Sunteți pe pagina 1din 5

Vlasceanu Elena-Adelina

Master Kinetoterapie la persoanele cu dezabilitati Anul 2


Coxartroza la vârstnici

Perioada de viaţă de la 60 de ani în sus şi conform este împărţită în


următoarele grupe: vârstnici (60-74 de ani), bătrâni (75-89 de ani) şi longevivi
(90 de ani şi peste).
Principiile de bază în aplicarea kinetoterapiei la vârsta a III-a sunt
următoarele:
1. În primul rând să nu faci rău. Terapeutul trebuie să cunoasc ă foarte
bine cum şi când să aplice anumite procedee terapeutice, care sânt posibilităţile
dar şi limitele lor, care este specificul terapiei prin mişcare la vârsta a treia,
precum şi noţiuni generale de patologie a acestei vârste. Este necesară o
colaborare permanentă între terapeut şi medicul care tratează persoana
vârstnică.
2. Participarea conştientă şi activă a persoanei vârstnice este deosebit de
importantă pentru motivaţia acesteia. Terapeutul trebuie să fie sigur că
persoana vârstnică a înţeles modul în care se efectuează fiecare exerciţiu fizic
şi cum îl poate ajuta terapia prin mişcare în afecţiunea pe care o are.
3. Gradarea treptată a efortului. Se va începe întotdeauna cu exerci ţiile
simple care nu necesită eforturi mari. Pe măsură ce persoana vârstnică î şi
îmbunătăţeşte condiţia fizică, se poate trece la exerciţii mai complicate, având
grijă ca la apariţia semnelor de oboseală să se întrerupă şedinţa de lucru.
Patologia cardiovasculară la această vârstă poate fi agravată de efortul fizic.
4. Individualitatea tratamentului. Terapia prin mişcare este în esenţă
exerciţiu fizic individualizat, în funcţie de: afecţiunea persoanei, gradul de
pregătire fizică anterioară, capacitatea de adaptare a organismului la efort,
vârstă şi de celelalte afecţiuni asociate, când este cazul. Este obligatorie
adaptarea programelor de terapie prin mişcare pentru fiecare persoană, chiar
dacă este prezentă aceeaşi afecţiune.
5. Comunicarea eficientă între terapeut şi persoana vârstnică. Este
necesară pentru realizarea unei atmosfere de lucru favorabilă scopului
terapeutic, pentru susţinerea pe plan psihic a eforturilor depuse de persoana în
vârstă.

Ca măsură de precauţie, la vârsta a treia sunt interzise anumite tipuri de


exerciţii, cum ar fi:
- exerciţiile izometrice;
- exerciţiile anaerobe;
- exerciţiile cu greutăţi mari;
- exerciţiile în care capul coboară sub orizontală faţă de trunchi;
exerciţiile cu schimbări bruşte de poziţie.

1
Vlasceanu Elena-Adelina
Master Kinetoterapie la persoanele cu dezabilitati Anul 2

Coxartroza
Coxartroza primară apare aparent spontan cu precădere la femei între 40-
60 de ani în vreme ce forma secundară este precedată de alte suferinţe (artrite,
necroza capului femural etc).
Evoluează cu durere în fesă, plica inghinală, faţa anterioară a coapsei şi
uneori izolată în genunche (stânga), dificultate la urcarea scărilor, tulburări de
mers, atitudine vicioasă în semi-flexie şi rotaţie externă, contractură musculară.
Mişcarea pasivă de abducţie şi rotaţie externă este dureroasă (semnul lui
Patrick).
Soldul reumatismal . Patologia soldului reumatic este dominată pe de o
parte de coxartroze iar pe de altă parte de coxitele din poliartrita reumatoidă si
alte forme inflamatorii.
Coxartrozele primitive (cca 40-50% din coxartrozele) aparent fără cauze
bine definite, pe un sold fără anomalii morfologice, la vârsta de 50-60 de ani,
uneori în cadrul unei boli artrozice generale. Este o coxartroză de obicei
bilaterală cu coxometrie normală. În general au o evoluție lentă.
Marea majoritate a coxartrozelor primitive beneficiază de tratamente
conservatoare si în special balneo-fizioterapeutice de recuperare.
Coxartrozele secundare (50-60%) ridică cele mai dificile probleme de
recuperare. Într-un anume procent putem stabili că la originea coxartrozei se află
o luxație congenitală de sold sau o subluxație. Marea majoritate însă au la
origine o displazie coxofemurală simplă, o formă minoră de subluxație.
Intervenția chirurgicală cât mai precoce permite si o recuperare mai bună.
În cazurile avansate din punct de vedere kinetic, se intervine mai puțin la nivelul
soldului si mai mult în problemele ridicate de supraponderabilitate.
Coxita reumatoidă – apare în contextul tabloului clinic al unei poliartrite
reumatoide evoluate.
Coxitele din spondilartrita anchilozantă (forma rizomelică) se pot
prezenta sub patru forme: forma erozivă si distructivă (idem ca în poliartrita
reumatoidă) ; forma hiperostozantă ; forma osifiantă cu anchiloză osoasă ; forma
mixtă, eroziv-constructivă.
Simptomatologie. Indiferent de etiologia coxartrozei, ea prezintă câteva
semn comune, astfel că într-o coxartroză avansată decompensarea poate fi algică,
inflamatorie, statică, musculară si dinamică. Durerea este declanșată de
modificările de la nivelul structurilor articulare, datorită contracturilor
musculare, tendinitelor mușchilor de forță. Durerea este inițial mecanică – apare
la pornire, apoi permanentă, mai intensă la urcatul si coborâtul scărilor. Poate fi
proiectată pe fața anterioară a coapsei spre genunchi.

2
Vlasceanu Elena-Adelina
Master Kinetoterapie la persoanele cu dezabilitati Anul 2
Stadiile funcționale de evoluție ale soldului reumatic. În ceea ce privește
etapele de instalare a afecțiunilor degenerative la nivelul soldului, acestea sunt:
- Etapa I în care sunt prezente modificări patologice congenitale sau
apărute, dar nu sunt leziuni la nivelul articulației. La acest nivel coxartroza
primitivă este reversibilă ;
- Etapa II este etapa apariției leziunilor minime (stadiul preartrozic, cu
leziuni posibil reversibile) ;
- Etapa III – modificări anatomice cu repercusiuni asupra funcției articulației
caracteristice pentru stadiul de artroză coxo-femurală cu expresie radiologică
bine definită.
Șoldul posttraumatic – În ultimul timp, la nivelul soldului se dezvoltă o
nouă categorie de „leziuni traumatice” si anume soldul operat. Creșterea
vertiginoasă a numărului de intervenții ortopedo –chirurgicale a făcut ca după
fracturi să aibă cea mai mare incidență. Însă oricare ar fi sechela posttraumatică,
ea se exprimă clinic prin următoarele semne clinice capitale: durere; deficit de
stabilitate; deficit de mobilitate, deficit de locomoție.
Acestea reprezintă de altfel și obiectivele recuperării șoldului
posttraumatic, în ordinea enumerată:
1.Combaterea durerii: este obligatorie, deoarece face imposibil
ortostatismul si mersul, alături de care poate duce la instalarea unor poziții
vicioase, în special coxa flexa dar si atitudini scolioze și implicit afectarea mai
mult sau mai puțin a coloanei vertebrale. La nivelul soldului, durerea poate avea
origini multiple, de la os (prin hiperemia de stază), articulație (prin creșterea
presiunii intra-articulare) și până la afectări peri-articulare prin tensiunea
edemului posttraumatic și a hematoamelor musculare sau prin lezarea
periostului, etc.
Putem interveni pentru a combate durerea prin: medicație anti-
inflamatorie, antalgică și sedativă; infiltrații peri-articulare; electroterapie
antalgică (diadinamici, Trabert, medie frecvență, joasă frecvență); masaj după
termoterapie (parafină, solux, Bioptron,); kinetoterapie inițial fără încărcare cu
repaus la pat, gimnastica Bürger, tracțiuni în ax continue sau discontinue pentru a
scădea presiunea intra-articulară. Pentru a combate edemul ne folosim de posturi
antideclive, mobilizări active ale piciorului si genunchiului si pasive ale soldului,
curenți excitomotori, masaj, ciorapi si manșete pneumatice pentru gambă si
coapsă;
2.Stabilitatea membrului inferior, este asigurată de factori osoși, factori
ligamentari (în special ligamentul iliofemural) și factori musculari care asigură
atât stabilitatea pasivă (mai ales posterioară), cât și pe cea dinamică din timpul
mersului sau alergatului. Recâștigarea stabilității soldului se face prin: tehnici
anakinetice si tehnici FNP folosind : posturi libere (pentru combaterea

3
Vlasceanu Elena-Adelina
Master Kinetoterapie la persoanele cu dezabilitati Anul 2
flexumului, a derotației externe, etc.), posturi fixate (montaje cu scripeți sau
contragreutăți, atele schimbate progresiv); manipulările mai ales prin tracțiune;
mobilizările active; diagonalele H. Kabat si mișcările pasive prin suspensoterapie
sau Terapie Masters etc., corectarea poziției trunchiului si bazinului (tonifierea
musculaturii abdominale si paravertebrale); creșterea forței musculaturii pelvi-
trohanterienilor, a fesierului mijlociu si a cvadricepsului;
3.Mobilitatea soldului este importantă de câștigat mai ales pe unghiurile
funcționale minime (52° pe mișcările de flexie – extensie, 12° pentru abducție –
adducție si 14° pe rotație internă – rotație externă). Limitarea mobilității soldului
poate fi dată de factori ireductibili (pensare articulară, calus vicios, imperfecțiuni
de congruență articulară, etc.) sau reductibili (contracturi musculare, retractară
limitat capsulară, edem organizat între planurile de alunecare, etc.).
În ceea ce privesc mijloacele pentru recuperarea mobilității șoldului,
acestea trebuie utilizate încă din perioada de imobilizare si constau în: posturarea
membrului afectat pentru a evita instalarea atitudinilor vicioase și pentru a
facilita circulația de întoarcere; posturarea alternantă a trunchiului pentru a
asigura drenajul bronsic, a evita apariția escarelor; masajul general și al
membrului afectat pentru activare circulatorie, decontracturare, sedare , etc.;
menținerea troficității si forței musculaturii soldului si coapsei prin contracții
izometrice, curenți excitomotori, masaj.
După perioada de imobilizare se recurge la mobilizări pasive prin
suspensoterapie, activo–pasive, hidrokinetoterapie, mobilizări active libere pe
toate direcțiile de mișcare, exerciții de facilitare, exerciții de pedalaj, terapie
ocupațională.
4.Reeducarea mersului este bine să se facă în bazine inițial cu scăderea
nivelului apei treptat și trecerea la variante de mers cu diferite aparate ajutătoare
finalizând cu mers liber la început cu spatele și lateral pentru evitarea
șchiopătării și urcat - coborât scări.

Exemplu program kinetoterapeutic în coxartroza

1. Se aduc pe rând la piept genunchii îndoiți, mai întâi simplu, apoi tr ăgând cu
mâinile genunchiul îndoit și cu capul ridicat spre genunchi.
2. Din culcat pe spate, cu genunchii îndoiți, se ridica bazinului. Se contracta
abdomenul si fesele. După câteva repetări se repeta exercițiul cu menținerea
soldului ridicat timp de câteva secunde. Același exercițiu, dar ridicând și spatele
de pe sol.
3. Un genunchi îndoit, cu talpa sprijinita pe sol. Celalalt picior se ridica cu
genunchiul întins. După câteva repetări se prinde piciorul ridicat cu amândouă
mâinile si se trage in spre piept pentru a întinde zona din spate a coapsei.

4
Vlasceanu Elena-Adelina
Master Kinetoterapie la persoanele cu dezabilitati Anul 2

4. Mișcări de pedalaj. Un genunchi îndoit, cu talpa sprijinita pe sol, iar cu


celalalt picior se executa pedalajul.
5. Se îndoaie genunchii, tălpile se unesc si se lasă picioarele sa coboare.
Inspirațiile si expirațiile ample ajuta la mărirea amplitudinii mi șc ării. Se
menține câteva secunde.
6. Picioarele întinse, se rotează intern picioarele (degetele să se „priveasc ă”),
după câteva repetări se introduce izometria (contracție pe loc la capătul
mișcării).
7. Exerciții cu rezistenta: flexia membrului inferior pe abdomen cu genunchiul
întins și îndoit, opunere de rezistenta la pedalaj, la rotația interna si externa.

Numărul de execuții,repetări, cât și rezistența și intensitatea se stabilește


în funcție de vârsta și afecțiunile asociate ale pacientului. Astfel, cu cât avem un
pacient mai înaintat în vârstă, cu atât programul va conține un număr de
exerciții mai mic, o complexitate mai mică și un număr de repetări mai redus.