Colorantul este o substanţă naturală sau obţinută prin sinteză chimică, care într-o cantitate

foarte mică este capabilă să imprime culoarea sa altor compuşi cu care intră în contact:piele,
materiale textile. Dacă foarte mulţi coloranţi naturali erau cunoscuţi încă
din antichitate: indigoul, şofranul, purpura, primul colorant chimic a fost negrul de anilină, obţinut
de William Henry Perkin în 1856, prin oxidarea anilinei cu bicromat de potasiu.

Vopseaua este o suspensie de pigmenţi, coloranţi, minerali sau organici, dispersaţi fin într-
un liant (firnis, lac, ulei sicativ, apă ş.a.), care după uscare dă o peliculă de rezistenţă, elasticitate
şi luciu diferite. Vopselele sunt colorante şi acoperitoare, adică au proprietatea de a colora
suprafaţa pe care sunt aplicate, astfel încât aspectul iniţial al acesteia să nu mai fie vizibil.
Vopseaua este destinată protejării obiectelor de lemn contra putrezirii, a celor
de metal contra coroziunii, precum şi unor lucrări ornamentale.

Din substanţele colorante naturale – vopselele minerale – fac parte

unele minereuri, argile şi soluri de culori intense. Printre acestea se deosebesc ocrul (galben,
brun sau roşu), mumia (roşu-aprins), miniul de plumb (roşu-portocaliu), siena, umbra (brună).
Proprietăţi colorante au şi gipsul, creta, caolinitul, glauconitul,vivianitul, grafitul, unii cărbuni.

clasificare
Vopselele se pot clasifica în:

 vopsele cu clei – suspensii de pigmenţi cu un adaos de clei animal, sunt folosite la vopsirea
suprafeţei tencuite, cimentate etc.;
 vopsele de ulei – suspensii de pigmenţi în firnisuri sau în uleiuri sicative, sunt folosite la
vopsirea metalelor şi suprafeţelor de lemn, iar peliculele formate sunt stabile faţă de factorii
atmosferici;
 vopsele cu lac (de email) – suspensii formate din pigmenţi şi din lac de ulei (în calitate de
liant), sunt folosite la acoperirea suprafeţelor metalice şi de lemn şi se caracterizează prin
luciu puternic şi stabilitate faţă de diverşi agenţi negativi.

Vopseaua ignifugă este un tip special de vopsea ce poate asigura protecţia unei suprafeţe în
caz de incendiu. Vopseaua ignifugă formează un strat termorezistent în condiţii de creştere a
temperaturii; acest strat acţionează ca un izolator crescând rezistenţa materialului. Reacţia la foc
conduce la obţinerea unei mase spumoase perfect izolatoare şi necombustibile care întârzie
răspândirea căldurii.

Istoric
Utilizare timpurie a pigmenţilor.

Din motive religioase ori din porniri artistice, omul preistoric a început de timpuriu să folosească
substanţe colorante. La sfârşitul Musterianului, el folosea pentru picturile murale fier oligist, ocru
de fier şi de mangan, iar pentru negru, grafit şicărbune de lemn, ce erau măcinate în pietre
concave şi amestecate cu substanţe grase pe o piatră plată. Mai târziu, aceşti pigmenţi au fost
utilizaţi pentru decorarea obiectelor de lut, omul observând că protejau obiectele contra acţiunii
degradante a intemperiilor.
Încă de la începuturile civilizaţiilor din Orientul Mijlociu şi nordul Africii, palatele şi templele erau
împodobite cu picturi policrome pentru care erau utilizate creta şi ghipsul pentru fondul
alb; bitumul, funinginea, piroluzitul (minereu de mangan) şi silicatul de calciu pentru
negru; azuritul sau malachitul (minereu de cupru) pentru albastru; o întreagă gamă de ocru
(pământ feruginos) mergând de la galben până la maro închis. Celelalte culori erau obţinute prin
amestecul acestor pigmenţi între ei.

Tehnica utilizată a constat în diluarea pigmenţilor cu apă în amestec cu un adeziv

(ingelatină, gumă arabică etc.), ca mai apoi să fie descoperit uleiul, în special cel de in. Un timp
au fost utilizaţi ca sicativi de bază derivaţii plumbului, înlocuiţi în 1848 de cei ai manganului, în
urma cercetărilor lui Eugene Chevreul, chimist francez. Mai recent, a fost utilizatcobaltul, care
furniza sicativi foarte puternici, cu proprietatea de a polimeriza uleiul fără să coloreze granulaţia
astfel formată.

Carbochimia şi petrochimia, ca şi noile răşini sintetice, au revoluţionat compoziţia vopselelor: la

sfârşitul secolului al XIX-lea, spirtul alb a început să înlocuiască terebentina; în perioada
interbelică au apărut vopselele celulozice, iar după celde-al doilea război mondial s-au răspândit
vopselele vinilice, acrilice şi mai ales cele glicerofaltice.