
Handicapul este o disfuncţie a raporturilor persoanelor deficiente cu mediul lor, el survine
atunci când aceste persoane întâlnesc obstacole materiale sau sociale care le împiedică să
răspundă la diverse sisteme, cerinţe ale societăţii disponibile pentru ceilalţi membrii ai societăţii,
pentru cei consideraţi normali.
Handicapul este imputabil în primul rând mediului social şi în al II-lea rând individului.

Elementele stării de
handicap

Maladia Cauze

Deficienţa Caracteristicile de mediu

Incapacitatea Obstacolele socio-economice

Handicap

Determină într-un lanţ cauzal un dezavantaj social şi anume handicapul.

2. Clasificarea tipurilor de handicap

- criteriul apariţiei stării de handicap:

uşor (instituţii: şcoli ajutătoare sau integrate în şcoli normale);

Handicap mintal de intelect mediu (cămin-şcoală, şcoli speciale);
profund (cămin-spital).

1
 de auz surzi (şcoli speciale);
Handicapul senzorial hipoacuzici (şcoli speciale).
nevăzători (şcoli speciale);
de văz ambliopi (şcoli speciale).

Handicapul fizic sau motor – din punct de vedere psihologic sunt persoane normale,
instruite în şcoli normale sau la domiciliu.

Handicapul de limbaj – constă într-o deteriorare a funcţiei de comunicare atunci când nu

este cuplat cu alt handicap, toţi vor fi instruiţi în şcoli normale.

Handicapul social-comportamental.

Handicapul cultural.

Handicapul de învăţare.

Polihandicapurile sau handicapurile asociate = asocierea (reunirea) a două sau mai multe
tipuri de handicap.

Handicapul mintal, care este cel mai răspândit, a fost definit de Doll în funcţie de cinci
parametrii:  este o subnormalitate intelectuală determinată de  stagnare în dezvoltare care are
 origine constituţională şi având în acelaşi timp  caracter incurabil şi determinând  incom-
petenţă socială.
Categorii de clasificare:
- handicap de limită (intelectul de limită), al cărui minim se manifestă între 85 şi 90.
- handicap mintal uşor (DM – deficienţă sau debilitate mintală), instruirea se face în grădiniţe,
şcoli ajutătoare, şcoli profesionale speciale. QI variază între 50 – 85.
- handicap mintal mediu – imbecilitate. QI variază între 20 – 50. sunt instruiţi în cămine-şcoală,
iar instruirea poate fi condiţionată în căminele ateliere.
- handicap mintal profund. QI este mai mic de 20. Idioţi. Ei sunt numai stimulaţi, o instruire fiind
imposibilă. În cămine-spotal.

Handicap senzorial – persoanele care au deficienţe ale analizatorilor de auz şi de văz.

Handicapul de auz surditate (pierderea totală a capacităţii de a auzi);
hipoacuzie (pierderea parţială a capacităţii de a auzi).
De hipoacuzici se ocupă surdologia (dispune de modalităţi adecvate de instruire şi recuperare a
persoanelor cu deficienţe de auz).
Surdomutul – copil surd din naştere, pe parcurs devine mut.
Instruirea se face prin mai multe metode:
- citirea pe buze (labiolectura), prin limbaj gestual (semnele sunt cuvinte), alfabetul
tactil (articularea cu gesturi a unor sunete ale limbii).
Handicapul de văz orbi
ambliopi
orbirea – lipsa integrală a capacităţii de a percepe vizual (sistemul braille);
ambliopia – diminuarea accentuată a capacităţii de a vedea.
Ei sunt instruiţi cu ajutorul caietelor şi cărţilor tip cu litere mari.

Handicapul motor sau fizic (categorii de persoane care prezintă tulburări locomotorii de
grade şi forme diferite în care mişcările, deplasarea şi coordonarea mişcărilor sunt deficitare sau
imposibile).

2
Se datorează unor accidente, a unor boli sau anomalii congenitale. Din punct de vedere psihologic
persoanele care prezintă handicap motor sunt considerate persoane normale.

Handicap de limbaj – apare sub forma unor dificultăţi majore de comunicare a persoanelor
în cauză cu semenii. Când dificultatea se acumulează şi devine permanentă, este nevoie de
tratament logopedic.
Cauze: malformaţii ale vălului palatin, defecte ale dentiţiei, greşeli de pronunţie din copilărie.
Handicapul de limbaj se întâlneşte în mod special cu handicapul mintal, formând astfel un
polihandicap.

Handicapul social – apare pe parcursul evoluţiei individului şi se datorează unor boli, dar
în primul rând cauza principală o constituie stresul, şi oboseala, frustrarea etc.
Categorii de subiecţi: copii cu tulburări emoţionale (foarte severe care perturbă comportamentul
social), ei nu sunt capabili să realizeze ceea ce se aşteaptă de la ei în conformitate cu normele
impuse de către societate.
Caracteristica de bază este inadecvarea comportamentală.
Copii cu autism (repliere asupra propriei persoane, au un comportament tulburat, se izolează şi
îşi formează o lume proprie, specifică lor). Primele semne apar de la debutul vieţii, sunt vizibile
(nu comunică cu mama, sunt refractari la tot ce este nou, nu-şi recunosc numele, sunt foarte
frumoşi – slab pigmentaţi, afectuoşi), nu trăiesc mai mult de 20 de ani.
Delicvenţa juvenilă determinată de o frustrare sau de motive socio-economice; fenomen ce
include totalitatea încălcării normelor sociale sancţionată penal. Cauzele sunt de ordin social,
datorită faptului că aceşti subiecţi provin din familii dezorganizate. Caracteristicile psihologice:
înclinaţie spre agresivitate, ostilitate, instabilitate emoţională (carenţe emoţionale), inadaptarea
socială (vagabondajul) şi prezenţa unui dezechilibru existenţial (vicii, perversiuni).

Handicap cultural funcţionează social şi educativ cu abatere de la normal, adică lipsesc

deprinderile şi capacitatea de învăţare, ceea ce va determina instaurarea unor carenţe masive de
ordin cultural, ducând la dezadaptare.

Handicapul de învăţare – tulburare de învăţare şi derivă din handicapul cultural.

Handicapul asociat – rezultă din asocierea a două sau mai multe tipuri de handicap: orbi şi
surzi, deficientul mintal cu deficientul de vorbire, handicapul fizic sau motor cu handicap
senzorial.

Toate aceste persoane cu handicap necesită CES. Sintagma CES se referă la trebuinţa
fundamentală a unor persoane de a li se acorda atenţie şi asistenţa educativă suplimentară, fără de
care nu se poate vorbi de egalizarea şanselor.
Aşadar, renunţarea la clasificarea rigidă într-o categorie da handicap, precum şi acest
termen şi descriem trebuinţele educaţionale specifice fiecărei persoane tratate ca un caz unic.
Sintagma CES trebuie diferenţiată de sintagma CE, cerinţele educaţionale au o sferă mai
largă, incluzând pe lângă copii cu tulburări de învăţare şi pe cei din medii sociale defavorizate.
Ca o justificare, CES cuprinde o gamă largă de probleme specifice din domeniul
educaţiei, integrând tulburările specifice, handicapuri profunde până la tulburările uşoare de
învăţare cu caracteristicile proprii.