CUPRINS

Cuprins..............................................................................................................2
Introducere.........................................................................................................3
CAPITOLUL I: CAPITOLUL II:

Viaţa sfântului Augustin ................................................................4

Dispute purtate cu diferite erezii....................................................8 1. Lupta contra

maniheilor................................................................................8 2. Lupta contra
donatismului.............................................................................9 3. Contra
pelagienilor......................................................................................11 3.1. Prima perioadă
(411-418).........................................................................12 3.2. A doua perioadă (419-430) –
Controversa cu Iulian d’Eclane.................13 4. Împotriva
arianismului................................................................................14
CAPITOLUL III: CAPITOLUL IV:

Opera sfântului Augustin.............................................................16

Gândirea sfântului Augustin........................................................21 1.

Filosoful.......................................................................................................21 2.
Teologul.......................................................................................................23
CAPITOLUL V:

Legislatorul vieţii monastice........................................................25 1. Regula sfântului

Augustin...........................................................................25 2. Caracterul
Regulei.......................................................................................26 3. Expansiunea Regulei
sfântului Augustin.....................................................28
Concluzie.........................................................................................................31
Bibliografie......................................................................................................32
INTRODUCERE
Situaţia politică a secolului IV-V; în special cea între anii 354-430 este deosebit de dificil ă.
În 313 prin Edictul de la Milano creştinismul devine o religie acceptată alături de celelalte
culte necunoscute de până atunci în Imperiul Roman. Acest lucru a condus la o dezvoltare
rapidă a creştinismului; iar acceptarea lui de către autoritatea imperială a fost o cauză
indirectă a posibilităţii desfăşurării primelor concilii ecumenice: Niceea în 325 şi
Constantinopol în 381; la acestea participând şi împăraţii romani Constantin cel Mare şi
Teodosiu I cel Mare. În acest interval de timp asistăm la o dezvoltare a controverselor
doctrinare creştine; dintre ele cea mai notabilă fiind arianismul. Imperiul Roman cunoaşte o
perioadă de declin continuu. Un punct culminant al acestui declin o reprezintă divizarea
acestuia în două părţi; fii împăratului Teodosiu cel Mare (care făcuse din creştinism religia
de stat a Imperiului prin Edictul de la Tesalonic), Arcadiu şi Honoriu au efectuat din motive
administrative o împărţire a teritoriului astfel: a)Imperiul Roman de Apus, cu capitala la
Roma; al cărui prim împărat (pentru noua formă administrativă) a fost Honoriu. b)Imperiul
Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol; al cărui prim împărat a fost Arcadiu. Acest
imperiu va fi cucerit de turcii otomani la 29 mai 1453. Imperiul Roman de Apus a c ăzut în
476, prin detronarea împăratului Romulus Augustulus de către unchiul său, Odoacru.
Biserica s-a implicat activ în salvarea structurii statale a Imperiului Roman de Apus. În acest
sens, trebuie menţionată intervenţia directă a papei Leon cel Mare (440-461) pe lâng ă
regele hun Attila pentru ca acesta să nu distrugă Roma în anul 452.Printre părinţii şi
scriitorii bisericeşti notabili ai acestei perioade merită amintiţi sfântul Augustin (354-430);
sfântul Ieronim (347420); sfântul Ambroziu de Milano; sfântul Vasile cel Mare; sfântul Ioan
Gură de Aur; Eusebiu de Cezarea (primul istoric bisericesc); sfântul Leon cel Mare şi alţii.
3

CAPITOLUL I

Viaţa sfântului Augustin

Ultimul dintre părinţii Bisericii din Occident, aparţinând epocii de aur a Bisericii din primele
secole creştine, dar nu de o importanţă minoră, este Sfântul Augustin, cel care îşi las ă
adânc amprenta asupra gândirii religioase a Occidentului în perioada Antichităţii. Viaţa
acestui mare gânditor, filosof şi teolog, o cunoaştem atât din scrierea sa intitulată
Confessiones (în care sunt descrişi primii 33 de ani ai vieţii sale), cât şi din biografia scris ă
de Sfântul Posediu, episcop de Calama din Numidia, elev al său. Sfântul Augustin se naşte la
13 noiembrie 354 într-un orăşel din Numidia (Algeria de astăzi), numit Tagaste (azi Souk
Ahras), într-o familie aparţinând „micii burghezii”. Tatăl său, un funcţionar pe nume
Patriciu de Curion este un păgân care devine creştin abia înainte de a muri, convertire ce
reprezintă rodul lacrimilor şi rugăciunilor mamei lui Augustin, Sfânta Monica, o cre ştin ă
foarte evlavioasă care a îndurat multe suferinţe venite din partea necredinţei şi a
temperamentului impulsiv, violent al acestuia. Sfânta Monica îşi creşte cei trei copii:
Augustin, Navidiu şi Perpetua, conform învăţăturii creştine. Tânărul Augustin studiază mai
întâi în satul natal, Tagaste, unde face primele clase, urmând apoi să înveţe retorica la
Madaura. “Spirit vioi, natură emotivă, de o sensibilitate excesivă, şcolar indisciplinat”1,
odată cu învăţătura păgână primită la Madaura, la care se adaugă trândăvia şi prieteniile
rele (din anul 369 pe când Augustin avea 16 ani), Augustin uită principiile morale şi creştine
primite de la mama sa. Aici el studiază limba latină, îns ă nu manifest ă o înclina ţie c ătre
limba greacă. La vârsta de 16 ani, neavând bani cu ce să-şi plătească cursurile, din cauza
impozitelor prea mari impuse de Imperiul Roman, se întoarce acasă şi îşi petrece tot acest an
în trândăvie şi în prietenii nu prea bune, în timp ce tatăl
1

A. HAMMAN, Părinţii Bisericii, trad. rom., Sapientia, Iaşi 2005, 219.

său, (ajutat fiind de compatriotul Romanien, cel care mai târziu îşi va încredin ţa fiul,
Licenţiu, pentru a fi educat de sfântul Augustin) 2, reuşeşte s ă strângă fonduri necesare
pentru ca Augustin să-şi poată relua studiile sale la Cartagina, în anul 370. În următorul an
îşi continuă formarea intelectuală cu studiile de drept şi retorică la Cartagina. Însă, această
perioadă se dovedeşte a fi una mai nefastă datorită patimii după teatru şi legăturilor cu
diferite femei (cu o femeie are şi un fiu, la vârsta de 18 ani, pe nume Adeodat) şi rupe
legăturile cu mama sa. Tot în această perioadă se stinge din viaţă tatăl său. În timpul
cursurilor urmate în capitala romană a provinciei africane, Augustin obţine rezultate foarte
bune încât “succesele şcolare îl umplu de orgoliu, revanşa inteligenţei asupra banilor şi
relaţiilor”3. Un adevărat căutător neliniştit al fericirii şi înţelepciunii, în anul 373, lectura
scrierii Hortensius a marelui orator Cicero îl determină să studieze filozofia. În tot acest timp
studiază şi Sfânta Scriptură sperând că va găsi adevărul, însă aceasta l-a rănit datorită
stilului ei rustic şi antropomorfic. Astfel se întoarce în anul 374 la manihei, cei care explicau
dezordinea lumii printr-un dublu principiu al Binelui şi al Răului şi rămâne în cadrul sectei
aproape zece ani. Augustin devine profesor mai întâi la Tagaste, apoi plictisindu-se revine la
Cartagina unde a predat arta retoricii timp de opt ani (375-383). După un timp merge în Italia
în anul 383, la Roma, unde are mult succes prin propunerea retoricii. Între timp concurează la
catedra de retorică din Milano şi iese învingător. Cu ajutorul prefectului Romei, Symmacus
obţine catedra în anul 384. După ce părăseşte maniheismul (Confessionnes V. VII. 13),
perimblă puţin prin semi-septicism, iar apoi îmbrăţişează neoplatonismul citindu-l pe
Marius Victorin. La Milano mama lui vine alături de el şi îl convinge să întrerupă legăturile
cu „nenumita” mamă a fiului său Adeodat. Cu greutate reuşeşte să renunţe la concubina sa,
care pleacă la Cartagina, însă cade în braţele altei femei (Confessiones VI. XIII. 23 şi VI.
XV. 25). Acest lucru nu a durat mult datorită harului care-l pătrunde în urma ascultării
predicilor sfântului Ambroziu, fermecat fiind mai întâi de omul Ambroziu şi de puterea
cuvântului său. Astfel Augustin reia drumul Bisericii, iar citirea scrierii sfântului Atanaziu,
Viaţa sfântului Anton, îl ajută să descopere idealul monastic. Convertirea lui are loc într-o zi
pe când se plimba prin grădină, a auzit un glas de copil care cânta: Tolle lege, tolle lege (Ia
şi citeşte). Având cartea bibliei în mână, o deschide şi citeşte un fragment din Scrisoarea
către Romani: “Să ne purtăm
cuviincios, ca în timpul zilei: nu în chefuri şi beţii, nu în necurăţii şi desfrâuri, nu în
F. CAYRÉ, Précis de patrologie et d’histoire de la theologie, I, Desclée, Paris 19312, 599. 3
Cf. A. HAMMAN, Părinţii Bisericii, trad. rom., Sapientia, Iaşi 2005, 220.
2

certuri şi invidii, ci îmbrăcaţi în Domnul Isus Cristos. Şi să nu aveţi grija trupului spre a
împlini poftele” (Rom 13,13). În urma acestei lecturi, neliniştea sa interioară provocată de
căutarea adevărului a luat sfârşit (Confessiones VIII. XII. 29). Mai târziu părăseşte
activitatea publică şi hotărăşte să se dedice în întregime lui Dumnezeu. Se retrage la
Cassiciacum, lângă Milano, în vila unui prieten, Verecundus, unde a fost ajuns de mama sa,
de fiul Adeodat şi de prietenul său Alipiu. Aici, în urma unei pregătiri primeşte botezul de la
sfântul Ambroziu în ziua de 24 aprilie în Sâmbăta Mare, împreună cu Alipiu şi fiul s ău
(Confessiones XV. XIV. 24-25). În anul 387, hotărât să se întoarcă în Africa pentru a
îmbrăţişa viaţa monastică, la Ostia, înainte de a se îmbarca mama sa, sfânta Monica moare.
Din această cauză la care se adaugă şi problemele politice din Italia, rămâne un an la Roma.
În următorul an se întoarce în orăşelul său natal, Tagaste, vinde toate bunurile şi le împarte
săracilor, iar moşia o transformă în mănăstire. La începutul anului 391, aflându-se în
biserica din Hipona, episcopul Valeriu îl propune adunării clerului să-i fie ajutor, este numit
sacerdot, şi astfel printr-o surpriză îi este încredinţat ministerul predicării. De acum înainte
intelectualul Augustin este nevoit să renunţe la bucuria unei vieţi ascetice, la studiile sale şi
să fie în slujba comunităţii. În anul 395 Augustin e numit episcop auxiliar, ajutându-l pe
bătrânul episcop Valeriu, iar anul următor, odată cu moartea acestuia îi ia locul şi devine
episcop de Hipona (astăzi Annaba). Timp de 35 de ani a dus o activitate admirabilă luptând
contra maniheilor, donatiştilor, pelagienilor, arienilor şi a luat parte la multe concilii
(Cartagina 397, 401, 403, 404, 418, 419; Milevi 416). În anul 426, “copleşit sub povara
sarcinii sale episcopale”4, în urma consultării clerului şi a poporului, sfântul Augustin îl
însărcinează pe preotul Heraclius cu administrarea exterioară a diecezei sale, desemnându-l
drept succesor al său5. Conform recomandărilor conciliare din Numidia şi Africa, Heraclius
a preluat această datorie pentru a-l lăsa pe sfântul Augustin, ca timp de cinci zile pe
săptămână să poată continua în linişte operele sale6. În toţi aceşti ani de păstor al „turmei”
lui Cristos, Augustin intervine în toate controversele din Africa şi din lumea creştină lăsând
în urmă o operă consistentă alcătuită din 113 lucrări şi 225 de scrisori.
A. HAMMAN, Părinţii Bisericii, trad. rom., Sapientia, Iaşi 2005, 223. Cf. F. CAYRÉ, Précis
de patrologie et d’histoire de la theologie, I, Desclée, Paris 19312, 621. 6 Cf. H. MARROU,
Saint Augustin, Seuil, Paris 1965, 45.
45
7

În anul 430, după două luni de asediu ale Hiponei regale de către vandali, în a treia lun ă,
simţind că i se apropie sfârşitul Augustin cere să fie lăsat singur şi refuză orice vizită.
Istovit de durere şi lacrimi, întărit prin reculegere şi rugăciune neîncetată, a fost cuprins de
friguri şi în zece zile moare la 28 august. Trupul său neînsufleţit va fi transportat mai târziu
în secolul al VIIIlea prin ajutorul acordat de regele Lombardiei, Liutprand, la Pavia, în
biserica sfântul Petru, unde mai este încă venerat mormântul său7.

Cf. F. CAYRÉ, Précis de patrologie…, 622.

CAPITOLUL II

Dispute purtate cu diferite erezii

1.Lupta contra maniheilor

După convertirea sa, Augustin a atacat maniheismul care era adânc implantat în Africa latin ă
şi care a ţinut-o mult timp departe de Cristos. Aşa cum odată el i-a câştigat pe prietenii s ăi
în favoarea sectei, el se angajează acum în detaşarea celora pe care aceasta îi seduse. Prima
sa grijă a fost să smulgă „masca virtuţii” în care ea se ascundea, opunându-le ipocrităţii
austerităţii maniheilor aleşi obiceiurilor creştine, doctrina şi practica. Aşa este obiectul
tratat în lucrarea sa De moribus în două cărţi. Prima carte este un tratat adevărat de morală
creştină: el dovedeşte că Dumnezeu este Binele suprem, urmă a unui tablou admirabil al
uniunii noastre cu El prin caritate, căruia cele patru virtuţi morale nu sunt un aspect
particular şi face să admiri desăvârşind virtuţile creştine în cele religioase, clericii şi laicii.
Cartea a doua ne dovedeşte principiile maniheilor despre originea răului, combate greşelile
ascetismului şi denunţă conduita scandaloasă a şefilor lor. De la reîntoarcerea sa în Africa,
(către 389), el completează această respingere printr-o explicaţie a primelor trei capitole din
Geneză, în care el însuşi a dezaprobat mai târziu că i-a dat un sens alegoric în scopul
controversei. Augustin a devenit preot şi a continuat lupta cu succes strălucitor, mai ales în
conferinţe. Primul său mare triumf a fost conferinţa pe care a avut-o (28-29 august 392) cu
unul din şefii sectei, pe nume Fortunat, cu privire la natura răului. Redus la tăcere din a doua
zi, Fortunat a dispărut din Hipona8. Douăzeci de ani mai târziu (în anul 404), Felix, un
maniheu ales, mare savant, invitat la o conferinţă publică de Augustin a trebuit să se
recunoască învins în următoarea zi a conferinţei; din acea clipă el a îmbrăţişat credinţa
8
Cf. B. ŞTEF, Sfântul Augustin. Omul. Opera. Doctrina, Gloria, Cluj Napoca 1994, 110.
9

catolică. Această victorie a avut un răsunet imens şi a contribuit mult în slăbirea sectei
maniheilor. Între timp, Augustin a fost respins prin scrierea marilor s ăi doctori, c ătre 394,
Adimantus, discipol a lui Manes a scris cu privire la contradicţiile pretinse de cele dou ă
testamente; un pic mai târziu către 397, Manes expunea doctrina esenţială despre cele două
principii, creaţie, originea răului, către 400, Faust din Milevi, decepţionat din cauza
ignoranţei sale, a venit să publice contra Bibliei creştine, un mare rechizitoriu. Augustin îi
urmează pas cu pas în 33 de cărţi din lungimea sa, şi este mai degrabă o apologie a
iudaismului decât a creştinismului. În 405, el adresează unui anume Secundinus, roman
câştigat de manihei şi care dorea să rămână acolo, un opuscul pe care autorul prefera la tot
ceea ce scrisese asupra întrebării. El părea totuşi, că lucrurile care pentru noi prezint ă
gândirea sa în mod semnificativ din punct de vedere filosofic să fie următoarele: De libero
arbitrio, dialog în trei cărţi, început la Roma în 387, terminat la Hipona înainte de 395 şi care
arată sursa răului moral ca fiind în libertatea stabilită cu forţă şi în termenii pe care
pelagienii o vor invoca mai târziu, contra autorului. De duabus animabus (391-392)
tăgăduieşte existenţa a două suflete emanate, unul, principiul bunului, altul, principiul
răului şi mai ales De natura boni (404) care pare cel mai bine să sintetizeze doctrina
antimanicheenă a lui Augustin: orice fiinţă, materială sau imaterială, este binele în esenţa
sa căci îl are pe Dumnezeu ca autor, iar răul este mereu o deficien ţă; nu se poate concepe un
principiu al lucrurilor, în mod absolut, Răul. Aceasta este filosofia platonică, idealist ă, pe
care Augustin invocă principiile raţionale în ajutor din care el a respins materialismul
grosolan al maniheilor. Mai târziu, el a felicitat această şcoală care a înţeles, că Dumnezeu
nu este o fiinţă corporală „nullum corpus esse Deum”.
2. Lupta contra donatismului
]

Consacrându-şi viaţa adevărului, Augustin după succesul pe deplin meritat în faţa

maniheilor, a început să combată orice formă de deviere de la catolicism. Una dintre aceste
forme a fost donatismul. Donatiştii pretindeau că constituie „biserica sfin ţilor” din care
păcătoşii erau excluşi. Astfel ei botezau din nou deoarece considerau ca fiind valid doar
botezul primit în biserica lor. Această rebotezare era sprijinită pe autoritatea sfântului
Ciprian. Timp de o sută de ani în care donatiştii botezau şi făceau ravagii în Africa, iar
măsurile împăraţilor creştini nu au dat rezultat. În faţa acestor situaţii, Augustin nu a
10

putut rămâne indiferent, ci luptă împotriva lor prin atacarea doctrinei lor. Toate lucr ările
sale, voluminoase, invită la un dialog9. Deja din timpul preoţiei sale el a încercat s ă-i
respingă pe donatişti într-un cântec popular în 240 de versuri intitulat Psalmul abecedar,
deoarece cele 20 de strofe alcătuite din 12 versuri din care e compus, încep printr-o scrisoare
aleasă în ordinea alfabetică. Augustin respinge donatismul prin istoria originii sale apoi prin
practicile sale şi îi invită adesea pe schismatici să reintre în Biserică. În jurul anului 400,
Augustin studia cu metoda celor două puncte doctrinale controversate între catolici şi
donatişti, Biserica şi sacramentele. Primul, Biserica este obiectul unui lung tratat numit
Contra epistolam Parmeniani libri. Această scrisoare, o adevărată lucrare în trei cărţi,
expunea întreaga doctrină schismatică despre Biserică, căci Tychonius a recunoscut că
Biserica pe pământ este un corp mistic şi că trebuie să fie universal. Asupra acestor dou ă
puncte, Augustin a apărat şi a expus în mod clar punctul de vedere catolic. Prima carte
prezintă teza catolică: sfinţenia Bisericii universale nu este compromisă prin slăbiciunea
câtorva membre; de fapt, acuzaţiile primilor donatişti împotriva catolicilor nu sunt dovedite;
iar în ceea ce priveşte măsurile luate de împăraţi ele sunt justificate şi nu au dreptul s ă se
considere martiri ai unei cauze sfinte; crimele lor sunt cele care au trezit represiuni. C ăr ţile II
şi III examinează textele Scripturii citate de donatişti şi interpretate în favoarea concep ţiei
catolice, mai ales a sfinţeniei şi a universalităţii sale. Donatiştii se proclamau cu to ţii sfin ţi
şi nu vedeau dezordinile membrelor lor pe care le favorizează. Sensul catolic e altul: nu este
posibil ca toţi cei buni să părăsească Biserica aşa încât să nu rămână decât cei p ăcăto şi,
mai mult nu e posibil ca cei buni să se îndepărteze căci se separ ă de aceasta numai prin
orgoliu, gelozie, corupţie. Un alt punct referitor la sacramente, trata în şapte căr ţi în lucrarea
De baptismo, destinată să dezrădăcineze donatiştilor, aşa pretinsa autoritate a sfântului
Ciprian. Augustin a afirmat că botezul administrat de eretic nu este nul şi imprim ă un
caracter, dar donatiştii nu pot să se pronunţe că ei au pe Duhul Sfânt cu ei, c ăci harul este
momentan oprit în ei de absenţa dispoziţiilor morale cerute: este valid, dar ineficacitatea mai
mult decât dură e obstacol. Episcopul Hiponei merge mai departe şi demonstrează că sfântul
Ciprian în ciuda erorii sale personale nu s-a separat de unitatea catolică, de această Biseric ă
universală în care era un membru adânc înrădăcinat.
9

Cf. B. ŞTEF, Sfântul Augustin. Omul. Opera. Doctrina, Gloria, Cluj Napoca 1994, 139.
11

În lupta contra donatismului trebuie arătată pe deoparte această acţiune doctrinală,

intervenţia puterilor publice asupra cărora Augustin nu a avut aceeaşi atitudine mereu. În
anul 403, la un conciliu, a invitat episcopi donatişti la conferinţe. Răspunsul a fost o
redublare de violenţe ale ereticilor, încât al nouălea conciliu din Cartagina (404) cere măsuri
riguroase din partea împăratului Honoriu. Acesta fiind prevenit de magistraţii săi a luat
iniţiativă cu privire la aceasta: amendează cu zece livre de aur pentru fiecare violen ţă. Mai
târziu, în 405, încep să-şi ridice donatiştii biserici ale lor. Punerea în aplicare acestor m ăsuri
de constrângere, se urmează cu o oarecare ezitare, căci donatiştii opuneau o viaţă de
rezistenţă. Pentru a se termina aceste turbulenţe, Honoriu, în 410 decide să aib ă loc o
conferinţă a două episcopate. Ea s-a ţinut în prima zi, a treia şi în a opta zi a lunii iunie în
anul 411, la Cartagina în prezenţa tribunului Marcelin, care atribuia victoria catolicilor, din
toate punctele de vedere10. Petilian era cu Primian de Cartagina, cel mai evidenţiat din cei
279 de episcopi donatişti, în timp ce Augustin şi Aureliu de Cartagina erau capul celor 286
de catolici. După două şedinţe de obstrucţie donatistă, Augustin care era mai puţin
amestecat în dezbateri deşi el dirija totul, a putut să abordeze chestiunea esenţială într-o
discuţie publică cu privire la „causa Ecclesiae”. Catolicii au triumfat prin victoria lui
Augustin. Suprimarea legală a donatismului a urmat de aproape conferinţa din 26 iunie 411.
Episcopii catolici au hotărât să-i unească pe schismaticii separaţi. Aceasta a fost obiectul
lucrării Ad donatistas post collationem din 412. Majoritatea episcopilor donatişti s-au
despărţit ori s-au convertit; iar unii s-au încăpăţânat. Către 418, Augustin va încerca în
zadar să-l convingă pe episcopul Emerit al Cezareiei şi a trebuit ca spre 420, să-l resping ă
pe Gaudentius, episcop de Timgad, care ridica în slăvi mai degrabă sinuciderea decât
supunerea faţă de legile imperiale. Ultimii donatişti au dispărut la sfârşitul secolului.
3. Contra pelagienilor

În această lungă controversă se pot distinge două faze: prima din 411, odată cu
condamnarea pelagianismului de Roma până în 418, iar a doua începe de la 419 până în 430,
anul morţii lui Augustin.
a) Prima perioadă (411-418)

În 411, la conciliul provincial din Cartagina, este condamnat pentru prima dată în Africa
sistemul pelagian. Sfântul Augustin, informat cu privire la acest
Cf. E. PORTALIÉ, „Augustin (saint)”, în A. Vacant, Dictionnaire de Theologie Catholique,
VII, Letouzey et Ané, Paris 1902.
10
12
eveniment i-a înţeles importanţa. El pune în aplicare fără a întârzia respingerea teoriilor
învăţătorilor, mai întâi prin cuvinte predicate la Cartagina, la invitaţia lui Aureliu, apoi prin
tratate diferite şi scrieri împotriva lor. În 412, răspunzând unei consultări cu tribunul
Marcelin, a arătat căderea lui Adam că e cauză a morţii pentru om şi păcatul este iertat prin
botez chiar şi la copii11. În cartea întâi a lucrării De peccatorum meritis et remissione, dup ă
prima parte a cărţii, De baptismo parvulorum autorul dovedeşte existenţa păcatului original
sprijinindu-se pe folosirea tradiţională a botezului copiilor. Cartea a doua respinge
perfecţiunea pelagiană şi cea de-a treia repune interpretarea dată de Pelagiu a versetului din
Rom 5,12 care învaţă despre păcatul original. Marcelin a fost tulburat citind în opera
precedentă că omul, ajutat de har poate fi fără păcat, dar nu există om făr ă păcat, iar
sfântul Augustin îi dovedeşte necesitatea harului interior pentru a observa legea lui
Dumnezeu; pe de altă parte infailibila slăbiciune a vieţii umane asupra unui punct este
obiectul tratatului De spiritu et littera, titlu echivalent cu De gratia et lege: legea pentru
Augustin este un har, dar exterior, este litera care ucide; spiritul e harul interior, dat pentru a
face dreptate, este harul Duhului Sfânt care dă viaţă trăind în caritate. Totuşi aceşti
inovatori s-au refugiat în Orient şi asistau asupra puterii morale proprii a omului, baza
sistemului lor. Celestiu sau unul din ajutoarele lui Pelagiu au expus într-o lucrare numită
Definitiones, şase motive destinate să stabilească posibilitatea omului de a fi făr ă p ăcat şi
Pelagiu, în De natura, apăra posibilitatea omului de a fi perfect prin el însuşi, puterea de a
păcătui era separată de natura umană. Sfântul Augustin se opune mai întâi prin De natura et
gratia adresată lui Timasiu şi Iacob, doi tineri ai lui Pelagiu care i-au transmis lui Augustin
tratatul în care maestrul lor propunea teoria asupra himerei „perfecţiunea omului”12, apoi a
dat o replică tratatului lui Celestiu, în tratatul cu privire la dreptatea perfectă a omului, scris
la sfârşitul anului 415. Respingerea lui Pelagiu a fost făcută prin măsuri mari, dar Augustin
a urmărit campania sa până la condamnarea de către Roma. El se îngrijora de îndrumările
inovatorului în Palestina şi pentru a se informa îl trimite pe Paul Orose. Ereticul a câ ştigat
favoruri din partea lui Ioan de Ierusalim şi acesta i-a luat apărarea când Orose l-a denun ţat.
În 415, conciliul de la Diospolis l-a menţinut în comuniune pe Pelagiu. Ieronim nu credea în
dreptatea lui Pelagiu, crede că episcopii au fost complici
11 12

Cf. B. ŞTEF, Sfântul Augustin. Omul. Opera. Doctrina, Gloria, Cluj Napoca 1994, 183. Cf.
B. ŞTEF, Sfântul Augustin. Omul. Opera. Doctrina, Gloria, Cluj Napoca 1994, 188.
13

şi tratează acest conciliu ca fiind „synodus miserabilis”, iar sfântul Augustin mai târziu în De
Gestis Pelagii insistă asupra dezminţirii pe care şi-a dat-o lui însuşi la conciliu. Aşteptând, a
fost impresionat rău în Africa prin această primire a lui Pelagiu, în 416 un nou conciliu în
Cartagina, îl confirmă pe cel din 411 şi cere papei Inocenţiu I să asocieze condamnarea deja
luată. În tot acest sens, a mai fost un conciliu la Milevi, unde a fost prezent şi Augustin. La
27 ianuarie 417, Inocenţiu I îl condamnă pe Pelagiu şi pe Celestiu. La 23 septembrie în
acelaşi an, Augustin într-un cuvânt predicat la Cartagina semnalând sosirea răspunsului
roman, spunea că eroarea a luat sfârşit. În timpul perioadei ezitărilor papei Zosim (417-418),
rolul sfântului Augustin a fost important şi delicat. El a fost cel care după conciliul din 417
ia redactat o scrisoare papei şi a fost inspiratorul, dacă nu redactorul a nouă canoane a
conciliului din Cartagina în prima zi a lunii mai din 418 care rezumă toată doctrina catolic ă
asupra acestor probleme: păcatul originar, necesitatea şi rolul harului, excluderea
perfecţiunii umane. La sfârşitul lunii mai, Zosim publică epistola Tractoria dovedind
definitiv doctrina învăţată la Cartagina, iar Augustin se bucură nespus văzând triumfarea
adevărului pe care mereu l-a apărat. El a fost însărcinat de împăraţi să obţină în Africa
subscripţia episcopilor la scrisoarea papei. Ea nu a avut vreo defecţiune de care s ă fie
condamnată.
b) A doua perioadă (419-430) – Controversa cu Iulian d’Eclane

După condamnarea lor la Roma şi în Africa, Pelagiu şi Celestiu au dispărut din scenă
lăsând grija apărării doctrinei unuia din 18 episcopi italieni care au refuzat să se opună,
Iulian d’Eclane. Era un umanist veritabil, spirit curios, căutător, un pic pedant, exaltând
drepturile raţiunii în detrimentul credinţei. Controversa cu Iulian a început pe alt ă cale.
Contele Valeriu de la curtea imperială a Romei i-a transmis lui Augustin o scrisoare a lui
Iulian care îi acuza pe catolici, mai ales pe Augustin, că osândesc căsătoria din cauza
concupiscenţei. Augustin răspunde prin Despre căsătorie şi concupiscenţă; stabileşte
dogma păcatului originar, arată sfinţenia căsătoriei care schimbă în bine răul
concupiscenţei, căsătoria e legitimă chiar în sterilitate şi e gloria ei de a face ca poftele
trupului atât de contrare spiritului, să servească vederilor Providenţei. Iulian r ăspunde la
aceasta printr-o lucrare în patru cărţi în care exaltă natura umană şi concupiscenţa legată de
ea şi-l acuză pe Augustin că a inventat păcatul originar. Pentru a-şi dovedi teza el citează
texte din Sfânta Scriptură, din Sfinţii Părinţi, denaturându-le şi recurge la ştiinţele naturii
dar şi la
14

calomnii. Îl numeşte pe Augustin „cel mai erudit dintre bipede”, orator cartaginez, cel mai
neruşinat dintre oameni. Sfântul Augustin nu a cunoscut îndată această lucrare dar contele
Valeriu i-a trimis extrase din ea sub formă de obiecţii. El le-a comb ătut în aceea şi lucrare în
cartea a doua. Spre sfârşitul anului 420 un episcop i-a trimis întreaga lucrare a lui Iulian.
Adânc îndurerat de insultele aduse adevărului se ocupă de lucru şi dă o replică în şase
cărţi. Stabileşte bine doctrina catolică în punctele de discuţie şi îl urmăreşte pe Iulian pas
cu pas, nelăsând nimic fără răspuns. Îi arată că el nu a combătut nimic din lucrare sa
Despre căsătorie, căci a plecat pe calea presupunerilor neadevărate. Între timp Iulian se
refugiază în Cilicia, la episcopul Teodor din Mopsueste. Primeşte aici opera lui Augustin şi
simţindu-se jignit, răspunde printr-un pamflet în opt cărţi, „o grozăvie” în privinţa ocărilor
şi atacurilor injuste la adresa lui Augustin. În 428 primeşte lucrarea iar Hipona era
ameninţată de vandali. Cu toate acestea, iubirea lui faţă de adevăr îl face s ă îl combată pe
Iulian, deşi acesta nu face decât să repete erorile combătute deja, cu mai multă ironie şi
mânie. Ajuns la începutul cărţii a şaptea, din pricina bolii nu a putut continua. Opera este
intitulată Împotriva lui Iulian, operă neisprăvită. Ea dovedeşte că acest sfânt părinte şi-a
consacrat viaţa în slujba adevărului, până la ultimele puteri.
4. Împotriva arianismului
\

Popoarele barbare, atât goţii cât şi vandalii s-au încreştinat îmbrăţişând erezia ariană.
Printre ostaşii trimişi din Italia să lupte împotriva lui Bonifaciu, erau angajaţi şi mul ţi
arieni. Arianismul s-a răspândit repede şi în Africa lucru care l-a întristat mult pe Augustin.
Contra arienilor mai luptase cu ceva ani în urmă, când a combătut atât oral cât şi scris, o
predică ariană care circula prin Hipona13. Contelui Pascenţiu, un anume arian, i-a explicat
doctrina despre Sfânta Treime în trei scrisori. Un medic, pe nume Maxim, a renunţat la
arianism datorită lui şi prietenului său Alipiu. Dar odată cu contele Sigisvult, venit din
Italia, a sosit şi un episcop arian care făcea propagandă în favoarea arianismului. Maxim a
ajuns la Hipona, el mărturisea credinţa sinodului eretic de la Rimini şi anume că, Cuvântul
este asemănător în toate cu Tatăl, dar nu este de aceeaşi natură cu El şi Spiritul Sfânt e
subordonat Tatălui. Augustin luând poziţie în faţa acestei situaţii, îl provoacă pe Maxim la o
conferinţă publică ce a avut loc în bazilica din Hipona, dar nu a avut rezultatul
13

Cf. B. ŞTEF, Sfântul Augustin. Omul. Opera. Doctrina, Gloria, Cluj Napoca 1994, 262.

15
aşteptat. Maxim vorbea mult şi încurca totul, iar Augustin nu a avut timp s ă-i dea r ăspuns la
toate problemele; de aceea la sfârşit l-a anunţat că-i va răspunde în scris. Acest lucru l-a
făcut în lucrarea Împotriva ereticului Maxim arătând că Maxim nu a răspuns întrebărilor
puse în timpul conferinţei ci a împrăştiat vorbe. A combătut toate afirmaţiile greşite ale lui
Maxim şi la sfârşit îl îndeamnă să îmbrăţişeze credinţa catolică. Deşi Maxim promite că-i
va răspunde şi el în scris, a părăsit Hipona fără a mai răspunde.

CAPITOLUL III

Opera sfântului Augustin

„Cel mai de seamă dintre părinţii latini ai bisericii, canonizat de Biserica Catolică, se
impune în acelaşi timp ca unul dintre iluştrii reprezentanţi ai culturii latine, opera sa
constituind ultimul monument literar al antichităţii târzii. Stilul său, originală contopire între
sermo sublimis (stilul vorbirii ilustre) şi sermo humilis (stilul simplu, umil) a contribuit la
fixarea, pentru mai multe secole a normelor latine ecleziastice”14.

Opera sfântului Augustin este foarte vastă. Cele mai de seamă lucrări ale sale sunt
Confessiones şi Retractationes. 1. Confessiones (Mărturisirile) este compusă pe la anul 400,
cuprinde 23 de cărţi. În această carte Augustin descrie cu o privire smerită viaţa sa
păcătoasă care se încheie odată cu moartea mamei sale. „Confesiunile se prezintă ca un
dialog fără interlocutor, în care se găseşte forma dialogică adresată către Dumnezeu „tu
ştii”15. În Retractationes, sfântul Augustin spune că „cele 13 cărţi ale

Confesiunilor mele îl laudă pe Dumnezeul drept şi bun pentru relele mele şi pentru binele
meu şi spre El ridică mintea şi inima oamenilor”(Retractationes, 2, 6, 1). „Confesiuni”
semnifică două lucruri distincte şi în acelaşi timp legate între ele: confessio laudatis (un
cântec de laudă lui Dumnezeu) şi confessio peccatorum (un imn milostivirii divine). 2.
Retractationes (Retractări) sunt o bibliografie şi o revizuire a 94 din operele sale. Această
carte a fost scrisă în anul 427. Retractationes este o „operă caracteristică şi unică în istoria
literaturii antice”16. Cuprinde două cărţi: prima este dedicată revizuirii scrierilor anterioare
hirotonirii sale episcopale, iar a doua cuprinde celelalte scrieri până în anul 427 când a scris
De gratia et libero arbitrio. Însă această operă nu este definitivată deoarece sfântul
H. C. MATEI, Enciclopedia Antichităţii, Meronia, Bucureşti 1995, 54. D. G. P ĂTRA ŞCU,
Patrologie şi patristică, secolele IV-V, II, Serafica, Roman 2008, 324. 16 D. G.
PĂTRAŞCU, Patrologie şi patristică, secolele IV-V, II, Serafica, Roman 2008, 323.
14 15
17

Augustin a trebuit să se lupte împotriva pelagianului Iulian care scrisese împotriva lui. Pe
lângă aceste opere de căpătâi, sfântul Augustin ne-a lăsat şi tratate: 1. Filosofice.
Majoritatea scrierilor sale filosofice aparţin perioadei de dinaintea convertirii pentru că
aceasta i se părea că îl conduce la adevăr. Prima sa operă De pulchro et apto a fost scris ă în
380, însă aceasta s-a pierdut. Cea mai importantă operă în acest domeniu este De imoralitate
animae compusă la Milano în timpul Postului Mare ca şi completare la Soliloquia. „În
Retractationes Augustin se plânge că a fost publicată împotriva voinţei sale”17. În cele 16
capitole Augustin aduce argumente pentru a demonstra nemurirea sufletului. El spune că
sufletul este nemuritor pentru că este sediul cunoştinţei, pentru că se identifică cu raţiunea,
pentru că în el se află ştiinţa şi arta şi pentru că nu are nevoie de trup. Cu privire la
filozofie el a mai scris: De vita beata, De ordine, Contra academicos, Soliloquia care a fost
scrisă, spune sfântul Augustin în Retractiones „pentru a găsi adevărul cât priveşte acele
lucruri pe care eu doream foarte mult să le cunosc, interogându-mă pe mine însumi şi mie
însumi răspunzându-mi ca şi cum am fi fost două persoane raţiunea şi eu, în timp ce în
realitate eram numai eu singur” (Retractationes, 1, 5, 1), De gramatica, Principia dialecticae,
Principia retoricae, De musica, De magistro etc. În toate aceste opere, Augustin dezvoltă
filosofia neoplatonică, însă face excepţie de principiile şi greşelile acesteia. 2. Apologetice.
În acest domeniu cea mai importantă operă a sa este De civitate Dei care cuprinde 22 de
cărţi. Motivul pentru care a scris această carte a fost ocuparea Romei de Alaric în 410.
Opera a fost scrisă între anii 413-426 şi se împarte în două: în primele zece c ăr ţi descrie
prosperitatea imperiului ca nefiind legată de politeism, iar în celelalte 12 pune faţă în faţă
Cetatea Binelui şi Cetatea Răului.
„Despre cetatea lui Dumnezeu reprezintă sinteza înţelepciunii creştine, viziunea filosofică a
genialităţii augustiniene. Este prima lucrare de proporţii a unui titan care realizeaz ă filosofia
istoriei antice”18.

El a mai scris: Contra evreilor, De divino, De divinatione daenonum, Despre ghicirea

viitorului din partea diavolilor. 3. Exegetice.
D. G. PĂTRAŞCU, Patrologie şi patristică, secolele IV-V, II, Serafica, Roman 2008, 334.
Aureliu Augustin, Despre cetatea lui Dumnezeu, trad. rom., Editura Ştiinţifică, Bucureşti
1998, 25.
17

18

18
„Trebuie să subliniem importanţa care revine în acest ansamblu al lucrărilor în mod propriu
exegetice. Sfânta Scriptură este pentru sfântul Augustin Culmea întregului adevăr, izvorul
întregii doctrine, centrul întregii culturi creştine şi al întregii vieţi spirituale; teologia sa este
în mod foarte direct biblică”19.

În acest domeniu cea mai importantă operă a sfântului Augustin este De doctrina christiana
împărţită în patru cărţi. În primele trei cărţi tratează despre „hermeneutica biblică”, iar în
ultima despre „elocvenţa creştină”. Această operă
„a fost considerată fundamentală în istoria culturii creştine, deoarece prezintă o nouă
retorică: ea se îndepărtează de tradiţie, care părea de neînlocuit pentru a introduce autori
noi, de data aceasta creştini. Ceea ce este important de observat este că Augustin nu vorbeşte
de retorica păgână sau retorica creştină ci de o singură retorică existentă: numai
exemplificarea ei este diferită”20.

Această operă a fost scrisă între anii 387-432. În această privinţă el a mai scris: Comentarii
la Epistola către Romani şi Galateni, Chestiuni asupra Evagheliilor, Adnotări la cartea lui
Iob, De consensu evangelistarum, De Genesi contra Manicheos, De Genesi ad litteram,
Questionum in Heptateucum libri V.F., 104 omilii asupra Evangheliei lui Ioan şi zece la
Epistola întâi a sfântului Ioan, omilii asupra psalmilor Enarrationes in Psalmos. 4. Dogmatice.
În ceea ce priveşte aceste scrieri, „sfântul Augustin nu are pereche între scriitorii cre ştini”21.
În acest domeniu scrierea de căpătâi este De Trinitate ce cuprinde 15 c ăr ţi. Lucrarea a fost
scrisă între anii 398-415.
„În această operă Augustin a propus doctrina categoriilor de relaţie pentru a vorbi de
misterul Sfintei Treimi; proprietatea personală a Duhului Sfânt ca „iubire”, greutate, dar,
comuniune, diferit de cuvânt care este imagine; raportul dintre misterul trinitar şi via ţa
harului bazat pe fiinţa omului format după asemănarea trinitară, în particular după partea
spirituală”22.

El a mai scris: De Fade et simbol, De Fade et operibus, De conjugiis adulteriis, etc. 5.

Polemice. Aceste scrieri au fost provocate de unele secte.
H. MARROU, Saint Augustin, Seuil, Paris 1965, 57. D. G. PĂTRAŞCU, Patrologie şi
patristică, secolele IV-V, II, Serafica, Roman 2008, 344. 21 BOTTA I. M., Patrologia, Via ţa
creştină, Cluj Napoca 20022, 259. 22 D. G. PĂTRAŞCU, Patrologie şi patristică, secolele
IV-V, II, Serafica, Roman 2008, 344.
19 20

19

a) Luptând împotriva maniheilor timp de 12 ani (388-340) sfântul Augustin a scris: De

moribus Ecclesiae Catholice et de moribus Manicheorum, De libri arbitrio, De utilitate
credenti, De natura bonae, Contra secundium, unde îi combate pe marcioniţi pentru că ei
atribuia Vechiul Testament diavolului. În toate aceste scrieri Augustin tratează despre natura
răului. Combătând pe manihei Augustin explică că
„răul nu poate avea origine de la un principiu al răului, ci pornind de la ideea că răul este
corruptio vel mondi, vel specie, vel ordinis naturalis, adică nu este o lipsă a binelui
metafizic, ci o lipsă a binelui fizic şi moral. Spune că răul provine din imperfecţiunea
creaturii sau din voinţa liberă a omului. Răul adevărat este cel moral care este pedepsit
printr-un rău fizic”23.

Tot împotriva maniheilor scrie şi despre căsătorie arătând că scopul ei este procrearea, îns ă
pe cei care fac din ea instrument al plăcerilor îi condamnă. b) Luptând împotriva
priscilianismului avem de la sfântul Augustin opera Contra Priscillianistas et Origenistas care
a fost scrisă în anul 415. c) Luptând împotriva donatiştilor timp de 30 ani (393-421), sfântul
Augustin a scris: Contra partem donati, însă aceasta s-a pierdut, Contra epistulam
Parmeniani, De baptismo contra Donatistas în care afirmă că botezul ereticilor este perfect
valabil, Contra Litteras Petiliani, Contra Cresconium Grammaticum, De unice baptismo
contra Petilianum, etc. Combătându-i pe donatişti Augustin şi-a dezvoltat doctrina
ecleziologică iar ideea fundamentală este că „Biserica formează un singur lucru cu Cristos.
Ea este
scopul al cărui cap este Cristos: unus ergo homo Christus caput et corpus Quod est Corpus
eius, Ecclesia eis”24.

d) Luptând împotriva pelagienilor timp de 20 de ani (410-430) el a scris: De natura et

Gratiae, De gestiis Pelagii, De gratia Christi et de peccato originali, De anima et eius origine,
Contra duas epistolas Pelagianorum ad Bonifacium papam, etc. Sfântul Augustin i-a
combătut pe pelagieni deoarece aceştia erau cei mai periculoşi pentru credinţa creştină
deoarece negau păcatul strămoşesc, iar întruparea şi răscumpărarea deveneau inutile.
Odată cu apariţia semi-pelagianismului care susţinea că există o oarecare legătură a graţiei
cu liberul arbitru el a scris De gratia et libero arbitrio şi De corectione et gratia.

23 24

D. G. PĂTRAŞCU, Patrologie şi patristică, secolele IV-V, II, Serafica, Roman 2008, 346. D.
G. PĂTRAŞCU, Patrologie şi patristică, secolele IV-V, II, Serafica, Roman 2008, 347.
20

e) Luptând împotriva arienilor sfântul Augustin a scris: De Trinitate pe care am amintit-o ca

făcând parte din domeniul dogmaticii, Contra sermones Arianorum şi Contra Maximum
haereticum, arianorum episcopum. 6. Dintre tratatele de morală şi pastorală amintim: De
bono viduitatis, De mendacio, De continentia – De agone Christiano, în care îi încurajează pe
creştini să lupte împotriva răului, De bono conjugali unde descrie demnitatea şi
indisolubilitatea căsătoriei, dar şi drepturile şi datoriile soţilor, De adulterinis convingiis; în
această carte arată indisolubilitatea căsătoriei chiar şi în caz de adulter. 7. Cuvântări. Cele
mai multe astfel de scrieri au formă de dialog şi o tendinţă de moralizare. Edi ţia
Benedictină numără 363 de cuvântări, însă numărul lor ajung la 500. Sfântul Augustin are
cuvântări asupra Sfintei Scripturi, asupra diferitelor sărbători, diferiţi sfinţi şi alte subiecte.
8. Epistole. Trebuie să amintim că nu au fost păstrate toate epistolele. Sfântul Augustin a
scris aproximativ 220 de epistole între anii 386-429. Însă el a scris şi poezii care sunt pu ţine
la număr şi nu au un foarte mare interes. Făcând referinţă doar la două opere din vasta sa
creaţie,
„Despre sfânta Treime şi Cetatea lui Dumnezeu, putem spune că Augustin pare un dirijor de
orchestră care dirijează în acelaşi timp două partituri şi două orchestre”25.

25

C. CREMONA, Augustin de Hipona, trad. rom., Pauline, Bucureşti 2003, 232.

CAPITOLUL IV

Gândirea sfântului Augustin

Asupra acestui subiect se scrie mult. În fiecare an apar noi cărţi atât de multe încât pot umple
o bibliotecă.
„Apropierea generală şi dogmele principale ale gândirii sfântului Augustin revelează temele
care au inspirat „Augustianismul”: relaţia între iluminarea habituală şi actuală, contrastul
între natură şi har, ordinea metafizică şi evenimentele salvifice, cunoaşterea empirică a
lumii şi experienţa lui Dumnezeu în dialog şi în final relaţia între raţiune şi revela ţie,
filozofie şi teologie în general”26. 1. Filosoful

Augustin nu a vorbit în mod propriu ca filosof, căci după convertirea sa mai mult sau mai
puţin, el nu s-a oprit asupra problemelor metafizice decât din punct de vedere creştin,
utilizând învăţătura creştină pentru a da explicaţii, soluţii sau să aprindă nişte lumini „în
ceea ce priveşte revelaţia”27. Dintre toţi cei care în Biserica creştină au reflectat asupra
întrebărilor despre Dumnezeu, rău, cunoaştere, episcopul Hiponei străluceşte cu siguranţă
prin relecţia sa inteligentă, în mod larg deschisă şi plină de sensibilitate. Concepţia
sfântului Augustin este adânc marcată de orizontul ideilor platonice. Găsim astfel la el o
formă de neoplatonism capabilă să conceapă o ierarhie cosmică ce descende de la
Dumnezeul imaterial, etern şi inteligibil. Însă, pentru Augustin filosofia nu poate face mai
mult decât atât fiindcă nu îi poate da putere să-şi ordoneze viaţa sa, încât s ă tr ăiască fericit
şi într-o relaţie
E. SIMONS, „Augustinianism”, în K. Rahner (coord.), Encyclopedia of Theology, Burns and
Oates, London 1975, 57. 27 Cf. G.BARDY, „Augustin (saint)”, în Jacquemet G. (coord),
Catholicisme, hier, aujourd’hui, demain, I, Letouzey et Ané, Paris 1948, col. 1031.
26
22

stabilă cu Dumnezeul descoperit28. Dar sfântul Augustin nu a preluat în totalitate ideile

platonice şi chiar le-a reproşat celor mai buni filosofi platonici, apropiaţi de creştinism că
filosofează fără Cristos ca mediator, fără Duhul Sfânt şi fără cultul faţă de Dumnezeu. El
avea un alt ideal filosofic; pentru el filosofia era iubirea faţă de În ţelepciune, iar puterea şi
înţelepciunea lui Dumnezeu conform sfântului Paul e Cristos. Dar Augustin nu a folosit
această formulă a „filosofiei creştine” decât în mod ocazional fiindcă ar fi trezit în mod
sigur contradicţii cum s-a întâmplat în epoca neoscolastică când devenea mai degrab ă
tautologică29. Astfel, „la sfârşitul Antichităţii, abordând moştenirea filosofiei antice,
Augustinus pune
bazele unei filosofii creştine. Devine astfel deschizătorul de drum pentru Evul Mediu”30.

Această descoperire este obiectul unei dialectici ascendente care porneşte de la contemplarea
creaturilor sensibile. Aceste creaturi la rândul lor se ordonează unele cu altele printr-un
raport, urmând o ierarhie care începe cu lucrurile materiale, astrele, pământul şi apa, urmate
de vegetaţie şi caută continuarea sa în animale. Iar cunoaşterea lui Dumnezeu înseamnă
coborârea în interioritatea sufletului şi înălţarea acestuia. Această urcare nu este în mod
propriu intelectuală, iar în ultima parte a vieţii lui se transformă în contempla ţie. Sufletul e
posedat în întregime de Dumnezeu, se bucură cu Dumnezeu, iar când acesta cade este ridicat
de harul său. Astfel omul este dependent de Dumnezeu şi e văzut în lumina sa. Tot ceea ce
există este bun şi orice creatură reflectă acest lucru, e ca o amprentă a lui Dumnezeu. Răul
nu poate exista şi nici nu există; el este o negaţie, o priva ţiune a unui bine, iar fiin ţele sunt
limitate prin natura lor, ele fiind rele în măsura limitelor lor. Înainte de convertirea sa,
Augustin nu găsise această soluţie la această problemă şi un timp îndelungat îşi imagina că
răul are o realitate pozitivă. Aceasta a reprezentat cu adevărat o mare eliberare a tensiunii
sale de căutător al originii răului. În aceste condiţii, fericirea nu va mai fi c ăutat ă în afara
adevărului. Pentru a putea fi cu adevărat fericit, este necesar să cunoşti

Cf. M. D. JORDAN, „Augustine” în Audi R., The Cambridge Dictionnary of Philosophy,

Cambridge University Press, Cambridge 19992, 60. 29 Cf. G. MADEC, „Augustin”, în D.
Huisman (coord.), Dictionnaire des philosophes, PUF, Paris 1993, 167. 30 P. KUNZMANN,
F.-P. BURKARD, F. WIEDMANN, Atlas de filosofie, trad.rom., Enciclopedia RAO,
Bucureşti 2004, 69.
28
23

adevărul chiar dacă aceasta ar însemna şi puţină suferinţă. Astfel cel care îl întâlneşte pe
Dumnezeu posedă fericirea.
2. Teologul

În timpul celei mai mari perioade a episcopatului său, din 411 în 430, circumstan ţele au
făcut ca sfântul Augustin, doctorul harului, să fie nevoit să lupte contra ereziilor pelagiene.
Deoarece puţini oameni au făcut această experienţă a acţiunii divine în viaţa lor, se poate
adăuga că Augustin a fost predestinat într-un oarecare mod să joace acest rol. Baza solidă a
doctrinei sale este faptul comiterii greşelii lui Adam şi necesitatea răscumpărării. Încă de la
naşterea lor, toţi oamenii au păcatul strămoşesc şi au nevoie de mântuire. Această
transmitere a păcatului original este un fapt asigurat de Scriptură şi urmând Tradiţia, sfânta
Biserică îi botează pe copii. Mântuirea prin Cristos transformă în mod intim pe oameni în
copii ai lui Dumnezeu conferindu-le harul inocenţei şi dreptăţii. În orice clipă a vie ţii
noastre, pentru a putea rămâne fideli lui Dumnezeu, avem nevoie de haruri noi care, la fel ca
cel de la Botez sunt daruri gratuite din partea Sa şi la care noi nu avem nici un drept şi sunt
distribuite de Dumnezeu, cum vrea şi cât vrea El. Putem fi convinşi de asemenea că El vrea
mântuirea tuturor oamenilor şi dăruieşte harurile necesare fiecăruia dintre noi. Dar noi nu
avem de ce ne plânge dacă cineva primeşte haruri mai puţine decât altul, ci dimpotriv ă,
dacă avem parte mai mult de durere decât altul aceasta ne va ridica şi mai mult sfinţenia. O
altă problemă cu care s-a confruntat sfântul Augustin a fost cea referitoare la concilierea
harului cu liberul arbitru. Care este utilitatea rugăciunilor, dacă harurile lui Dumnezeu nu
sunt niciodată meritate prin lucrările făcute de om? Care este soarta păgânilor morţi fără
botez şi în ce măsură aceştia vor fi răscumpăraţi? Augustin îşi pune aceste întrebări şi
caută neîncetat răspunsuri, uneori acestea provoacă controverse, însă mereu el rămâne fidel
marelui principiu pus la începutul reflecţiilor sale: Dumnezeu operează în om cu puterea sa
şi deşi omul e liber, numai harul lui Dumnezeu îi poate da recompensa cerului. Dacă uneori
raţiunea nu poate să pătrundă misterul, fiind neputincioasă, singura atitudine care omului îi
este permisă este cea de încredere. Noi am crezut în dragostea pe care Domnul o are pentru
noi31. Teologia Bisericii este apropiată de cea a harului, apoi în mod normal, este în Biserică
şi prin ea primim harul. Sfântul Augustin a dezvoltat această idee şi datorită ereziei lui
Pelagius. Întâlnindu-i pe discipolii lui Donaţiu. care
31

Cf. O. J.-B. DU ROY, „Augustin, st.” în D. I. Eggenberger (ed.), New Catholic

Encyclopedia, I, Jack Heraty and Associates, Washington D. C. 19812, 1055.
24
se prezentau drept fii sfinţilor, episcopul Hiponei a arătat că Biserica deşi sfântă prin ea
însăşi şi făcută pentru a-i conduce pe oameni la sfinţenie, el înţelege, până la sfârşitul
lumii, un mare număr de păcătoşi. Ea nu este mai puţin distribuitoarea harului pentru c ă
este corpul christic şi care, prin intermediul oamenilor este Cristos care dă singur harul. Cine
dă ministerul sacramentelor? Este mereu Isus care botează, care iartă greşelile şi consacr ă
Euharistia. Euharistia, care este în mod real trupul lui Cristos, este de asemenea sacramentul
corpului mistic; reprezintă Biserica întreagă în drum spre eterna cetate a lui Dumnezeu32.
Indisolubil unite unele cu altele, ca membre ale unui corp, toţi creştinii se înalţă la cer. Aici
jos, cele două cetăţi, cea a lui Dumnezeu şi cea a diavolului sunt amestecate fără a putea fi
separate. Pretutindeni există sau pot fi viitori excluşi sau condamnaţi. Imperiul Roman nu
este mai mult prin el însuşi cetatea diavolului decât Biserica este cetatea lui Dumnezeu.
Dezvoltarea istoriei este orientată spre discriminarea condamnaţilor sau celor daţi afară, spre
edificarea Cetăţii lui Dumnezeu. Toate evenimentele Vechiului Testament au fost orientate
spre venirea Fiului lui Dumnezeu întrupat, iar toate evenimentele Noului Testament sunt
orientate către reîntoarcerea Fiului lui Dumnezeu. Aceasta este aşadar perspectiva viziunii
cosmice desăvârşită în învăţătura sfântului Augustin. Dumnezeu care e principiul tuturor
lucrurilor este în mod egal sfârşitul tuturor lucrurilor.

32

Cf. G. BARDY, „Augustin (saint)”, în Jacquemet G. (coord), Catholicisme, hier, aujourd’hui,

demain, I, Letouzey et Ané, Paris 1948, 1034.

CAPITOLUL V

Legislatorul vieţii monastice

După un an de la moartea mamei sale, sfânta Monica, la Ostia, Augustin revine în or ăşelul
natal, unde organizează împreună cu prietenii săi o mănăstire. În anul 391, fiind sfin ţit
preot de Hipona fondează o alta în acest oraş nou şi va face mai târziu în 395 sau 396, din
casa episcopală încă o mănăstire. De acum încolo, luptă împotriva ereticilor fiind cu
adevărat şi păstor dar şi doctor, un înverşunat apărător al religiei creştine.
1. Regula sfântului Augustin

Augustin, nu numai că a fondat aceste mănăstiri în mod succesiv şi le-a condus, dar în
acelaşi timp a fost cel care a introdus şi a propagat monahismul în Africa. P ătruns de
valoarea inestimabilă a sfaturilor evanghelice el s-a consacrat prin mari eforturi răspândirii
vieţii monastice. Spiritul pe care el îl întipărea în minţile şi sufletele călugărilor era în mod
natural cel al doctrinei sale spirituale33. Astfel, episcopul Hiponei cu siguranţă că a scris un
cod de prescripţii monastice şi acest cod nu a fost schimbat în mod esenţial înca de la
originile lui. Asupra problemei originii acestui cod există mai multe puncte de vedere.
Originile acestui cod sunt sub două forme: o scrisoare pentru călugări, iar alta adresată
călugărilor care trăiau în clauzură, însă ambele erau atât de asemănătoare încât una era o
copie a celeilalte, cu o mică shimbare de gen, retuşată cu câteva detalii şi adăugiri sau
suprimări. Întrebările ce apar instantaneu sunt referitoare la forma primă a codului, dacă ea
a fost scrisă de sfântul Augustin şi cine este autorul celei de-a doua formă. Cele dou ă scrieri
ce conţin prescripţiile monastice ale episcopului Hiponei sunt desemnate, una
33

Cf. E. PORTALIÉ, „Augustin (saint)”, în A. Vacant, Dictionnaire de Theologie Catholique,

VII, Letouzey et Ané, Paris 1902, 2472-2473.

ale ştiinţelor divine şi umane. În timp ce unii dau o învăţătură orală în universităţi şi şcoli
despre ordin, alţii slujesc Biserica prin scrieri. Aceştia au în teologie o şcoală numită
Sfântul Augustin ale cărei membre erau cunoscute sub numele de jurantes in verba S.
Augustini37. Însă toate aceste ordine care la început erau puţine, au luat o mare amploare în
următoarele secole, dar multe nu mai luat numele de Augustin, ci au preluat doar Regula
sfântului Augustin. Dintre congregaţiile de bărbaţi amintim: trinitarii (scopul principal era de
a se consacra răscumpărării creştinilor pe care maurii i-au transformat în sclavi), ordinul
Notre Dame al Milei sau al Milostivilor (urmăreau acelaşi scop ca cel al trinitariilor, iar la
început se recruta în principal din nobilime compunându-se din cavaleri, preoţi şi fraţi),
serviţii (astăzi au 30 de mănăstirii în Italia, Germania şi în Ungaria, ei trimit misionari în
Arabia), religioşii ospitalieri (îngrijeau bolnavii în spitale şi la domiciliu). Alte congrega ţii
care au dispărut: fraţii pontifi (aveau spitale în aproape toate locurile pe unde călătorii
traversau fluviile şi construiau poduri), schimnicii spanioli ai sfântului Ieronim (se ocupau
mult de studiu şi apostolat şi au fost trmişi la evanghelizarea Indiilor), iezui ţii sau clericii
apostolici ai sfântului Ieronim (duc o viaţă penitentă, îngrijesc bolnavii, în mod special
ciumaţii şi înmormântează morţii), săracii voluntari (un mare grup de laici pioşi care au
îmbrăţişat sub Regula augustiniană viaţa în comun şi se rugau), piaristes (fondaţi de sfântul
Iosif Calasanz (1597) pentru a-i instrui pe copiii săraci, dar se ocupau de asemenea şi în
învăţământul superior). Congregaţiile de femei corespund celor de bărbaţi indicate mai sus
şi au încă religioşi în sânul lor. În afară de cele amintite mai sus, mai există şi altele:
brigitele (fondate de sfânta Brigita a Suediei (1373) şi cunoscute sub numele de ordinul
Mântuitorului, se răspândesc în Suedia, Norvegia, Flandra, Prusia, în Polonia şi Rusia),
ursulinele (au fost fondate la Brescia de sfânta Angela de Merici cu scopul de a da tinerelor o
educaţie creştină), angelicele (se ocupau cu educaţia tinerelor), anunţătoarele (cresc şi
educă tinerele sărace), vizitandinele (fondate în 1610 de Francisc de Sales şi sfânta
Francisca de Chantal). Alte congregaţii ce se ocupau de educarea tinerelor: surorile
Prezentării, surorile Mizericordiei, ospitalierii sfântului Iosif, surorile sfântului Louis,
surorile irlandeze al Prezentării, surorile Compasiunii, surorile Sfintei Cruci, victimele
Sfintei Inimi a lui Isus, surorile Sionului, doamnele asumpţioniste; congregaţii dedicate
convertirii şi păstrării fiicelor
37

Cf. E. PORTALIÉ, „Augustin (saint)”, în A. Vacant, Dictionnaire de Theologie Catholique,

VII, Letouzey et Ané, Paris 1902, 2478.
29

căite: surorile Bunului Păstor, doamnele sfântului Mihai sau religioasele ordinului
carităţii38.

Cf. E. PORTALIÉ, „Augustin (saint)”, în A. Vacant, Dictionnaire de Theologie Catholique,

VII, Letouzey et Ané, Paris 1902, 2483.
38

Concluzie Sfântul Augustin a strălucit în Biserică şi în lume, mai ales prin doctrina pe care a
propovăduit-o atât prin cuvânt, cât şi prin scris şi fapte. Deja contemporanii săi îl considerau
ca pe un Părinte la Bisericii. Dintre învăţătorii vieţii creştine, Augustin este cel care a f ăcut
să fie înţeles mai bine creştinismul:
„strălucirea spiritului, educaţia vastă, temperamentul ardent şi concepţia mistică ale lui
Augustin au alcătuit o personalitate cu totul deosebită. Modul în care a înţeles revela ţia
creştină se oglindeşte în voluminoasele sale scrieri care s-au dovedit probabil mai influente,
în istoria gândirii, decât ale oricărui alt scriitor creştin, de la sfântul Paul”39.

Răspândind o lumină vie asupra învăţăturii creştine el este acela care a organizat
antropologia creştină şi teologia harului. Augustin e un maestru de viaţă spirituală care a
arătat sufletelor calea ce duce la unirea cu Dumnezeu. Sfântul Augustin a reuşit să fac ă
alianţa între credinţă şi raţiune, punând astfel baza unei concepţii creştine despre lume şi
viaţă. Astfel el a jucat un rol capital în Biserica din Occident prin strălucirea gândirii sale, a
cuvântului său, a zelului şi a imensei opere scrise.

D. H. FORMER, Oxford. Dicţionar al Sfinţilor, trad. rom., Univers Enciclopedic, Bucure şti
1999, 60.
39

Bibliografie
AUGUSTIN AURELIU, Despre cetatea lui Dumnezeu, trad. rom., Editura Ştiinţifică,
Bucureşti 1998. BARDY G., „Augustin (saint)”, în Jacquemet G. (coord), Catholicisme, hier,
aujourd’hui, demain, I, Letouzey et Ané, Paris 1948. BOTTA I. M., Patrologia, Viaţa
creştină, Cluj Napoca 20022. BOYER CH., „Augustin (saint)”, în M. Viller (coord.),
Dictionnaire de spiritualité. Ascetique et mystique. Doctrine et histoire, I, Beauchesne, Paris
1937. CAYRÉ F., Précis de patrologie et d’histoire de la theologie, I, Desclée, Paris 19312.
CREMONA C., Augustin de Hipona, trad. rom., Pauline, Bucureţti 2003. DU ROY O. J.-B.,
„Augustin, st.” în D. I. Eggenberger (ed.), New Catholic Encyclopedia, I, Jack Heraty and
Associates, Washington D. C. 19812. FORMER D. H., Oxford. Dicţionar al Sfinţilor, trad.
rom., Univers Enciclopedic, Bucureşti 1999. HAMMAN A., Părinţii Bisericii, trad. rom.,
Sapientia, Iaţi 2005. JORDAN M. D., „Augustine” în Audi R., The Cambridge Dictionnary
of Philosophy, Cambridge University Press, Cambridge 19992. KUNZMANN P.,
BURKARD F.-P., WIEDMANN F., Atlas de filosofie, trad.rom., Enciclopedia RAO,
Bucureşti 2004. MADEC G., „Augustin”, în D. Huisman (coord.), Dictionnaire des
philosophes, PUF, Paris 1993. MARROU H., Saint Augustin, Seuil, Paris 1965. MATEI H.
C., Enciclopedia Antichităţii, Meronia, Bucureşti 1995. PĂTRAŞCU D. G., Patrologie şi
patristică, secolele IV-V, II, Serafica, Roman 2008. PORTALIÉ E., „Augustin (saint)”, în A.
Vacant, Dictionnaire de Theologie Catholique, VII, Letouzey et Ané, Paris 1902. SIMONS
E., „Augustinianism”, în K. Rahner (coord.), Encyclopedia of Theology, Burns and Oates,
London 1975.

25 ŞTEF B., Sfântul Augustin. Omul. Opera. Doctrina, Gloria, Cluj Napoca 1999.