FACULTATEA __________________

LUCRARE DE LICENŢĂ

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC
_____
____________________

ABSOLVENT: _____________

- 2012 -
-PITEŞTI-

1
 FACULTATEA __________________

TEMA:
CERCETĂREA
ACCIDENTELOR DE CIRCULAŢIE

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC
_____
____________________

ABSOLVENT: _____________

- 2012 -
-PITEŞTI-

2
 PLANUL LUCRĂRII

CAPITOLUL I NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Generalităţi ………………………………………………… 6
2. Consideratii referitoare la aspecte juridice …………………. 7

CAPITOLUL II CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI

A.1. Noţiune …......................………………………………..… 11
2. Aspecte procesual penale ..……………………..........…..… 11
3. Importanţa si obiectivele ........................................………… 13
4. Particularităţile cercetarii acccidentelor rutiere ..…………... 14
B. Trăsături .........................................…………………….……. 16
C.1. Sarcinile cercetării la faţa locului ………………………… 17
2.Sarcinile lucrătorilor care au ajuns primii la faţa locului…....... 18

CAPITOLUL III PROBLEME PE CARE TREBUIE SĂ LE

LĂMUREASCĂ CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI ÎN CAZ DE
ACCIDENT RUTIER
1. Locul producerii accidentului şi consecinţele încălcării
normelor privind circulatia pe drumurile publice ……………. 25
2. Mecanismul producerii accidentului de circulaţie si cauzele
acestuia ……………………………………………………... 26
3. Starea victimei după accident ………………………………… 38
4. Persoanele vinovate şi forma vinovaţiei ………………………. 39
5. Existenţa concursului de infracţiuni şi posibilităţile de
extindere a cercetărilor ………………………………………… 39
6. Cauzele, condiţiile şi împrejurările care au determinat, înlesnit
sau favorizat săvârşirea infracţiunilor …..……………………. 41

3
CAPITOLUL IV PREGĂTIREA ÎN VEDEREA
EFECTUĂRII CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI
1. Măsurile pregătitoare luate până la deplasarea la faţa locului
( la sediul organului judiciar)
1.1. Primirea, consemnarea şi verificarea sesizării ….………….. 46
1.2. Asigurarea tehnico-materială ………………………………. 47
1.3. Asigurarea deplasării cu operativitate a echipei la faţa locului 48
1.4. Asigurarea prezenţei specialiştilor, a apărătorului şi a martorilor
asistenţi …………………………………………. 48
1.5. Plecarea echipei de cercetare ……..………………………… 48

2. Măsurile pregătitoare luate imediat după sosirea la faţa locului

2.1. Informarea operativă asupra evenimentelor care au avut loc ... 48
2.2. Verificarea modului cum s-a acţionat până la sosirea echipei de
cercetare …………………..……………………………. 49
2.3. Determinarea modificărilor care au survenit în aspectul iniţial
al locului faptei ……………….…………………………… 50
2.4. Delimitarea corectă a locului de cercetat …………………… 50
2.5. Organizarea măsurilor de pază a locului faptei …………….. 50
2.6. Identificarea martorilor oculari, stabilirea persoanelor suspecte 50
2.7. Stabilirea metodelor concrete de cercetare a locului faptei .… 51
2.8. Alte măsuri pe care trebuie să le întreprindă echipa de cercetare
imediat după sosirea la faţa locului …………………………. 51

CAPITOLUL V MODUL DE EFECTUARE A

CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI
1. Efectuarea cercetării propriu-zise la faţa locului …..………….. 54
2. Etapele cercetării la faţa locului ………………………………. 59
3. Desfăşurarea cercetării la faţa locului …..…………………….. 64
4. Verificarea stării tehnice a autovehiculului implicat în accident 69

CAPITOLUL VI FIXAREA REZULTATELOR CERCETĂRII LA FAŢA

LOCULUI
1. Procesul-verbal de cercetare la faţa locului …………………. 72
2. Schiţa locului faptei …………………………………………… 78
3. Fotografia judiciară operativă ………………………………… 82
4. Alte mijloace de fixare a unor activităţi efectuate cu ocazia
cercetării la faţa locului ………………………………………. 87

4
CAPITOLUL VII ALTE ACTIVITĂŢI CARE SE ÎNTREPRIND PENTRU
ADMINISTRAREA PROBELOR
1. Planificarea cercetărilor …………………………………….….. 89
2. Dispunerea constatării medico-legale şi a constatărilor
tehnico-ştintifice sau expertizelor criminalistice ….………….. 90
3. Ascultarea martorilor …….……………………………………. 92
4. Ascultarea învinuiţilor sau inculpaţilor ………………………... 93
5. Dispunerea expertizei tehnice auto ……………………………. 96
6. Reconstituirea …………………………………………………. 96

CONCLUZII .…..……………………………………… 99

BIBLIOGRAFIE ……………………………………… 100

5
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. GENERALITĂŢI

In cadrul activităţilor de transport a persoanelor si mărfurilor traficul rutier

are, fără îndoiala, implicaţiile cele mai profunde in viata socială si economică,
cunoscând în ultimele decenii o dezvoltare rapidă şi continuă în ce priveşte
numărul şi performanţele
vehiculelor, respectiv autovehiculelor.
Astfel traficul rutier a crescut în intensitate de la an la an, la nivel mondial
existând tendinţa de supraaglomerare în special în marile oraşe, unde autoturismul
a devenit indispensabil. Cu aceeaşi situaţie se confruntă şi ţara noastră, în ultimii
ani înregistrându-se o creştere semnificativă a posesorilor de permise de conducere
si a numărului de autovehicule ; din experienţa statelor membre se estimează că
odată cu aderarea la Uniunea Europeană parcul auto din România se va “îmbogăţi”
în următorii ani cu 10-20% faţă de numărul actual al autovehiculelor, cea mai mare
parte dintre acestea provenind din rândul autoturismelor de mâna a doua din statele
dezvoltate din vestul Europei. De altfel , performanţele tehnice tot mai înalte ale
autovehiculelor constituie un factor de risc pentru siguranţa participanţilor la trafic,
în condiţiile unei exploatări improprii a acestora, referindu-ne in special la viteza
excesivă, concursurile ilegale, nerespectarea regulilor de circulaţie, nefolosirea
echipamentelor de protectie din dotare, etc.
Activităţile de modernizare a drumurilor publice si dezvoltarea
infrastructurii rutiere contribuie la dinamizarea fenomenului rutier proporţional cu
acestea crescând şi riscul producerii accidentelor .
Autovehiculul ramâne, conform statisticilor, cel mai nesigur mijloc de
transport, numărul victimelor accidentelor rutiere situându-se intre cele mai
frecvente cauze ale mortalitaţii din lume, în special în rândul persoanelor de până
la 35 de ani.
Accidentul este definit ca acel eveniment neaşteptat cauzat de comiterea
unei greşeli prin care se întrerupe cursul firesc al lucrurilor şi se produce vătămarea
sau uciderea unei persoane, precum şi avarierea sau distrugerea unuia sau mai
multor bunuri.
In conformitate cu OUG195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice,
pentru ca un accident sa fie considerat accident de circulaţie trebuie să
îndeplinească urmatoarele condiţii :
- s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice sau îşi are originea
într-un asemenea loc ;
- a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau mai multor persoane ori
avarierea a cel puţin unui vehicul, sau alte pagube materiale ;

6
 - în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare ;
- s-a produs ca urmare a încălcării unei reguli de circulaţie.
Neatenţia, oboseala sau încalcarea in mod conştient a unor reguli de
circulaţie de către participanţii la trafic asumându-şi riscuri şi sperând ca prin
îndemanare sau performanţe ale autovehiculelor vor evita producerea accidentelor,
duc la consecinţe deosebit de grave. Pentru a avea o evidentă mai clară şi pentru a
putea înţelege mai bine şi a preveni astfel de evenimente acestea au fost clasificate
pe diferite categorii .
 în funcţie de pierderile materiale si de vieţi omeneşti :
1. accidente de circulaţie soldate cu victime
-accidente uşoare – persoanele implicate suferă vătămări superficiale
-accidente grave-din care a rezultat moartea sau vătămarea uneia sau a
mai multor persoane implicate
2. accidente de circulaţie soldate numai cu pagube materiale
 in funcţie de implicaţiile juridice :
-accidente ce atrag răspunderea contraventională şi civilă
-accidente care atrag răspunderea penală pentru fapte prevăzute ca
infracţiuni în Codul Penal sau OUG 195/2002.
 in funcţie de cauze :
-accidente produse din vina conducătorilor auto
-accidente produse din vina pietonilor
-accidente produse din vina bicicliştilor şi căruţaşilor
-accidente produse din vina altor participanţi la traffic
-accidente produse ca urmare a defecţiunilor tehnice
-accidente produse ca urmare a stării carosabilului
-accidente produse ca urmare a unor fenomene naturale

Creşterea îngrijorătoare a numărului de accidente rutiere si a victimelor în

cadrul tuturor categoriilor de participanţi la trafic precum si exigenţele Uniunii
Europene în domeniu au impus modificarea legislaţiei rutiere, implementarea unor
programe de prevenire si reducere a numărului de accidente concomitent cu
aplicarea corespunzatoare a unor măsuri concrete.
Date fiind consecinţele deosebite şi frecvenţa accidentelor grave de
circulaţie precum şi necesitatea tragerii la răspundere a celor vinovaţi se impune
realizarea unei cercetări operative şi complete a locului faptei. Un rol important în
această activitate îl ocupă poliţistul rutier – conducătorul echipei de cercetare în
cazul accidentelor de circulaţie.

2. CONSIDERAŢII PRIVIND ASPECTE JURIDICE

In condiţiile evoluţiei tot mai rapide a fenomenului rutier, luând în

considerare urmările negative asupra vieţii şi integrităţii corporale, bunurilor

7
materiale şi a mediului înconjurător, în ultimele decenii autorităţile publice au facut
eforturi pentru a asigura adaptarea si aplicarea corespunzătoare legislaţiei în
domeniu. Prin aceasta se urmareşte desfăşurarea în condiţii depline de siguranţă a
circulaţiei pe drumurile publice a tuturor categoriilor de participanţi la trafic,
protejarea proprietăţii publice şi private în special din zona drumurilor publice
precum şi protejarea mediului înconjurător. In acest scop, atât la nivel central cât şi
la nivel local, autorităţile publice cu atribuţii în domeniu, cu avizul Inspectoratului
General al Poliţiei Române, reglementează circulaţia pe drumurile publice prin
diferite acte normative cu valoare de lege. De-a lungul anilor legislaţia din
domeniu a cunoscut două importante acte normative modificate şi completate in
repetate rânduri, în raport cu necesităţile de ordin practic si legislativ.
- Decretul nr.328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice, republicat;
- Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr.328/1966 privind circulaţia
pe drumurile publice şi pentru stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor în
acest sector, republicat.
Până în anul 2002 decretul suferă numeroase modificări si completări,
impunându-se necesitate unei noi legi care să cuprindă toate reglementările din
domeniu. In 28 decembrie 2002 este emisă O.U.G. nr. 195 / 2002 privind
circulaţia pe drumurile publice; odată cu aceasta şi Regulamentul de aplicare
aprobat prin H.G. nr. 85 / 2003 .
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană se impun noi completări
ale OUG 195/2002 care să aducă legislaţia româneasca mai aproape de exigenţele
statelor membre în materie de siguranţă rutieră. Aceasta stabileşte regulile de
circulaţie, obligaţiile participantilor la trafic precum si răspunderea celor care le
incalcă in funcţie de gravitatea faptelor săvârşite. De asemenea sunt prevăzute
atribuţiile unor instituţii ale autorităţii publice in legătură cu reglementarea si
desfăşurarea traficului rutier. Intre acestea rolul central îl ocupa politia rutiera cu
atribuţii in materie de supraveghere, dirijare si control a traficului, fiind autoritatea
competenta sa avizeze orice activităţi executate de alte instituţii in zona drumurilor
publice. OUG 63/2006 aduce modificări in privinţa formei si a conţinutului
constând in masuri ferme pentru conducătorii auto care încalcă in mod repetat
normele de circulaţie pe drumurile publice. Dintre aceste măsuri exemplificăm
introducerea sistemului de puncte de penalizare care atrage suspendarea exercitării
dreptului de a conduce -ca sancţiune contravenţională complementară- la
cumularea unui număr de 15 puncte de penalizare si examinarea teoretică a
conducătorilor auto la încetarea suspendării.
Un alt element de noutate îl constituie gruparea sancţiunilor
contravenţionale pe clase de la unu ( I ) la cinci ( V ) pentru fiecare clasă fiind
prevăzute un număr de puncte-amendă.
O obligaţie importantă a conducătorului auto, când circulă pe drumurile
publice, este de a nu părăsi locul accidentului, fără aprobare, spre a fi în măsură să
dea ajutor victimelor accidentului, ori pentru a se păstra urmele pe baza cărora să
se stabilească răspunderea ce revine celor care au provocat accidentul. Obligaţia de

8
a rămâne la locul accidentului a fost circumscrisă de lege numai la situaţiile grave
(s-a produs moartea sau vătămarea corporala a unei persoane, dacă accidentul
constituie o infracţiune ori s-a produs ca urmare a unei infracţiuni). Obligaţia de a
rămâne la locul accidentului revine fiecăruia din conducătorii autovehiculelor
implicate în evenimentul rutier, fiind lipsit de relevanţă faptul că se constată că
numai unul din ei este vinovat ori accidentul s-a datorat culpei exclusive a
victimei.
Pentru situaţiile limită, când este obligatorie rămânerea la locul accidentului,
toate aceste fapte se comit numai cu intenţie (directă sau indirectă).
Cercetarea accidentelor de circulaţie va fi efectuată de aceleaşi organe care
au sarcina de a strânge probe cu privire la existenţa infracţiunii, dacă accidentul
întruneşte elementele constitutive ale acesteia, la identificarea făptuitorului şi la
stabilirea răspunderii sale pentru a se constata dacă este sau nu cazul să dispună
trimiterea în judecată.

FACTORII CARE CONCURĂ LA PRODUCEREA

ACCIDENTELOR RUTIERE
I.3. PRINCIPALELE CAUZE ALE ACCIDENTELOR RUTIERE

Factorii esenţiali care se asociază în cauzalitatea apariţiei accidentelor de

circulaţie sunt următorii: omul, autovehiculul şi drumul. Apariţia unor stări
anormale la fiecare dintre ei, în parte sau asociate, reprezintă tot atâtea surse de
declanşare a unui accident.
Principalele cauze ale accidentelor rutiere sunt, potrivit statisticilor,
neatenţia din partea pietonilor şi comportamentul imprudent al conducătorilor auto.
Excesul de viteză, sau neadaptarea vitezei la condiţiile concrete de drum,
depăşirile periculoase, neacordarea de prioritate şi conducerea sub influenţa
băuturilor alcoolice reprezintă cele mai importante forme de manifestare a
imprudenţei la conducătorii de autovehicule care au săvârşit accidente de
circulaţie.
• Nerespectarea regulilor de circulaţie de către pietoni reprezintă una din
cele mai importante cauze care generează accidente de circulaţie.
Neatenţia din partea pietonilor reprezintă prima cauză de producere a
accidentelor grave. Potrivit legislaţiei rutiere în vigoare sunt assimilate pietonilor şi
următoarele categorii de participanţi la trafic: persoanele care împing sau trag un
vehicul pentru copii, bolnavi ori infirmi, persoanele care se deplasează pe lângă
bicicletă sau ciclomotor, persoanele cu handicap locomotor care se deplasează cu
vehicule de construcţie specială, precum şi persoanele care folosesc patine sau alte
dispozitive cu role.
Din dinamica accidentelor rutiere produse ca urmare a neatenţiei din partea
pietonilor, a rezultat faptul că acestea se produc, de regulă, pe fondul nerespectării
de către aceştia a regulilor privind deplasarea pe drumul public şi traversarea
acestuia.

9
 Factorii care concură la producerea accidentului de circulaţie pot fi
clasificaţi, după cum urmează :
1. Caracteristicile şi starea drumului public ;
2. Condiţiile meteorologice şi de vizibilitate ;
3. Intensitatea traficului rutier pe artera de circulaţie unde s-a produs
accidentul ;
4. Starea autovehiculelor angajate în accident ;
5. Starea psiho-fizică şi comportamentul persoanelor implicate în accident.
1. culpa conducătorilor auto
2. culpa neposesorilor de permise de conducere;
3. culpa conducătorilor de vehicule cu tracţiune animală si a mopedelor;
4. culpa bicicliştilor.
5. culpa pietonilor sau pasagerilor
6. culpa persoanelor juridice posesoare de parc auto
7. culpa administratorilor de drumuri publice
8. fenomene naturale (furtuni, calamităţi, căderi de arbori)
9. defecţiuni tehnice la diferite mecanisme şi sisteme din compunerea
autovehiculelor
10.starea necorespunzătoare a părţii carosabile sau existenţa unor obstacole
11.alte cauze

10
 CAPITOLUL II
NOŢIUNEA, SARCINILE ŞI TRĂSĂTURILE
CARACTERISTICE CERCETĂRII LA FAŢA
LOCULUI

A.1. NOŢIUNEA DE CERCETARE.

Cercetarea la faţa locului este o activitate procedurală şi de tactică

criminalistică al cărui obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a
săvârşit infracţiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea
mijloacelor de probă şi precizarea poziţiei şi stării acestora. Cercetarea la faţa
locului se înscrie printre activităţile ce contribuie în mod substanţial la realizarea
scopului procesual penal. “În accepţiunea legii procesuale penale, cercetarea la faţa
locului constituie un procedeu probatoriu care serveşte la administrarea sau la
aflarea unor mijloace de probă.”5
Acestei activităţi i se atribuie o semnificaţie deosebită, de ea depind direct
aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei inclusiv cu privire la
persoana făptuitorului. “În accepţiunea noastră, cercetarea la faţa locului reprezintă
activitatea procedurală şi de tactică criminalistică al cărei obiect îl constituie
perceperea nemijlocită a locului de unde s-a săvârşit infracţiunea, descoperirea,
relevarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă,
precizarea poziţiei şi stării acestora, având ca scop stabilirea naturii şi
împrejurărilor comiterii faptei, precum şi a datelor necesare identificării
făptuitorului.”6
Funcţia cercetării la faţa locului este de a permite organului de cercetare
penală să cunoască mai exact locul unde s-a comis infracţiunea, urmele pe care le-a
lăsat făptuitorul, obiectele materiale rămase la faţa locului, starea şi poziţia
acestora în ambianţa săvârşirii faptei, spre a fi în măsură să formuleze o concluzie
justă atât cu privire la modul şi la împrejurările comiterii infracţiunii, cât şi cu
privire la identificarea celui care a săvârşit-o.
Investigarea, respectiv anchetarea cazurilor penale cum sunt: omuciderea,
violurile, furturile, accidentele, catastrofele, debutează printr-un act important
denumit cercetarea la faţa locului.
Conform art. 129 din Codul de procedură penală, cercetarea la faţa locului se
efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia
locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să
se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în
care a fost săvîrşită infracţiunea.

5
V. Dongoroz, “Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român”, vol. 1, partea generală, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1975, pag. 169
6
C-tin Pletea, C-tin Aionioţoaie, V. Berchesan, Cercetarea la faţa locului în “Tratat de tactică criminalistică”, Ed.
Carpati, 1992, pag. 26.

11
 Prin „faţa locului” trebuie să se înţeleagă nu numai o suprafaţă determinată
a terenului, sau a încăperii unde s-a desăvârşit activitatea materială ce
caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, ci şi locul unde s-au produs
consecinţele faptei săvârşite, precum şi acel loc în care se află obiectele ce
constituie produsul infracţiunii (bunurile sustrase) sau obiectele ce au servit ca
mijloace de desăvârşire a infracţiunii, precum şi locul unde se păstrează unele
urme ale infracţiunii (urme de picioare, urme ale mijlocului de transport etc).
Aşadar noţiunea de “faţa locului” nu se identifică întotdeauna cu noţiunea de
„locul de săvârşire a infracţiunii”, astfel cum este definită în Codul de procedură
penală, art.30, alin.4, şi anume că este „locul unde s-a desfăşurat activitatea
infracţională, în total sau în parte, ori unde s-a produs rezultatul acestuia”.
Potrivit prevederilor art.129, alin.1 din Codul de procedură penală,
cercetarea la faţa locului poate fi dispusă motivat de către organul judiciar (prin
rezoluţie de către organul de urmărire penală şi prin încheiere de către instanţa de
judecată) ori de câte ori se consideră necesar să se apeleze la acest procedeu
probator. Cercetarea la faţa locului se impune ori de câte ori săvârşirea infracţiunii
duce la producerea unor transformări a mediului ambiant, modificări de ordin fizic,
material, susceptibile de o constatare directă, de a fi percepute nemijlocit,
schimbări ce se materializează sub forma unor urme, în înţelesul cel mai general
atribuit acestei noţiuni.
Cercetarea la faţa locului se impune şi atunci când organele juridiciare, mai
ales instanţa de judecată, apreciază că este necesar să se cunoască nemijlocit locul
unde s-a savârşit activitatea materială şi s-au produs consecinţele infracţiunii, în
scopul obţinerii unei reprezentări fidele asupra „unei infracţiuni”. Cercetarea
locului faptei se pregăteşte şi se desfăşoară în conformitate cu normele procesual-
penale, prin aplicarea metodelor tactice recomandate de criminalistică.
Autorii de specialitate sunt unanimi în a aprecia că acest act iniţial de
urmărire penală are o evidentă rezonanţă în ansamblul preocupărilor consacrate
soluţionării unei cauze antisociale. El presupune cunoaşterea imediată, directă şi
completă a locului în care s-a comis fapta penală.
Organul de urmărire penală efectuează cercetarea locului săvârşirii faptei în
prezenţa obligatorie a martorilor asistenţi, afară de cazul când aceasta nu este
posibilă. Instanţa de judecată efectuează în unele cazuri cercetarea locului
săvârşirii faptei cu citarea părţilor, iar în cazurile în care participarea procurorului
la judecată este obligatorie, atunci cercetarea locului săvârşirii faptei se va face
obligatoriu în prezenţa procurorului.
Prin noţiunea de „loc al săvârşirii faptei” înţelegem nu numai locul
propriu-zis unde a avut loc infracţiunea, ci şi locurile unde s-au descoperit urmele
acesteia, ori în care s-au extins urmările ei.
“În cazul unui accident de circulaţie cu urmări mortale, locul faptei
cuprinde:
- locul impactului autovehicul-pieton ori locul unde călătorul, însoţitorul
a căzut de pe scară, din cabină, remorcă;

12
 - porţiunea de suprafaţă carosabilă pe care a fost târâtă victima;
- traseul parcurs de autovehicul din momentul impactului sau coliziunii
până la oprire;
- locul unde a oprit conducătorul auto pentru a şterge urmele infracţiuni
de pe autovehicul.”7
Cercetarea locului săvârşirii faptei este o acţiune imediată şi de neînlocuit a
urmăririi penale, trebuind să se efectueze fără nici o întârziere şi cât mai complet,
căci repetarea ei, deşi este posibilă, nu dă întotdeauna rezultate satisfacătoare.
Cunoaşterea nemijlocită a locului săvârşirii faptei dă posibilitatea unei verificări
mai exacte a depoziţiei martorilor oculari, a stabilirii timpului când a avut loc
infracţiunea, a drumului parcurs de infractor etc.
Cercetarea la faţa locului constituie o activitate de bază, deoarece de modul
în care este pregătită, desfăşurată şi finalizată depinde soluţionarea cauzei sub toate
aspectele.
Această activitate constituie punctul de plecare în administrarea probatoriilor
şi determina direcţiile în care vor fi desfăşurate ulterior cercetările.
Potrivit legii, art. 207 din Codul de procedură penală, în cazul uciderii din
culpă şi a vătămării corporale din culpă, competenţa de cercetare revine organelor
de poliţie, cu excepţia cazurilor expres prevăzute, date în competenţa altor organe
de urmărire penală. Organele de cercetare penală ale poliţiei sunt competente şi în
cazul accidentelor săvârşite de cetăţenii străini, indiferent dacă victima este
cetăţean român sau străin.

2. UNELE ASPECTE PROCESUAL PENALE

Potrivit prevederilor art.129 din Codul de procedură penală, cercetarea la

faţa locului poate fi dispusă motivat de către organul judiciar ori de câte ori se
consideră necesar să se apeleze la acest procedeu probator.

 FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ

În faza de urmărire, cercetarea la faţa locului este dispusă printr-o rezoluţie
motivată a organului de urmărire penală, de regulă după începerea urmăririi penale.
Cercetarea se efectuează în prezenţa martorilor asistenţi, cu excepţia cazurilor în
care această prezenţă nu este posibilă.
Dacă se consideră necesar, la cercetare pot participa şi părţile (o eventuală
neparticipare a părţilor încunoştiinţate nefiind de natură să împiedice efectuarea
cercetării.

7
C-tin Pletea, C-tin Aionioţoaie, V. Berchesan - “Tratat de tactică criminalistică”, Ed. Carpaţi, 1992, pag. 27.

13
 În ceea ce priveşte pe învinuit sau inculpat, dacă nu poate fi adus la
cercetare, în cazul în care este reţinut sau arestat, organele de urmărire penală îi
pun în vedere că poate fi reprezentat şi îi asigură la cerere, reprezentarea.8
Atragem atenţia asupra modificărilor aduse art. 172 din Codul de procedură
penală, prin Legea 32/1990, potrivit cărora apărătorul ales de învinuit, sau
inculpatul, poate participa la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci şi la
cercetarea la faţa locului.

 FAZA DE JUDECATĂ
În faza de judecată, cercetarea la faţa locului este dispusă de către instanţă,
printr-o încheiere, după începerea cercetării judecătoresti.
Potrivit art.129, alin. 4, din Codul de procedură penală, instanţa de judecată
efectuează cercetarea la faţa locului cu citarea părţilor şi prezenţa procurorului,
când participarea acestuia la judecată este obligatorie.
Cercetarea la faţa locului, efectuată de instanţă, nu are nici întinderea şi nici
adâncimea celei efectuate de către organul de urmărire penală.
Cu toate acestea, semnificaţia este la fel de mare, întrucât instanţa are
posibilitatea să ia contact direct cu anumite aspecte ale locului în care s-a comis
infracţiunea şi să cântărească mai exact rezultatele desprinse din cercetările
anterioare ale organelor de urmărire penală.
Organele judiciare pot interzice persoanelor care se află sau vin la faţa
locului unde se efectuează cercetarea, să comunice între ele, cu alte persoane, ori
să plece înainte de terminarea cercetării (art.129, alin. ultim, Codul de procedură
penală).
Rezultatele cercetării la faţa locului sunt consemnate într-un proces-verbal,
însoţit de fotografii, schiţe, desene (art. 131, Codul de procedură penală).

3. IMPORTANŢA ŞI OBIECTIVELE CERCETĂRII LA FAŢA

LOCULUI

Importanţa cercetării la faţa locului

Importanţa cercetării la faţa locului este subliniată în literatura de
specialitate, atât procesual penală, cât şi criminalistică, marea majoritate a autorilor
fiind de acord că ne aflăm în faţa unui procedeu probator cu adâncă semnificaţie în
aflarea adevărului.
Deplasarea organului judiciar la faţa locului este „una dintre cele mai eficace
măsuri procedurale”. Faptul că organul de urmărire penală, ca şi instanţa de
judecată, au posibilitatea să investigheze direct la locul săvârşirii faptei şi
consecinţele infracţiunii, să stabilească împrejurările în care a fost comis actul
penal şi să-l identifice pe autor, prin descoperirea, fixarea, ridicarea şi cercetarea

8
E.Stancu – “Criminalistică”, Ed. Actami, Bucuresti, 1995, vol. II, pag. 7.

14
criminalistică a urmelor, a mijloacelor materiale de probă, este de natură să
contribuie efectiv la realizarea scopului procesual penal.
Se afirmă, despre cercetarea la faţa locului, că aceasta nu este un simplu act
de urmărire penală, ci o activitate de maximă importanţă cu caracter imediat şi de
neînlocuit, în multe situaţii fiind aproape imposibil de repetat, în aceleaşi condiţii,
şi cu aceleaşi rezultate.
Importanţa cercetării la faţa locului se explică şi prin aceea că, locul
săvârşirii unei fapte este cel mai bogat în urme sau date referitoare la infracţiune şi
la autorul acesteia, aşa că, de modul în care se efectuează întreaga cercetare,
căutare şi ridicare a urmelor sau a probelor materiale, ca şi fixarea rezultatelor, va
depinde într-o mare măsură soluţionarea cazului, identificarea autorului, a celorlalţi
participanţi la comiterea faptei penale.
Importanţa acestei activităţi rezidă în faptul că organul de urmărire penală
percepe nemijlocit împrejurările în care a acţionat făptuitorul, obiectele folosite sau
atinse de către acesta, putându-se obţine probe deosebit de preţioase în cauză. Ea
reprezintă condiţia de bază pentru soluţionarea cu succes a cauzelor penale,
întrucât, în marea majoritate a infracţiunilor, rezultatele obţinute cu acest prilej
constituie punctul de plecare, determină direcţiile în care se vor desfăşura ulterior
cercetările.
Anterior, cercetarea la faţa locului reprezintă singura modalitate de obţinere
a probelor în prima faza a cercetărilor. Legea procesuală penală nu precizează
înţelesul expresiei „faţa locului”. Opinăm că o atare precizare este inutilă, atât timp
cât, referindu-ne la competenţa teritorială a organelor judiciare, legiuitorul a definit
noţiunea de „locul săvârşirii infracţiunii”, ori, această definiţie acoperă în totalitate
şi înţelesul expresiei „faţa locului”. De altfel, acest punct de vedere este însuşit şi
de alţi autori.
Prin „loc al faptei” se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea ilicită,
precum şi cel în care s-au produs rezultatele acesteia. Având în vedere prevederile
legale şi practica organelor judiciare se poate concluziona că locul săvârşirii
infracţiunii diferă de la caz la caz, în raport cu natura faptei săvârşite, cu
multitudinea de metode şi mijloace folosite în acest scop, cu urmările activităţii
ilicite desfăşurate de către făptuitori.
Cercetarea la faţa locului se dovedeşte a fi una din cele mai complexe
activităţi desfăşurate de organele de urmărire penală. Importanţa acestei activităţi
este dată şi de faptul că rezultatele ei, nu numai că direcţionează cercetările, dar de
cele mai multe ori, condiţionează însăşi finalitatea investigaţiilor efectuate în
cauză.
Atât practica judiciară, cât şi literatura de specialitate sunt unanime în a
aprecia locul unde s-a săvârşit infracţiunea, unde s-au produs consecinţele
activităţii ilicite care, în orice mod, conservă urmele acesteia, constituie sursa celor
mai fidele informaţii ce pot fi valorificate în scopul aflării adevărului.

15
 Cercetarea la faţa locului este activitatea cu care debutează cercetările, fază
în care datele referitoare la natura faptei, împrejurările comiterii ei, făptuitorii, sunt
extrem de sumare sau inexistente.
Asigurând identificarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă şi, pe
această bază, tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi, cercetarea la faţa
locului prezintă o importanţă deosebită şi sub aspectul prevenirii şi descoperirii
operative a infracţiunilor şi a făptuitorilor, implicit, împiedicarea acestora de a
comite alte fapte antisociale.9
Importanţa cercetării la faţa locului, valoarea acestui mijloc de probă poate
fi sintetizată astfel:
direcţionează cercetarea, condiţionând de multe ori însăşi finalitatea
investigaţiilor efectuate în cauză ;
conservarea urmele infracţiunii, constituind sursa celor mai fidele informaţii
ce pot fi valorificate în scopul aflării adevărului;
asigură identificarea mijloacelor de probă, stabilirea vinovăţiei făptuitorului
şi asigurarea tragerii lui la răspunderea penală.

Obiectivele cercetării la faţa locului

Se poate deduce că cercetarea la faţa locului are următoarele obiective
imediate:
descoperirea urmelor şi evidenţierea împrejurărilor apte să conducă la
identificarea făptuitorului, la clarificarea circumstanţelor în care s-a
desfăşurat infracţiunea, la descoperirea corpurilor delicte;
desprinderea de către organul de anchetă şi de către magistrat, prin
cunoaşterea şi studierea nemijlocită a locului faptei, a concluziilor corecte
referitoare la modul de săvârşire a faptei şi la persoana infractorului, aspect
de natură să evidenţieze principala funcţie a cercetării la faţa locului.

4. PARTICULARITĂŢI PRIVIND CERCETAREA LA FAŢA

LOCULUI A ACCIDENTELOR DE TRAFIC RUTIER

Cercetarea la faţa locului în cazul accidentelor de circulaţie reprezintă unul

dintre cele mai importante acte de urmărire penală, cu caracter imediat şi necesar,
de modul în care este efectuat depinzând direct soluţionarea cauzei. Cercetării
accidentelor de circulaţie îi sunt proprii şi câteva particularităţi ce se regăsesc în
întreaga metodologie a cercetării evenimentelor rutiere.
Cercetarea la faţa locului a accidentelor de circulaţie este orientată în două
direcţii principale:
a) Stabilirea împrejurărilor de loc, timp şi mod în care s-a produs accidentul;
b) Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor formate cu ocazia producerii
accidentului.
9
E.Stancu – op. cit. pag. 8-9

16
 Pe baza datelor obţinute prin cercetarea la locul faptei, în care se include şi
ascultarea persoanelor implicate în accident şi a martorilor oculari, organul de
cercetare penală are posibilitatea să formuleze primele versiuni referitoare la natura
evenimentului.
Elaborarea versiunilor reprezintă o componentă tactică a cercetării unor
evenimente rutiere în care autorul faptei a părăsit locul accidentului. Cercetarea
accidentelor de circulaţie se poate împărţi în două mari categorii:
a) Cercetarea accidentelor de circulaţie în care autorul a rămas la locul
faptei, într-o situaţie asemănătoare aflându-se şi cel care s-a reîntors la faţa locului,
după ce a dus victima la spital;
b) Cercetarea accidentelor în care autorul a părăsit locul accidentului, ceea
ce impune să se procedeze la identificarea autovehiculului şi a conducătorului
acestuia.

B. TRĂSĂTURILE CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

Cercetarea la faţa locului prezintă o serie de trăsături caracteristice care o

diferenţiază şi o particularizează de celelalte activităţi desfăşurate de organele de
urmărire penală :
a) Cercetarea la faţa locului este o activitate iniţială, în sensul că, ori de câte
ori natura faptei săvârşite impune efectuarea de constatări cu privire la situaţia
locului săvârşirii infracţiunii, descoperii şi fixării urmelor acesteia, stabilirii
poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă, ori a împrejurărilor în care a fost
săvârşită infracţiunea, cercetarea la faţa locului precede în timp toate celalalte
activităţi. Infracţiuni ca: omor, distrugere, tâlhărie, furt, accidente de circulaţie,
catastrofe aeriene, feroviare, navale, fluviale sunt fapte a căror soluţionare este de
neconceput fără cercetarea la faţa locului.10
Cercetarea la faţa locului precede în timp toate celelalte activităţi de
administrare a probatoriilor.
b) Cercetarea la faţa locului nu este numai un singur act iniţial de urmărire
penală, ci o activitate de maximă importantă cu caracter imediat.
Urgenţa efectuării cercetării la faţa locului este cerută în primul rând de
faptul că orice întârziere duce la modificarea “ambianţei” locului faptei, la
pierderea sau distrugerea urmelor şi mijloacelor materiale de probă, cu urmări
dintre cele mai dăunătoare pentru desfăşurarea ulterioară a cercetărilor în cauză.
c) Cercetarea la faţa locului este o activitate obligatorie11 deoarece
perceperea nemijlocită a situaţiei de la faţa locului nu poate fi înlocuită prin nici o
10
E. Stancu – op. cit. pag. 8-9

11
E. Stancu – op. cit. pag. 9
12
E. Stancu – op. cit. pag. 9
13
E. Stancu – op. cit. pag. 9

17
altă activitate. Ascultarea martorilor, a persoanelor vătămate ori a învinuiţilor
(inculpaţilor), efectuarea reconstituirii sau orice altă activitate de urmărire penală
pot oferi celui ce instrumentează cauza o imagine mai mult sau mai puţin precisă
despre situaţia de la faţa locului, însă nu în măsura în care o realizează perceperea
nemijlocită a acesteia.
d) Cercetarea la faţa locului este o activitate care, de regulă, nu se poate
repeta.12 Efectuarea necorespunzătoare a acestei activităţi, minusurile în
materializarea rezultatelor obţinute nu pot fi înlăturate.
Odată efectuată cercetarea la faţa locului acesta suferă modificări, fiind puţin
probabil ca la repetarea ei să se obţină rezultatele scontate. În foarte multe situaţii
cercetarea la faţa locului este aproape imposibil de repetat în aceleaşi condiţii şi cu
aceleaşi rezultate. În anumite situaţii şi în mod cu totul excepţional, cercetarea la
faţa locului poate fi repetată.
Astfel de situaţii de excepţie pot apărea în următoarele cazuri:
-cercetarea iniţială s-a desfăsurat în condiţii atmosferice şi de vizibilitate
improprii;
-nu a fost cunoscut întreaga întindere a „locului faptei” şi acesta nu a putut fi
corect delimitat;
-nu au fost cunoscute toate porţiunile de teren şi itinerariile ce intră în
noţiunea de „loc al faptei”, examinarea impunându-se pentru descoperirea
şi în aceste locuri a urmelor şi a mijloacelor materiale de probă.
Faptul că cercetarea la faţa locului este o activitate irepetabilă obligă
organele de urmărire penală să acorde cea mai mare atenţie pregătirii şi
desfăşurării ei, să o considere “partea cea mai importantă a instrumentării
13
cauzei penale”.

C.1. SARCINILE CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

Principalele sarcini care revin cercetării la faţa locului sunt următoarele:

a) Cunoaşterea şi investigarea directă de către organul de urmărire penală
sau de către instanţa de judecată a locului în care a fost săvârşită fapta în vederea
stabilirii şi fixării particularităţilor sale. Contactul direct, nemijlocit, al organului
judiciar cu ceea ce este denumită scena sau ambianţa locului, serveşte la formarea
unei imagini exacte asupra cadrului în care s-a comis fapta, la determinarea
poziţiei şi distanţei dintre obiectele principale;
b) Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii;
c) Obţinerea de date cu privire la modul de operare al făptuitorului, la
numărul de persoane care au luat parte la comiterea infracţiunii. Din cercetarea
locului faptei se poate deduce modul în care s-a desfăşurat activitatea infractională,
începând din momentul pătrunderii autorului în câmpul cercetat şi terminând cu
retragerea sa;
1
1

18
 d) Identificarea eventualilor martori, întrucât în funcţie de condiţiile
concrete ale locului şi momentului săvârşirii faptei, se poate stabili dacă, şi în ce
măsură, activitatea infractorului putea fi percepută de cineva .
Concluzionând asupra sarcinilor cercetării la faţa locului se poate aprecia că
acestea sunt următoarele:
-examinarea şi fixarea procesuală a ambianţei de la locul săvârşirii
infracţiunii;
-căutarea, relevarea, fixarea, ridicarea şi interpretarea urmelor şi mijloacelor
materiale de probă, precum şi fixarea procesuală a acestora ;
-elaborarea şi verificarea versiunilor cu privire la infracţiunea comisă şi
făptuitori, ori referitoare la diversele împrejurări ale comiterii faptei;
-determinarea cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor ce au determinat sau
favorizat săvârşirea infracţiunii şi a măsurilor de prevenire ce se impun.
Privită din punct de vedere criminalistic, cercetarea la faţa locului îşi
propune să rezolve următoarele sarcini14 :
-determinarea drumului parcurs de infractor;
-determinarea locurilor de unde se puteau percepe în total sau în parte
anumite faze ale săvârşirii infracţiunii;
-identificarea unor persoane care au tangenţă cu fapta cercetată (făptuitori,
victime, persoane responsabile civilmente, martori);
-adunarea altor date care se referă la obiectul probaţiunii, în funcţie de
natura infracţiunii săvârşite;
-efectuarea de constatări tehnico-ştinţifice (în baza datelor obţinute în urma
desfăşurării ei);
-luarea măsurilor de limitare a pagubelor şi de prevenire a altor urmări
dăunătoare.
Urmele şi celelalte mijloace materiale de probă examinate cu ocazia
cercetării la faţa locului ajută la stabilirea unor date importante referitoare la
obiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă ale infracţiunii, prin care să răspundă
la întrebări esenţiale pentru aflarea adevărului, cum sunt:
-ce faptă s-a săvârşit;
-de cine şi de către cine.
Un rol important al cercetării directe a locului faptei este acela de a permite
eleborarea unor versiuni generale privind fapta penală şi participanţii la săvârşirea
acesteia.
Sarcinile cercetării la faţa locului sunt, în fond, obiective ale anchetei. De
soluţionarea sarcinilor menţionate depinde, în măsură însemnată, determinarea
elementelor constituitive ale infracţiunii (latura obiectivă şi latura subiectivă).
Acest prim act major al investigaţiei penale este decisiv pentru aflarea
adevărului şi soluţionarea unei cauze.

C.2. Sarcinile lucrătorilor care au ajuns primii la faţa locului.

14
E.Stancu - op. cit.

19
 Organele de urmărire penală altele decât cele competente să efectueze
cercetarea la faţa locului, precum şi alte organe, ofiţeri sau agenţi de poliţie din
Ministerul Administraţiei şi Internelor care s-au sesizat despre săvârşirea unei
infracţiuni, care au fost dirijaţi la locul faptei sunt obligaţi să ia unele măsuri
urgente.
Aceste măsuri, sunt menite să asigure conservarea locului faptei şi care
datorită urgenţei pot fi efectuate şi de alte organe, chiar dacă privesc o faptă ce nu
intră în competenţa lor (Codul de procedură penală a României, art. 213)15.
În cazul accidentelor de circulaţie, lucrătorii Ministerului Administraţiei şi
Internelor -indiferent de specialitatea, formaţiunea sau unitatea din care fac parte,
dacă sunt în timpul sau în afara programului de lucru - sunt obligaţi să intervină
pentru luarea următoarelor măsuri:
a) acordarea primului ajutor pentru salvarea vieţii victimelor;
b) înlăturarea pericolelor iminente;
c) raportarea evenimentului;
d) identificarea martorilor oculari;
e) asigurarea pazei şi conservarea urmelor şi a mijloacelor de probă existente
la faţa locului;
f) organizarea urmăririi conducătorului angajat în accident care a părăsit
locul faptei;
g) descongestionarea arterei de circulaţie şi asigurarea fluenţei traficului
rutier;
h) conservarea aspectului locului faptei;
i) încunoştiinţarea organului de urmărire penală competent să efectueze
cercetarea la faţa locului.

a) Acordarea primului ajutor pentru salvarea vieţii victimelor

Atât lucrătorii Ministerului Administraţiei şi Internelor, cât şi oricare altă
persoană - martor al accidentului de circulaţie - au obligaţia morală şi legală de a
interveni pentru a apăra rănitul de pericolele adiţionale (omorârea prin explozie,
carbonizare, arsuri grave etc.). Practica judiciară şi medicală demonstrează faptul
că, în multe accidente de circulaţie, moartea nu este determinată de gravitatea
leziunilor, ci de neasigurarea menţinerii funcţiilor vitale. În circa 60-70% din
accidente victima suferă traumatisme craniene, care provoacă o stare de
inconstienţă imediată datorată unei inhibiţii pasagere a activităţii cerebrale. Este
indicat ca cei ajunşi primii la faţa locului să solicite sprijinul persoanelor de
specialitate (medici, asistenţi medicali etc.) aflate în zonă.
În cazuri excepţionale, printre măsurile ce trebuie luate la faţa locului se
înscriu: degajarea faringo-traheală, respiraţia artificială, oprirea hemoragiei,
neutralizarea efectelor şocului pentru circulaţia sângelui, tratarea fracturilor.
Se ia măsura transportării victimei la cea mai apropiată unitate sanitară în
vederea acordării îngrijirilor medicale calificate. Normele legale în vigoare dau
15
E.Stancu - op. cit. pag. 374

20
dreptul lucrătorilor Ministerului Administraţiei şi Internelor să folosească
autovehiculele persoanelor fizice sau juridice pentru transportarea la punctele de
prim ajutor a victimelor accidentelor de circulaţie. În cazul când nu există altă
posibilitate, transportarea victimei la unitatea sanitară trebuie făcută chiar cu
autovehiculul angajat în accident. Într-o asemenea situaţie, pe lângă obligaţia de a
nota poziţiile victimei şi autovehiculului, trebuie reţinute următoarele: tipul, marca
şi numărul de înmatriculare al autovehiculului, datele de identificare ale
conducătorului auto (inclusiv seriile şi numerele permisului de conducere şi
certificatului de înmatriculare).
Conducătorului auto angajat în accident i se va pune în vedere să se
reîntoarcă, după transportarea victimei, de urgenţă, la locul faptei.
Măsura salvării victimelor se ia, chiar cu riscul de a fi distruse anumite urme
existente la faţa locului, viaţa unui om neputând intra niciodată în concurs cu alte
interese.
Despre activităţile desfăşurate şi modificările intervenite în câmpul
infracţiunii, lucrătorii ajunşi primii la faţa locului vor raporta ulterior şefului
echipei de cercetare.

b) Înlăturarea pericolelor iminente

În anumite situaţii, îndeosebi în cazul catrastrofelor rutiere, lucrătorii care au
ajuns primii la faţa locului trebuie să ia măsuri pentru înlăturarea pericolelor
iminente de explozie sau incendiu, cum ar fi: îndepărtarea obiectelor inflamabile
de sursa de foc, interzicerea accesului persoanelor cu foc deschis sau ţigări în
apropierea autovehiculului al cărui carburant s-a scurs pe partea carosabilă, oprirea
circulaţiei în zonă ori devierea acesteia pe arterele laterale, anunţarea organelor
competente pentru localizarea şi stingerea incendiilor şi acordarea sprijinului
necesar după sosirea acestora la faţa locului.

c) Raportarea evenimentului
Lucrătorii ajunşi primii la locul accidentului sunt obligaţi să raporteze despre
evenimentul produs unităţii de poliţie competente, informând despre natura faptei,
consecinţele survenite, întinderea aproximativă a pagubelor, precum şi despre
măsurile pe care le-au întreprins până în acel moment.

d) Identificarea martorilor oculari

Aceasta este o activitate de cea mai mare importanţa, având în vedere că
declaraţiile persoanelor ce au perceput nemijlocit împrejurările în care s-a produs
accidentul, contribuie uneori, la elucidarea mecanismului producerii evenimentului
rutier, a cauzelor acestuia şi, implicit, la stabilirea vinovăţiei persoanelor implicate.
După identificare, acestor persoane li se solicită să rămână pe loc, până la sosirea
echipei de cercetare.

21
 Se recomandă ca, pe cât posibil, aceşti martori să fie feriţi de eventualele
influenţări sau sugestionări venite fie din parte conducătorului auto sau victimei,
fie din partea altor persoane interesate – rudele victimei, pasagerii din
autovehiculul implicat în accident ş.a.
Pentru lucrătorii care au ajuns primii la faţa locului, una dintre obligaţiile
esenţiale, este de a stabili care dintre persoanele existente acolo, au perceput într-
adevăr aspecte din împrejurările în care s-a produs accidentul de circulaţie şi de a
le nota pentru a fi ascultate în calitate de martori. Sublinirea se impune cu atât mai
mult cu cât, în astfel de situaţii sunt identificate foarte multe persoane care îşi
atribuie calitatea de “martori“ şi care îşi prezintă “cunoştinţele” cum s-au produs şi
mai ales cum s-ar fi putut derula evenimentele.

e) Asigurarea pazei şi conservarea urmelor şi a mijloacelor materiale de

probă existente la faţa locului.
Această măsură este impusă de necesitatea înlăturării posibilităţii ca urmele
şi mijloacele materiale de probă, rezultate din accident, să sufere modificări ori să
fie distruse datorită acţiunii factorilor externi sau activităţilor voluntare sau
neintenţionate ale unor persoane.
Îndepărtarea persoanelor care nu-şi justifică prezenţa în locul respectiv şi
interzicerea accesului la locul faptei a celor ce nu au atribuţii pe linia cercetării ori
salvării victimelor, se impune cu atât mai mult cu cât zona unde s-a produs
accidentul de circulaţie este deschisă unui număr mare de pietoni şi mijloace de
transport.
În scopul protejării urmelor şi a mijloacelor materiale de probă se poate
proceda la acoperirea lor (cu saci, folii de polietilenă etc) sau la împrejmuirea
locului unde sunt dispuse.

f) Organizarea urmăririi conducătorului auto angajat în accident, care a

părăsit locul faptei
În situaţia în care conducătorul auto care a produs accidentul de circulaţie a
părăsit locul faptei, cei sosiţi primii la faţa locului (după luarea măsurilor ce nu
suferă amânare) trebuie să organizeze în mod operativ urmărirea şi prinderea
făptuitorului, fără a mai aştepta sosirea echipei de cercetare. Pe baza informaţiilor
furnizate de martorii oculari trebuie să se stabilească direcţia în care s-a deplasat
autovehiculul, caracteristicile acestuia, semnalmentele conducătorului auto,
precum şi urmele de accident ce pot exista pe autovehiculul în cauză, ţinând cont
de urmele rămase la faţa locului, atât pe partea carosabilă, cât şi pe victimă.
Aceste date vor fi communicate, fie direct, fie prin intermediul organului de
poliţie, posturilor sau echipajelor aflate pe traseul pe care se presupune că se
deplasează autovehiculul implicat în accident.
Sesizarea posturilor de poliţie trebuie să se facă începând cu cele mai
depărtate, existând astfel posibilităţi mai mari de reţinere a infractorului.

22
 Se recomandă efectuarea de verificări pe străzile şi drumurile laterale ori la
garajele din apropiere, practica demonstrând că, de multe ori autorii infracţiunilor
opresc autovehiculele în aceste locuri, fie pentru a şterge urmele accidentului, fie
pentru a le abandona.

g) Descongestionarea arterei de circulaţie şi asigurarea fluenţei traficului

rutier
Dacă ambianta de la faţa locului - creată ca urmare a evenimentului rutier
produs - nu împietează asupra circulaţiei pe artera respectivă, examinarea
criminalistică a locului accidentului poate fi făcută fără să se aducă modificări
poziţiei autovehiculului sau obiectelor. De multe ori însă, datorită accidentului,
circulaţia este îngreunată sau practic, devine imposibilă, existând riscul producerii
şi a altor accidente. Pentru a evita astfel de consecinţe, lucrătorii sosiţi primii la
faţa locului trebuie să ia măsuri fie de dirijare a circulaţiei pe drumurile laterale, fie
să asigure deplasarea autovehiculelor pe un singur sens, iar când acest lucru nu este
posibil, să marcheze poziţiile iniţiale ale obiectelor şi persoanelor accidentate,
făcând deplasările sau modificările strict necesare descongestionării arterei şi
asigurării fluenţei traficului rutier.

h) Conservarea aspectului locului faptei prin îndepărtarea curioşilor şi

interzicerea pătrunderii în câmpul infracţiunii.
Pentru a înlătura posibilitatea modificării aspectului iniţial al locului faptei,
primii sosiţi la faţa locului au obligaţia să asigure paza acestuia şi să ia măsuri de
protejare a obiectelor şi conservarea urmelor din locul săvârşirii infracţiunii.
La locul infracţiunii pătrund diverse categorii de persoane, cele aflate în mod
întâmplător în locul respectiv, în momentul săvârşirii infracţiunii, persoane
apropiate victimei, făptuitorii sau complicii acestora, acţiunea lor având drept
urmare imediată distrugerea sau degradarea urmelor şi mijloacelor materiale de
probă.
Modificările aduse aspectului iniţial al locului faptei pot fi generate de însăşi
cei sosiţi la faţa locului. Este necesar să se respecte întocmai prevederile legale în
vigoare care statuează că “se interzice intrarea în locul infracţiunii a ofiţerilor şi
agenţilor de poliţie precum şi a oricăror altor persoane, indiferent de grad, funcţie
sau calitate, dacă nu au sarcini în legatură cu cercetarea la faţa locului sau cu
salvarea victimelor”.16
Pentru a evita distrugerea, dispariţia sau modificarea obiectelor şi urmelor
infracţiunii, cei ce sosesc primii la faţa locului trebuie să ia măsuri de protejare şi
conservare a acestora, utilizând în acest scop, fie mijloacele tehnico-criminalistice
din dotare, fie acoperind obiectele purtătoare de urme cu diverse materiale găsite în
zonă (hârtii, pânze, cutii, folii de plastic).
16
C-tin Pletea, C-tin Aionioţoaie, V. Bercheşan - “Tratat de tactică criminalistică”, Ministerul de Interne, Bucureşti,
1992, vol. 2, Ed. Carpaţi, pag. 34, Instrucţiunile ministrului de interne nr. 89/1990 privind cercetarea la faţa locului
de către unităţile de poliţie art.12.

23
 i) Încunoştiinţarea organului de urmărire penală competent să efectueze
cercetarea la faţa locului.
După luarea măsurilor menţionate, dacă este posibil, în paralel cu acestea,
cel ce a sosit primul la faţa locului sesizează organul de urmărire penală de pe raza
teritorială de competenţă unde s-a săvârşit fapta. Din conţinutul încunoştiinţării
trebuie să rezulte date cu privire la natura faptei săvârşite, principalele aspecte ale
comiterii acesteia, întinderea locului unde s-a comis infracţiunea şi pe care sunt
dispuse urmele.
Cel care a luat primele măsuri la faţa locului este obligat să aştepte sosirea
echipei de cercetare şi să aducă la cunoştinţă şefului acesteia măsurile întreprinse
până în acel moment şi rezultatele obţinute.
Literatura de specialitate evidenţiaza rolul deosebit pe care îl are cel sosit
primul la faţa locului. “Acela care soseşte primul la locul faptei este obligat să se
îngrijească ca nici una din probe să nu fie omisă din neglijenţă sau
superficialitate”.17
Dacă aceasta s-a întâmplat, cele omise nu mai pot fi reconstituite
(reconstituirea probelor este imposibilă). Recomandări practice utile pentru
lucrătorul de poliţie care a ajuns primul la faţa locului:
sosind la locul faptei, se va pregăti să acţioneze metodic şi prudent;
să nu se înceapă lucrul cu opinie preconcepută faţă de cele întâmplate (se va
observa tot ce cade în orizontul vizual);
să se facă tot posibilul pentru reţinerea făptuitorului pe loc (la reţinere se
stabilesc imediat indiciile ce se găsesc asupra sa);
se va încerca salvarea victimei sau uşurarea suferinţelor acesteia (nu trebuie
să se scape din vedere continuarea acţiunilor);
se va izola locul pe care poliţistul îl ia sub pază şi se vor folosi mijloacele ce
se găsesc la dispoziţie;
nu se admite distrugerea probelor prin atingere, umblat sau alte deteriorări
posibile (se vor păstra, făcându-se tot posibilul, probele directe);
se va întocmi un tabel sistematic al martorilor şi se vor scrie toate
informaţiile obţinute de la ei;
se va informa organul de poliţie competent, iar daca este nevoie se va cere
acordarea de ajutor medical;
având de a face cu răniţi, informaţiile privind situaţia şi starea lor, pe care le
va prezenta ulterior;
să nu se atingă cadavrul, arme, corpuri delicte (ele trebuie să stea în stare
nemişcată până la sosirea lucrătorilor de anchetă);
la sosirea echipei de C.F.L. se va prezenta un raport cât mai complet despre
tot ceea ce a avut loc, măsurile efectuate, însemnările despre starea
timpului, situaţia atmosferică;
17
C-tin Pletea, C-tin Aionioţoaie, V. Bercheşan - “Tratat de tactică criminalistica”, Ministerul de Interne, Bucuresti,
1992, vol 2, Ed. Carpaţi, pag. 34

24
 nu se va permite reporterilor, spectatorilor şi martorilor să atragă pe poliţist
în discuţii interminabile.

CAPITOLUL III
PROBLEME PE CARE TREBUIE SĂ LE LĂMUREASCĂ CERCETAREA
LA FAŢA LOCULUI ÎN CAZ DE ACCIDENT RUTIER

1. LOCUL PRODUCERII ACCIDENTULUI ŞI CONSECINŢELE

ÎNCĂLCĂRII NORMELOR PRIVIND CIRCULAŢIA PE
DRUMURILE PUBLICE

Despre producerea accidentelor de circulaţie, organele de urmărire penală se

sesizează prin toate modurile de sesizare cunoscute: plângere, denunţ, din oficiu,
ponderea deţinând-o denunţurile făcute de participanţii la traficul rutier -
conducători auto, biciclişti, pietoni etc.
Pentru ca infracţiunile mai sus menţionate să fie considerate rezultat al
încălcării normelor privind circulaţia pe drumurile publice, locul faptei trebuie să
fie situat pe un astfel de drum, adică pe o cale de comunicaţie terestră - mai puţin
căile ferate - amenajată pentru circulaţia vehiculelor, aflată în administraţia unui
organ de stat, dacă este deschisă circulaţiei publice. Dacă sunt săvârşite în afara
drumului public - drumuri forestiere, petroliere, miniere etc. ori drumuri de incintă
aflate în administrarea unei unităţi publice - constituie alte infracţiuni - de
exemplu, infracţiuni la regimul protecţiei muncii. Din categoria drumurilor publice
- destinate satisfacerii cerinţelor de transport ale economiei naţionale şi ale
populaţiei - amintim:
autostrazile
drumurile expres
drumurile national europene
drumurile naţionale - D.N. - care asigură legăturile dintre Bucureşti şi
municipiile reşedinţă de judeţ, alte municipii şi oraşe, centre economice,
turistice sau culturale importante, precum şi cu toate ţările vecine;
drumurile judeţene - D.J. - şi drumurile comunale - D.C. - care asigură
legăturile rutiere dintre localităţile judeţului, cu cele din judeţele
învecinate, precum şi cu obiectivele importante situate în afara
localităţilor;
străzile - magistrale, de legătură, colectare ori de folosinţă locală - asigurând
circulaţia rutieră şi pietonală în interiorul localităţilor.

25
 De asemenea, sunt deschise circulaţiei publice şi drumurile ce deservesc în
mod obişnuit o anumită unitate sau organizaţie publică, dacă respectiva unitate sau
organizaţie nu consideră necesar să ia măsuri de restricţie - iar pe drumurile în
cauză circulă atât autovehicule proprii, cât şi oricare alte vehicule.18
Lămurirea locului unde s-a produs accidentul prezintă o importanţă
deosebită, atât sub aspectul corectei încadrări juridice a faptei săvârşite, cât şi
pentru stabilirea competenţei de cercetare, atât din punct de vedere material, cât şi
teritorial, cunoscut fiind faptul că în cazul infracţiunilor contra protecţiei muncii
urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu, de către procuror.19
Cu privire la urmările nerespectării normelor de circulaţie pe drumurile
publice, cercetarea trebuie să lămurească dacă evenimentul a cauzat uciderea uneia
sau a mai multor persoane, vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii uneia ori a
mai multor persoane, păgubirea patrimoniului public sau privat 20, precum şi
existenţa raportului de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea conducătorului auto
şi rezultatul produs. În cazul infracţiunii de vătămare corporală din culpă
interesează natura vătămărilor produse de accidentul de circulaţie şi în special
gravitatea acestora. Raportată la gravitatea vătămărilor pricinuite, vătămarea din
culpă atrage după sine atât o încadrare juridică corespunzătoare, cât şi
determinarea metodicii specifice de cercetare, după cum fapta a fost săvârşită în
forma ei fizică sau în cele două modalităţi agravate.
2. MECANISMUL PRODUCERII ACCIDENTULUI DE
CIRCULAŢIE ŞI CAUZELE ACESTUIA

Diferitele analize statistice efectuate pe plan naţional şi internaţional

demonstrează că accidentele de circulaţie nu sunt întâmplătoare şi nici
imprevizibile sau inevitabile, întâmplătoare fiind numai apariţia lor la un moment
dat.21
În literatura de specialitate se arată că prin stabilirea acţiunii care a
determinat accidentul se poate determina cine este autorul şi prin urmare, cine
poate fi tras la răspundere22,acesta fiind sensul cercetării raportului de cauzalitate în
domeniu.
Factorii care concură la producerea accidentelor de circulaţie pot fi grupaţi
în două mari categorii: factori externi şi factori interni. Dintre aceştia amintim:
1.caracterisicile şi starea drumului;
2.condiţiile meteorologice şi de vizibilitate;
3.intensitatea traficului rutier pe artera respectivă;
4.starea autovehiculelor angajate în accident;
5.starea şi comportamentul participanţilor la traficul rutier.
În cele ce urmează vom analiza succint fiecare factor prezentat, astfel:
18
A se vedea în acest sens, Trb. Supr., sect. pen., dec. nr. 290/1981
19
Codul de procedură penală al României, art. 209, alin. 3
20
I. Bolocan, I. Stanca, “Accidentul de circulaţie”, Ed. Militară, Buc., 1977, pag.21
21
N. Nistor, M. Stoleru, op.cit, pag...
22
I. Bolocan, I. Stanca, op.cit., pag. 18

26
 1.Caracteristicile şi starea drumului public
Pentru aprecierea cât mai exactă a împrejurărilor în care s-a produs
accidentul de circulaţie, precum şi a altor factori perturbatori în relaţia autovehicul
- conducător auto - victimă, organele de urmărire penală trebuie să se edifice
asupra drumului sau porţiunii de drum unde s-a produs evenimentul rutier.
Elementele caracteristice ce definesc forma unui drum - în profil
longitudinal şi transversal - constituie elemente geometrice ale drumului23. De
aceea, organele de urmărire penală trebuie să lămurească ce secţiune are drumul în
profil longitudinal, în pantă sau rampă. Aceeaşi importanţa trebuie acordată şi
profilului transversal al drumului - rambleu ori debleu. Cele mai des întâlnite
elemente geometrice ale drumului sunt: aliniamentele, curbele, declivităţile (pantă,
rampă), lăţimea părţii carosabile şi acostamentele.
Existenţa curbelor, oferă posibilitatea stabilirii măsurilor de conduită
preventivă pe care trebuie să le ia conducătorul auto, ştiut fiind faptul că în astfel
de situaţii, viteza pentru atacarea virajelor trebuie mult şi din timp redusă, raza de
curbură fiind elementul geometric ce influenţează direct asupra stabilităţii şi
înscrierii autovehiculului în curbă.
Lămurind aceste probleme, organul de urmărire penală va putea ulterior
stabili dacă cel aflat la volan a rulat cu o viteză care să-i permită evitarea
producerii accidentului, dacă s-a conformat indicatoarelor rutiere ce impuneau
restricţiile de viteză în zonă ori dacă victima - prin acţiunile sau inacţiunile sale - a
contribuit sau nu, parţial ori în exclusivitate, la producerea accidentului.
Referitor la partea carosabilă - porţiunea centrală a drumului - trebuie
stabilită lăţimea acesteia, numărul de benzi pe sens, existenţa trotuarelor şi a
bordurilor de încadrare, a acostamentelor. Trebuie urmărită existenţa indicatoarelor
rutiere, a marcajelor transversale şi longitudinale, în raport cu acestea putându-se
aprecia atât comportamentul participanţilor la trafic, cât şi alte elemente ce pot
demonstra mecanismul producerii accidentului şi cauzele care l-au generat.
De o atenţie deosebită trebuie să se bucure lămurirea problemei privind
învelişul drumului. Învelişul părţii carosabile prezintă o mare varietate: beton,
beton asfaltat, pavaj de piatră, pământ, nisip. Importanţa cunoaşterii acestui aspect
derivă din aceea că, în raport cu suprafaţa ce acoperă calea de rulare se va calcula
şi coeficientul de aderenţă al pneurilor, element esenţial în stabilirea vitezei
autovehiculului, atât înainte cât şi în momentul impactului.
În literatura de specialitate24 sunt prezentate o serie de circumstanţe care
influenţează fiziologia conducerii şi limitele de adaptabilitate ale conducătorului
auto, generate de caracteristicile geometrice şi topometrice ale căilor rutiere.
Astfel, lăţimea benzii de circulaţie are efect asupra capacităţii de conducere
a autovehiculului. Reducerea lăţimii benzii produce un efect psihologic asupra

23
H. Vlăsceanu, “Drum cu prioritate”, în colecţia „Biblioteca automobilistului”, A.C.R. Bucuresti, 1983, pag. 29
24
N. Nistor, M. Stoleru, op. cit. pag. 12-13, în acelaşi sens, C.D. Blaj, op. cit. pag. 137-138

27
conducătorului auto, materializat în micşorarea capacităţii de conducere cu 15-25
% faţă de situaţia când ar circula pe o bandă cu lăţimea normală.
Starea căii rutiere are repercusiuni asupra capacităţii de conducere şi în cazul
în care suprafaţa carosabilă este deteriorată. La deplasarea pe un astfel de drum
valoarea aderenţei la un anumit moment poate să nu fie aceeaşi la toate roţile, ceea
ce sporeşte probabilitatea producerii derapajului. Formarea unor declivităţi mari în
îmbrăcămintea drumului - nesemnalizate – determină, mai ales în condiţiile
circulării cu viteze mari, producerea unor defecţiuni la sistemele de direcţie sau
rulare, în acest fel explicându-se pierderea ori părăsirea părţii carosabile.
Cele expuse prezintă importanţă în aprecierea corectă a situaţiei de la faţa
locului, a împrejurărilor care au concurat la producerea accidentului şi, în final, la
stabilirea vinovăţiei persoanelor implicate.25

2. Condiţiile meteorologice şi de vizibilitate

Vizibilitatea în sectorul de drum pe care s-a produs accidentul de circulaţie
este determinată în primul rând de starea şi caracteristicile drumului public. În
afara acestora, vizibilitatea mai poate fi influenţată şi de condiţiile atmosferice
existente în momentul producerii accidentului, prezenţa vegetaţiei - copaci, tufe
etc. - pe părţile laterale ale drumului, circulaţia pe timp de noapte ş.a.
După cum rezultă din statisticile şi cercetările efectuate, condiţiile
meteorologice nefavorabile - ceaţă, ploaie, ninsoare, polei etc.- pe de o parte
micşorează vizibilitatea şi fac drumul alunecos, iar pe de altă parte afectează
capacitatea de conducere, prin suprasolicitarea sistemului nervos.
Sub aspectul lămuririi mecanismului producerii accidentului şi deci a
vinovăţiei persoanelor implicate, factorii meteorologici menţionaţi au înrâurire
directă asupra coeficientului de aderenţă. Variaţia coeficientului de aderenţă în
diverse condiţii de deplasare a autovehiculelor şi în raport cu diverşi factori ce
afectează valoarea acestora a fost stabilită pe cale experimentală.

Tabelul nr.1
Valorile coeficientului de aderenţă26

Nr. FELUL CĂII DE RULARE CAROSABIL CAROSABIL

crt. USCAT UMED
1 Beton sau beton asfaltic nou 0.7-0.8 0.5-0.6
2 Asfalt tratat cu criblură 0.6-0.7 0.4-0.5
3 Asfalt lustruit 0.5-0.6 0.35-0.45
4 Piatră cubică 0.4-0.7 0.3-0.4
5 Piatră de râu 0.4-0.6 0.3-0.4

25
C. Aioniţoaie, V. Bercheşan, op. cit. pag. 45
26
După N. Nistor, M. Stoleru, op. cit. pag. 61

28
 6 Piatră spartă 0.4-0.5 0.35-0.45
7 Pământ bătătorit 0.5-0.6 0.3-0.4
8 Nisip 0.5-0.6 0.6-0.7
9 Zăpadă 0.11-0.2
10 Polei 0.1-0.15

În afară de natura învelişului drumului şi de condiţiile meteorologice,

valorile coeficientului de aderenţă sunt influenţate şi de construcţia şi starea
anvelopelor – elasticitate, profil, presiune, grad de uzură, ş.a.
Pantele, rampele şi curbele reduc considerabil vizibilitatea în planul
drumului, acestea fiind generatoare de evenimente rutiere, mai ales în cadrul
manevrelor de depăşire pe sectoarele de drum respective.27
Circulaţia pe timp de noapte favorizează producerea evenimentelor rutiere
datorită faptului că obstacolele aflate pe partea carosabilă sau în imediata apropiere
a acesteia - pe acostament sau în afara drumului - par a fi mult mai departe şi mai
mari decât în realitate. Acest lucru trebuie avut în vedere atât în stabilirea situaţiei
exacte de la faţa locului, cât şi în aprecierea declaraţiilor învinuitului sau
inculpatului, martorilor ori persoanelor vătămate.

3.Intensitatea traficului rutier pe artera respectivă

Pentru a avea o imagine cât mai clară a mecanismului şi cauzelor care au
generat şi concurat la producerea accidentului, cercetarea trebuie să lămurească
intensitatea fluxului pe segmentul de drum în momentul producerii evenimentului.
Intensitatea circulaţiei este un indicator de bază în aprecierea fluxului de trafic. Ea
este neuniformă în timp, modificându-se în anumite ore din zi, zile ale săptămânii
şi luni ale anului, ceea ce influenţează negativ desfăşurarea traficului favorizând
producerea accidentelor.28
Crescând intensitatea şi viteza de circulaţie apare pericolul coliziunii
autovehiculului care circulă pe aceeaşi bandă, cauza principală fiind frânarea
bruscă şi nepăstrarea distanţei dintre autovehiculele care se succed. Literatura de
specialitate evidenţiază elementele care limitează şi adesea întrerup fluenţa
traficului rutier. Astfel intersecţiile la acelaşi nivel sunt cele mai frecvente locuri
generatoare de accidente de circulaţie. După opinia aceloraşi autori 29, abundenţa de
indicatoare, reclame şi diverse panouri distrag atenţia conducătorilor auto şi chiar îl
orbesc. De asemenea, circulaţia pe aliniamente lungi şi monotone pot provoca
oboseală şi uneori, adormirea la volan.
Lămurirea acestei probleme este importantă, atât pentru stabilirea
vizibilităţii influenţată de prezenţa pe artera rutieră a altor mijloace de transport cât
şi pentru evidenţierea faptului dacă cel aflat la volan a respectat sau nu obligaţiile
ce-i reveneau în condiţiile deplasării pe o arteră intens circulată.
27
Idem, op. cit. pag. 12
28
Idem pag.12
29
N. Nistor, M. Stoleru, op. cit. pag . 13

29
 4. Starea autovehiculelor angajate în accident
În traficul rutier, coliziunile dintre autovehicule pot fi de cele mai diverse
tipuri: frontale, faţă-spate, laterale. Organelor de urmărire penală le revine sarcina
de a lămuri cauzele producerii acestor coliziuni şi, în raport cu acestea, de a elucida
mecanismul producerii accidentului de circulaţie.
Coliziunile faţă - spate produse în special pe şoselele aglomerate din afara
localităţilor şi în traficul urban, se datorează, fie nerespectării distanţei
corespunzătoare faţă de autovehiculul din faţă, raportată la viteza de circulaţie şi
condiţiile de drum, fie defecţiunilor existente la sistemul de frânare, iluminare –
semnalizare, direcţie.

Lămurirea problemei stării autovehiculului angajat în accident prezintă

importanţă din mai multe considerente :
 oferă posibilitatea stabilirii exacte a împrejurărilor producerii
accidentului, a vitezei de impact, a poziţiei relative a autovehiculului ş.a.;
 dă o imagine clară, atât asupra manevrelor efectuate de conducătorul
auto, anterior impactului, cât şi asupra persoanelor vinovate de
nerespectarea regulilor de circulaţie pe drumurile publice;
 crează posibilitatea evidenţierii defecţiunilor tehnice pe care le prezenta
autovehiculul în momentul accidentului şi pe această bază stabilirea
legăturii de cauzalitate dintre acestea şi rezultatul produs ;
De reţinut că stabilirea stării tehnice a autovehiculului trebuie făcută imediat
după producerea accidentului, ştiut fiind că ulterior se produc anumite modificări,
cu toate consecinţele negative pe care le antrenează şi cu efect direct în
determinarea cauzelor şi mecanismului producerii evenimentului rutier, implicit a
vinovăţiei.
 asigură stabilirea şi, ulterior evaluarea corectă a avariilor, respectiv a
pagubelor materiale cauzate prin infracţiune;
 este de natură să conducă la o încadrare juridică corespunzătoare a
faptelor săvârşite.

5. Starea şi comportamentul participanţilor la traficul rutier

Dacă se admite că peste 80% din accidentele de circulaţie se datorează
factorului uman30, este explicabilă preocuparea organelor de urmărire penală de a
lămuri, sub toate aspectele, starea şi comportamentul persoanelor care au concurat
la producerea accidentului.
De fapt, factorii interni care contribuie la producerea evenimentelor rutiere
sunt reprezentaţi de materialul uman - conducători auto, pietoni, biciclişti etc. -
dinamica accidentelor fiind, în principal, legată de conduita celui aflat la volan.
Sub aspectul stării participaţilor la trafic, îndeosebi a conducătorilor auto, un
rol important asupra limitelor fiziologice şi psihice îl au oboseala, boala, alcoolul şi
30
C. D. Blaj, op. cit., pag. 193

30
medicamentele. Diferitele boli, coroborate cu consumul de medicamente ori
stimulente se constituie în factori favorizanţi ai producerii accidentelor. Consumul
de medicamente – sedativele, hipotensivele, antialergicele ş.a. - fiecare cu
specificul său, influenţează negativ capacitatea de conducere. Contrar unor păreri,
cofeina nu diminuează oboseala sau influenţa alcoolului ci, la unele persoane,
produce o stare contrară - nelinişte, tremurări, nesiguranţă în mişcare etc.31
În atenţia noastră trebuie să stea acele medicamente în a căror compoziţie
intră diverse principii active care pot influenţa comportamentul în circulaţie şi
cărora, fie prin specificitatea lor, fie prin banalitatea utilizării, nu li se dă atenţia
cuvenită.
Producerea de către unele medicamente, pe lângă efectele terapeutice dorite,
şi a unor importante modificări de comportament şi reactivitate, trebuie să stea atât
în atenţia medicului în momentul administrării, cât şi a conducătorului auto, care
îşi potenţează şansele de accident în condiţiile în care consumă asemenea
medicamente.32
Analizând comportamentul participanţilor la trafic, organele de urmărire
penală trebuie să acorde atenţie deosebită stabilirii măsurilor luate şi manevrelor
efectuate de conducătorul auto pentru evitarea accidentului. Acest lucru se impune
mai ales în situaţia actuală când se invocă starea de necesitate ori cazul fortuit.
Potrivit art. 45, alin. 1, C. Pen. nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
legea penală săvârşită în stare de necesitate. Este în stare de necesitate - se arată în
art. 45, alin. 2, C. Pen. - „acela care săvârşeşte fapte pentru a salva de la un pericol
iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea
sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc”. În
conformitate cu prevederile art. 45, alin. 3, C. Pen., nu este însă în stare de
necesitate „persoana care, în momentul când a săvârşit fapta, şi-a dat seama că
pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat”. Deci, starea de necesitate implică existenţa unui pericol
grav care nu ar putea fi înlăturat decât prin săvârşirea unei fapte de natură penală.
Astfel, fapta conducătorului auto de a frâna brusc - manevră în urma căreia a intrat
în derapaj şi a lovit un alt autovehicul care circula regulamentar, producând
vătămarea corporală a unui pasager - încercând să oprească autovehiculul din care
căzuse o persoană şi care era târâtă, cu piciorul prins de uşă, constituie stare de
necesitate.33
Potrivit art. 47, C. Pen., „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu poate fi prevăzută”.
O faptă prevăzută de legea penală se consideră, aşadar, ca fiind săvârşită datorită
cazului fortuit atunci când acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un
rezultat vătămător pe care aceasta nu l-a prevăzut şi nu l-a dorit, ca urmare a unei
forţe (sau energii) străine ce n-a putut fi, în mod obiectiv, prevăzută. Aşadar, există
31
Bercheşan, Tratat de metodică criminalistică, Editura „Carpaţi”, 1994, pag. 106
32
Idem, op.cit. pag. 111
33
G. Antoniu, Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, în „Practica judiciară”, vol. I, partea generală, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1988, pag. 219

31
caz fortuit dacă, în timp ce o persoană conducea autovehiculul cu viteză legală,
datorită uzurii premature, pivotul inferior a ieşit din lăcaşul său, în urma ruperii
accidentale a armăturii metalice ce fixează această articulaţie, făcând ca
mecanismul de direcţie să se blocheze şi să producă un accident de circulaţie soldat
cu moartea unei persoane şi vătămarea gravă a alteia34. Tot astfel, din cauza
exploziei unei anvelope datorită fisuri preexistente - defect de fabricaţie - care nu
putea fi sesizată, a avut loc un accident mortal de circulaţie.
Oboseala are ca efect principal încetinirea manevrelor, scăderea atenţiei,
nesincronizarea mişcărilor ş.a. Conducerea autovehiculului într-o asemenea stare,
coroborată şi accelerată de anumite circumstanţe - căldura din cabină, zgomotul
uniform al motorului, monotonia drumului, etc., oboseşte sistemul nervos.35
În condiţii de oboseală numărul de accidente este mai crescut la conducătorii
amatori decât la profesionişti. În ţările cu reţea rutieră şi condiţii de circulaţie bine
puse la punct, se preconizează limitarea numărului de ore/muncă/zi la şoferii
profesionişti, plecându-se de la premisa existenţei unei corelaţii cauză – efect, între
timpul petrecut la volan şi riscul de producere al accidentului.
Toate acestea trebuie să stea în atenţia organelor de urmărire penală întrucât,
în anumite situaţii, starea de oboseală, pe lângă împrejurările care au dus la
producerea accidentului, poate constitui temei pentru extinderea cercetărilor.
Astfel, practica judiciară a statuat că fapta unui funcţionar de a da o dispoziţie unui
conducător auto, aflat în subordinea sa, să plece într-o nouă cursă pe o distanţă
mare, deşi cunoştea că acesta este obosit, ca urmare a conducerii autovehiculului
timp de mai multe ore, prevăzând şi acceptând în condiţiile date, timp de noapte şi
ploaie, posibilitatea producerii unui accident cu consecinţe vătămătoare pentru
persoanele transportate şi pentru autovehicul constituie, în caz când asemenea
consecinţe au avut loc, infracţiunea de abuz în serviciu.36
Consumul de alcool, prin efectele sale - paralizarea centrilor inhibitori,
scăderea atenţiei, încetinirea reflexelor, reducerea acuităţii vizuale, apariţia
tulburărilor de echilibru ş.a. - afectează puternic capacitatea de conducere auto şi
se constituie într-o importantă cauză a producerii accidentelor de circulaţie.37
Alcoolul este definit de autorii francezi ca un „minunat lubrifiant al relaţiilor
sociale şi aliat perfid pentru conducătorii auto şi pietoni”.
Influenţa alcoolului asupra reflexelor, stării de oboseală, diminuării atenţiei
şi sensibilităţii este cunoscută de multă vreme, ea apărând chiar în cazul unor doze
mici aducând prejudicii în conducerea automobilului 38.

Tabelul nr. 2
Principalele tulburări nervoase în funcţie de cantitatea de alcool din sânge

34
Trib. Supr., sect. pen., dec. nr. 1023/1980; vezi şi G. Antoniu, op. cit., pag. 220-221
35
N. Nistor, M. Stoleru, op. cit., pag. 14
36
Trib. Supr., sect. pen., complet militar, dec. nr. 89/1973
37
Dr. M. St. Constantinescu, op. cit., pag. 54
38
Dr. M. St. Constantinescu, op. cit., pag. 55

32
 CANTITATEA DE
ALCOOL DIN SIMPTOME
SÂNGE
Tulburări de comportament puţin evidente ce trec
0.1 ‰
neobservate
0.2 ‰ Dereglarea reflexelor
0.6 ‰ Tulburări de atenţie şi de vigilenţă, întârzierea reflexelor
Prelungirea timpului de reacţie privind frânarea şi
1.0 ‰ manevrarea, dereglarea răspunsurilor la excitanţi optici şi
auditivi
Tulburări nete de comportament şi de sensibilitatea,
dereglarea reflexelor disocierea atenţiei, dispariţia
1.5 ‰
inhibiţiei, prezenţa aspectului de „om beat”, la 50% din
indivizi
2.0 ‰ Manifestări de beţie evidentă
Stare de comă, cu dispariţia tuturor reflexelor, lipsă de
4.0 ‰
orientare în timp şi spaţiu, stare de inconştienţă
5.0-7.0 ‰ Intoxicare toxică mortală

Se discută despre un prag „legal” al alcoolemiei. În ţara noastră legislaţia

prevede răspunderi penale la valori ale alcoolemiei superioare lui 0.4‰. În alte ţări
cifrele sunt variabile 39(Austria – 0.8‰; Belgia – 1.5‰; Suedia, Norvegia, Japonia
– 0.5‰)
Marea majoritate a accidentelor se produc însă sub valoarea de 0.8‰, adică
în cursul acelei stări de prebeţie, care dă iluzia unei stări aparent de bine, de
hiperexcitabilitate, care tentează pe cel de la volan să-şi etaleze măiestria în arta
conducerii.
Din punct de vedere al cercetării, starea conducătorului auto şi a victimei în
momentul impactului, pe fondul consumului de alcool, are importanţă deosebită,
pe de o parte, pentru elucidarea mecanismului producerii accidentului şi dovedirii
vinovăţiei, iar pe de altă parte, pentru extinderea cercetărilor în cauză.
Alţi factori favorizanţi ai producerii accidentelor sunt: vârsta, fumatul,
alimentaţia, starea de sănătate, gazele de eşapament ş.a.
Vârsta este o variabilă pe care o regăsim aproape în toate studiile statistice şi
experimentale asupra capacităţilor şi comportamentelor omului. Comportamentul
în circulaţie depinde şi de facultăţile senzoriale, motorii, care sunt direct
proporţionale cu vârsta şi sexul. Numeroasele statistici efectuate arată că
accidentele şi infracţiunile sunt în strânsă legătură cu vârsta, antrenamentul,
experienţa şi practica conducerii.40
Majoritatea statisticilor stabilesc că:

39
Dr. M. St. Constantinescu, op. cit., pag. 60
40
C. Gorgoş, op. cit., pag. 61

33
  pietonii vârstnici (50-70 ani) şi copii până la 10 ani sunt cei mai expuşi la
accidente mortale;
 accidentele la conducători auto de peste 65 ani se datorează nerespectării
priorităţii, lipsei de apreciere vizuală, ignoranţei dispoziţiunilor noi cu
privire la circulaţie.41
Corelarea relaţiilor între vârstă şi comportamentul în circulaţie este motivată
de probleme de ordin juridic şi pedagogic, ca şi de metode care au ca scop să
descopere influenţa diferiţilor factori asupra persoanelor care circulă.
Fumatul are un rol dublu în producerea accidentelor: prin acţiunea generală
asupra organismului şi prin acţiunea directă asupra conducerii, jenând mişcările şi
distrăgând atenţia prin gesturi necesare scoaterii ţigării, aprinderii şi scuturării
scrumului, ceea ce înseamnă secunde, iar în condiţii de viteză, zeci de metri.
Intoxicaţia tabagică acţionează asupra atenţiei şi reflexelor, alterând starea
psihomotorie a conducătorului.
Starea de sănătate psihică şi integritatea organelor de simţ condiţionează în
mod direct aptitudinile de conducere.
Deşi răspunzătoare într-o proporţie mică (4% - 6%) în producerea
accidentului de circulaţie, aceasta nu este întrutotul conform cu realitatea, astăzi
menţionându-se tot mai frecvent numărul mare de boli responsabile de apariţia
unor stări cu repercusiuni directe asupra securităţii rutiere.
Poate că astfel nu va mai apare surprinzătoare existenţa unor accidente
dramatice, cum sunt cele cauzate de moartea subită la volan sau apariţia unor
tulburări de conştiinţă la unii bolnavi cronici cardiovasculari, neuropsihici,
hepatici, diabetici, etc.
Măsura elementară de prevenire este reprezentată de examenul medical
obligatoriu, serios şi repetat, precum şi de convingerea conducătorului auto că
aceste stări reprezintă o incompatibilitate în conducere şi o cauză permanentă de
afectare a propriei securităţi.
Pentru a-şi forma o imagine completă asupra comportamentului
conducătorului auto, organele de urmărire penală trebuie să lămurească ce activităţi
a desfăşurat acesta după producerea accidentului, respectiv dacă a oprit şi a acordat
primul ajutor victimei sau a transportat-o la cea mai apropiată unitate sanitară ori,
dimpotrivă a părăsit locul faptei, a abandonat autovehiculul implicat în accident
ş.a. Toate acestea, în afara asigurării unei încadrări juridice corespunzătoare a
faptelor, caracterizează profilul moral al făptuitorului, aspectul fiind reliefat şi de
cunoaşterea comportamentului anterior al acestuia – dacă a mai fost cercetat pentru
fapte similare ori sancţionat pentru încălcarea regulilor prevăzute de Codul rutier
etc.
În legătură cu victimele trebuie să se stabilească ce calitate au avut - pieton,
biciclişti, însoţitori, pasageri, ocupanţi ai altor mijloace de transport - locul pe care-

41
Dr. M. St. Constantinescu, op. cit., pag. 83

34
 l ocupau, acţiunile întreprinse înainte de accident, manevrele efectuate pentru
evitarea impactului, contribuţia lor la producerea accidentului.
Ponderea conflictelor autovehicul - pieton se înregistrează în mediul urban
unde, odată cu dezvoltarea oraşelor a crescut spectaculos şi traficul pietonal.
Potrivit statisticilor, în zonele urbane, 50% din accidente se produc din cauza
nerespectării regulilor de circulaţie de către pietoni 42. Pornind de la această
realitate, pe lângă calitatea avută în evenimentul rutier, organele de urmărire penală
trebuie să elucideze şi următoarele aspecte:
 direcţia în care se deplasa victima în momentul în care a fost lovită de
autovehicul;
 distanţa parcursă de la trotuar sau acostament spre axul drumului ori de la
ultimul loc de oprire până la locul impactului;
 viteza de deplasare;
 starea fizico-psihică a victimei;.
Numai lămurind problemele enunţate, organele de urmărire penală vor putea
aprecia exact împrejurările în care s-a comis accidentul, contribuţia fiecărui
participant la producerea lui şi posibilitatea reală pe care a avut-o conducătorul
auto de a evita impactul. Datele de mai sus trebuie coroborate cu viteza de
deplasare a autovehiculului. Este cunoscut faptul că cu cât viteza de rulare este mai
mare, posibilitatea de evitare a accidentului este mai mică.
Criteriul principal pentru stabilirea răspunderii în cazul accidentelor în care
este incriminată cauzal viteza este cerinţa ca şoferul să fie în stare, în orice
împrejurare, să oprească autovehiculul înaintea oricărui obstacol previzibil.
Depăşirea limitelor maxime de viteză, generale sau particulare, creează
pericol pentru participanţii la circulaţia publică. În cazul limitelor maxime
generale, pericolul avut în vedere de legiuitor este determinat de factorii care ţin de
existenţa aglomerărilor din localităţi, construcţia autovehiculului şi felul
încărcăturii.
Pe un drum alunecos, conducătorul auto are obligaţia să micşoreze viteza,
astfel încât, ajungând la un punct de pericol (o intersecţie, o trecere de pietoni etc.),
să fie în măsură să oprească autovehiculul. Ţinând seama că pe aceste drumuri
distanţa de oprire creşte sensibil, din cauza aderenţei scăzute a pneurilor, se impune
reducerea vitezei chiar dacă în punctul de pericol nu se află nici un obstacol în
momentul în care se ia această măsură.
În raport cu viteza, creşte sau descreşte, atât timpul cât şi distanţa de oprire.

Tabelul nr. 3
Valorile distanţei de frânare în raport cu viteza de circulaţie

N Elementele 40 50 60 70 80 90 100 110 120 130 140 150

r distanţei
cr de oprire
42
N. Nistor, M. Stoleru, op. cit., pag. 156

35
t
Distanţa
parcursă
corespunză
-toare
timpului
de
percepere
a
10. 12. 16. 18. 20.
1 obstacolul 8.3 11.6 23 25 28 29 31
4 5 7 7 9
ui
acţionării
pedalei de
frână şi
intrării în
funcţiune a
sistemului
de frânare
Distanţa de
10. 16. 23. 31. 64.
2 frânare 41 52 76 93 107 123 144.4
8 1 2 4 5
activă
Distanţa
19. 26. 35. 57. 70. 85.
3 totală de 43 99 118 135 152 175.4
1 5 7 7 7 4
oprire

Aşadar, distanţa parcursă de la observarea obstacolului, în raport cu viteza

de deplasare a autovehiculului, este de natură să confirme dacă există sau nu
posibilitatea evitării impactului.
Viteza de deplasare a pietonului constituie un factor important în lămurirea
mecanismului producerii accidentului. La prima vedere s-ar părea că stabilirea
vitezei pietonului, anterior impactului, pe lângă faptul că este extrem de dificil de
realizat ar putea, în final, duce la erori de apreciere, cu toate consecinţele negative
ce decurg din aceasta. Fără a intra în detalii amintim că studiile de trafic pietonal
au scos în evidenţă faptul că viteza de mers pe jos, ţinând cont de toate influenţele
obiective şi subiective, rămâne practic aceeaşi.43 Datele furnizate de cercetarea la
faţa locului, depoziţiile martorilor oculari, declaraţiile învinuitului sau inculpatului
pot contribui, uneori destul de exact, la stabilirea vitezei pietonului înainte de
accident.
Literatura de specialitate oferă puţine informaţii despre biciclişti, deşi aceşti
participanţi la traficul rutier sunt, nu de puţine ori, victime ale accidentelor de
circulaţie. Cauza principală a accidentelor la care dau naştere bicicliştii constă în
angajarea defectuoasă pe căile rutiere sau folosirea unui traiect sinuos. Nu mai
43
Acest parametru nu este practic influenţat substanţial de tipul de drum, caracteristicile traficului auto ş.a.

36
vorbim despre obiceiul periculos, combătut de lege, de a merge grupaţi în linie,
câte 2-3 biciclişti. Neglijenţa de a semnaliza schimbarea direcţiei de mers şi
nerespectarea indicaţiei de a merge cât mai aproape de marginea din dreapta a
drumului se consideră factori principali determinanţi de accidente. Agăţarea de alte
vehicule mai rapide se soldează adesea cu pierderea echilibrului, căderea şi lovirea
de către autovehicule ce vin din sens
opus. Dar, dintre toate, circulaţia bicicliştilor în timpul nopţii, fără lumini de
poziţie, continuă să fie cea mai importantă sursă de accidente de mare gravitate.
Consecinţele cele mai grave sunt reprezentate de traumatismele cranio-cerebrale,
prin proiectarea sau căderea de pe bicicletă, fracturile membrelor şi rupturile unor
organe abdominale, prin lovirea în ghidon. Drept urmare legiuitorul a introdus
pentru această categorie de participanţi la trafic o nouă obligaţie, ca pe timpul
nopţii şi când vizibilitatea este redusă să poarte îmbrăcăminte cu elemente
fluorescent reflectorizante.
Obligaţiilor ce revin conducătorilor auto ce lucrează pe mijloace de transport
în comun trebuie să li se adauge îndatoririle călătorilor de a evita accidentele, prin
respectarea absolută a regulilor de circulaţie. Urcarea şi coborârea din autovehicule
în timpul mersului se soldează, în mare procent cu traumatisme craniene, fracturi
ale membrelor şi rupturi de ficat sau splină. Călătoria pe scările troleibuzelor şi
tramvaielor, dovedeşte o insuficientă educaţie, rămânând o sursă „fertilă” de
accidente. În afară de posibilitatea alunecării sau a pierderii echilibrului la viraje
sau denivelări de drum, mai există pericolul lovirii directe de alte autovehicule. De
asemenea, obiceiul de a aştepta autobuzul sau tramvaiul în mijlocul drumului
rămâne sursa unor accidente colective.
Un procent încă consistent este constituit şi de accidentele provocate de
mijloacele de transport cu tracţiune animală. Cele mai frecvente s-au datorat
ciocnirii cu alte autovehicule noaptea, datorită lipsei de semnalizare luminoasă
constând în elemente fluorescent reflectorizante pe îmbrăcăminte, lumină albă în
partea din faţă şi roşie la partea din spate. Consemnăm, datorită gravităţii
accidentelor provocate, pericolul pe care îl mai reprezintă existenţa pe drumurile
publice pe care le este interzis accesul a unor vehicule cu tracţiune animală, care nu
sunt prevăzute cu mijloace de semnalizare a poziţiei şi sunt conduse de cetăţeni
care nu cunosc regulile de circulaţie.

3. STAREA VICTIMEI DUPĂ ACCIDENT

Dacă în cazul uciderii din culpă problema principală este de a stabili legătura
de cauzalitate şi accidentul produs, atunci când din impact a rezultat vătămarea
corporală a uneia sau mai multor persoane, problema stabilirii stării victimei
prezintă importanţa deosebită.
Cu ocazia cercetării la faţa locului, organele de urmărire penală trebuie să
consemneze, în detaliu, numărul, poziţia şi mărimea leziunilor existente pe corpul

37
victimei, aceste date fiind de un real folos în elucidarea tuturor problemelor cauzei
- încadrarea juridică, stabilirea competenţei, alegerea metodicii adecvate de
cercetare ş.a.
În cadrul evenimentelor rutiere pot fi întâlnite fie leziuni produse prin
impact direct44, fie leziuni prin contact indirect.
Din punct de vedere medico-legal, leziunile traumatice şi aspectele lor
morfologice mai importante sunt: echimozele, excoriaţiile, plăgile şi fracturile.
Gravitatea leziunilor este determinată de viteza de deplasare a autovehiculului, care
condiţionează cantitatea de energie cinetică ce se dezvoltă în momentul impactului.
În cazul victimelor ocupante ale unor mijloace de transport, volanul, bordul,
parbrizul, oglinda retrovizoare interioară etc. pot produce leziuni ale craniului,
coloanei vertebrale, toracelui, bazinului ori membrelor. În ceea ce priveşte pietonul
implicat în accident, aceste poate suferi leziuni simple - prin lovire, strivire,
comprimare - sau complexe - rezultate din asocierea a două sau mai multe
mecanisme lezionale simple. Evident organele de urmărire penală nu se pot
substitui medicului legist în aprecierea naturii leziunilor produse, a mecanismului
formării lor etc.
Cunoaştere unor noţiuni generale este însă mai mult decât necesară.
În primul rând aceasta se impune pentru căutarea, descoperirea, relevarea,
fixarea şi ridicarea urmelor existente pe autovehiculul implicat în accident,
avându-se în vedere corespondenţa dintre acestea şi urmele de pe corpul victimei.
Natura leziunilor produse indică - de multe ori - poziţia ocupată de pasageri în
autovehiculul care a produs accidentul. Ori, în nenumărate situaţii din practica
judiciară, acest aspect se impune cu necesitate, mai ales în cazul în care cel aflat la
volan, în momentul impactului, era fie cu alcoolemie peste limita legală, fie fără
permis de conducere şi susţine că nu el conducea autovehiculul, ci unul din
pasageri. În aceeaşi ordine de idei, cunoaşterea leziunilor specifice accidentelor
rutiere oferă posibilitatea descoperirii aşa-numitelor „împrejurări negative” şi, pe
cele de consecinţă, prilejul evidenţierii urmelor altor infracţiuni disimulate în
accidente de circulaţie.
În sfârşit, în raport cu leziunile constatate organele de urmărire penală au
posibilitatea să prefigureze, încă din momentul cercetării locului faptei, viitoarea
încadrare juridică - vătămarea corporală din culpă în formă simplă sau în formă
agravată - şi să ia măsurile ce se impun pentru administrarea probatoriilor.

4. PERSOANELE VINOVATE ŞI FORMA DE VINOVĂŢIE

Referitor la persoanele vinovate de producerea consecinţelor trebuie să fie

avute în vedere atât participanţii la traficul rutier, cât şi alte categorii de persoane
care au concurat într-un fel sau altul, la producerea urmărilor.

44
Este vorba de leziunile primare ce apar după primul contact şi leziunile secundare generate de contactele ulterioare

38
 Din aceasta ultimă categorie fac parte: persoanele ce aveau obligaţia să
verifice starea tehnică a autovehiculelor înainte de plecarea în cursă, persoanele din
conducerea autobazelor, coloanelor auto, garajelor etc., care, deşi cunoşteau starea
în care se aflau conducătorii i-au obligat să plece în cursă ş.a.
Din analiza împrejurărilor în care s-a produs accidentul, ţinând cont de toate
aspectele cauzei, organele de urmărire penală trebuie să aprecieze dacă este vorba
de culpa exclusivă a conducătorului auto, de culpa exclusivă a victimei ori dacă la
producerea evenimentului şi a consecinţelor au concurat victima, conducătorul
auto şi alte persoane, reţinându-le aşanumita „culpă comună”.

5. EXISTENŢA CONCURSULUI DE INFRACŢIUNI ŞI

POSIBILITĂŢILE DE EXTINDERE A CERCETĂRILOR

Încălcarea normelor privind circulaţia pe drumurile publice poate avea drept

consecinţă uciderea sau vătămarea din culpă a unor persoane ori distrugerea din
culpă. De reţinut că, uneori producerea urmărilor se poate datora şi altor încălcări
ale dispoziţiilor legale: conducerea pe drumuri publice a unui autovehicul de către
o persoană care are în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, conducerea
fără permis de conducere sau necorespunzător categoriei din care face parte
autovehiculul, încredinţarea spre conducere a unui autovehicul unei persoane ştiind
că aceasta nu posedă permis de conducere ori că se află sub influenţa unor produse
ori substanţe stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora,
neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu, cu ştiinţă
sau din culpă45 (subiecţi activi ai infracţiunii de neglijenţă în serviciu pot fi numai
conducătorii auto profesionişti, întrucât respectarea regulilor de circulaţie
reprezintă pentru aceştia o obligaţie de serviciu), punerea în circulaţie pe drumurile
publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare sau neînmatriculat,
neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de verificare tehnică a
autovehiculelor ş.a.
Uneori, uciderea sau vătămarea corporală din culpă se săvârşeşte în concurs
cu infracţiunea de părăsire a locului accidentului fără încuviinţarea organelor de
poliţie. De remarcat că obligaţia de a rămâne la locul accidentului rămâne fiecăruia
dintre conducătorii autovehiculelor implicate în evenimentul rutier, fiind lipsit de
relevanţa faptul că, ulterior se constată că numai unul dintre ei este vinovat, ori că
accidentul s-a datorat culpei exclusive a victimei.46
În practica organelor judiciare s-au ridicat o seria de probleme legate de
existenţa sau inexistenţa concursului de infracţiuni. Astfel, în cazul uciderii din
culpă cu ocazia conducerii unui autovehicul pe drumurile publice de către o
persoană care are în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, aceasta îşi
45
Subiecţi activi ai infracţiunii de neglijenţă în serviciu pot fi numai conducătorii auto profesionişti, întrucât
respectarea regulilor de circulaţie reprezintă pentru aceştia o obligaţie de serviciu
46
C. Aioniţioaie, V. Bercheşan, Metodica cercetării infracţiunilor săvârşite la regimul circulaţiei pe drumurile
publice, în „Curs de criminalistică. Anexă”, Acad. de Pol. “Al. I. Cuza”, 1985, pag. 100

39
pierde individualitatea şi se integrează în conţinutul infracţiunii de ucidere din
culpă, săvârşită în a doua modalitate agravată.47
Fapta unui conducător auto, încadrat în muncă la o unitate, care,
nerespectând dispoziţiile legale referitoare la circulaţia pe drumurile publice, a
produs un accident de circulaţie în urma căruia autovehiculul s-a răsturnat fără a
suferi avarii, dar a produs moartea unei persoane, constituie numai infracţiunea de
ucidere din culpă, prevăzută de art.178, alin.1 Cod Penal, nu şi infracţiunea de
neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 249 Cod Penal în concurs ideal cu cea
dintâi48. Împrejurarea că prin aceeaşi faptă - de nerespectare de către conducătorul
auto a dispoziţiilor legale privind circulaţia pe drumurile publice - s-a cauzat
moartea a două persoane constituie o agravanţă a infracţiunii de ucidere din
culpă49, aşa încât într-o asemenea situaţie nu există concurs de infracţiuni.50
Încredinţarea autovehiculului pentru a fi condus pe drumurile publice, unei
persoane ce nu posedă permis de conducere şi care, din nepricepere, provoacă un
accident mortal de circulaţie, constituie şi infracţiunea de ucidere din culpă,
întrucât între acţiunea celui ce a încredinţat autovehiculul şi rezultatul produs
există un raport de cauzalitate.51
Stabilirea infracţiunilor săvârşite prezintă importanţa atât din punct de
vedere al încadrării juridice, cât şi pentru determinarea activităţilor specifice
necesare administrării probelor, în raport cu particularităţile fiecărei infracţiuni în
parte.

6. CAUZELE, CONDIŢIILE ŞI ÎMPREJURĂRILE CARE AU

DETERMINAT, ÎNLESNIT SAU FAVORIZAT SĂVÎRŞIREA
INFRACŢIUNILOR

Statisticile efectuate în ultimii ani au demonstrat faptul că în medie, din 5

accidente grave, 3 s-au datorat culpei conducătorilor auto, restul provocându-se din
culpa pietonilor. Aceleaşi statistici relevă că 35% sunt produse de autoturisme, 18
% de autocamioane, 16 % de autobasculante, automacarale, autocisterne ş.a., iar
restul revine altor mijloace de transport - autobuze, troleibuze, tramvaie ş.a.52
Cercetarea acestor infracţiuni trebuie să stabilească, în fiecare caz în parte,
cauzele care au dus la producerea consecinţelor, precum şi condiţiile sau
împrejurările favorizante.
Printre cauzele generatoare de evenimente grave, amintim:
 viteza neadecvată la condiţiile de trafic, în special la starea drumului şi la
condiţiile meteorologice;
47
Codul Penal al României, art. 178, alin. 3, a se vedea în ac. sens, Trib. Supr., secţ. Pen., dec. nr. 212/1974
48
Trib. Supr., secţ. pen., dec. nr. 2557/1971
49
Codul Penal al României, art. 178, alin. 5
50
Într-o asemenea situaţie se va reţine o singură infracţiune de ucidere din culpă, prev de art. 178, alin. 3 şi 5, a se
vedea în acelaşi sens, Trib. Supr., sect. pen., dec. nr. 3174/1974
51
Trib. Supr., sect. pen., dec. nr. 2628/1981
52
N. Nistor, M. Stoleru., op. cit., pag. 9-10

40
  starea tehnică necorespunzătoare a autovehiculelor, datorată neefectuării
verificărilor tehnice anuale ori ignorării unor defecţiuni la sistemele de
direcţie, frânare, iluminare-semnalizare;
 starea necorespunzătoare a unor drumuri şi lipsa ori amplasarea
defectuoasă a unor indicatoare rutiere;
 aprecierea eronată a unor situaţii, fie din cauza lipsei de experienţă la
volan, fie din cauza oboselii, consumului de alcool, medicamente ş.a.53
Factorii care concură la producerea accidentelor rutiere se pot grupa în
două mari categorii: factori externi şi factori interni.
Din categoria factorilor externi fac parte: starea tehnică a autovehiculului,
starea căii rutiere, condiţiile meteorologice şi de vizibilitate.
Dintre sistemele autovehiculului care concură la siguranţa circulaţiei şi
necesită o verificare periodică amintim: sistemele de direcţie, de frânare, de rulare,
de iluminare şi semnalizare.
Eficacitatea unui sistem rutier, ca factor extern care concură la producerea
accidentelor rutiere, se poate aprecia în funcţie de următorii parametri: intensitatea
circulaţiei, viteza medie de circulaţie şi numărul de evenimente de circulaţie.
Intensitatea circulaţiei este un indicator de bază în aprecierea fluxului de
trafic şi este neuniformă în timp, modificându-se în anumite ore din zi, zile ale
săptămânii şi luni ale anului, ceea ce influenţează negativ desfăşurarea traficului,
favorizând producerea accidentelor. O dată cu creşterea intensităţii şi a vitezelor de
circulaţie apare pericolul accidentării autovehiculelor care circulă pe aceeaşi bandă
datorită frânărilor bruşte şi distanţei insuficiente dintre autovehiculele care se
succed.
Importante circumstanţe care influenţează fiziologia conducerii şi limitele de
adaptabilitate ale subiectului la condiţiile activităţii de conducător auto sunt create
de caracteristicile geometrice şi topometrice ale căilor rutiere, cum sunt : lăţimea,
declivitatea, curbura, natura şi starea îmbrăcămintei, indicatoarele, refugiile,
spaţiile verzi etc.
Astfel lăţimea benzii de circulaţie influenţează asupra capacităţii de
circulaţie. Reducerea lăţimii benzii produce un efect psihologic asupra
conducătorului auto materializat în micşorarea capacităţii de conducere cu 15-25 %
faţă de situaţia când ar circula pe o bandă cu lăţimea de 3.5 m.
Pantele şi rampele precum şi curbele reduc apreciabil vizibilitatea în plan şi
în profilul în lung, aceste elemente geometrice ale drumului fiind generatoare de
evenimente rutiere mai ales în cazul manevrelor de depăşire pe aceste sectoare de
drum. Raza de curbură este elementul geometric care influenţează direct asupra
stabilităţii şi înscrierii autovehiculelor în curbă. Datorită înclinării transversale a
şoselelor în curbă, valorile reacţiunilor normale la roţile din dreapta şi la cele din
stânga ale autovehiculelor vor diferi între ele, cerinţele de securitate a circulaţiei
indicând realizarea unui echilibru dinamic al acestor forţe.

53
V. Bercheşan, op. cit., pag. 112

41
 Dacă la virajul în curbe, asupra roţilor se exercită forţe de antrenare sau de
frânare, limita superioară a reacţiunilor transversale (forţe de ghidare laterală a
roţii) se micşorează. De aceea, în cazul real de deplasare a autovehiculelor în
curbe, pierderea stabilităţii transversale se produce începând cu roţile motoare, la
raze de viraj mai mari sau la unghiuri de înclinare transversală mai mici decât cele
determinate prin calcule.
Starea căii rutiere influenţează, de asemenea, capacitatea de conducere auto
şi, atunci când nu este corespunzătoare, creează pericole pentru siguranţa traficului.
La deplasarea autovehiculului pe un drum în stare deteriorată, valoarea aderenţei la
un anumit moment poate să nu fie aceeaşi la toate roţile, ceea ce măreşte
probabilitatea apariţiei derapajului. Formarea unor denivelări mari în
îmbrăcămintea drumului, nesemnalizate, determină – mai ales în timpul circulaţiei
cu viteze mari – producerea unor defecţiuni la sistemele de direcţie sau de rulare ce
duc la pierderea controlului volanului şi, implicit, la intrarea în coliziuni cu alte
autovehicule sau părăsirea suprafeţei carosabile.
De asemenea, este oportun să amintim că aproximativ 35-45% din
accidentele mortale produse în oraşe şi 10-15% din cele produse în zonele rurale,
au loc la intersecţii.54
Intersecţiile la acelaşi nivel sunt printre cele mai importante elemente care
limitează şi adesea întrerup fluenţa traficului pe un drum, fiind locuri generatoare
de evenimente rutiere. S-a constatat că abundenţa de indicatoare, de reclame şi de
diverse panouri distrag substanţial atenţia conducătorului şi chiar îl obosesc, aşa
după cum circulaţia pe aliniamente lungi şi monotone poate provoca uneori
adormirea conducătorului auto.
Condiţiile meteorologice defavorabile, cum sunt ceaţa, ploaia, ninsoarea,
poleiul, pe de o parte, micşorează vizibilitatea şi fac drumul alunecos iar, pe de altă
parte influenţează activitatea sistemului nervos central, care este mult mai solicitat,
stare ce se reflectă deseori şi asupra capacităţii de conducere. Totodată, circulaţia
pe timp de noapte favorizează producerea accidentelor. Noaptea, obstacolele ce se
află pe partea carosabilă sau în imediata apropiere (pe acostament sau în afara
drumului) par să fie mult mai mari decât în realitate. În special autovehiculele ce
vin cu farurile aprinse cu faza de drum dau obstacolelor aceste imagini iluzorii.
Conducătorii auto trebuie să acorde o atenţie mărită şi să aibă un plus de prudenţă
îndeosebi în cazul unor depăşiri sau la aprecierea exactă a spaţiului lateral necesar
în momentul încrucişării, mai ales în condiţiile unui trafic heterogen (autoturisme,
autocamioane, tractoare, căruţe, biciclişti) .
Factorii interni sunt reprezentaţi de materialul uman, producerea
accidentelor de circulaţie fiind nemijlocit legată de capacitatea de conducere a
persoanelor aflate la volanul autovehiculelor. În general, aceşti factori participă la
producerea accidentelor în procentul cel mai ridicat, 70-90%.
Totalitatea factorilor perturbatori ai capacităţii de conducere auto constituie,
de fapt, elemente favorizante ale producerii accidentelor rutiere. Dintre acestea o
54
N. Nistor, M. Stoleru, op. cit., pag. 12

42
amprentă hotărâtoare asupra limitelor fiziologice şi psihice ale conducătorului auto
îşi pun: oboseala, alcoolul şi medicamentele.
Oboseala duce la încetinirea manevrelor de conducere, la nesincronizarea
mişcărilor, la scăderea atenţiei şi la apariţia unei stări subiective de tensiune
nervoasă. Cu toate că mişcările necesare conducerii auto sunt efectuate cu uşurinţă
ca urmare a deprinderilor acumulate, efortul fizic fiind fără dificultate acoperit de
resursele energetice ale conducătorului auto, totuşi activitatea de conducere
desfăşurată cu încordare şi atenţie continuă oboseşte sistemul nervos al subiectului,
proces accelerat de o serie de circumstanţe. Printre acestea sunt de amintit:
imobilitatea poziţiei conducătorului; mişcarea de legănare a autovehiculului;
zgomotul uniform al motorului; monotonia unor căi rutiere; căldura din cabină etc.
Toate aceste circumstanţe produc, de cele mai multe ori somnul, de aceea se
recomandă scurte opriri cu părăsirea locului de conducere şi efectuarea unor
exerciţii fizice, o ventilare corespunzătoare a cabinei, luarea unei gustări sau
ingerarea de dulciuri etc., toate având efect deconectant. Este neindicat fumatul în
timpul conducerii, deoarece aerul poluant din cabină grăbeşte instalarea oboselii,
datorită fixării oxidului de carbon pe hemoglobină, care micşorează capacitatea de
oxigenare a sistemului circulator.
Consumul de alcool, atât înainte cât şi în timpul conducerii automobilului,
este o importantă cauză a producerii accidentelor de circulaţie, deoarece afectează
puternic capacitatea de conducere auto. Alcoolul dăunează activităţii nervoase
superioare prin paralizarea centrilor inhibitori. În urma consumului de alcool şi
potrivit cu cantitatea ingerată, atenţia scade, durata reflexelor creşte, capacitatea de
acomodare a ochiului este diminuată, coordonarea mişcărilor devine deficitară,
distanţele şi viteza sunt apreciate cu mari erori, acţiunea alcoolului continuând cu
tulburări de echilibru etc. Alcoolul, chiar în cantitate mică, nu este un stimulent, nu
înlătură oboseala, conducătorul auto obosit are nevoie de dulciuri şi de odihnă.
Consumul de stimulente şi de medicamente reprezintă, de asemenea, factor
favorizant al producerii accidentelor de circulaţie.
Acţiunea cofeinei nu diminuează oboseala sau influenţa alcoolului, ci, la
unele persoane, produce nelinişte, tremurături, nesiguranţă în mişcări şi exagerează
otoxia (dificultatea sau imposibilitatea coordonării mişcărilor active). De
asemenea, consumul de medicamente, cum ar fi sedativele, hipotensivele,
antialergicele sau chiar chinina şi antibioticele influenţează capacitatea de
conducere auto. Din acest motiv folosirea medicamentelor de către conducătorii
auto, ca de altfel de către toţi bolnavii, nu trebuie să aibă loc fără consultarea
medicului.
Având în vedere pericolul deosebit pe care-l prezintă infracţiunile săvârşite
ca urmare a nerespectării normelor privind circulaţia pe drumuri publice,
suferinţele şi dramele pe care le generează, precum şi pagubele materiale pricinuite
este necesară organizarea şi desfăşurarea unei activităţi ştiinţifice, continue şi
perseverente de prevenire.

43
 Studierea situaţiilor statistice privind accidentele de circulaţie permit
formaţiunilor de profil să stabilească orele de patrulare, traseele cele mai
periculoase şi locurile unde se produc încălcări cu repercusiuni pentru viaţa şi
integritatea persoanelor. Pe baza studierii frecvenţei accidentelor într-o anumită
zonă şi a cauzelor care le generează se pot face propuneri pentru construirea şi
modernizarea unor drumuri, poduri, amplasarea unor indicatoare etc.
Tot ca o măsură preventivă, organele de urmărire penală au posibilitatea să
prezinte prin mijloacele de informare în masă – presă, radio, televiziune – cazurile
deosebite şi cauzele care le-au generat, consecinţele ce decurg din nerespectarea
normelor de circulaţie pe drumurile publice, obligaţiile ce revin tuturor
participanţilor la traficul rutier. Alteori, organele de urmărire penală pot face
propuneri pentru organizarea unor procese cu publicitate lărgită.55

CAPITOLUL IV
PREGĂTIREA ÎN VEDEREA EFECTUĂRII CERCETĂRII LA FAŢA
LOCULUI

Pregătirea echipei de cercetare a locului faptei

Pregătirea cercetării la faţa locului presupune iniţierea unei serii de măsuri

specifice de organul judiciar chemat să efectueze cercetarea, măsuri cunoscute în
literatura sau practica de specialitate sub denumirea de acţiuni premergătoare sau
pregătitoare, pentru organizarea promptă şi eficientă, sub raport tehnico-tactic, a
cercetării.
Pregătirea ca atare a cercetării locului faptei presupune, sub raport tactic
criminalistic, două aspecte operative:
 pregătirea propriu-zisă a echipei care urmează să se deplaseze la faţa
locului, în vederea efectuării cercetării, atât din punct de vederea judiciară,
cât şi tehnic criminalistic;

55
V. Berchesan, op. cit., pag. 112

44
  dispunerea unor măsuri cu caracter preliminar, întreprinse direct la faţa
locului, salvarea victimelor, înlăturarea pericolelor, fixarea împrejurărilor
care se pot modifica sub o formă sau alta.
Pentru efectuarea cercetării la faţa locului este necesar, mai întâi, ca organul
de urmărire penală să fie sesizat despre săvârşirea unei fapte penale într-unul din
modurile prevăzute de art.221 Codul de procedură penală, respectiv plângere,
denunţ sau sesizare din oficiu (când se află pe orice cale de comiterea unei
infracţiuni).
În cazul accidentelor de circulaţie, primele măsuri pe care trebuie să le
întreprindă organele de urmărire penală sunt:
1. Cercetarea la faţă locului;
2. Examinarea autovehiculului despre care se presupune că a fost angajat
în accident;
3. Ascultarea martorilor oculari şi a persoanelor vătămate;
4. Dispunerea expertizei stării de intoxicare alcoolică;
5. Identificarea, urmărirea şi prinderea conducătorului auto implicat în
accident, luarea măsurilor pentru asigurarea fluenţei traficului rutier şi
conservarea (asigurarea) autovehiculului angajat în eveniment rutier.
Aceste măsuri urgente sunt luate când organele de urmărire penală sunt
sesizate despre producerea unor accidente de circulaţie cu morţi sau răniţi ori
pagube materiale.

1. MĂSURILE PREGĂTITOARE LUATE PÂNĂ LA DEPLASAREA

LA FAŢA LOCULUI (LA SEDIUL ORGANULUI JUDICIAR)

1.1. Primirea, consemnarea şi verificarea sesizării

Organele de urmărire penală sunt sesizate despre săvârşirea unei fapte
penale prin oricare din modurile de sesizare prevăzute de legea procesual penală
(plângere, denunţ sau din oficiu).
La primirea sesizării, organul de urmărire penală îşi verifică competenţa,
informează organul de urmărire penală competent şi obligat să efectueze cercetarea
la faţa locului. Tot la primirea sesizării, organul de urmărire penală are datoria să
verifice sesizarea, care se impune mai ales când aceasta s-a făcut telefonic de către
persoane necunoscute, pentru a se evita deplasările inutile.
În cadrul verificării se urmăreşte, în principal, stabilirea următoarelor
aspecte: locul evenimentului, natura faptei comise, proporţiile şi urmările activităţii
ilicite, date absolut indispensabile pentru organizarea în bune condiţii a cercetării.

45
 Organul judiciar sesizat despre săvârşirea infracţiunii caută să afle din surse
sigure, demne de încredere, ce anume infracţiune, unde şi când a fost comisă,
numărul victimelor, volumul şi natura pagubelor cauzate, dacă făptuitorul se
cunoaşte sau nu, a fost ori nu descoperit şi reţinut de către organele poliţiei. Cu cât
aceste date sunt obţinute mai repede, cu atât mai repede se poate constitui echipa
de cercetare şi deplasarea ei la faţa locului.
Se pot lua prin intermediul organelor locale de poliţie, măsurile necesare
pentru identificarea şi reţinerea infractorului, dacă acestea nu sunt realizate deja.
Temeiul efectuării acestei activităţi de către lucrătorii de poliţie îl constituie
prevederile Codului de procedură penală şi ale Legii de organizare şi funcţionare a
Poliţiei Române (Codul de procedură penală, art. 224 şi Legea 218/2003, art. 1 şi
art. 15, lit. a şi g).
Cercetarea la faţa locului se va efectua de către echipa de cercetare
constituită la nivelul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului pentru evenimente
deosebit de grave în cazul cărora activitatea este obligatorie ca: omor, lovituri şi
vătămări cauzatoare de moarte, accidente de circulaţie cu urmări mortale. În cazul
accidentelor de circulaţie activitatea de cercetare va fi efectuată de către lucrătorii
de poliţie de la compartimentul de circulaţie;
Nu avem în vedere şi cercetarea efectuată de către instanţa de judecată,
cercetare care nu reclamă, în marea majoritate a cazurilor aceeaşi maximă urgenţă,
mai ales că sesizarea ei urmează, de regulă, alte căi.
La primirea sesizării, organul de urmărire penală are datoria să întreprindă
de îndată următoarele:
 identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunţul, dacă sesizarea
s-a făcut pe această cale. În ipoteza sesizărilor telefonice, se impune
verificarea lor, pentru prevenirea unor eventuale dezinformări;
 dispunerea măsurilor urgente.
Odată primită sesizarea, organul de urmărire îşi verifică competenţa, dar va
efectua, însă, actele de cercetare care nu suferă amânare, art. 213 din Codul de
procedură penală obligă la efectuarea actelor de cercetare care nu suferă amânare,
chiar şi pe cei care nu au în competenţă specială acest lucru.

1.2. Asigurarea tehnico-materială

O atenţie deosebită va fi acordată verificării şi pregătirii mijloacelor tehnico-
ştiinţifice criminalistice care urmează să fie folosite pe parcursul cercetării. Astfel,
vor fi pregătite:
 trusa criminalistică universală care va trebui să aibă instrumentarul
complet pentru executarea măsurilor şi marcajelor, pentru descoperirea,
fixarea şi ridicarea urmelor, pentru executarea desenelor şi schiţelor;
 trusa foto care va trebui să dispună de aparate, obiective şi materiale
fotosensibile, inclusiv dispozitiv de iluminare, adecvate împrejurărilor;

46
  truse criminalistice speciale (pentru cercetarea urmelor latente, biologice, a
incendiilor, exploziilor, pentru descoperirea stupefiantelor, în
eventualitatea folosirii lor, vor fi verificate.
Pe lângă utilajul tehnic sumar cuprins în trusele de cercetare, uneori este
nevoie de utilajul complet pentru cercetarea locului săvârşirii faptei. Dotarea
membrilor echipei cu materiale necesare comunicării şi ţinerii legăturii între ei este
o măsură care se va lua de către organele de urmărire penală când este nevoie.
Sarcina verificării şi completării mijloacelor tehnico-materiale revine atât
şefului echipei, cât şi fiecăruia dintre membrii acesteia, potrivit competenţei. În
anumite situaţii, în raport cu natura infracţiunii săvârşite apare necesară folosirea
unui anumit aparat, unei truse criminalistice, anumite procedee tehnice, efectuării
de fotografii judiciare color, utilizării unor detectoare pentru metale, cadavre, surse
nucleare. Pentru deplasarea la locul faptei a unui laborator mobil, se va apela la
serviciile tehnice, ştiinţifice, judeţene ale poliţiei. Acest laborator mobil va fi dotat
cu utilajul necesar pentru căutarea obiectelor îngropate, cât şi cu utilaj de laborator
pentru constatările tehnico-ştiinţifice imediat necesare.

1.3. Asigurarea deplasării cu operativitate a echipei la faţa locului

Deplasarea la faţa locului trebuie să se facă cu maximă urgenţă. Orice
întârziere pune sub semnul întrebării buna desfăşurare a cercetării, precum şi
rezultatul activităţilor ulterioare. În funcţie de natura faptei, locul în care a fost
comisă şi urmările sale, se constituie echipa de cercetare, din care fac parte: ofiţerii
din compartimentul judiciar şi de cercetări penale; expertul criminalistic; experţi de
specialitate în domeniul tehnic sau de altă natură, când particularităţile faptei
impun prezenţa acestora; ofiţerii sau agenţii din cadrul organului de poliţie în al
cărui sector de activitate s-a comis infracţiunea. Practica judiciară a demonstrat că
atunci când echipa de cercetare penală a ajuns la locul faptei într-un timp scurt (10-
15 min.) şansele de descoperire şi examinare a tuturor urmelor infracţiunii au fost
mai mari, posibilităţile de distrugere, dispariţie ori modificare a acestora
reducându-se la minim.

1.4. Asigurarea prezenţei specialiştilor, a apărătorului şi a martorilor

asistenţi
Printre pregătirile întreprinse la sediul organului judiciar competent a efectua
cercetarea la faţa locului, de îndată ce acesta a fost sesizat, se mai numără şi
asigurarea participării la cercetarea la faţa locului faptei a persoanelor legal
interesate.
În baza art. 112, 116, Cod de procedură penală, se va asigura prezenţa
experţilor şi a altor specialişti. Natura specialităţii căreia aparţine expertul sau un
alt specialist ce urmează a participa la cercetarea la faţa locului e dată de natura
împrejurărilor a căror constatare sau examinare reclamă cunoştinţe dintr-un
domeniu sau altul de activitate. Este indispensabilă prezenţa, alături de organul
judiciar, a specialiştilor în criminalistică la cercetarea celor mai multe infracţiuni,

47
datorită aportului pe care îl pot aduce la descoperirea, ridicarea, fixarea şi
examinarea celor mai variate urme şi mijloace materiale de probă.
La cercetarea unor infracţiuni săvârşite ca urmare a nerespectării normelor
privind circulaţia pe drumurile publice, specialiştii incluşi în echipa de cercetare,
fie din cadrul formaţiunilor de circulaţie, fie tehnicienii auto vor efectua – în
paralel cu examinarea criminalistică – verificarea stării tehnice a autovehiculului
angajat în accident.
Cât priveşte martorii asistenţi, tactica criminalistică recomandă ca aceştia să
fie asiguraţi înainte de a ajunge la faţa locului. În felul acesta se evită irosirea de
timp, cât şi posibilitatea de a fi folosite în această calitate persoane ce au perceput
nemijlocit împrejurările comiterii faptei, fiind cunoscut faptul că, în cursul
procesului penal o persoană nu poate cumula două calităţi procesuale.

1.5. Plecarea echipei de cercetare

Imediat după luarea măsurilor precedente, în cel mai scurt timp, se
organizează plecarea echipei de cercetare la faţa locului, deoarece şansa succesului
acestei activităţi tactice se află în raport invers proporţional cu timpul scurs de la
săvârşirea faptei până în momentul valorificării urmelor create în procesul
săvârşirii infracţiuni respective.

2. MĂSURILE PREGĂTITOARE LUATE IMEDIAT DUPĂ SOSIREA

LA FAŢA LOCULUI

Măsurile pregătitoare luate la faţa locului au menirea de a completa pe cele

de la sediul organului judiciar şi pentru delimitarea activităţilor membrilor echipei
de cercetare. Măsurile sunt luate de poliţiştii care se deplasează la faţa locului
înaintea echipei de cercetare formată din organul de urmărire penală competent în
cauză şi din specialişti criminalişti. Aceştia sunt obligaţi să efectueze actele de
cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză care nu este de
competenţa lor şi să ia măsurile ce se dovedesc absolut necesare.
Imediat după sosirea la faţa locului şi înainte de a începe examinarea
propriu-zisă, echipa de cercetare trebuie să ia o serie de măsuri urgente. Aceste
măsuri diferă de la caz la caz, în raport cu natura activităţii ilicite desfăşurate,
urmările acesteia şi natura locului ce urmează a fi cercetat. Printre măsurile ce
trebuie luate de urgenţă în organizarea şi desfăşurarea cărora şeful echipei are rol
hotărâtor, se înscriu:

2.1. Informarea operativă asupra evenimentelor care au avut loc

Obţinerea de informaţii generale referitoare la faptă şi la alte situaţii utile
cercetării. Pentru organul judiciar, primele informaţii în această privinţă sunt
deosebit de utile, atât pentru concretizarea unor activităţi tactice, cât şi la
elaborarea versiunilor. Obţinerea acestor informaţii se va face în mod individual,

48
prin discuţii cu fiecare persoană în parte, fixându-se cele descoperite în agenda
personală şi prin intermediul înregistrării audio. Sursele de informare cu această
ocazie sunt victimele infracţiunii, rudele acestora, martorii oculari şi chiar organele
de poliţie sosite primele la locul faptei. Informaţiile obţinute cu acest prilej trebuie
să vizeze stabilirea situaţiei exacte de la faţa locului, persoanele ce se aflau în locul
respectiv, cele care au participat la acţiuni de salvare a victimelor. Organul judiciar
competent a efectua cercetarea la faţa locului va fi încunoştiinţat în cazul în care
măsurile de pază şi conservare a urmelor au fost asigurate de un organ de poliţie
necompetent în materie. Competenţa de efectuare a cercetării la faţa locului poate
reveni fie unui alt organ de cercetare al poliţiei, fie procurorului. Încunoştiinţarea
trebuie să cuprindă referiri la natura infracţiunii săvârşite, la principalele aspecte
ale comiterii acesteia, la situaţia victimei, la întinderea suprafeţei pe care sunt
dispuse urmele, astfel ca organul judiciar competent cu efectuarea cercetării să aibă
posibilitatea să se orienteze asupra mijloacelor tehnico-ştiinţifice necesare şi a
specialiştilor ce urmează să fie convocaţi.
La locul faptei, dacă victima are nevoie de îngrijire medicală i se va acorda
imediat sau dacă este cazul, va fi transportată la spital. Victima, înainte de a fi
transportată la spital, dacă este în stare să răspundă, va fi întrebată despre
semnalmentele infractorului, sau alte lucruri socotite importante în legătură cu
cauza respectivă. Se va nota unde este condusă victima, cine o conduce şi se va
transmite personalului sanitar să se ţină cont, să fie păstrate cu grijă hainele
victimei, deoarece pot exista urme ce pot duce la soluţionarea cauzei. Înainte de
ridicarea victimei de pe locul unde a fost găsită se va contura cu creta locul exact
ocupat de către victimă, indicându-se şi poziţia membrelor dacă acestea sunt
îndepărtate de corp. Dacă la locul faptei au circulat şi alte persoane până la sosirea
organelor de pază precum şi persoanele care au ajutat la transportarea victimelor
sau la limitarea efectelor infracţiunii, tuturor li se vor lua impresiunile urmelor de
mâini şi de picioare, pentru a le putea diferenţia de urmele infractorului.
Şi pentru organele de poliţie însărcinate cu paza se va aplica aceeaşi măsură
sau chiar şi organelor de urmărire penală, dacă se va socoti că este necesară această
măsură.

2.2. Verificarea modului cum s-a acţionat până la sosirea echipei de

cercetare
În primul rând şeful echipei de cercetare va constata modul în care au fost
realizate măsurile ce nu suferă amânare. Dacă activitatea infracţională a avut ca
rezultat vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii uneia sau mai multor
persoane, se va stabili dacă s-au acordat îngrijirile medicale corespunzătoare.
Se va verifica dacă în raport cu alte consecinţe dăunătoare ale infracţiunii s-
au luat măsurile necesare pentru înlăturarea pericolelor iminente.
Şeful echipei de cercetare va aprecia dacă toate persoanele găsite la locul
faptei îşi justifică prezenţa în zonă, luând măsuri de îndepărtare a curioşilor. La
sosirea organelor de urmărire penală, organul de poliţie însărcinat cu paza locului

49
şi cu luarea primelor măsuri, încunoştiinţează despre toate activităţile pe care le-a
îndeplinit.

2.3. Determinarea modificărilor care au survenit în aspectul iniţial al

locului faptei
Această activitate de verificare are drept scop stabilirea în detaliu a
aspectului iniţial al locului faptei, poziţia urmelor şi a mijloacelor materiale de
probă, modificările ce au fost făcute, dacă ele au fost reclamate de cauze obiective
(salvarea victimelor, înlăturarea unor consecinţe grave), persoanele care le-au
efectuat etc.

2.4. Delimitarea corectă a locului de cercetat

Fixarea locului de cercetat constituie cheia întregii activităţi. Fixarea
limitelor locului de cercetat are drept scop să cuprindă în centrul atenţiei spaţiul,
locul, încăperea care reprezintă câmpul infracţiunii, pentru a asigura descoperirea
tuturor urmelor şi mijloacelor materiale de probă ce au legătură cu cauza. În
delimitarea corectă a locului ce va fi cercetat, pe lângă constatările proprii, un rol
deosebit îl au informaţiile obţinute de la lucrătorii ce au ajuns primii la faţa locului,
de la persoana vătămată, martorii oculari ori de la cei care au sesizat săvârşirea
infracţiunii.
În cazul accidentelor de circulaţie prin care s-a produs moartea sau
vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii uneia sau mai multor persoane, locul
faptei cuprinde, după caz: locul impactului autovehicul-pieton, autovehicul-obiect
fix de pe marginea drumului public, autovehicul- autovehicul, porţiunea de
suprafaţă carosabilă pe care a fost târâtă victima, traseul parcurs de autovehicul din
momentul impactului sau coliziunii până la oprire şi locul unde a oprit
conducătorul auto pentru a şterge urmele infracţiunii, existente pe autovehicul.

2.5. Organizarea măsurilor de pază a locului faptei

Asigurarea pazei locului faptei are un dublu scop. Ea vizează înlăturarea
posibilităţii producerii unor modificări în aspectul locului unde s-a comis
infracţiunea şi în al doilea rând măsura urmăreşte menţinerea ordinii pe toate
durata desfăşurării activităţii şi asigurarea protecţiei personale a membrilor echipei.
În cadrul măsurilor de pază se vor da următoarele dispoziţii:
 se interzice accesul oricărei persoane la locul faptei înainte de sosirea
organului care conduce cercetarea;
 să se asigure păstrarea urmelor infracţiunii atât din locurile închise cât mai
ales din locurile „deschise”, protejându-le faţă de condiţiile atmosferice
neprielnice şi de aşa numitul val al curioşilor ;
 persoanele însărcinate cu paza locului să nu modifice poziţia obiectelor şi
să nu distrugă urmele sau alte probe materiale de la locul faptei;

50
  să se efectueze primele investigaţii în rândul persoanelor adunate la locul
săvârşirii faptei în scopul identificării martorilor oculari, sau a celor care
pot furniza date în legătură cu împrejurările sau cu identitatea infractorului.
Pentru asigurarea pazei se pot întreprinde diverse activităţi printre care:
observarea atentă şi filmarea exterioară a zonei cercetate care au menirea de a
sesiza şi fixa comportarea persoanelor din rândul curioşilor, intenţia unora dintre
aceştia de a pătrunde în zona cercetată pentru a distruge urme sau a sustrage
obiecte.

2.6. Identificarea martorilor oculari, stabilirea persoanelor suspecte

Dacă identificarea nu s-a făcut până la sosirea echipei de cercetare,
identificarea persoanelor ce au perceput nemijlocit împrejurările comiterii faptei
sau anumite episoade ale acesteia, prezintă o importanţă cu totul deosebită.
„Ascultarea acestei categorii de persoane se impune înainte de începerea
examinărilor propriu-zise, pentru lămurirea urgentă a lucrurilor, cum ar fi :
 locul şi timpul săvârşirii faptei;
 principalele aspecte legate de activitatea infracţională;
 conduita făptuitorului (înaintea, în timpul şi după comiterea faptei);
 semnalmentele făptuitorului şi caracteristicile ţinutei sale vestimentare ;
 acţiunile sau inacţiunile victimei;
 condiţiile care au favorizat săvârşirea infracţiunii;
 alte persoane care cunosc despre săvârşirea infracţiunii şi împrejurările în
care au luat la cunoştinţă despre aceasta.”56
Ascultarea martorilor oculari are avantajul că furnizează echipei de
cercetare, date de cea mai mare utilitate practică şi, totodată, depoziţiile acestora nu
sunt viciate de diverşi factori perturbatori.

2.7. Stabilirea metodelor concrete de cercetare a locului faptei

Tactica criminalistică recomandă ca metoda concretă de cercetare să fie
aleasă în raport cu natura faptei şi a locului de cercetat, cu urmările şi dispunerea
urmelor şi mijloacelor materiale de probă. Cercetarea poate începe de la centru
spre periferie sau invers, desfăşurându-se prin apropierea treptată de la locul unde
s-a consumat episodul principal al faptei sau unde s-a produs rezultatul activităţii
ilicite.
În cazul accidentelor de circulaţie practica judiciară recomandă ca cercetarea
la faţa locului să urmeze traseul victimă – autovehicul - periferie, în direcţia de
unde a venit autovehiculul ce a produs accidentul. În situaţia în care conducătorul
auto a părăsit locul faptei, împreună cu autovehiculul implicat în accident,
cercetarea trebuie extinsă pe direcţia deplasării acestuia ori unde se presupune că s-
a ascuns. La un accident de circulaţie se va fixa prin fotografie autovehiculul
angajat în evenimentul rutier.

56
Aurel Ciopraga - „Criminalistică.Elemente de tactică”, Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, Fac. de Drept, 1986, pag. 43

51
 În literatura de specialitate sunt prezentate următoarele metode de cercetare :
1. Metoda subiectivă care constă în aceea că echipa de cercetare procedează
la căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea şi ridicarea urmelor şi mijloacelor de
probă. Dacă prin aceasta se pot obţine rapid date şi indicii referitoare la făptuitor,
ea are dezavantajul că nu permite o examinare sistematică şi detaliată a întregului
loc al faptei, cu toate consecinţele negative ce decurg din aceasta;
2. Metoda obiectivă, respectiv căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea şi
examinarea tuturor urmelor într-o anumită ordine făcând abstracţie de modul şi
succesiunea acţiunilor presupuse a fi fost desfăşurate de făptuitor în câmpul
infracţiunii. Metoda prezintă avantajul că permite o examinare de calitate, oferind
posibilitatea descoperirii tuturor urmelor ce au legătură cu cauza;
3. Metoda combinată, adică folosirea pe parcursul cercetării atât a metodei
subiective, cât şi a celei obiective, trecându-se de la una la alta, în raport cu
particularităţile cauzei şi diferitele momente ale cercetării.

2.8. Alte măsuri pe care trebuie să le întreprindă echipa de cercetare

imediat după sosirea la faţa locului
Printre acestea se înscriu:
 organizarea activităţii de culegere de informaţii, care trebuie să se
desfăşoare în paralel cu cercetarea la faţa locului; în raport cu datele şi
indiciile obţinute pot fi elaborate diferite versiuni care să orienteze
activitatea echipei de cercetare şi care să fie verificate cu prilejul
examinării locului faptei ;
 asigurarea reluării activităţii în părţile neafectate, reluarea traficului rutier
pe trasee deviate sau normale;
 asigurarea locurilor instalaţiilor şi documentelor ce prezintă importanţă
pentru cauză (staţii de comandă şi control, ateliere, aparate, registre,
evidenţe);
 luarea măsurilor pentru înlăturarea altor pericole iminente care să asigure
efectuarea cercetării la faţa locului într-un climat de protecţie pentru
membrii echipei. În cazul catastrofelor rutiere, navale, aeriene, incendiilor,
organele de urmărire penală vor sprijini la început grupele de intervenţie.
Majoritatea acestor activităţi vor crea anumite dificultăţi cercetării la faţa
locului prin modificările pe care le produc în mod firesc, dar nu poate fi
avută în vedere nici o altă alternativă. Organele judiciare prezente primele
la faţa locului au datoria de a reţine, de a fixa cât mai multe aspecte care să
servească la stabilirea situaţiei iniţiale;
 aducerea la cunoştinţă tuturor membrilor echipei a rezultatelor primelor
măsuri întreprinse şi orientarea cercetării la faţa locului în raport cu datele
obţinute;
 verificarea mijloacelor tehnice din dotarea echipei şi, după caz, luarea
măsurilor de completare a acestora;

52
  stabilirea modalităţilor de legătură între membrii echipei şi a schimbului de
informaţii;
 asigurarea folosirii judicioase a efectivelor şi a cooperării cu alte organe;
 asigurarea prezenţei martorilor asistenţi şi, atunci când situaţia o impune, a
reprezentanţilor unităţii unde s-a săvârşit infracţiunea, ori în raport cu
situaţia concretă, a apărătorului, interpretului etc.
 fixarea tuturor împrejurărilor care se pot modifica sau dispare: poziţia şi
starea uşilor, ferestrelor, perdelelor; prezenţa unor mirosuri deosebite,
starea în care era lumina (aprinsă sau stinsă), poziţia telefonului. În funcţie
de situaţia concretă, organului de urmărire penală îi revine o sarcină
dificilă, în sensul că va fi obligat să reţină o multitudine de împrejurări,
unele dintre ele cu caracter trecător. Cele mai semnificative aspecte de
reţinut sunt: ora exactă a sosirii organului de cercetare penală şi
funcţionarea unor obiecte casnice. Se mai poate adăuga ora indicată de
ceasul aflat la locul faptei ori la mâna victimei, starea timpului, caracterul
mirosului (de ţigări, gaz, mâncare, substanţe toxice sau explozive).

CAPITOLUL V
MODUL DE EFECTUARE A CERCETĂRII
LA FAŢA LOCULUI

1. EFECTUAREA CERCETĂRII PROPRIU-ZISE LA FAŢA

LOCULUI

„Cercetarea la faţa locului este o activitate complexă, de durată, care solicită

exactitate, calm, prudenţă, eforturi şi chiar sacrificii pentru realizarea scopului pe
care îl urmăreşte.”57 Constituindu-se într-o activitate laborioasă, cercetarea la faţa
locului solicită intens atenţia celor care o efectuează. Fără a exclude factorii
57
C-tin Pletea, V. Bercheşan, C-tin Aioniţoaie, “Tratat de tactică criminalistică”, Ministerul de Interne, vol. II, Ed.
Carpaţi, 1992, pag. 43

53
perturbatori ai atenţiei (mediul ambiental, instalarea oboselii, scăderea interesului)
este necesar ca aceasta să fie distribuită în mod egal pe toată durata executării
activităţii. Cercetarea locului săvârşirii faptei face parte din activităţile iniţiale de
anchetă pornite imediat ce s-a aflat de săvârşirea unei infracţiuni. Sunt cazuri în
care cercetarea locului faptei se face cu o anumită întârziere, fie că infracţiunea a
rămas un timp nedescoperită, fie că nu s-a cunoscut de la început care este într-
adevăr locul principal al săvârşirii faptei.
Reuşita cercetării la faţa locului presupune, alături de o pregătire atentă şi
conştiincioasă, respectarea unor reguli tactice cu caracter general, aplicabile în
întreaga cercetare, încât să se ajungă la scopul propus.
Principalele elemente tactice de natură să orienteze activitatea echipei de
cercetare la faţa locului sunt următoarele: urgenţa, caracterul complet şi detaliat al
cercetării, relevarea şi fixarea integrală prin folosirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice
criminalistice a tuturor aspectelor şi mijloacelor materiale de probă ce pot servi la
clarificarea cazului, conducerea şi organizarea eficientă a activităţii echipei de
cercetare.
Indiferent de condiţiile în care se desfăşoară, de tabloul iniţial unde s-a
consumat evenimentul, în efectuarea acestei activităţi nu trebuie să se pornească de
la idei preconcepute. Nu trebuie omis nici un moment, faptul că absolut toate
versiunile posibile elaborate în cauză nu au nici o valoare, atât timp cât nu au fost
verificate şi confirmate de rezultatul activităţilor întreprinse în cauză.
Numai în acest mod se creează premiza obţinerii probelor utile cauzei, a
realizării unei concordanţe rapide între versiunile elaborate şi ceea ce s-a petrecut
în realitate.
Regulile tactice ale cercetării la faţa locului sunt :

a) Cercetarea la faţa locului se efectuează cu maximă urgenţă

Cercetarea la faţa locului trebuie făcută cât mai urgent posibil, orice
întârziere aducând după sine riscul distrugerii unei părţi din urmele infracţiunii sau
schimbarea poziţiei relative a unor obiecte importante pentru cunoaşterea
infracţiunii cercetate. Cercetarea la faţa locului trebuie să fie făcută cu maximă
urgenţă, imediat după ce organul de urmărire penală a fost sesizat despre săvârşirea
unei infracţiuni. Această cerinţa este obligatorie cel puţin sub două aspecte :
1. Prin scurgerea timpului, există pericolul modificării locului faptei şi al
dispariţiei sau degradării urmelor. Asemenea modificări pot fi determinate numai
de acţiunea autorului care caută să înlăture urmele faptei sale, ci şi de acţiunea unor
factori neutri, cum sunt condiţiile meteorologice, caracterul perisabil al unor urme,
precum şi intervenţia unor persoane care caută să restabilească ordinea sau să afle
ce s-a întâmplat;

54
 2. Prin prezenţa imediată a organului de urmărire penală la faţa locului se
creează posibilitatea identificării unor martori, fără a se exclude, chiar,
surprinderea autorului la locul infracţiunii.
Urgenţa cercetării la faţa locului este o reflectare a principiului operativităţii
aplicat la întregul proces penal, dar şi la activităţile de cercetare criminalistică. O
cercetare urgentă, operativă, determină o reducere a avansului de timp pe care
autorul faptei îl are înaintea organului judiciar.
În cercetarea unui omor, întârzierea cercetării poate aduce după sine
distrugerea urmelor principale ca: dispariţia petelor de sânge, a obiectului folosit
sau a unor obiecte aparţinând infractorului şi prin care ar fi putut fi identificat.
Cercetările locului faptei efectuate noaptea se continuă şi a doua zi, chiar dacă s-a
dispus de lumină suficientă, pentru a nu se neglija descoperirea vreunei victime.

b) Cercetarea la faţa locului se efectuează complet şi detaliat

Investigaţiile la faţa locului trebuie efectuate în mod complet şi detaliat.
Această cerinţă reclamă din partea organului judiciar obiectivitate şi
conştiinciozitate, astfel încât locul faptei să fie cercetat sub toate aspectele,
indiferent de versiunea pe care echipa de cercetare este tentată să o atribuie
evenimentului cercetat. Necesitatea de a se acorda atenţie fiecărui detaliu prin
cercetarea minuţioasă a întregului loc al faptei, fără a insista asupra amănuntelor
care, în mod evident, nu au legătură cu fapta. Dacă legătura unui amănunt cu fapta
este incertă, va trebui să i se acorde aceeaşi importanţă ca şi celorlalte aspecte ce
privesc în mod evident infracţiunea.
Clarificarea împrejurărilor negative, respectiv ale neconcordanţei dintre
starea locului faptei şi fapta, ori împrejurările ca atare, este mai mult decât
importantă, deseori acestea reprezentând încercări de simulare sau disimulare a
unor fapte penale.
Începând cercetarea la faţa locului, organul judiciar trebuie să abandoneze
orice idee preconcepută, să se abţină de a da faptei o calificare sau alta călăuzit de
prima impresie, de aspectul aparent al lucrurilor. Obiectivitatea care trebuie să
călăuzească activitatea organului judiciar înseamnă limitarea la faptă, constatarea
tuturor situaţiilor real existente la faţa locului.
Caracterul complet al cercetării presupune extinderea acestei activităţi
asupra acelor limite teritoriale legate, într-un fel sau altul, de infracţiunea săvârşită
şi totodată continuarea acestei activităţi chiar şi atunci când într-un spaţiu incipient
au fost descoperite urme şi mijloace materiale de probă ce ar dovedi în suficientă
măsură fapta săvârşită şi vinovăţia făptuitorului.

c) Fixarea integrală şi obiectivă a rezultatelor cercetării

Fixarea integrală, obiectivă a tuturor aspectelor care pot servi la clarificarea
cazului este o cerinţă importantă în efectuarea unei cercetări la faţa locului de bună
calitate.

55
 Potrivit prevederilor art.131 din Codul de procedură penală, după efectuarea
de cercetări la faţa locului, se încheie un proces verbal care constituie principalul
mijloc procedural de fixare a celor constatate de către organul judiciar. Este descris
amănunţit şi cu precizie situaţia locului faptei, a urmelor descoperite, a obiectelor
examinate şi a celor ridicate în vederea cercetării, a poziţiei şi stării celorlalte
mijloace materiale de probă.
Menţiunile cuprinse în procesul verbal vor reflecta caracterul obiectiv,
complet al cercetării şi, folosindu-se formulări clare, precise, concise din care să
rezulte că nu a fost omis nici un amănunt, nici un element util stabilirii adevărului
precum şi evitându-se expresiile ambigue sau echivoce de natură să conducă la
confuzii sau alte interpretări.
Pe lângă claritate, precizie şi concizie este necesară folosirea unei
terminologii conforme cu Dreptul Procesual Penal, demne şi riguroase potrivit
specificului cercetării. Menţiunile se vor limita strict la constatările făcute direct de
organul de urmărire penală în timpul cercetării, iar nu la aspecte inexistente în acel
moment. Nu e permisă consemnarea unor stări de fapt inexistente în momentul
cercetării, chiar dacă martorii oculari indică cu certitudine schimbarea poziţiei unor
obiecte, a cadavrului etc. Aceste aspecte sunt consemnate separat, urmând ca
restabilirea situaţiei iniţiale a locului faptei să se realizeze în timpul urmăririi
penale, pe baza declaraţiei martorilor, învinuitului, victimei ca şi prin procedee
probatorii de genul reconstituirii.
Fixarea rezultatelor cercetării se face prin executarea de schiţe, fotografii,
filmare, etc., mijloace care sunt menite să asigure evidenţa probatorie şi să confere
un plus de obiectivitate cercetărilor la faţa locului.

d) Cercetarea la faţa locului trebuie efectuată minuţios

Cerinţa examinării cât mai detaliate a locului săvârşirii infracţiunii este
consecinţa faptului că organul judiciar nu cunoaşte dinainte care este importanţa
urmelor şi mijloacelor materiale de probă aflate la locul faptei. Această distincţie
nu poate fi făcută decât ulterior, după examinarea probelor şi stabilirea legăturii
acestora cu fapta şi persoana bănuită.
Având în vedere că uneori anchetatorul constată în cadrul cercetării o mare
diversitate de urme şi mijloace materiale de probă, se impune ca la faţa locului să
opereze totuşi o selecţie. Sfera faptelor şi împrejurărilor de fapt ce urmează a fi
cercetate se determină în urma precizării raporturilor în care se pot afla urmele şi
mijloacele materiale de probă cu infracţiunea săvârşită, precum şi cu făptuitorul.
În cazul unui accident de circulaţie care a avut loc în prezenţa unui număr
mare de martori, unde făptuitorul şi mijlocul de transport au rămas la faţa locului,
va fi inutil să se cerceteze urmele de mâini, de picioare sau alte urme irelevante
pentru cauză.
Este preferabil să se fixeze mai multe urme despre care ulterior probabil se
va stabili că nu au legătură cu fapta decât să se neglijeze unele detalii a căror

56
legătură cu fapta este incertă în momentul efectuării, dar care ulterior pot deveni
necesare anchetei.

e) Cercetarea locului trebuie să se facă în mod organizat după un anumit

plan ca diferitele acţiuni să se stânjenească reciproc
Organul de urmărire penală îşi va schiţa un început de plan ţinând seama de
extinderea locului faptei, de primele versiuni ce se desprind din cele relatate de
martori, de natura dominantă a urmelor ce pot fi ridicate. Se vor lua informaţii dacă
la locul faptei s-au produs modificări, precizându-se în ce constau ele, de către cine
şi în ce scop au fost făcute. Organizarea cercetării locului faptei va parcurge două
faze desfăşurându-se de la general la particular de la cercetarea în ansamblu a
locului spre cercetarea cât mai detaliată a obiectelor.
Dacă locul faptei este un loc deschis înainte de a se porni la cercetarea
propriu-zisă se va face înconjurul lui pentru a-i aprecia dimensiunile şi
caracteristicile. Organul judiciar trebuie să precizeze limitele teritoriale asupra
cărora se va extinde cercetarea.
Odată stabilită întinderea locului faptei se va preciza punctul de începere şi
sensul, direcţia de efectuare a cercetării. Începerea cercetării dintr-un loc sau altul
depinde de întinderea şi configuraţia terenului, de caracterul şi numărul urmelor şi
mijloacelor materiale de probă, de natura faptei săvârşite.
Atunci când se presupune că urmele şi mijloacele materiale de probă pot fi
descoperite numai într-o anumită direcţie, cercetării i se imprimă un sens liniar
(exemplu în cazul unui accident rutier în care şoferul a părăsit locul faptei).

f) Cercetarea în echipă
Conducerea şi organizarea eficientă a activităţii de cercetare la faţa locului
constituie o condiţie esenţială pentru realizarea sarcinilor specifice actului
procedural analizat. Importanţa acestei reguli este cu atât mai mare cu cât
cercetarea urmează a fi efectuată de reprezentanţii mai multor organe judiciare,
constituiţi într-o echipă.

 Cercetarea în echipă presupune, în primul rând o conducere unică.

Exemplu: în ipoteza cercetării la faţa locului a unei omucideri, echipa de
cercetare este alcătuită din procuror, ofiţeri de poliţie din formalităţile de
criminalistică şi judiciare precum şi din medicul legist. Potrivit prevederilor legii,
conducerea echipei revine procurorului.
Conducerea unitară este determinată de importanţa pe care o reprezintă
cercetarea la faţa locului, în special de caracterul particular, propriu al cercetării în
echipă. Cercetarea presupune, pe lângă respectarea regulilor tactice criminalistice
şi conformarea cu anumite exigenţe, cum sunt:
- conlucrarea fără rezerve, pe toate planurile între membrii echipei de
cercetare sau investigaţie;

57
 - informarea permanentă a conducătorului cercetării, care va centraliza toate
datele obţinute. Este total contraindicat să se considere de către unul sau altul
dintre membri echipei că activitatea sa este mai importantă şi că , numai prin
aportul său, cazul poate fi rezolvat.

 Organizarea activităţii este privită sub dublu aspect

Mai întâi, fiecare dintre membrii echipei de cercetare va avea de îndeplinit
sarcini concrete şi precise, potrivit atribuţiilor sale în cadrul echipei. Aceste sarcini
se cer rezolvate integral şi cât mai operativ posibil. În al doilea rând, organizarea
impune desfăşurarea activităţilor de cercetare într-o ordine stabilită, într-o
succesiune firească, anume :
- orientarea în zona în care se află situat locul faptei;
- determinarea şi examinarea în ansamblu a locului faptei;
- căutarea, descoperire şi ridicarea urmelor sau a probelor materiale;
- fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului.
Succesiunea acestor activităţi trebuie privită numai într-un sens dinamic,
pentru că între activităţile menţionate nu poate fi vorba de o delimitare categorică,
ci de o întrepătrundere. Organizarea eficientă impune şi luarea unor măsuri de
ordine la faţa locului. Acestor măsuri trebuie să li se supună inclusiv membrii
echipei şi chiar superiorii acestora care, fără a participa efectiv la cercetare, vin să
dea anumite indicaţii, cu toate că nu întotdeauna sunt specialişti în domeniu.
Este important ca echipa de cercetare, conducătorul acesteia, să fie lăsaţi să
acţioneze în linişte, fără a se interveni din afară, decât dacă este absolut necesar şi
mai ales oportun.
Reprezentanţii presei sau televiziunii pot să asiste la cercetare în aceleaşi
condiţii. Faţă de aceştia, magistratul şi membrii echipei de cercetare trebuie să dea
dovadă de sobrietate, de o anumită fermitate dacă sunt excesiv de curioşi,
furnizându-le date care pot face obiectul publicării în faza iniţială a anchetei, fără
să influenţeze negativ soluţia investigaţiei ori a trezi anumite ecouri în opinia
publică, prin examinări, afirmaţii necorespunzătoare realităţii sau care pur şi
simplu, să servească făptuitorilor.
În organizarea activităţii şeful echipei de cercetare va trebui să aibă în
vedere şi aplicarea altor reguli tactice specifice cercetării ca atare:
- limitarea numărului de persoane care pătrund în zona cercetată la strictul
necesar;
- fixarea căilor de acces şi de deplasare a membrilor echipei în perimetrul
locului faptei şi în locul în care urmează să fie depozitate mijloacele materiale şi de
probă descoperite, a altor obiecte ce urmează să fie ridicate şi transportate la
laboratoarele de specialitate.

2. ETAPELE CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

58
 Pe plan teoretic cercetarea la faţa locului parcurge două faze: statică şi
dinamică. Această distincţie între cele două faze ale cercetării are un caracter
convenţional, în sensul că nu trebuie privită ca ceva rigid. În raport cu diversitatea
şi multitudinea situaţiilor legate de împrejurările comiterii faptei, pot apare cazuri
când unele activităţi din faza statică se execută în faza dinamică şi invers.
Literatura de specialitate este unanimă în a aprecia caracterul convenţional al
distincţiei dintre faza statică şi faza dinamică a cercetării la faţa locului, reliefându-
se faptul că acestea se pot întrepătrunde în raport cu specificul şi particularităţile
locului de cercetat. Unii autori consideră că această împărţire deşi convenţională
este de natură să asigure un caracter sistematic cercetării locului săvârşirii
infracţiunii. Alţii, admiţând convenţionalitatea delimitării, concluzionează că, în
unele situaţii, când se impune examinarea cadavrului ori a mijlocului de transport
ce a provocat moartea unei persoane, este posibil ca cercetarea la faţa locului să
debuteze cu faza dinamică. În timp ce activitatea criminalistică desfăşurată de faza
statică se limitează doar la constatarea stării de fapt a urmelor şi mijloacelor
materiale de probă - fără atingerea ori schimbarea poziţiei acestora - în faza
dinamică se procedează la examinarea detaliată şi în mişcare a fiecărei urme şi
mijloc de probă descoperit. În perioada iniţială a cercetării la faţa locului aceste
două faze sunt distincte şi începe întotdeauna cu faza statică care presupune unele
activităţi specifice, faza a două fiind o continuare necesară care permite
examinarea multilaterală a mijloacelor materiale de probă şi a urmelor în
individualitatea lor şi în contextul oferit de ambianta locului faptei.
Este posibil ca în a doua fază a cercetării la faţa locului echipa să efectueze
unele activităţi specifice primei faze, acestea datorându-se fie delimitării incorecte
a locului de cercetat, în general în spaţiile deschise, ca urmare a unor scăpări ale
primei faze.

2.1. Faza statică a cercetării la faţa locului58

Prima etapă este numită faza statică a cercetării sau stadiu cercetării
generale, interesează aspectul de ansamblu al locului săvârşirii faptei. Această fază
priveşte poziţiile relative ale diferitelor urme şi obiecte, căile de acces. În această
fază se măsoară distanţele dintre diferitele obiecte ale infracţiunii, între diferitele
urme ale acesteia, se execută fotografiile schiţă, se fotografiază obiectele principale
de la locul faptei şi se fac măsurători fotografice tridimensionale.
Măsurarea distanţelor dintre obiectele şi urmele infracţiunii, pentru poziţia
exactă a fiecăreia, se face prin raportare la cel puţin două puncte fixe din planul
obiectului cercetat. În această fază, organul de urmărire penală nu modifică nimic
din aspectul iniţial al locului săvârşirii faptei. Se vor nota în carnet aspectele
generale şi observaţiile, precum şi forma şi poziţia obiectelor şi a urmelor întâlnite
în cursul cercetărilor.
În faza statică a cercetării la faţa locului în cazul accidentelor de trafic rutier
se procedează la examinarea şi fixarea aspectului de ansamblu a locului
58
E. Stancu – op. cit., pag. 23-24

59
accidentului, la stabilirea poziţiei şi a raportului de distanţă dintre vehicule, dintre
victimă şi vehicul, dintre acesta şi urmele descoperite. Prin examinarea şi
întreprinderea urmelor descoperite la locul accidentului este posibil să se rezolve
mai multe probleme. Acesta probleme sunt:
 stabilirea tipului de vehicul;
 determinarea direcţiei de deplasare;
 stabilirea vitezei de circulaţie.
Stabilirea tipului de vehicul este posibilă prin studierea caracteristicilor
constructive reflectate în urme (ampatament, ecartament, desen antiderapant).
Stabilirea tipului de vehicul este posibilă prin determinarea mai multor parametri
reflectaţi de urme. O identificare generică se face pe baza măsurării ecartamentului
sau lăţimii dintre roţile din spate ale vehiculului, măsurare efectuată între centrul
celor două urme paralele. Măsurarea se poate practica şi pentru roţile din faţă însă
aceasta este posibilă cu exactitate numai în ipoteza în care vehiculul a virat.
Elementele de identificare prezintă şi forma desenului antiderapant, lăţimea
bandajului roţii şi diametrul roţii, ultimul element posibil de stabilit prin măsura
dintre două puncte caracteristice care se repetă în urmă. În mai multe cazuri este
posibilă individualizarea lor prin elemente specifice de uzură, ca şi prin prezenţa
corpurilor străine în nervuri.
Alte urme care servesc la determinarea tipului vehiculului pot fi întâlnite pe
corpul victimei sau pe obiectul lovit. Se mai pot adăuga urmele de vopsea şi
resturile de metal, cioburile de sticlă provenite din faruri, parbrize, lămpi de
semnalizare, bucăţi de lemn, obiecte desprinse sau căzute din caroserie, diverse
scurgeri de lichide. Determinarea direcţiei de deplasare se face pe baza urmelor
statice (de adâncime sau de suprafaţă) ale desenului antiderapant, ca şi după forma
picăturilor de ulei, a stropilor de apă sau noroi aruncaţi în timpul mersului, urmele
acestora având o formă alungită, cu partea ascuţită în direcţia de mers.
Direcţia se mai poate determina şi după forma urmelor de frânare, după
gradul de imprimare al acestora, mai pronunţat în sensul de mers, după unghiul de
culcare a vegetaţiei, inclusiv după cum a fost mişcat materialul cu care este
acoperit drumul, de către bandajul roţii, de şenile etc.
Stabilirea vitezei de circulaţie este posibilă prin măsurarea lungimii urmei de
frânare, ea fiind direct proporţională cu viteza vehiculului, dar şi în raport cu alţi
factori. Pentru determinarea vitezei de rulare se recurge la mai multe formule
matematice, în care sunt incluse diverse elemente cum sunt: distanţa de frânare,
coeficienţii de eficacitate a frânei şi de aderenţă a roţilor, durata întârzierilor
fiziologice.
Lungimea urmei de frânare depinde şi de gradul de aderenţă a anvelopelor
la suprafaţa drumului, determinat de uzura pneurilor, de starea drumului (uscat,
umed, acoperit de mâzgă, pete, de polei) şi de eficienţa frânelor. În cazul
vehiculelor cu tălpi metalice pot fi întâlnite urme statice, cele mai valoroase pentru
identificare fiind cele de adâncime, cum ar fi staţionarea mai mult într-un loc a
vehiculului pe teren moale.

60
 În cadrul cercetărilor se va urmări să se stabilească împrejurările în care a
avut loc accidentul de circulaţie:
 identificarea maşinilor, a conducătorilor auto şi a victimelor;
 stabilirea direcţiei vehiculelor angajate în accident: înainte, în timpul şi
după acesta;
 stabilirea vitezei vehiculelor după urmele de frânare;
 stabilirea locului coliziunilor vehiculelor şi al lovirii victimei;
 avariile produse vehiculelor sau altor obiecte;
 stabilirea timpului când s-a produs accidentul şi care au fost condiţiile
atmosferice;
 stabilirea caracteristicilor drumului, învelişului acestuia;
 starea de funcţionare a vehiculului înainte de accident;
 stabilirea persoanelor care au fost martori oculari ai accidentului.
În cadrul cercetării locului accidentului se vor face diferite măsurători: a
distanţei dintre locul unde s-au tamponat vehiculele sau a fost lovită victima şi
locul unde s-au oprit vehiculele sau până unde a fost proiectată sau târâtă victima;
distanţele până în anumite repere fixe ca: marginile părţii carosabile, borne
kilometrice, stâlpi, copaci etc.
Tot în cadrul cercetării locului accidentului de circulaţie se vor fotografia
vehicule angajate în accident, victima şi urmele formate prin reproducerea
construcţiei exterioare a roţilor sau a vehiculului, precum şi urmele formate din
resturi materiale ca; vopsea, cioburi de sticlă, pete de sânge, etc.
În cadrul cercetării accidentului de circulaţie se va face şi o verificare
tehnică, pentru a se stabili dacă a funcţionat normal: sistemul de direcţie, sistemul
de frânare şi sistemul de iluminat semnalizare ş.a.
La sistemul de direcţie este controlat jocul volanului şi se stabileşte
defecţiunea şi cauza acesteia, la sistemul de frânare se verifică dacă parametri
funcţionali sunt în plaja normală de valori, la sistemul de iluminat se controlează
dacă funcţionează cele două faze ale farurilor, existenţa şi funcţionarea
semnalizatoarelor electrice. Pentru a asigura aprecierea cât mai obiectivă a vitezei
unui vehicul înainte de angajarea sa în accident, se va folosi o anumită formulă de
calcul bazată pe lungimea urmei de frânare. Lungimea urmei de frânare este
determinată de mai mulţi factori cum sunt: viteza de deplasare a autovehiculului,
felul şi aderenţa şoselei, declivitatea acesteia, starea de uzură a pneurilor, greutatea
şi încărcătura vehiculului etc. şi formula de calculare a lungimii urmei de frânare
va trebui să cuprindă toţi aceşti parametrii.
Cercetarea accidentelor de circulaţie se poate desfăşura în două variante
după cum vehiculele angajate în accident au rămas la locul accidentului sau au
părăsit acest loc.
În cazul părăsirii locului accidentului de către un vehicul se vor lua
informaţii despre vehicul de la martorii oculari ai accidentului (dacă există)
insistându-se asupra tipului de maşină, a mărcii, a culorii şi eventual asupra

61
numărului de înmatriculare, a localităţii sau judeţului. În lipsa martorilor oculari
sau în completarea datelor furnizate de către aceştia se vor ridica urmele lăsate de
vehicul, resturile de vopsea, aşchiile de lemn, cioburile de sticlă şi se vor anunţa
posturile de poliţie, atelierele de reparaţii şi garajele în legătură cu tipul de vehicul
şi urmele presupuse că s-au format în urma accidentului.

2.2. Faza dinamică a cercetării la faţa locului59

Faza dinamică a cercetării la faţă locului începe după epuizarea activităţilor
specifice primei faze şi se caracterizează în raport cu aceasta prin examinarea
minuţioasă a tuturor obiectelor, mijloacelor materiale de probă aflate în câmpul
infracţiuni, echipa având posibilitatea mişcării obitelor purtătoare de urme în
funcţie de posibilităţile tehnice din dotare. Aceasta nu reprezintă o reluare a
cercetării locului faptei, prin metode specifice ci este o continuare inevitabilă a
fazei statice printr-un registru tactic de activităţi diversificate, pentru că după prima
fază, cercetarea nu se întrerupe.
Faza dinamică este cea mai complexă şi laborioasă etapă a cercetării la faţa
locului întrucât presupune participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea
investigaţiilor şi folosirea integrală a mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice
aflate la dispoziţia lor. În această etapă se procedează la examinarea amănunţită a
corpului victimelor, a fiecărui obiect presupus purtător de urme sau care a servit la
săvârşirea infracţiunii, fiind permisă atingerea sau schimbarea poziţiilor.
Registrul diversificat de activităţi presupune examinarea fiecărei urme sau
obiect în mod complet, sistematic şi atent pentru identificarea tuturor urmelor
create de făptuitori, dar şi pentru determinarea relaţiilor logice ce există între
anumite date, fapte care au legătură cu cauza. Apare deci ca o necesitate pentru
echipa de cercetare de a nu se limita numai la constatările făcute în prima fază, să
se îmbogăţească zestrea acestora pentru ca în final să poată susţine cu probe
concludente soluţia ce o propune instanţei de judecată.
Cercetarea la faţa locului în faza dinamică constă în examinarea complexă şi
multilaterală a fiecărei urme identificate şi marcate în prima fază, fixând-o
topografic şi criminalistic prin măsurători, în raport cu alte urme, cadavru sau
reperele din ambianţa locului faptei. Echipa de cercetare foloseşte mijloacele
tehnice, precum şi priceperile şi deprinderile membrilor săi pentru a releva, ambala
şi ridica toate urmele existente în locul faptei. Fiecare urmă va fi fotografiată,
descrisă sub aspectul naturii, culorii, formei, mirosului şi în raport cu obiectul
purtător se stabilesc modalităţile şi tehnicile de ridicare. O parte din urme se pot
fixa şi ridica prin fotografiere cu etalon la mărime naturală, altele cu ajutorul
materialelor adezive tip folio, iar cele aflate pe obiecte ce pot fi transportate, care
necesită tehnici de prelucrare în laborator, vor fi ridicate împreună cu suporturile
pe care se găsesc. S-a confirmat că cercetarea la faţa locului nu este o inventariere
a urmelor şi a obiectelor care se găsesc în ambianţa locului examinat, echipa având
căderea să determine ce şi unde să caute. Şi în această fază, şeful echipei continuă
59
E. Stancu – op. cit., pag. 25-26

62
versiunile cu privire la numărul, instrumentele folosite, căile de acces şi obiectele
întâlnite, urmele şi locurile unde acestea au fost create, împrejurările negative. El
continuă elaborarea în plan mintal, funcţie de rezultatele cercetării, a strategiei
după care s-a condus autorul în săvârşirea faptei.
Trebuie acordată o atenţie deosebită examinării locului unde s-a consumat
episodul principal al faptei, pentru că aici pot rămâne o multitudine de urme.
Examinarea cadavrului oferă multiple posibilităţi de descoperire a urmelor
infracţiunii. Această operaţiune o execută medicul legist la faţa locului care descrie
tabloul lezional şi obiectele folosite de autori pentru producerea plăgilor,
examinarea şi garderoba cadavrului care se face fie la locul faptei, fie într-un
laborator unde posibilităţile tehnice sunt mai bune şi permit evidenţierea
microurmelor.
O atenţie deosebită trebuie acordată descoperirii, fixării, ridicării urmelor
infracţiunii, potrivit tipului şi naturii acestora, în această categorie incluzând şi
mijloacele materiale de probă. Referitor la modul de ridicare a urmelor sau
obiectelor corp detalict, la ambalarea lor în vederea transportării la laboratoare de
specialitate, se impune respectarea cu stricteţe a regulilor tehnice criminalistice de
protejare corespunzătoare a acestora, de etichetare şi sigilare a cotelor.
În faza cercetării dinamice se execută fotografiile de detaliu, măsurătorile
fotografice bidimensionale, se definitivează schiţa locului faptei şi se începe
redactarea procesului verbal. Se fac investigaţii pentru obţinerea de date cât mai
complete, încă din această fază, în legătură cu victima, cu locul în care s-a săvârşit
infracţiunea cu posibilii făptuitori, organul judiciar evitând însă orice fel de
comentarii cu privire la aspectele cunoscute.
Se iau primele declaraţii martorilor şi victimei, dacă mai este la faţa locului,
inclusiv persoanele suspecte. Declaraţiile vor fi luate separat, fără a se face
aprecieri din partea organului judiciar, fără a se influenţa persoanele ascultate într-
un anumit mod, deci respectându-se regulile tactice ale ascultării specifice fazei de
anchetă. Este recomandabil ca declaraţiile să fie înregistrate pe bandă audio.
În ipoteza în care la faţa locului s-au făcut şi înregistrări videomagnetice,
este indicat să se verifice calitatea înregistrării, pentru o eventuală reluare a
acesteia, dacă nu este reuşită.
Cu prilejul cercetării în faza dinamică, se încearcă să se clarifice aşa-
numitele împrejurări negative, determinate de neconcordanţa dintre situaţia de fapt
şi eventualul presupus că s-ar fi produs, din absenţa unor urme sau obiecte care, în
mod normal, ar trebui să existe la faţa locului.
Necesitatea clarificării împrejurărilor negative reprezintă un argument în
plus pentru examinarea amănunţită a fiecărei porţiuni de teren, a fiecărui obiect,
chiar dacă nu are nici o legătură cu fapta cercetată. Numai astfel este posibil să se
explice de ce lipsesc unele urme care ar fi trebuit să existe, în timp ce alte urme nu
îşi găsesc o justificare imediată. În multe cazuri, împrejurările negative relevă
intenţia autorilor unor infracţiuni de a masca caracterul faptei lor sau, pur şi
simplu, de a derula cercetările.

63
 Constatarea împrejurărilor negative sugerează posibilitatea simulării cu
scopul de a induce în eroare organul judiciar în ceea ce priveşte natura reală a
faptei.
O altă problemă în cadrul cercetării locului faptei o constituie lămurirea aşa
numitelor împrejurări negative, care constau în lipsa de concordanţă între anumite
urme descoperite şi obiectul sau împrejurările ce se presupune că le-au creat.
În final în această fază se va întocmi procesul verbal şi desenul schiţă al
planului locului faptei care, împreună cu fotografiile executate în cele două faze,
constituie mijloacele de fixare a rezultatelor obţinute în cele două faze.

3. DESFĂŞURAREA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

La cercetarea locului faptei în cazul accidentelor de circulaţie, interferenţa

dintre faza statică şi faza dinamică este vizibilă, activităţile specifice fiecărei faze
desfăşurându-se, de foarte multe ori, concomitent.
În activitatea organelor judiciare se pot întâlni următoarele situaţii:
 conducătorul auto şi autovehiculul angajat în accident au rămas la faţa
locului;
 conducătorul auto a părăsit locul accidentului, abandonând autovehiculul,
fie în locul impactului sau coliziunii, fie în imediata apropiere;
 atât conducătorul auto, cât şi autovehiculul implicat în evenimentul rutier
au părăsit locul faptei.
În raport cu situaţia concretă existentă la faţa locului, cu metodele stabile
pentru cercetare şi ordinea desfăşurării acesteia, în alegerea locului de unde va
începe examinarea trebuie să se ţină cont de natura şi urmările accidentului,
intensitatea traficului rutier, condiţiile meteorologice. În cazul accidentelor soldate
cu moartea sau vătămarea integrităţii corporale cercetarea trebuie să aibă ca punct
de plecare victima, extinzându-se apoi la autovehiculul implicat şi continuând spre
periferie, cu accent pe examinarea traseului parcurs, atât înainte cât şi după
impact.60
Cu ocazia cercetării la faţa locului pot fi descoperite diferite urme. Pentru a
stabili dinamica accidentului este necesar să se caute, descopere, releve, fixeze,
ridice şi să se interpreteze urmele lăsate pe partea carosabilă, pe autovehicul sau pe
alte obiecte aflate la faţa locului.
În faza dinamică se caută, se evidenţiază şi se ridică urmele create şi
descoperite la locul faptei. Desfăşurarea cercetării, de la centru spre periferie sau
60
C-tin Pletea, V. Bercheşan, C-tin Aioniţoaie – “Tratat de metodica criminalistică”, vol. I, Ed. Carpaţi Craiova,
Academia „Alexandru Ioan Cuza”, Ministerul de Interne, 1994, pag. 27

64
invers, se alege în funcţie de particularităţile locului şi accidentul respectiv. Urmele
mai des întâlnite în accidentele de circulaţie sunt cele lăsate de roţile
autovehiculelor, de sânge, cioburi rezultate din spargerea geamurilor.
Faţă de locul unde s-a produs accidentul şi de mecanismul acestuia, urmele
pot fi descoperite, atât înainte de punctul de impact, cât şi după acesta, iar uneori
numai după impact. Dacă aceste urme apar numai înaintea locului de impact, ele se
constituie în aşa-numitele „împrejurări negative” ce trebuie clarificate pe parcursul
cercetării prin alte metode.
Lucrurile aparţinând victimei (geantă, sacoşă, pălărie, umbrelă, pantofi) pot
fi dispuse după locul impactului, pe direcţia de deplasare a autovehiculului ori în
apropierea acestuia, dacă au fost purtate de partea frontală a autovehiculului.
La locul accidentului pot apare următoarele categorii de urme:
a) urme existente pe corpul şi garderoba victimei;
b) urme create de pneurile autovehiculelor pe suprafaţa carosabilă;
c) urme provenite din desprinderea unor părţi componente ale
autovehiculelor ori lăsate de obiectele căzute din acestea;
d) urme lichide provenite de la autovehicule sau din autovehicule;
e) urme produse prin lovirea sau frecarea dintre diferite părţi ale
autovehiculelor implicate în accident sau între autovehicule şi alte obiecte;
f) alte categorii de urme (biologice, textile, digito-palmare, urme de sol, etc).

a) Urme existente pe corpul şi garderoba victimei

Pe corpul, hainele şi îmbrăcămintea victimei rămân multiple urme, rezultat
al accidentului. Descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea acestora
oferă posibilitatea stabilirii mecanismului producerii accidentului, autovehiculul
implicat, timpul survenirii morţii ş.a. Un autovehicul în mişcare poate lovi victima,
producând leziuni la cap, torace, abdomen sau membre. Lovirea corpului se
asociază cu târârea victimei pe partea carosabilă sau cu izbirea corpului de obiecte
învecinate.
Lovirea reprezentând primul contact dintre autovehicul şi victimă se va găsi
pe o singură parte a corpului şi se caracterizează prin scurgeri sanguine abundente
sub formă de echimoze, hematoame sau revărsări sanguine în cavităţile lovite.
Leziunile de târâre sau de izbire pot îmbrăca fie forme mai uşoare
(echimoze, hematoame), fie forme mai grave, de tipul fracturilor craniene.
În cazul în care victima este târâtă pe distanţe mai lungi, pe corpul acesteia
se pot găsi leziuni multiple, complexe: zgârieturi sub formă de benzi pe partea
târâtă, numeroase echimoze şi plăgi contuze.
De foarte multe ori, lovirea este asociată cu proiectarea victimei, aşa încât
cadavrul este găsit la distanţe destul de mari de autovehicul, iar leziunile – prin
aspectul lor – se vor apropia de cele cauzate de căderile de la înălţime. Dacă
victima a fost călcată cu una sau mai multe roţi, cadavrul va prezenta leziuni grave
de zdrobire şi strivire a ţesuturilor.

65
 După ce s-a fixat prin fotografie poziţia cadavrului faţă de autovehicul şi
obiectele înconjurătoare, se trece la examinarea detaliată a tuturor leziunilor
existente pe corp, insistându-se pe descrierea formei, mărimii, aspectului şi
amplasărilor. La examinarea victimei trebuie acordată atenţie „împrejurărilor
negative”. O astfel de împrejurare ar putea consta în lipsa sângelui la faţa locului,
deşi victima prezintă multiple leziuni, situaţie ce impune elaborarea versiunii
omorului disimulat în accident de circulaţie.
Examinarea victimei se continuă cu verificarea amănunţită a îmbrăcămintei
pentru descoperirea: urmelor de natură biologică, noroi, vopsea, fragmente de
sticlă, particule de sol, imprimării desenului antiderapant al anvelopei, urma de
târâre sau ale diferitelor părţi a autovehiculului.
Fixarea locului şi modului de repartizare a urmelor pe corpul şi garderoba
victimei oferă date cu privire la poziţia acesteia faţă de sensul de mers al
autovehiculului care a accidentat-o. Dacă roţile au trecut peste victimă, direcţia de
deplasare a autovehiculului poate fi stabilită după felul în care sunt şifonate, boţite
aşezate cutele hainelor unele peste altele.
Examinarea urmelor de târâre poate duce, atât la determinarea poziţiei şi
modului în care s-au deplasat victima şi autovehiculul cât şi a locului unde a fost
lovită, locul agăţării cu îmbrăcămintea de părţile proeminente ale autovehiculului,
a locului abandonării sau a celui unde a rămas după târâre.
Toate obiectele, înscrisurile sau valorile găsite asupra victimei trebuie
descrise, cu evidenţierea caracteristicilor individuale, şi ridicate, despre acestea
făcându-se menţiune în procesul verbal.

b) Urme create de pneurile autovehiculelor pe suprafaţa carosabilă

Aceste urme apar în timpul frânării, dar şi în procesul de rulare când drumul
este acoperit cu noroi, zăpadă etc. şi furnizează date privitoare la direcţia de
deplasare a autovehiculelor, intensitatea eforturilor de frânare, starea tehnică a
frânelor etc. Asemenea urme nu apar, în timpul rulării, pe suprafeţe tari şi curate, ci
numai în cazul frânărilor violente, la derapaje şi demaraje bruşte, precum şi la
virajele strânse, efectuate la viteze mari sau viraje bruşte.
Urmele lăsate de pneuri prin frânare permit să se aprecieze cum s-a acţionat
asupra pedalei de frânare (brusc, continuu, cu intermitenţă), intensitatea frânării,
dar mai ales, viteza iniţială de deplasare.
Suprafaţa antiderapantă a roţilor se deosebeşte foarte mult, ca desen, lăţime,
de la un gen de autovehicul la altul. Caracteristicile individuale ale pneurilor pot
consta din uzura parţială sau totală a desenului antiderapant, uzura laterală, datorită
unghiului de blocaj defectuos reglat.
La faţa locului se găsesc urmele lăsate de suprafeţele de contact ale pneurilor
roţilor din spate, cele din faţă fiind acoperite total sau parţial de acestea datorită
mişcării spre înainte a autovehiculului.
În raport cu situaţia concretă de la faţa locului, organele de urmărire penală
trebuie să ţină cont şi de alte aspecte. Uneori, din cauza frânării bruşte, roţile

66
autovehiculului se blochează pe toate distanţa de frânare sau pe o porţiune din ea,
determinând patinarea în direcţia de mers. Din această cauză pe suprafaţa
carosabilă se vor forma urme bine conturate şi clare, cu exces de particule de
cauciuc pe margine.
Acest lucru trebuie reţinut deoarece la calcularea vitezei se va aplica
coeficientul de aderenţă, la limita inferioară a valorii sale. Pe spaţiile de frânare
mari, urmele nu au aspectul unor linii duble pe toată lungimea, ci se repetă de două
sau mai multe ori, în funcţie de numărul de acţionări ale pedalei de frână până la
blocare, pe distanţa parcursă cu roţile blocate, coeficientul de aderenţă atingând
valoare minimă.
Dacă accidentul s-a produs în curbă, pe un drum cu aderenţă scăzută, iar
autovehiculul nu avea instalaţia de frânare reglată uniform pe toate roţile, frânarea
bruscă explică deraparea acestuia.
În acest caz urmele de derapare trebuie analizate în raport cu urmele de
frânare iniţiale, iar dacă acestea nu există ori s-a creat o pauză între ele vor fi
apreciate în funcţie de ecartamentul şi ampatamentul autovehiculului pentru a se
stabili începutul şi sfârşitul fiecărei urme.
Urmele de demarare lăsate de pneuri la pornirea de pe loc, cu acceleraţii
foarte mari furnizează date privitoare la poziţia iniţială a autovehiculului la pornire.
Astfel de urme sunt în general scurte, circa 1-2 metri, mai pronunţate pe prima
porţiune şi mai estompate către final.
c) Urme provenite din desprinderea unor părţi componenete ale
autovehiculelor ori lăsate de obiecte cauzate din acestea.
În momentul impactului sau frânării violente pe partea carosabilă ori pe
lateralele drumului public pot rămâne atât resturi de încărcătură cât şi resturi din
garniturile sau racordurile de cauciuc, ornamente sau accesorii. Aceste urme pot
furniza date privind direcţia de mers, locul producerii impactului, viteza de
deplasare a autovehiculului ş.a.
Ele contribuie substanţial la identificarea autovehiculului implicat în
accident, când acesta a părăsit locul faptei şi a făptuitorului.
d) Urme de lichide provenite de la autovehicule sau din autovehicule
Urme de ulei, vaselină, benzină etc. apar fie datorită avariilor produse în
momentul coliziunii la instalaţiile de răcire, ungere sau frânare, fie ca rezultat al
unei defecţiuni anterioare a impactului.
Examinând cu atenţie aceste urme, organele de urmărire penală pot trage
concluzii referitoare la direcţia de deplasare a autovehiculului, integritatea
instalaţiei de frânare (dacă frânele sunt acţionate hidraulic), locul producerii
impactului. Urmele de ulei, provenite de la instalaţia de ungere, se păstrează un
timp mai îndelungat pe suprafaţa părţii carosabile. Uneori, la locul accidentului,
lichidele se pot prezenta şi sub formă de scurgeri, dând posibilitatea să se precizeze
locul unde s-a oprit autovehiculul după impact şi să se reconstituie parcursul
acestuia.

67
 Urmele de lichide, rămase pe diferite suporturi, inclusiv pe corpul victimei,
sub formă de scurgeri, pete, stropi etc. pot contribui la identificarea autovehiculului
cu care a fost produs accidentul.
e) Urme produse prin lovirea sau frecarea dintre diferite părţi ale
autovehiculelor implicate în accident sau între autovehicule şi alte obiecte
Urmele din această categorie ar putea fi clasificate astfel:
 urme provenite de la faruri, lanterne de poziţie şi semnalizare, geamuri,
parbrize;
 urme de vopsea;
 urme de sol.
La faţa locului pot fi descoperite fragmente de sticlă rezultate din spargerea
farurilor, lanternelor, geamurilor şi parbrizelor.
Aceste urme pot fi găsite pe partea carosabilă, în blocurile optice ale
autovehiculului, pe corpul sau îmbrăcămintea victimei. Valorificate prin constatări
tehnico-ştiinţifice sau expertize, prin reconstituirea întregului după părţile
componente, pot contribui la identificarea autovehiculului implicat în accident.
Aceeaşi valoare de identificare o prezintă şi fragmentele de vopsea desprinse de pe
autovehiculele implicate în evenimentul rutier. În momentul impactului se produce
şi degradarea unor părţi ale autovehiculelor ori a unor obiecte din locul
accidentului sau a părţii carosabile.
În situaţia în care coliziunea se produce sub un unghi mic, pe suprafaţa
caroseriei nu apar urme de deformare ci numai de frecare. La coliziunile sub
unghiuri mari, urmele de deformare şi frecare oferă date ce permit să se facă
aprecieri privind mişcarea autovehiculelor.
Reconstituirea traseului parcurs de autovehicul se poate face numai în baza
urmelor de deformare şi de frecare dintre caroserie şi suprafaţa drumului. Urmele
de înfundare sunt produse de obicei de bara de protecţie a autovehiculului.
f) Alte categorii de urme - biologice, textile, digito-palmare, urme de sol
La faţa locului se întâlnesc numeroase urme de natură biologică (sânge, păr,
ţesut organic). Pezenţa acestora la locul faptei determină natura urmelor care
trebuie căutate cu ocazia examinării autovehiculului care a produs accidentul ori
care se presupune că a fost implicat în evenimentul rutier. Dacă victima a fost
lovită de aripă sau de alte părţi ale autovehiculului (aflat în viteză) este posibil ca
în locul impactului să fie descoperite mici fragmente de ţesături pe partea
carosabilă (în urma de frânare) sau pe părţile laterale ale autovehiculului.
Când autovehiculul cu care s-a produs accidentul a fost abandonat la locul
faptei trebuie să fie căutate, relevate, fixate şi ridicate urme digitale sau palmare de
pe suporturile care păstrează astfel de urme: portiere şi mânerele nichelate ale
acestora, geamuri, parbrize, bord, maneta schimbătorului de viteză. În interiorul
autovehiculelor trebuie căutate urme biologice, înscrisuri.
Prin valorificarea acestor urme se ajunge la identificarea persoanei care s-a
aflat la volan în momentul impactului. Având în vedere că forma leziunilor
descoperite pe corpul victimei corespunde refiefului exterior al autovehiculului, cu

68
ocazia cercetării la faţa locului se impune examinarea detaliată a tuturor părţilor
acestuia (bara de protecţie, numărul de înmatriculare, cârligele de remorcare, roţile
din faţă, radiatorul, farurile, capota, parbrizul şi ştergătoarele de parbriz, caroseria,
părţile din spate şi infrastructura).
De pe infrastructura autovehiculului trebuie recoltate probe de sol, pentru a
fi comparate cu cele descoperite pe partea carosabilă, ridicate din zona unde s-a
produs accidentul.
Cu ocazia examinării aspectului exterior al autovehiculului trebuie să se
insiste pe stabilirea amplasării, înălţimii, dimensiunilor, formelor, proeminenţelor,
culorii precum şi celorlalte caracteristici exterioare ale urmelor de înfundare şi
frecare.

4. VERIFICAREA STĂRII TEHNICE A AUTOVEHICULULUI

IMPLICAT ÎN ACCIDENT

Această activitate se efectuează, de regulă, cu ocazia cercetării la faţa

locului, de către specialişti din cadrul formaţiunilor de circulaţie ori de către
ingineri, tehnicieni auto sau cadre din învăţământul tehnic de specialitate. Ea
vizează stabilirea următoarelor aspecte :
 starea tehnică a sistemelor de frânare, direcţie şi iluminare-semnalizare ;
 starea sistemului de închidere-deschidere a uşilor ;
 poziţia aculul de kilometraj, a manetei schimbătorului de viteze şi a
ştergătoarelor de parbriz, ş.a.
Cu această ocazie trebuie să se verifice pneurile, insistând asupra formelor
canalelor, profilului exterior (longitudinale, simple, cu crestături înguste sau în
formă complicată, cu proemineneţe dispuse cu pas variabil, universal), urmelor de
străpungere, vulcanizare etc., ecartamentul şi ampatamentul. Vor fi evidenţiate
avariile suferite de autovehicul în urma accidentului. Constatările făcute cu privire
la starea tehnică a autovehiculelor vor fi consemnate într-un proces-verbal de
cercetare la faţa locului.
Importanţa deosebită pe care o prezintă verificarea stării tehnice a
autovehiculului rezidă în aceea că datele obţinute cu acest prilej, corelate cu starea
şi caracteristicile drumului public, condiţiile atmosferice şi de vizibilitate,
intensitatea traficului rutier şi celelalte date oferite de examinarea locului faptei vor
asigura obiectivitatea concluziilor expertizei tehnice auto, ce se vor dispune
ulterior în cauză.

Examinarea autovehiculului despre care se presupune că a fost angajat în

accident
În practica organelor de urmărire penală se întâlnesc frecvent situaţii când
autorul faptei a părăsit locul accidentului împreună cu autovehiculul implicat în
evenimentul rutier. Analizând şi interpretând urmele descoperite la faţa locului prin

69
activităţi multiple se ajunge la stabilirea unui autovehicul sau grup de autovehicule
despre care există suspiciuni că ar avea legătură cu accidentul produs.
În astfel de cazuri problema principală este de a stabili autovehiculul cu care
a fost produs accidentul şi după rezolvarea acesteia, de a identifica persoana ce se
afla la volan în momentul impactului. Este vorba de o examinare din punct de
vedere criminalistic, efectuată la o dată ulterioară cercetării locului unde s-a produs
accidentul de circulaţie. Se recomandă ca această activitate să fie desfăşurată de
către specialistul criminalist care a participat la cercetarea locului accidentului.
Trebuie să se urmărească dacă la autovehiculul respectiv au fost înlocuite
echipamentele sau accesoriile distruse sau avariate în urma accidentului.
Examinarea va fi extinsă asupra ramelor farurilor şi lăcaşurilor lanternelor
de poziţie -semnalizare, în scopul evidenţierii microurmelor. Această activitate
începe de la bara de protecţie din faţă continuându-se cu numărul de înmatriculare,
radiatorul, parbrizul şi ştergătoarele de parbriz, caroseria, cârligele de remorcare,
părţile din spate şi infrastructura autovehiculului, insistând pe evidenţierea
eventualelor urme pe părţile proeminente ale caroseriei, cutiei de viteză, frânelor,
osiilor, părţilor inferioare ale motorului. Dacă autovehiculul în cauză a fost
revopsit (parţial sau total) se vor ridica probe din stratul vechi, precizându-se
culoarea porţiunile chituite.
Examinarea autovehiculului trebuie să fie urmată de cercetarea zonelor
învecinate locului unde a fost descoperit, în vederea identificării echipamentelor,
accesoriilor, pieselor rupte, sparte, înlăturate sau înlocuite. Prin examinarea
urmelor descoperite cu această ocazie şi compararea lor cu cele găsite la locul unde
s-a produs accidentul se poate stabili cu certitudine dacă autovehiculul în cauză a
fost sau nu implicat în evenimentul rutier.
Urmele create de roţile autovehiculelor pe părţile carosabile sau pe
acostamente se fixează prin descriere amănunţită în procesul-verbal, iar cele de
adâncime prin mulare. În vederea descrierii exacte în procesul-verbal, la urmele
statice ale roţilor de pe aceeaşi osie se măsoară distanţa între ele în poziţie
perpendiculară, de la centrul uneia până la centrul celeilalte, precum şi înălţimea
fiecăreia în parte.
La urmele dinamice se măsoară lungimea, la fiecare în parte se descrie
aspectul general, caracteristicile care delimitează tipul maşinii, se determină
direcţia deplasării autovehiculului şi se apreciază viteza de circulaţie în momentul
frânării.
Fixarea urmelor şi mijloacelor de probă în procesul-verbal se face în felul
următor: indicarea numelui şi calităţii persoanei care face cercetarea la faţa locului,
a timpului şi a condiţiilor meteorologice, descrierea de ansamblu a locului faptei,
se indică aspectul urmelor, natura lor (urme de suprafaţă sau de adâncime, statice
sau dinamice), poziţia lor, felul lor de orientare faţă de direcţia drumului, felul
drumului pe care s-au format urmele şi dacă drumul a fost uscat sau umed în
momentul în care s-au format urmele.

70
 Dacă vehiculul a părăsit locul faptei se va da în urmărire indicându-se
semnalmentele cunoscute, iar dacă se dispune de vehicul se vor ridica modele
experimentale sub formă de mulaje, fotografii sau alte mijloace tehnice, care se vor
socoti necesare.

71
 CAPITOLUL VI
FIXAREA REZULTATELOR CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

Pentru ca elementele de fapt să poată dobândi valoare de probă, constatările

făcute cu ocazia cercetării la faţa locului, trebuie să fie consemnate în mijloace de
probă prevăzute de legea procesual penală.
Toate constatările făcute cu ocazia cercetării la faţa locului, toate urmele şi
mijloacele materiale descoperite, relevate, fixate şi ridicate, vor trebui descrise
amănunţit în cuprinsul procesului verbal respectând întocmai condiţiile de fond şi
formă pe care trebuie să le îndeplinească acest principal mijloc de fixare al
rezultatelor cercetării la faţa locului săvârşirii infracţiunii.
Este obligatorie consemnarea tuturor constatărilor făcute indiferent dacă
între urmele, mijloacele materiale de probă ori diversele împrejurări ale cauzei şi
versiunile elaborate cu privire la modalităţile concrete de săvârşire sau legătura lor
cu fapta comisă se poate stabili sau nu vreo conexiune logică. Aceasta se face
ulterior când cel care face cercetarea are posibilitatea să coreleze toate datele şi
indiciile, să aprecieze la justa valoare probele obţinute şi să le raporteze la ceea ce
a perceput nemijlocit cu prilejul examinării locului faptei.
Principalul mijloc de fixare a rezultatului cercetării la faţa locului îl
constituie procesul-verbal căruia i se pot anexa fotografii, schiţe, desene, filme ori
înregistrări pe bandă magnetică sau video-magnetică, care sunt mijloace secundare
şi nu au valoare probantă prin ele însele.

1. PROCESUL-VERBAL DE CERCETARE LA FAŢA LOCULUI

Procesul-verbal de cercetare la faţa locului ca şi cele întocmite cu prilejul

desfăşurării altor activităţi (percheziţie, reconstituire, confruntări) are un dublu
caracter. El se numără printre mijloacele de probă cu semnificaţie majoră în
soluţionarea cauzei, în măsura în care, prin conţinutul său sunt evidenţiate
elementele de fapt ce pot contribui la aflarea adevărului 61. Procesul se constituie
într-o dovadă procedurală, de natură a demonstra îndeplinirea dispoziţiilor legale
cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului. În procesul-verbal nu trebuie
consemnate opiniile sau interpretările personale cu privire la faptă, la autor, la
urmele create prin activitatea infracţională, pentru a nu fi subminat, cel puţin în
parte, caracterul obiectiv al procesului-verbal. Se impune o interpretare imediată a
urmelor descoperite în câmpul infracţional, interpretare care va face obiectul unei

61
E. Stancu, op.cit., pag. 27-29

72
constatări tehnico-ştiinţifice, consemnată separat de specialistul în materie prezent
la faţa locului.
Din cuprinsul procesului-verbal nu trebuie omise menţiunile privind
consecinţele sau pagubele produse de faptele infracţionale cercetate, indiferent de
natura sau valoarea lor. Ultima parte a procesului-verbal va cuprinde o enumerare
exactă a urmelor, a mijloacelor materiale de probă ridicate la faţa locului şi
persoana căreia i-au fost încredinţate, precum şi a fotografiilor, schiţelor, a altor
înregistrări sau lucrări efectuate în timpul cercetării.
Pentru a ocupa locul pe care i-l conferă legea şi a avea valoare pentru cauză,
la încheierea procesului-verbal trebuie respectate o serie de condiţii de formă şi
fond. Sub aspectul formei, procesul-verbal trebuie să răspundă atât unor exigenţe
de stil, cât şi unor cerinţe astfel :
a) Să reprezinte situaţia generală de la locul săvârşirii faptei. Caracterul
obiectiv al procesului-verbal de cercetare la faţa locului trebuie să se manifeste în
redarea imaginii fidele a locului unde s-a comis infracţiunea, aşa cum a fost ea
percepută de echipa de cercetare şi lucrătorii care au ajuns primii la locul faptei.
b) Să fie complet, în sensul de a evidenţia absolut toate constatările făcute,
oglindind locul unde au fost descoperite urmele şi mijloacele materiale de probă ori
obiectele presupuse a avea legătură cu fapta, inclusiv poziţia acestora, raportată la
reperele stabilite în planurile orizontale şi verticale.
c) Să se caracterizeze prin precizie şi claritate. Descrierea urmelor şi
mijloacelor materiale de probă precum şi a altor obiecte examinate şi ridicate,
trebuie făcută în mod detaliat.
La rândul lor, mijloacele materiale de probă trebuie descrise insistându-se pe
natura materialului din care sunt confecţionate, aspectul, culoarea, dimensiunile,
greutatea.
Procesul-verbal trebuie să fie clar, adică redactat într-un limbaj accesibil,
evitându-se pe cât posibil folosirea unor termeni tehnici de strictă specialitate ori a
neologismelor. Trebuie evitaţi cu desăvârşire termenii improprii sau cu notă de
ambiguitate, aceştia putând conduce la interpretări eronate, cu toate consecinţele pe
care le generează.
d) Să fie concis. În cuprinsul procesului-verbal trebuie să se regăsească într-
o formă concentrată toate constatările făcute cu ocazia cercetării la faţa locului.
Prezentarea succintă a activităţilor desfăşurate şi a rezultatelor acestora nu trebuie
să se facă în detrimentul celorlalte cerinţe enunţate.
În conformitate cu dispoziţiile legii procesual penale, procesul-verbal de
cercetare la faţa locului trebuie să cuprindă următoarele :
 persoanele găsite la faţa locului şi cele ce au asigurat paza şi conservarea
acestuia până la sosirea echipei de cercetare;

73
  modificările survenite în aspectul iniţial al locului faptei, cu indicarea
persoanelor care le-au facut şi a motivelor ce au determinat schimbările
respective;
 menţiune despre faptul că, în afara urmelor şi a mijloacelor materiale de
probă descrise, nu au fost ridicate de la faţa locului alte obiecte,
înscrisuri, valori;
 alte măsuri luate la faţa locului, referitoare la victimă, cadavru,
autovehicul implicat în eveniment ;
 fotografiile judiciare efectuate la faţă locului, cu indicarea mărcii
aparatului de fotografiat, a filmului şi sensibilitatea acestuia ;
 menţiune despre executarea schiţei locului faptei ;
 observaţiile martorilor asistenţi şi, dacă făptuitorul este prezent la faţa
locului, obiecţiile acestuia, atât cu privire la modul în care s-a efectuat
cercetarea la faţa locului, cât şi cu privire la cele consemnate în procesul-
verbal ;
 numărul de exemplare în care s-a întocmit procesul-verbal şi destinaţia
acestora.
Este obligatorie consemnarea tuturor constatărilor făcute, indiferent dacă se
poate stabili sau nu vreo legătură logică între urmele, mijloacele materiale de probă
ori diversele împrejurări de fapt şi versiunile elaborate privitoare la modalităţile
comiterii faptei sau la legătura acestora cu infracţiunea sesizată. În procesul-verbal
este interzis să se facă presupuneri, să se emită păreri ori să se tragă concluzii pe
marginea celor constatate cu ocazia cercetării la faţa locului.
A insera păreri, presupuneri sau concluzii înseamnă, nici mai mult nici mai
puţin, decât că organul de urmărire penală substituie aceste creaţii constatărilor
făcute, crează posibilitatea orientării cercetărilor pe căi greşite şi apariţiei unor
erori cu consecinţe deosebit de grave pentru finalitatea judiciară.
Modul în care este redactat procesul-verbal este „piatra de încercare pentru
judecătorul de instrucţie”. În nici o împrejurare el nu-si manifestă mai bine
îndemânarea, limpezimea vederii, logica raţionamentului, energia metodică şi
conştientă a scopului pe care îl urmăreşte; şi iarăşi, în nici o altă împrejurare, nu-si
manifestă mai bine neîndemânarea, dezordinea, nesiguranţa şi ezitarea.”62.
Întocmirea procesului-verbal în urma cercetării la faţa locului este prevăzută
de art 131 Cod de Procedură Penală. Potrivit acestui articol de lege, precum şi art
91 din acelaşi cod, procesul-verbal este structurat în trei părţi: introductivă,
descriptivă şi finală, de încheiere.
a. Partea introductivă

62
C-tin Pletea, V. Bercheşan, C-tin Aioniţoaie – “Tratat de tactică criminalistică”, M. I., Ed. Carpaţi, vol. 2,
1992, pag. 51

74
 În partea introductivă se trec :
 locul şi data (anul, ziua, luna) când s-a efectuat cercetarea locului faptei
şi s-a încheiat procesul-verbal;
 numele, prenumele şi calitatea organului de urmărire penală care conduce
cercetarea şi unitatea de poliţie, procuratura din care face parte;
 numele, prenumele şi calitatea persoanelor care au format echipa de
cercetare;
 numele, prenumele şi calitatea experţilor care au luat parte;
 numele, prenumele şi adresa persoanelor care au fost martori asistenţi ai
cercetării;
 temeiul de fapt şi juridic al cercetării;
 ora la care a început şi s-a terminat cercetarea locului faptei;
 condiţiile atmosferice şi condiţiile de iluminare în care s-a efectuat
cercetarea.
b. Partea descriptivă se trece :
 descrierea detaliată a situaţiei locului faptei, insistându-se asupra
tablourilor de ansamblu, în care se încadrează locul faptei, delimitarea
precisă a acestui loc, dimensiunile şi amplasarea faţă de punctele
cardinale, particularităţile topografice, căile de acces;
 descrierea amănunţită a obiectelor, urmelor şi altor probe materiale
descoperite la locul savârşirii faptei;
Obiectele se vor descrie ca formă, dimensiune, culoare, particularităţi de
construcţie, destinaţia lor naturală şi destinaţia lor concretă în care au fost folosite
etc.
Se va descrie locul unde obiectele au fost descoperite, distanţe dintre obiecte
şi urme, natura urmelor din punctul de vedere al mecanismului de formare şi al
perceptibilităţii lor, dimensiunile lor, impurităţile descoperite în urmă, procedeele
tehnico ştiinţifice folosite pentru descoperirea, ridicarea şi fixarea urmelor.
 diferite particularităţi ale cercetării care se socotesc că trebuie să fie
menţionate;
 observaţiile celor prezenţi la cercetare ca:martori asistenţi, experţi etc;
 menţionarea împrejurărilor negative întâlnite în cursul cercetărilor şi
explicarea acestora.
c. Partea finală
În partea finală a procesului-verbal sunt trecute:
 obiectele şi urmele descoperite, ridicate de la locul faptei, în ce scop şi ce
metode s-au folosit;
 ce s-a fotografiat la locul faptei, în ce scop, cu aplicarea căror metode
fotografice, din ce puncte ale locului faptei s-au executat fotografiile şi în

75
 ce condiţii tehnice (marca aparatului, tipul obiectivului, cu ce diafragme,
cu ce iluminare, cu ce material fotografic, cu ce tip de expunere);
 ce măsuri fotografice s-au executat;
 dacă s-a întocmit schiţa plan, la ce plan şi în ce fel;
 persoanele care au fost de faţă la efectuarea cercetării şi semnează
procesul-verbal.
Procesul-verbal va fi semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de toţi cei care au
luat parte la efectuarea acestor activităţi.
În cazul accidentelor de circulaţie în cuprinsul procesului-verbal de cercetare
la faţa locului, pe lângă menţiunile precizate în cadrul fiecărei parţi a procesului-
verbal, vor mai fi menţionate şi:
 amplasarea locului faptei;
 măsurile luate pentru paza şi conservarea urmelor şi mijloacelor materiale
de probă, înaintea sosirii echipei de cercetare;
 modificările survenite în câmpul infracţiunii, cine le-a făcut, în ce scop,
poziţia iniţială a victimei, autovehiculului şi a altor obiecte;
 poziţia în care a fost găsită victima şi autovehiculul implicat în accident;
 constatările făcute cu prilejul cercetării la faţa locului;
 rezultatul examinării victimei şi măsurile luate pentru acordarea
îngrijirilor medicale, urmele şi mijloacele materiale de probă descoperite
pe partea carosabilă şi date obţinute în urma examinării autovehiculului;
 menţiuni despre măsurile luate pentru asigurarea autovehiculului angajat
în accident şi, după caz pentru conducerea făptuitorului în vederea
recoltării probelor biologice şi examenul clinic, necesare stabilirii
alcoolemiei;
 menţiuni despre fotografiile judiciare efectuate şi despre întocmirea
schiţei locului faptei;
 observaţiile martorilor asistenţi şi obiecţiile făptuitorului.
În continuare va fi prezentat spre exemplificare un model de proces-verbal,
folosit în această formă de organele de poliţie, în cadrul cercetării la faţa locului

76
 PROCES-VERBAL
de cercetare la faţa locului

Anul.............., luna............, ziua........, ora....., în........,

din............................., în calitate de organ de cercetare penală.
La data de ........, ora....., am fost sesizaţi........................................... de
către................................. din .................................... cu privire ........................... la
faptul că..............................................................................................................
În temeiul sesizării, potrivit art 129 Cod Pr. Pen, ne-am deplasat la faţa locului
însoţiţi de specialistul criminalist ...................................... din
cadrul .............................
La faţa locului, în prezenţa martorilor asistenţi :
1................................................ din.................................................... şi
2.................................................din ................................................... precum şi a
cond auto........................... din ................................. constat următoarele :
Până la sosirea echipei de cercetare, locul faptei (nu) a suferit următoarele
modificări .................................
De asemenea s-au luat măsuri de conservare a locului faptei de
către............................. care constau în :
Constatări la faţa locului, urme şi mijloace materiale de probă
ridicate......... .......................................
Alte obiecte ridicate....................................................................

Organ de Martori Specialist Cond. Auto

cercetare penală asistenţi criminalist
........................ ............... .................... ....................

Cercetarea la faţa locului a început la ora....... şi s-a terminat la ora.........

efectuându-se la lumina................. pe timp......................
La faţa locului s-au efectuat fotografii judiciare (videofilm) cu
aparatul .............. film................ de sensibilitate.................... lumina.................
De asemenea s-a executat şi schiţa locului faptei la scara............
Martorii asistenţi nu (au) de făcut următoarele obiecţii şi observaţii................
.....................................................................................
Pentru care am încheiat prezentul proces-verbal în ....... exemplare.

Organ de Martori Specialist Cond. Auto

cercetare penală asistenţi criminalist
........................ ............... .................... ....................

77
 2. SCHIŢA LOCULUI FAPTEI

Schiţa locului săvârşirii infracţiunii constituie o modalitate de reprezentare

grafică a situaţiei la faţa locului. Prin aceasta se redau în sistem ortogonal,
realizarea unor proiecţii obţinute prin trasarea unei perpendiculare de la fiecare
punct de proiectat pe planul de proiecţie - elemente esenţiale din câmpul
infracţiunii mărite sau micşorate la scară.
Schiţa locului faptei, în literatura de specialitate mai este denumită plan-
schiţă sau desen-schiţă, delimitarea făcându-se ţinând cont de faptul dacă
transpunerea în plan respectă sau nu proporţiile reale ale obiectelor sau suprafeţelor
reprezentate. Oricare ar fi modalităţile de reprezentare grafică, schiţa locului faptei
ajută la o înţelegere mai exactă a tabloului real al locului săvârşirii infracţiunii,
având menirea de a ilustra constatările din procesul-verbal şi de a întregi celelalte
mijloace de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului. Pentru ca schiţa locului
faptei să formeze o imagine completă a situaţiei de la locul săvârşirii infracţiunii, la
întocmirea ei trebuie respectate unele reguli, printre care :
a) Exactitatea schiţei
Executarea corectă a schiţei impune fixarea exactă a dimensiunii obiectelor
ce sunt reprezentate, precum şi a distanţelor şi unghiurilor. Aceasta deoarece
fiecare dimensiune le influenţează pe celelalte, orice abatere afectând redarea
exactă a situaţiei.
b) Cotarea schiţei
Aceasta înseamnă notarea pe schiţă a dimensiunilor obiectelor reprezentate.
Este recomandat ca la alcătuirea unei schiţe să se folosească un singur fel de cotare
şi să se utilizeze aceeaşi unitate de măsură. Liniile de contur, liniile ajutătoare de
cotă şi axele nu pot fi folosite ca linii de cotă.
Pentru acurateţea desenului şi redarea cât mai fidelă a imaginii obiectului
reprezentat trebuie să se evite, pe cât posibil, încrucişarea acestor linii de cotă cu
alte linii ori pătrunderea liniilor de cotă exterioare în interiorul desenului.
c) Întocmirea la scară a schiţei
La întocmire schiţei locului faptei trebuie să se ţină seama şi de întinderea şi
complexitatea locului cercetat.
În funcţie de acestea se va determina scara schiţei, respectiv raportul dintre
mărimea obiectelor şi distanţelor în schiţă şi dimensiunile lor reale. Astfel dacă
schiţa încăperilor poate fi realizată la scara de 1:100 sau 1:50, în cazul locurilor
deschise, proporţional cu suprafaţa acestora, scara schiţei poate fi 1:200, 1:500 sau
1:1000.
d) Orientarea schiţei

78
 Cu ocazia întocmirii schiţei locului faptei şi a locurilor deschise, aceasta
trebuie orientată după punctele cardinale, fie cu ajutorul busolei fie a altor metode,
cum ar fi: după poziţia soarelui, după soare şi ceas, după steaua polară. Întotdeauna
latura din dreapta a schiţei trebuie să fie orientată pe direcţia Nord-Sud.
e) Claritatea schiţei
Pentru a îndeplini această cerinţă, o schiţă trebuie să cuprindă numai acele
elemente ce ilustrează constatările menţionate în procesul-verbal, respectiv
elementele esenţiale, absolut necesare întelegerii situaţiei existente în teren. În nici
un caz aceasta nu trebuie să cuprindă detalii ce nu au nici o legătură cu fapta.
f) Reprezentarea prin semne convenţionale criminalistice
Claritatea unei schiţe presupune ca reprezentarea în plan o obiectelor aflate
la faţa locului să se facă prin anumite semne convenţionale, cu aceeaşi semnificaţie
pentru toate organele judiciare. Dacă pentru anumite obiecte, elemente sau detalii
nu sunt prevăzute semne convenţionale criminalistice, acestea vor fi reprezentate,
după caz, fie prin semne convenţionale topografice standardizate, fie prin semne
sau simboluri utilizate în alte domenii de activitate, cu explicarea lor prin legendă.

g) Individualitatea schiţei
Schiţa se individualizează prin menţionarea următoarelor date : titlul, scara
la care s-a întocmit, data, locul şi cauza în care s-a procedat la cercetarea locului
faptei şi întocmirea schiţei, numele, prenumele şi calitatea, organul din care fac
parte membrii echipei de cercetare, inclusiv a celui ce a executat schiţa,
semnăturile participanţilor la cercetarea la faţa locului.
Schiţa locului faptei nu poate fi (nu trebuie să fie) înlocuită cu fotografia. În
timp ce fotografia prezintă imaginea locului în perspectivă, schiţa redă aceeaşi
imagine în plan. Pentru a putea reprezenta cât mai complet situaţia de la locul
faptei este necesar ca unele porţiuni sau obiecte să fie reprezentate în unul din cele
trei planuri astfel :
Planul-schiţă ridicat prin desenare este un mijloc de desenare a locului faptei
şi a poziţiei diferitelor obiecte descoperite în cadrul acesteia. Planul-schiţă poate fi
ridicat prin desenare simplă sau la scară şi poate reprezenta un loc deschis, închis
sau formă mixtă. Schiţa simplă constă din ridicarea în plan a limitelor faptei şi a
poziţei ocupate de obiectele principale, cu menţiunea distanţei reale dintre ele.
Desenul prezintă avantajul faţă de fotografie că poate da o privire în plan a
întregului loc al faptei, pe când fotografia întotdeauna reprezintă locul faptei privit
sub un anumit unghi. Desenul-schiţă executat la scară prezintă dimensiunile locului
reduse la o anumită scară.
Elementul de bază al acestei forme de ridicare este scara folosită. Scara
desenului reprezintă raportul dintre dimensiunile şi distanţele reale dintre obiectele

79
de la locul faptei şi dimensiunea convenţională a acestora, adoptată la întocmirea
planului.
Tehnica ridicării la scară diferă după cum planul-schiţă se execută pentru un
loc închis.
Un desen exact al locului faptei nu se poate face decât dacă măsurăm exact
toate unghiurile sau distanţele. Punctele fixe le stabilim prin vizări directe şi
încrucişate, iar poziţia o fixăm prin vizări circulare.
Distanţele pentru locuri deschise se măsoară cu ruleta metrică sau în paşi
socotind fiecare pas egal cu 0.75 m, sau trei paşi 2 metri. După ce s-au tras limitele
locului faptei şi s-au fixat în plan obiectele fixe, se trece la fixarea în plan a tuturor
obiectelor infracţiunii şi caracteristicile topografice ale terenului, după legende
convenţionale topografice. Ridicarea prin desenare a planului-schiţă, în loc deschis,
trebuie să se facă cu mare exactitate.
În desenul schiţă a planurilor desfăşurate, suprafaţa orizontală cuprinde
centrul figurii, iar cele patru planuri verticale o încadrează. Pentru reprezentarea
persoanelor şi a cadavrelor se folosesc mai multe sisteme, dintre care le socotim
greşite pe acelea care folosesc doar un contur compact de copil în faşă, cum se mai
găsesc pe unele legende greşit întocmite.
Reprezentarea cadavrului şi a victimei rănite interesează nu numai ca loc
ocupat în spaţiu ci şi ca raport relativ de poziţia corpului faţă de cap şi mambre.
Poziţia corpului, a trunchiului, a mâinilor şi a picioarelor este mai importantă
uneori decât însuşi locul ocupat de victimă.
Din punct de vedere al tehnicii de realizare, modalităţile de efectuare a
schiţei pot fi împărţite în două categorii, după cum se respectă sau nu proporţiile
dintre dimensiunile reale şi reprezentările grafice.
Principalul rol al schiţei locului faptei este acela de a facilita formarea unei
imagini cât mai apropiate de realitatea asupra scenei infracţiunii, astfel încât
constatările cuprinse în procesul-verbal să fie înţelese.
Desenul-schiţă se realizează printr-o simplă desenare a locului faptei, fără să
se respecte cu rigurozitate proporţiile dintre dimensiunile reale şi reprezentările
grafice.
Pentru fixarea poziţiei unui obiect în plan se recurge la mai multe metode,
metode stabilite în funcţie de întinderea şi complexitatea locului faptei. Acestea
sunt :
a) Vizarea încrucişată sau metoda punctului de întretăiere, executată din
două puncte diferite, denumite şi puncte de staţie. Punctele sunt indicate la baza
planului, din ele trăgându-se câte o linie spre obiectivul vizat, locul de întretăiere al
celor două linii reprezentând punctul în care se află dispus obiectul vizat.
b) Metoda triangulaţiei, folosită în geodezie, în care punctele de dispunere a
obiectelor aflate la faţa locului sunt determinate pe baza distanţei faţă de axa de

80
referinţă şi a unor puncte de reper, dupa care se formează o reţea de triunghiuri,
aproximativ echilaterale, ce vor indica coordonatele punctelor din teren. În
criminalistică, metoda este aplicată mai frecvent în cercetarea accidentelor de
circulaţie.
Ca procedee de reprezentare a schiţei, pentru întocmirea acesteia la faţa
locului pot fi folosite următoarele:
1. schiţa executată în proiecţie orizontală;
2. schiţa excutată în proiecţie verticală;
3. rabatarea planurilor de proiecţie;
4. schiţa în secţiune.

1. Schiţa executată în proiecţie orizontală, denumită şi desen în plan

orizontal este utilizată cel mai frecvent în activitatea organelor de urmărire penală.
Prin acest procedeu obiectele şi celelalte elemente ale locului faptei sunt
reprezentate văzute de sus.
Avantajul folosirii acestui procedeu constă în aceea că redă fidel poziţia
clădirilor, a obiectelor şi urmelor din câmpul infracţiunii, precum şi a căilor de
acces spre locul faptei, itinerariul parcurs de făptuitor. În unele cazuri, respectiv
când cercetarea la faţa locului se face în încăperi, aeronave, vagoane de cale ferată,
schiţa în proiecţie orizontală poate fi relalizată şi în varianta schiţei suprapuse.
Aceasta constă în reprezentarea grafică succesivă a elementelor de la faţa locului
pe mai multe schiţe componente în proiecţie orizontală realizate la aceeaşi scară,
astfel încât prin suprapunerea lor să se obţină, prin transparenţă, schiţa completă a
săvârşirii infracţiunii.
2. Schiţa executată în proiecţie verticală, fie că este vorba de proiecţie
verticală frontală (obiectele sunt redate în plan vertical, din lateral), se foloseşte
pentru a reda elementele de construcţie, pereţii interiori, faţade, unde au fost
descoperite urme sau mijloace de probă.
3. Rabatarea planurilor de proiecţie
Folosirea acestui procedeu se impune pentru redarea într-un singur plan a
imaginii corpurilor tridimensionale şi constă în rotirea planului lateral până ajunge
în prelungirea celui vertical. Următoarea etapă o constituie rotirea celor două
planuri, orizontal şi vertical pe suprafaţa orizontală, astfel încât cele trei planuri
apar într-unul singur.
4. Schiţa în secţiune
Se execută atunci când este necesară redarea detaliilor aflate în componenţa
unor elemente de construcţie ce nu se pot vedea în planuri nesecţionate. Prin acest
procedeu se utilizează planuri paralele cu celelalte trei planuri de proiecţie,
rezultând atât secţiuni orizontale, cât şi secţiuni transversale şi longitudinale.

81
Pentru a nu scăpa din vedere anumite elemente din teren, atât practica judiciară cât
şi literatura de specialitate recomandă folosirea unor tehnici ajutătoare, cum ar fi :
 tehnica punctelor extreme;
 tehnica caroiajului imaginar;
 tehnica axelor principale.
Totodată pentru efectuarea măsurătorilor şi transpunerea în schiţă a valorilor
rezultate pot fi folosite mai multe procedee :
 procedeul punctului de întârziere;
 procedeul coordonatelor rectangulare, folosit când locul faptei e situat pe
artere de circulaţie;
 procedeul triunghiurilor;
 procedeul triangulaţiei;
 procedeul Wild.
Anchetatorul care se deplasează la locul faptei recurge la aceste procedee
cunoscute de efectuare a măsurătorilor şi de transpunere a elementelor din teren pe
schiţă.

3. FOTOGRAFIA JUDICIARĂ OPERATIVĂ

Fotografia judiciară executată la faţa locului se numără printre cele mai

importante mijloace de fixare a rezultatelor cercetării. Ea se impune prin multe
avantaje pe care le oferă, concretizate în: rapiditatea înregistrării imaginii,
fidelitatea, exactitatea şi prezentarea sugestivă a celor mai semnificative momente
ale cercetării locului faptei. Pentru a se asigura fixarea imaginii locului faptei este
necesar să se efectueze următoarele genuri de fotografii:
 fotografia de orientare;
 fotografia schiţă;
 fotografia obiectelor principale, a cadavrelor, a urmelor;
 fotografia de detaliu a micro şi macroreliefului urmelor sau obiectelor
izolate.
Fotografia fixează mecanic toate detaliile obiectelor fotografiate şi imaginea
lor de ansamblu precum şi raporturile reciproce de poziţie.
Fotografia judiciară face parte din metodele tehnice ştiinţifice cele mai
frecvent folosite în cercetarea criminalistică, atât în activitatea de teren a organelor
de urmărire penală cât şi în munca de laborator a cercetătorilor criminalişti.
Fotografia judiciară reprezintă totalitatea metodelor fotografice aplicate în
cercetările criminalistice în munca de teren a organelor de urmărire penală cât şi în
munca de laborator a cecetătorilor criminalişti.

82
 Fotografia judiciară operativă care se aplică direct de către organele de
urmărire penală, pentru fixarea locului săvârşirii faptei, redarea obiectelor şi a
urmelor infracţiunii sau a persoanelor urmărite sau condamnate, se împarte la
rândul ei în: fotografia locului faptei, fotografia semnalmentelor, fotografia folosită
în reconstituire.
Fotografia judiciară de examinare cuprinde mai multe subdiviziuni ca
fotografiile de: ilustrare, umbre, reflexe, contrast, comparare, selectare, fotografia
sub diferite radiaţii invizibile etc.
Fotografia judiciară operativă
Fotografia judiciară operativă a locului faptei şi a obiectelor principale
serveşte la fixarea tabloului de ansamblu în care se încadrează locul faptei, la
fixarea propriu-zisă a locului faptei, la măsurarea acestuia şi la fixarea fotografică
o obiectelor purtătoare de urme ale infracţiunii. Fotografia judiciară operativă a
locului faptei şi a obiectelor infracţiunii se împarte în :
1. fotografia de orientare;
2. fotografia schiţă;
3. fotografia de detaliu;

4. fotografia obiectelor principale;

5. măsurători fotografice;
6. procedee speciale;
7. fotografia de reconstituire;
8. fotografia semnalmentelor.

1. Fotografia de orientare serveşte la fixarea tabloului de ansamblu în care

se încadrează locul săvârşirii faptei, stabilind raporturile de poziţie în care se
găseşte aceasta faţă de împrejurimile lui imediate.

Fig. 11 Reprezintă fotografie de orientare a locului faptei prin coliziunea unui

autoturism cu un biciclist.
Fotografia judiciară operativă va parcurge aceleaşi etape ca însăşi cercetarea
locului faptei. În primul rând se va insista asupra încadrării locului faptei, a
tabloului de ansamblu din care face parte. În această etapă se va insista asupra
drumurilor de acces, asupra vecinătăţilor, asupra distanţelor dintre locul faptei şi
diferite puncte frecventate de oameni.
Această fotografie trebuie să fie efectuată de la o distanţă suficientă pentru a
cuprinde cât mai mult din ansamblul în care locul faptei se situează. Pentru această

83
fotografie este bine să se folosească obiective superangulare, cu câmp larg de
deschidere, sau să se execute fotografii cât mai de sus, fie dintr-un copac sau dintr-
o clădire alăturată.
Fotografia de orientare redă imaginea locului faptei, în întregul său,
împreună cu împrejurimile. Acest gen de fotografie se execută de preferinţă, pentru
a reda cât mai complet posibil şi cadrul înconjurător al locului faptei.
Dacă fotografia de orientare este executată pe un loc întins (câmp, şosele), în
mod obligatoriu pe imagine trebuie să apară anumite puncte de reper fixe, de
natură să permită identificarea cu uşurinţă a locului respectiv.
Prin fotografia de orientare panoramică liniară, locul faptei este fotografiat
succesiv, pe porţiuni mai mari sau mai mici. Fotografia de orientare panoramică
circulară, folosită în cazul terenurilor cu dimensiuni mari, se execută aşezând
aparatul foto montat pe trepied în centrul terenului. Luarea imaginilor se face din
centru spre exterior, rotind aparatul în aşa fel încât imaginea următoare să fixeze şi
o porţiune din terenul fotografiat anterior. În final prin alăturarea imaginilor se va
obţine o fotografie de ansamblu a întregului loc al faptei.

b. Fotografia schiţă are rolul de a fixa în mod fidel locul infracţiunii,

excluzând împrejurimile. De asemenea, va reda o parte din locul infracţiunii în care
sunt amplasate instrumentele folosite la comiterea faptei, obiectele despre care se
presupune că au legătură cu activitatea ilicită.
În cazul unei infracţiuni de omor, fotografia schiţă va reda imaginea
cadavrului şi a obiectelor din jurul acestuia.
Tehnica criminalistică recomandă ca acest gen de fotografie judiciară să se
execute de la o distanţă care să permită încadrarea întregului loc al faptei, inclusiv
obiectul principal - cadavrul, focarul incendiului, spărtura din zid, în aşa fel încât
acestea să fie plasate în centrul fotografiei.
Ca moduri de executare a fotografiei schiţă reţinem :
 fotografia schiţă de pe poziţii contrare;
 fotografia schiţă de pe poziţii încrucişate;
 fotografia schiţă unitară;
 fotografia schiţă panoramică.
Fixarea pe fotografiile schiţă a rezultatelor faptei comportă anumite
particularităţi. Astfel în cazul încăperilor mici, fotografiile trebuie executate de la
cea mai mare înălţime posibilă, în caz contrar neputând fi cuprinsă în imagine
decât o porţiune foarte mică.
Locul de unde se execută fotografia trebuie ales cu multă grijă, evitându-se
posibilitatea ca obiectele mari să le acopere pe cele mici. Aceeaşi atenţie trebuie
acordată surselor de iluminare.

84
 Fotografia schiţă serveşte la fixarea locului faptei, în întregime sau pe
sectoare, insistând asupra raporturilor reciproce de poziţie în care se găsesc
diferitele obiecte sau urme.
Datorită formelor variate în care se aplică, fotografia schiţă de subdivide în
mai multe categorii :
 fotografia schiţă unitară, când într-o singură imagine fotografică este
cuprins în întregime locul faptei;
 fotografia schiţă pe sectoare, în care locul faptei, neputând fi cuprins într-
o singură imagine, este fixat pe sectoare la aceeaşi scară şi grad de
iluminare;
 fotografia schiţă încrucişată, cu ajutorul căreia locul faptei se fotografiază
din mai multe poziţii opuse, pentru a se elimina zonele oarbe;
 fotografia schiţă în panoramă se foloseşte în cazurile în care locul faptei
are o extindere prea mare, pentru a putea fi cuprinsă într-o singură
fotografie fără a se pierde detaliile mai importante. Fotografia
panoramică se poate executa liniar sau circular.

c. Fotografia de detaliu
Odată cu trecerea la faza dinamică a cercetării locului faptei, diferitele
obiecte, neridicate până atunci de la faţa locului în care se găseau, se ridică cu grijă
pentru a fi examinate separat şi amănunţit. De data aceasta, fiecare obiect
interesează ca o probă materială luată izolat, fotografiindu-se independent de locul
unde a fost descoperit. În această fotografie se insistă atât asupra aspectului
obişnuit al obiectului respectiv, cât şi asupra modificărilor produse cu ocazia
săvârşirii infracţiunii cercetate. Fotografia de detaliu se execută la o scară mai mare
decât celelalte fotografii de la locul faptei.
Spre deosebire de celelalte genuri de fotografii, care se execută în faza
statică a cercetării la faţa locului (deci fără a le mişca din locul iniţial), fotografia
de detaliu se execută în faza dinamică. Acest gen de fotografie se referă la micro şi
macrorelieful urmelor sau obiectelor izolate. Ea trebuie să redea forma,
dimensiunile, particularităţile şi urmele pe care le prezintă obiectul, ca rezultat al
săvârşirii faptei, astfel încât detaliile ce interesează să fie reproduse cât mai fidel.
Concluzionând cu privire la această modalitate de fixare a rezultatelor
cercetării la faţa locului, putem desprinde câteva reguli:
 dacă locul faptei a suferit modificări faţă de aspectul său iniţial,
fotografiile vor reda aspectul locului săvârşirii infracţiunii aşa cum a fost
găsit în momentul sosirii echipei de cercetare.
 cu ocazia efectuării fotografiilor judiciare operative, trebuie evitată
redarea în imagini a unor persoane, mijloace de transport, obiecte, ce nu

85
 au legătură cu infracţiunea şi care au pătruns în locul faptei ulterior
consumării evenimentului;
 când cercetarea la faţa locului se execută în spaţii închise, este interzisă
utilizarea surselor de lumină artificială;
 pentru fixare cât mai exactă a locului faptei şi a urmelor descoperite în
anumite cazuri (omor, accidente de circulaţie cu urmări mortale) este
necesară executarea de fotografii color pentru redarea urmelor colorate
(pete de sânge, vopsea, etc)

d) Fotografia obiectelor principale, a cadavrelor, a urmelor

Acest gen de fotografie se foloseşte pentru fixarea diferitelor obiecte care
poartă urme ale infracţiunii, au servit sau au fost destinate să servească la
comiterea faptei, sunt produsul activităţii ilicite ori au legătură directă cu
producerea evenimentului.
În rândul obiectelor principale menţionăm: cadavrul, instrumentele folosite
la efracţie, arme de foc, mijloace de transport şi urmele acestora, focarul
incendiului.
Scopul executării acestui gen de fotografii este acela de a fixa poziţia şi
forma obiectului, inclusiv dispunerea lui, în raport cu celelalte urme şi mijloace
materiale de probă existente la faţa locului.
Prin acest gen de fotografie judiciară operativă se fixează toate
caracteristicile obiectului principal (serie, număr, grad de uzură) şi aspecte de ordin
criminalistic ce interesează deteriorări, pete de sânge, urma dactiloscopice,
balistice etc. Pentru a se realiza acest lucru, după fotografierea obiectului în cauză
împreună cu obiectele vecine, în vederea stabilirii raportului dintre el şi acestea, se
fotografiază, de aproape, numai obiectul principal. În cadrul fotografiei obiectelor
principale, un loc important îl ocupă cadavrul victimei împreună cu obiectele şi
urmele din imediata sa apropiere. Acesta va fi fotografiat din părţile laterale pentru
a evita deformările în perspectivă ce apar în cazul fotografierii din direcţia capului
sau picioarelor.
Fotografierea cadavrelor
În numeroase cazuri, cadavrul constituie obiectul principal al cercetării. Ca
procedeu special de fotografiere, cadavrului i se vor executa o fotografiere plan
luată de sus, pe verticală şi mai multe fotografii laterale încrucişate. Aceste
fotografii se execută încă din faza statică a cercetării la faţa locului faptei, când
cadavrul nu a fost mişcat din locul în care a fost descoperit, pentru a fixa în mod
exact poziţia acestuia. După executarea fotografiei plan se trece la fotografierea
cadavrului din părţile laterale, executându-se uneori multe fotografii încrucişate. În
fotografiile din părţile laterale trebuie să se evite fotografierea dinspre cap sau

86
dinspre picioare pentru a nu da naştere unor disproporţii supărătoare. Cadavrele
situate în poziţie şezând vor fi fotografiate din părţi opuse, incluzând obligatoriu
între aceste poziţii şi leziunea principală vizibilă.
După fixarea prin fotografie a aspectului general al cadavrului şi îndeosebi a
poziţiei lui faţă de obiectele înconjurătoare se trece la fotografierea, la o scară mai
mare, a detaliilor ca: leziuni vizibile, urmele infracţiunii rămase pe îmbrăcăminte,
sângele sau bălţile de sânge, urmele de lovire, arsurile, etc.

4. ALTE MIJLOACE DE FIXARE A UNOR ACTIVITĂŢI

EFECTUATE CU OCAZIA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

4.1. Folosirea filmului şi a videofonogramei juridice

Filmul şi videofonograma juridică reprezintă metode tehnice moderne de
fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului. În sens restrâns, prin acestea se
înţeleg pelicula cinematografică şi banda videomagnetică pe care au fost fixate
imagini ale locului faptei şi a urmelor activităţii ilicite.
Având în vedere posibilităţile pe care le au de a reda cu fidelitate aspectul
locului faptei, urmele descoperite cu ocazia cercetării la faţa locului, aspectul şi
particularităţile unor obiecte existente în câmpul infracţiunii, filmul şi
videofonograma judiciară au devenit aproape indispensabile în cazurile deosebite
(de omor, distrugeri săvârşite prin incendii, explozii, sau alte asemenea mijloace,
catastrofe feroviare, aeriene, maritime şi fluviale, accidente de circulaţie etc.).
Aceste mijloace de fixare nu se substituie procesului-verbal de cercetare la faţa
locului, ci au menirea de a-l ilustra cât mai convingător.
Folosirea filmului judiciar, ca mijloc de fixare a rezultatelor cercetării la faţa
locului prezintă multiple avantaje, dintre care amintim:
 surprinderea tuturor activităţilor desfăşurate la faţa locului, în dinamismul
lor;
 posibilitatea de a surprinde pe peliculă o multitudine de situaţii de fapt,
urme şi mijloace materiale de probă, fără o selecţie prealabilă, oferind un
tablou complet sau aproape complet al locului faptei;
 oferă un înalt grad de obiectivitate prin înregistrarea concomitentă atât a
imaginilor, cât şi a sunetelor;
 dă posibilitatea înregistrării rapide a unor persoane şi obiecte ce au
legătură cu fapta săvârşită;
 atunci când se impune, după pelicula cinematografică pot fi executate
fotografii mărite.

87
 La rândul ei, videofonograma judiciară prezintă avantaje atât faţă de filmul
judiciar cât şi faţă de alte mijloace de fixare auxiliare ale procesului-verbal.
Acestea constau în:
 calitatea superioară a videofonogramei faţă de pelicula cinematografică;
 obţinerea imediată a videofonogramei, nemaifiind necesară prelucrarea ei
în laborator;
 înregistrarea simultană a imaginii şi sunetului pe aceeaşi bandă;
 imposibilitatea falsificării videofonogramei.
Din punct de vedere al modalităţilor de realizare, filmul şi videofonograma
judiciară prezintă multiple asemănări cu fotografia judiciară operativă.
O bună parte dintre laboratoarele de criminalistică ale unităţilor Parchetului
de pe lângă tribunalele judeţene sunt dotate cu videomagnetofoane, folosite cu mult
succes, atât în fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului cât şi în fixarea altor
acte de urmărire penală, îndeosebi reconstituiri, percheziţii, ascultări de martori şi
învinuiţi, recunoaşteri de grup.
Sub raport tehnico-tactic criminalistic, fixarea pe bandă videomagnetică sau
pe film presupune înregistrări video sau filmări de orientare, schiţă, în toate
variantele acesteia, anume înregistrarea principală a urmelor şi a detaliilor, inclusiv
înregistrări la scară. Alte reguli privesc modul de executare a cadrajului şi
panoramărilor, de realizare a diverselor planuri, (plan de orientare, plan schiţă,
prim-plan, plan-detaliu), a travelling-ului sau transfocări.

4.2. Folosirea magnetofonului la faţa locului

Folosirea magnetofonului cu ocazia cercetării la faţa locului are dublu scop.
Pe de o parte el serveşte ca mijloc de fixare a declaraţiilor diverselor persoane
implicate în fapta comisă, ce au diferite calităţi procesuale, iar pe de altă parte este
de natură a asigura înregistrarea tuturor constatărilor făcute în faza statică şi
dinamică a cercetării. Deşi nu constituie mijloc de probă, înregistrările pe bandă
magnetică îşi dovedesc utilitatea cu prilejul redactării procesului-verbal de
cercetare la faţa locului, contribuind la o descriere exactă şi completă a stării de
fapt.
Declaraţiile părţilor prezintă avantajul că, de regulă, ele nu sunt viciate de
factorii perturbabili. Folosirea înregistrărilor pe bandă magnetică se impune mai
ales în situaţia în care starea sănătăţii victimei nu permite ascultarea în condiţii
normale şi nu este posibilă consemnarea relatărilor acesteia. Înregistrarea redă fidel
declaraţia persoanei, chiar cu frânturi de cuvinte, fraze izolate sau cuvinte aparent
incoerente, dar care corelate cu celelalte materiale, constituie informaţii ce pot
căpăta un sens edificator pentru soluţionarea cauzei.

88
 CAPITOLUL VII
ALTE ACTIVITĂŢI CARE SE ÎNTREPRIND PENTRU ADMINISTRAREA
PROBELOR

1. PLANIFICAREA CERCETĂRILOR.

În cazul uciderii din culpă şi vătămării corporale din culpă lămurirea tuturor
problemelor şi desfăşurarea activităţilor specifice în vederea administrării probelor
nu pot fi asigurate decât printr-o planificare judicioasă.
Analizând rezultatele obţinute cu prilejul cercetării la faţa locului, a
examinării autovehiculului despre care se presupune că a fost angajat în accident, a
interpretării urmelor descoperite şi a celorlalte măsuri întreprinse, organele de
urmărire penală elaborează versiuni cu privire la diversele împrejurări ale cauzei.
În situaţia în care autorul faptei a rămas la faţa locului, aria versiunilor este mult
mai restrânsă limitându-se, de cele mai multe ori, la cele privitoare la mecanismul
producerii şi la cauza accidentului. Astfel se pune problema în cazul când
făptuitorul a părăsit locul accidentului abandonând autovehiculul şi, mai ales atunci
când atât conducătorul auto, cât şi autovehiculul implicat, au părăsit locul faptei. În
această ultimă situaţie se impune elaborarea unor versiuni diverse, prioritare fiind
cele referitoare la autorul infracţiunii şi autovehiculul angajat în accident. Pot fi
elaborate versiuni de genul:
 autor al faptei ar putea fi un conducător auto care domiciliază ori îşi are
reşedinţa în zona producerii accidentului sau riverană acesteia;
 autor al faptei ar putea fi o persoană care lucrează la una din unităţile
situate pe artera de circulaţie respectivă;
 autor al faptei ar putea fi un conducător auto care domiciliază, lucrează
sau se află în tranzit spre localităţile limitrofe, situate pe direcţia de
deplasare a autovehiculului;
 autovehiculul implicat în accident a fost furat din locul de parcare ş.a.
Alte versiuni se referă la:
 forma de vinovăţie – culpa exclusivă a conducătorului auto, culpa
exclusivă a victimei sau culpă comună;
 împrejurările, mecanismul şi cauzele producerii accidentului;
 starea şi comportamentul participanţilor la traficul rutier etc.
Planificarea cercetării şi materializarea acesteia într-un document de
planificare asigură eşalonarea activităţilor într-o ordine cronologică şi neomiterea
niciunui aspect ce are legătură cu cauza.

89
 2. DISPUNEREA CONSTATĂRII MEDICO-LEGALE ŞI A
CONSTATĂRILOR TEHNICO-ŞTIINŢIFICE SAU
EXPERTIZELOR CRIMINALISTICE

Principalul criteriu pentru delimitarea vătămării corporale din culpă, în

formă simplă de cea în formă agravată, este timpul de îngrijiri medicale necesare
pentru vindecare. În aprecierea gravităţii social-juridice a acestei fapte antisociale,
principalele criterii sunt de ordin medical.
Constatarea medico-legală este chemată să răspundă la următoarele
probleme:
 existenţa leziunilor pe corpul victimei;
 natura leziunilor produse şi mecanismul de formare a acestora;
 data producerii leziunilor;
 numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare;
 dacă în urma vătămărilor produse s-a cauzat persoanei o infirmitate
permanentă, pierderea unui simţ sau organ ori a funcţiilor acestuia etc.
Dacă în urmă accidentului a survenit moartea vreunei persoane, constatarea
medico-legală va lămuri :
 natura şi cauza morţii;
 mecanismul de producere a acesteia;
 data şi ora instalării.
Genurile de constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize criminalistice care pot
fi dispuse în cazul cercetării acestor infracţiuni diferă de la cauză la cauză, în raport
cu natura urmelor şi mijloacelor materiale de probă descoperite cu ocazia cercetării
locului accidentului ori a examinării autovehiculului bănuit că a fost angajat în
impact.
Printre constatările tehnico-ştiinţifice sau expertizele mai frecvent întâlnite
menţionăm :
a. constatarea tehnico-ştiinţifică a traseului sau expertiză traseologică;
b. constatarea tehnico-ştiinţifică chimică sau expertiza chimică;
c. constatarea tehnico-ştiinţifică a urmelor biologice sau expertiza
biocriminalistică;
d. constatarea tehnico-ştiinţifică a urmelor papilare sau expertiza
dactiloscopică.

a. Constatarea tehnico-ştiinţifică a traseului sau expertiză traseologică

Acest gen de constatare sau expertiză poate rezolva următoarele probleme:

90
  care este mecanismul de formare a urmei;
 tipul autovehiculului care a creat urma;
 ampatamentul şi ecartamentul autovehiculului;
 direcţia de deplasare a mijlocului de transport;
 tipul autovehiculului de la care provin fragmente de sticlă şi pelicule de
vopsea descoperite la faţa locului;
 dacă urmele au fost sau nu create de autovehiculul pus la dispozitie, ca
model de comparat.

b.Constatarea tehnico-ştiinţifică chimică sau expertiza chimică

Prin analizele complexe de laborator se poate stabili compoziţia chimică a
urmelor de far, parbriz, vopsea, sol, lubrifianţi etc., ridicate de la faţa locului.
Specialistul trebuie să stabilească dacă urmele menţionate, au sau nu aceeaşi
compoziţie chimică, cu urmele de aceeaşi natură descoperite la faţa locului ale
autovehiculului despre care se presupune că a fost implicat în accident.
Concluziile acestora nu constituie probe certe care să dovedească vinovăţia,
ci doar indicii ce trebuie coroborate cu celelalte probe şi mijloace de probă
administrate în cauză. În cadrul analizelor de laborator urmele examinate se
distrug. Din motivele arătate - rezultatul la care se ajunge şi iminenţa distrugerii
urmelor în procesul examinării – la acest gen de constatare tehnico-ştiinţifică
trebuie să se apeleze numai în cazuri excepţionale, respectiv atunci când urmele
descoperite la faţa locului sunt improprii expertizei traseologice.

c. Constatarea tehnico-ştiinţifică a urmelor biologice sau expertiza

biocriminalistică
Constatările tehnico-ştiinţifice sau expertizele de acest gen au ca obiect
examinarea urmelor de sânge şi histologice descoperite în infrastructura sau pe
părţile laterale ale autovehiculului implicat sau bănuit că a fost implicat în
accident, a firelor de păr etc., specialiştii fiind solicitaţi să răspundă la întrebări de
genul:
 dacă urmele sunt sau nu de sânge;
 dacă sângele este de natură umană sau animală;
 grupa sanguină a sângelui analizat.
Prin examinarea firului de păr se poate caracteriza acest gen de urmă materie
din punct de vedere morfologic: culoare, lungime, grosime, forma şi aspectul
canalului medular, forma cuticulei, culoarea pigmenţilor din zona corticală,

91
aspectul capătului liber, sexul persoanei de la care provine şi stabilirea grupei
sanguine.

d. constatarea tehnico-ştiinţifică a urmelor papilare sau expertiza

dactiloscopică
În situaţia în care autovehiculul implicat în accident a fost abandonat la faţa
locului sau în alte locuri ori a fost identificat ulterior, urmele papilare prezintă
importanţă în procesul de identificare a făptuitorilor.

3. ASCULTAREA MARTORILOR

În cercetarea uciderii şi vătămării corporale din culpă săvârşite ca urmare a

accidentelor de circulaţie, ascultarea martorilor reprezintă activitatea cu o pondere
deosebită. În afara martorilor oculari, martorii mai pot fi identificaţi din rândul
următoarelor persoane:
- călători, pietoni, biciclişti, conducători de autovehicule neangajate în
accident care se deplasau pe aceeaşi arteră de circulaţie şi au observat
acţiunile conducătorului auto implicat în accident, înainte de producerea
lui;
- angajaţii autobazelor, garajelor sau altor unităţi publice sau private unde
lucrează conducătorii auto ori unde au fost reparate autovehiculele;
- persoane ce pot furniza date în legatură cu starea conducătorilor auto
înainte de accident (oboseală, consum de alcool etc.)
Cu ajutorul acestor martori se pot lămuri o serie de probleme cum ar fi:
- traseul parcurs de făptuitor la data producerii accidentului, direcţia de
deplasare, modul în care conducea autovehiculul, reguli de circulaţie
încălcate ş.a.;
- comportarea făptuitorului după producerea accidentului;
- activităţile desfăşurate de autorul faptei în vederea ştergerii urmelor
infracţiunii;
- modul în care cel în cauză a motivat avariile suferite de autovehiculul pe
care îl conducea;
- împrejurările în care făptuitorul a consumat băuturi alcoolice înainte de
accident;
- „alibiurile” pe care a încercat să şi le creeze pentru a scăpa de
răspunderea penală etc.;
- starea şi comportamentul victimelor accidentului.
Se va cere martorilor să aprecieze viteza de deplasare a autovehiculului în
momentele premergătoare accidentului, distanţa la care a fost proiectată victima

92
etc. Aprecierile cu privire la viteză şi distanţe trebuie privite cu foarte mare
rezervă. Afirmaţiile de genul viteză excesivă sau mare ori viteză de bolid sunt în
marea majoritate a cazurilor exagerate, chiar prezumând buna-credinţă a celui
ascultat, este necesar să se ceară martorului să precizeze criteriile pe care le-a avut
în vedere la aprecierea vitezei şi distanţelor.
Ascultarea tuturor martorilor trebuie să se facă de către un singur lucrător.
Acesta trebuie să cunoască bine situaţia de la faţa locului, celelalte probatorii
administrate, să fie în măsură să aprecieze exactitatea şi sinceritatea relatărilor, să
intervină cu întrebări utile pentru lămurirea problemelor solicitate martorilor.

4. ASCULTAREA ÎNVINUIŢILOR SAU INCULPAŢILOR

Alături de împrejurările de fapt în care s-a produs accidentul, stabilite pe

baza constatărilor făcute cu ocazia cercetării la faţa locului, ascultării martorilor,
persoanelor vătămate ş.a., ascultarea învinuiţilor sau inculpaţilor poate contribui
decisiv la lămurirea completă a mecanismului şi cauzelor producerii accidentului, a
răspunderii pentru producerea acestuia. Ascultarea învinuiţilor sau inculpaţilor
trebuie să se efectueze cât mai urgent posibil, succesul fiind condiţionat de probele
administrate până în acel moment.
În cazul accidentelor cu fugă de la locul faptei, organul judiciar ia măsuri de
urmărire a autovehiculului chiar în timpul desfăşurării cercetării la faţa locului sau
imediat după terminarea ei. Cei care fug de la locul faptei conduc cu viteză
excesivă, încalcă regulile de circulaţie, fac depăşiri neregulamentare, produc alte
accidente.
Toate acestea atrag atentia organelor de ordine, pietonilor, conducătorilor
altor vehicule întâlnite pe traseu. Aceste persoane sunt în măsură să facă relatări
despre caracteristicile maşinii, direcţia de circulaţie, iar probele materiale
descoperite pe drumul parcurs ajută chiar la identificarea autovehiculului urmărit.
Indiferent de condiţiile şi împrejurările în care s-a produs accidentul, planul
de ascultare trebuie să vizeze lămurirea următoarelor probleme:
- împrejurările concrete în care s-a produs accidentul;
- cauzele care au generat producerea acestuia;
- momentul în care victima s-a angajat în traversare şi când a observat-o, în
condiţiile date de vizibilitate;
- acţiunile ori inacţiunile victimei, înainte de impact;
- viteza cu care a circulat pe porţiunea respectivă de drum;
- motivul pentru care nu s-a conformat semnificaţiei indicatoarelor rutiere
ce impuneau restricţii de viteză în zonă ori rularea cu o viteză până la
limita evitării oricărui pericol;

93
 - starea fizică în momentul conducerii autovehiculului şi producerii
accidentului;
- motivele care l-au determinat să conducă autovehiculul într-o astfel de
stare;
- persoanele în compania cărora a consumat băuturi alcoolice (locul,
cantitatea, sortimentul, ora ingerării, alimentele consumate);
- activităţile pe care le-a întreprins pentru evitarea accidentului prin
manevrarea autovehiculului;
- acţiunile ori inacţiunile ulterioare producerii accidentului;
- motivele care l-au determinat să părăsească locul faptei fără încuviinţarea
organelor de poliţie şi să abandoneze autovehiculul implicat în accident;
- persoanele care mai cunosc despre fapta săvârşită şi împrejurările în care
au luat la cunoştiinţă despre aceasta ş.a.
5. DISPUNEREA EXPERTIZEI TEHNICE AUTO

Acest gen de expertiză prezintă o importanţă cu totul aparte, cu ajutorul ei

putându-se elucida problemele referitoare la mecanismul producerii accidentului.
Categoriile de probleme puse în faţa expertizei tehnice auto pot fi grupate
astfel:

a) Probleme privind starea tehnică a autovehiculului

Expertul tehnic auto este solicitat să elucideze următoarele:
- data apariţiei defecţiunilor tehnice constatate;
- cauzele apariţiei defecţiunilor tehnice;
- legătura de cauzalitate dintre defecţiunile tehnice constatate şi accident;
- posibilitatea prevederii din timp a acestor defecţiuni de către persoanele
care răspund de starea tehnică a autovehiculului;
- dacă defecţiunile puteau fi depistate prin simpla exploatare a
autovehiculului ori numai prin demontarea pieselor, mecanismelor sau
subansamblelor.

b) Probleme referitoare la împrejurările în care s-a produs accidentul

Expertul tehnic auto va fi solicitat să dea răspuns la următoarele:
- viteza cu care a circulat autovehiculul anterior frânării raportată la
caracteristicile şi starea drumului public, precum şi la condiţiile
meteorologice de vizibilitate;
- viteza autovehiculului în momentul impactului;
- timpul necesar intrării în funcţiune a frânelor;
- timpul de reacţie necesar pentru perceperea pericolului de accident, în
situaţia dată;

94
 - cauzele tehnice care au determinat răsturnarea autovehiculului pe partea
carosabilă (cu o anumită înclinare, umiditate şi unghi de viraj) şi viteza
cu care trebuia să circule pentru a evita deraparea sau răsturnarea.
Probele pe baza cărora se poate determina viteza unui autovehicul sunt:
lungimea urmei de frânare, distanţa de rulare liberă, distanţa de rulare cu frână de
motor, energia cinetică consumată pentru deplasarea sau deformarea maselor
intrate în coliziune, distanţa de proiectare a unor obiecte provenite de la
autovehicul şi spaţiul de împrăştiere a fragmentelor rezultate din spargerea
parbrizului, precum şi diagrama tahograf.
Dispunând expertiza tehnică auto, organul de urmărire penală trebuie să
aibă, cel puţin, cunoştinţe generale în domeniu, pentru a fi în măsură să stabilească
tematica necesară elucidării tuturor împrejurărilor legate de producerea
accidentului şi să pună la dispoziţia expertului toate elementele pentru efectuarea
lucrării.
După primirea raportului de expertiză, trebuie să interpreteze şi să evalueze
expertiza la justa ei valoare, în coroborare cu toate celelalte probe administrate.
Încă din faza cercetării la faţa locului, organul de urmărire penală are
posibilitatea să calculeze, chiar aproximativ, viteza autovehiculului înainte de
impact şi să-şi prefigureze mintal activităţile pe care le va desfăşura pentru
stabilirea mecanismului producerii accidentului.

c) Probleme legate de comportamentul participanţilor la trafic, implicaţi în

evenimentul rutier.
Atunci când în accidentul de circulaţie a fost implicat şi un pieton, expertiza
tehnică auto trebuie să lămurească:
- distanţa la care se afla autovehiculul în momentul în care pietonul s-a
angajat în traversare;
- distanţa de la care conducătorul auto a acţionat asupra frânei de serviciu,
ţinând cont de locul unde s-a produs impactul şi viteza cu care a circulat;
- posibilităţile pe care le-a avut conducătorul auto, în condiţiile date, de a
evita accidentul prin manevrarea autovehiculului.

d) Probleme referitoare la evaluarea pagubelor

Când pe lângă uciderea sau vătămarea din culpă a uneia sau mai multor
persoane, s-a produs şi avarierea autovehiculului implicat în accident, expertizei
tehnice-auto îi revine sarcina de a evalua şi pagubele pricinuite cu această ocazie.
La evaluarea unui autovehicul se ţine cont de mai multe elemente, cum ar fi:
valoarea de achiziţie, parcursul real, starea tehnică, durata de exploatare şi
coeficientul de uzură.

95
 Pentru stabilirea cu exactitate a avariilor este necesar să se determine gradul
de uzură al autovehiculului în momentul producerii accidentului, valoarea
devizului de reparaţii cuprinzând preţul pieselor de schimb şi materialelor, precum
şi manopera, calculat potrivit normelor în vigoare.
În stabilirea tematicii expertizei tehnice auto, prin maniera de formulare a
întrebărilor, organul de urmărire penală trebuie să ţină seama de faptul că expertul
nu poate să răspundă decât de stricta specialitate.

6. RECONSTITUIREA

Reconstituirea a fost reglementată de legislaţia noastră procesual penală din

necesitatea lărgirii posibilităţilor de aflare a adevărului cu privire la faptele şi
împrejurările cauzei şi statuării prin lege a unui procedeu cu caracter probator
folosit frecvent în activitatea organelor judiciare.63
Potrivit legii64, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, dacă
găseşte necesar pentru verificarea unor date, poate să procedeze la reconstituirea, la
faţa locului, în întregime ori în parte a modului şi condiţiilor în care a fost săvârşită
fapta.
Avându-se în vedere dispoziţiile legale şi literatura de specialitate,
reconstituirea poate fi definita ca o activitate de procedură penală şi de tactică
criminalistică ce constă în reproducerea artificială a împrejurărilor în care a fost
săvârsită infracţiunea sau oricare fapt ce prezintă importanţă în cauză pentru a
stabili dacă fapta a avut ori putea să aibă loc în condiţiile date.
Rolul şi locul reconstituirii în cazul accidentelor de circulaţie pot fi definite
în mod corespunzător numai în condiţiile unei corecte reprezentării a scopului
acesteia. Atât literatura de specialitate, cât şi practica judiciară admit ca scopul
reconstituirii în cercetarea unor astfel de cauze îl reprezintă verificarea şi ilustrarea
probelor administrate în cursul cercetării şi mai puţin acela al administrării de noi
probe în cauză. De regulă, atunci când se recurge la reconstituire nu se urmăreste
verificarea şi precizarea unor aspecte privitoare la mecanismul producerii ori la
posibilităţile evitării acestuia în condiţiile date, ci la stabilirea posibilităţii
perceperii unor împrejurări legate de evenimentul rutier cercetat. Este şi firesc să
fie aşa, atâta vreme cât problemele legate de mecanismul producerii accidentului,
viteza autovehiculului înainte şi în timpul impactului ş.a. pot, şi este indicat, să fie
lămurite prin expertiza tehnică auto.

63
V. Dongoroz, ş. a., “Noul cod de procedură penală şi Codul de procedură penală anterior, prezentarea
comparată”, Bucureşti, 1969, pag. 81
64
Codul de procedură penală al României, art. 130

96
 Aşadar, ponderea principală o deţin reconstituirile efectuate pentru stabilirea
posibilităţilor de observare, percepere, memorare sau reproducere a unui fapt sau
fenomen. Cum accidentele de circulaţie sunt evenimente cu desfăşurare rapidă,
posibilitatea perceperii şi fixării în memorie este mai redus. Asemenea reconstituiri
oferă posibilitatea verificării declaraţiilor martorilor şi părţii vătămate. Alteori, se
poate recurge la reconstituire pentru a evidenţia traseul parcurs de făptuitor după
săvârşirea faptei, locul unde a abandonat autovehiculul ori unde s-a oprit pentru a
şterge urmele infracţiunii.
Trebuie reţinut că este interzis să se efectueze reconstituirea dacă prin
reproducerile ce se urmăresc se poate pune în pericol viaţa, integritatea corporală
sau sănătatea participanţilor la această activitate. În nici un caz, nu pot fi reproduse
fapte şi împrejurări de genul:
- derapărilor;
- frânările dure, extreme;
- răsturnărilor;
- circulaţiei cu viteză mare, pe timp de noapte, ceaţă, pe un drum acoperit
cu mâzgă, polei etc.;
- coliziunii dintre două sau mai multe autovehicule ori catastrofelor rutiere;
- circulaţiei pe un pod neconsolidat, pe un teren accidentat, pentru a
verifica rezistenţa autovehiculului ori îndemânarea conducătorului auto
ş.a.
De asemenea, cu ajutorul reconstituirii se poate stabili că din doua fapte
contradictorii, una poate fi adevarată iar cealaltă neadevarată, că ambele fapte sunt
neadevărate sau dimpotrivă, că ambele fapte sunt adevărate dar în condiţii diferite.
Modul de desfăşurare şi rezultatele obţinute trebuie fixate procedural, din
rândul mijloacelor de fixare, făcând parte: procesul-verbal, fotografia, filmul,
înregistrarea pe bandă magnetică sau videomagnetică şi schiţa.
Procesul-verbal de reconstituire este principalul mijloc de fixare. El trebuie
încheiat cu respectarea prevederilor legale şi a normelor recomandate de
criminalistică.
În cuprinsul procesului-verbal o atenţie deosebită trebuie acordată
consemnării: scopului reconstituirii, locul unde s-a desfăşurat, condiţiile efectuate
– numărul şi rezultatele lor, obiectele folosite, condiţiile meteorologice, acustice,
de vizibilitate.
Este indicat ca întreaga desfăşurare a reconstituirii să fie cât mai fidel fixată.
Tehnica criminalistică oferă o serie de mijloace a căror utilizare poate aduce un
mare folos cauzei. Fotografierea şi în ultima vreme, filmarea şi videofilmarea sunt
tot mai frecvent folosite în cadrul reconstituirii.
La reconstituire se foloseşte fotografia judiciară operativă de fixare, având
rolul de a ilustra menţiunile din procesul-verbal care se încheie cu această ocazie.

97
 Cu toate avantajele pe care le prezintă, nu se poate supraaprecia rolul
fotografiei în reconstituire. Trebuie să se ţină seama de limitele pe care le are
fotografierea ca mijloc de fixare. De exemplu, fotografia nu va putea ilustra vreo
menţiune în procesul-verbal atunci când prin reconstituire se urmăreste verificarea
audibilităţii ori a posibilităţilor de memorare a unor fapte sau fenomene.
De asemenea desfăşurarea reconstituirii poate fi filmată, iar discuţiile purtate
cu participanţii la această activitate, înregistrate pe bandă magnetică.
Pentru realizarea filmării este necesar să se asigure personalul specializat
precum şi mijloacele tehnice corespunzătoare.
Înregistrările pe bandă magnetică sau videomagnetică urmăresc redarea imaginilor
şi explicaţiilor persoanelor ce execută activităţile în cadrul reconstituirii. În mod
deosebit însă, este indicat ca pe bandă să fie înregistrate explicaţiile învinuitului,
inculpatului, ori martorilor oculari ale căror declaraţii se verifică, atunci când prin
activităţile care se desfăşoară în timpul reconstituirii se obţin alte rezultate decât
cele prezentate de către aceştia.
Rezultatul reconstituirii poate impune elaborarea unor noi versiuni care să
fie verificate prin întreprinderea altor activităţi de urmărire penală sau operative.

98
 CONCLUZII

Lucrarea se bazează pe cercetarea la faţa locului în caz de accident rutier.

Prin urmare rămân la ideea că locul săvârşirii faptei este cel mai bogat în urme
(probe), indiferent de natura infracţiunii, iar studierea lui ajută la stabilirea cauzelor
şi a condiţiilor producerii accidentului.
Cercetarea la faţa locului este o activitate procedurală, şi de tactică
criminalistică al cărui obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a
săvârşit infracţiunea. Deci, cercetarea la faţa locului se înscrie printre activităţile ce
contribuie în mod substanţial la realizarea scopului procesului penal.
Lucrarea s-a întemeiat pe studiul aprofundat al cercetării la faţa locului în
caz de accident rutier, impotanţa sa fiind dată de faptul că rezultatele ei
direcţionează cercetările şi condiţionează însăşi finalitatea investigaţiilor.
Cercetarea la faţa locului este una dintre cele mai complexe activităţi desfăşurate
de organele de urmărire penală şi se face cu dublu scop – de a cunoaşte nemijlocit
ambianta generală a infracţiunii şi pentru a descoperi, ridica şi fixa urmele
infracţiunii, în vederea descoperirii autorului.
Cercetarea la faţa locului are un caracter imedit şi de neînlocuit. În cazul
accidentelor rutiere, studierea locului, indiferent de gravitatea accidentului, este
primordială şi obligatorie.
Rezultatele obţinute cu ocazia cercetării constituie punctul de plecare şi
determină direcţiile în care se vor desfăşura ulterior cercetările.
Se permite astfel cunoaşterea urmelor lăsate de făptuitor, a obiectelor şi
mijloacelor materiale de probă rămase la faţa locului, care vor conduce într-un final
la identificarea făptuitorului.
Indiferent de natura faptelor, locul de plecare pentru aflarea adevărului
este întotdeauna locul de săvârşire a faptei.

99
 BIBLIOGRAFIE

1. *** Codul penal al României – Ed. Global Lex, Bucureşti, 2003.

2. *** Codul de procedură penală – Ed. Global Lex, Bucureşti, 2003.
3. O.U.G. nr. 195 / 2002 privind circulaţia pe drumurile publice.
4. H.G. nr. 85 / 2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a O.U.G.
nr. 195 / 2002 privind circulaţia pe drumurile publice.
5. Legea de organizare şi funcţionare a Poliţiei Române nr. 218/2003.
6. A. Ciopraga – Criminalistică. Elemente de tactică – Univ. “Al. I. Cuza”
Iaşi, Fac. de drept, 1986.
7. Colectiv – Tratat de tactică criminalistică – M. A. I., Ed. Carpaţi, 1992.
8. Colectiv – Dicţionar Enciclopedic Român – Academia României, vol. I,
Ed. Politică, Bucureşti, 1962.
9. Colectiv – Tratat de metodică criminalistică – M. A. I., vol. II, Ed.
Carpaţi, Craiova, Acad. de Poliţie “Al. I. Cuza”, 1994.
10.C. Suciu – Criminalistică – Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.
11.C. D. Blaj – Comportamentul la volan – Ed. Medicală, 1982.
12.C. Gorgoş – Ce şim şi ce nu ştim despre accidentul de circulaţie – Ed.
Medicală, Bucureşti, 1976.
13.C. Lupu, Gh. Diniţă – Cercetarea la faţa locului a accidentelor de
circulaţie – Bucureşti, 1970.
14.C. Aioniţoaie ş.a. – Curs de tactică criminalistică, vol. I şi II, Acad. de
Poliţie “Al. I. Cuza”, Bucureşti, 1995.
15.C. Aioniţoaie ş.a. – Curs de criminalistică, vol. I şi II, Acad. de Poliţie
“Al. I. Cuza”, Bucureşti, 1995.
16.D. Sandu – Criminalistică. Note de curs – Univ. Athaeum, vol. II,
Bucureşti, 1993.
17.E. Stancu – Investigarea ştinţifică a infracţiunilor. Curs de criminalistică
– partea a II-a şi a III-a, Univ. Bucureşti, Fac. de Drept, 1988.
18.E. Stancu – Criminalistică. Note de curs – vol. II, Ed. Proarcadia,
Bucureşti, 1993.
19.E. Stancu – Criminalistică – vol. II, Ed. Actami, Bucureşti, 1995.
20.G. Antoniu – Infracţiuni prevăzute de legi speciale – Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
21.G. Antoniu – Practica judiciară penală – vol. II, partea generală, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1988.
22.G. Balla – Probleme de criminalistică şi criminologie – nr. 1/1981.
23.H. Vlăsceanu – Drum cu prioritate – în colecţia “Biblioteca
automobilistului”, A. C. R. Bucureşti, 1983.

100
24.I. Bolocan, I. Stanca – Accidentul de circulaţie – Ed. Militară, Bucureşti,
1977.
25.I. Anghelescu – Tratat practic de criminalistică – vol. I, M. A. I., 1976.
26.I. Cora – 20 de ani de expertiză criminalistică – Ed. Ministerul Justiţiei,
Bucureşti, 1978.
27.I. Mircea – Criminalistică – Ed. Fundaţia Chemarea, Iaşi, 1992.
28.L. Coman, M. Constantinescu – Tratat practic de criminalistică – vol. I,
M. A. I., 1976.
29.Dr. M. Şt. Constantinescu – Accidentele de circulaţie – Ed. Medicală,
Bucureşti, 1969.
30.M. N. Costin – Răspunderea penală şi civilă pentru încălcarea regulilor
de circulaţie pe drumurile publice – Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978.
31.M. Kernbach – Medicină Judiciară – Ed. Medicală, Bucureşti, 1958.
32.M. Dragomir – Probleme de criminalistică şi criminologie – nr. 3/1981.
33.N. Nistor, M. Stoleru – Expertiza tehnică a accidentului de circulaţie –
Ed. Militară, Bucureşti, 1987.
34.V. Bercheşan, I. N. Dumitraşcu – Probele şi mijloacele de probă – Acad.
de Poliţie “Al. I. Cuza”, Ed. M. A. I., Bucureşti, 1994.
35.V. Dobrinoiu, Gh. Florea – Îndrumar de cercetare penală – I. G. P., Ed.
Atlas Lex, Bucureşti, 1994.
36.V. Dongoroz – Noul cod de procedură penală şi Codul de procedură
penală anterior, prezentare comparată – Ed. Politică, Bucureşti, 1969.
37.V. Dongoroz – Explicaţii teoretice ale Codului penal român – vol. III,
Partea specială, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1975.
38.V. Dongoroz – Explicaţii teoretice ale Codului penal român – vol. I,
Partea generală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1975.
39.V. Mărginean – Probleme de criminalistică şi criminologie – nr. 3/1981.
40.V. Stoica – Probleme de criminalistică şi criminologie – nr. 3/1981.

101