Bacalaureat Romana - Exigenele - Probei - Scrise

Bacalaureat
Limba și literatura
română
Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 1

Exigențele probei scrise
Dacă proba de competențe lingvistice e destul de accesibilă, proba

scrisă impune o atitudine mai responsabilă și nu numai pentru că este mai
complexă, ci și pentru faptul că e o probă scrisă. Nu odată am putut întâlni
elevi ce răspund binișor la proba orală, iar când sunt puși în situația de
redactare a răspunsului, au o exprimare destul de săracă și greoaie, altfel zis,
nu au deprinderea unui răspuns scris, cu mai multe cauze, pe care nu vreau să
le amintesc aici. Cum se poate remedia această situație? Exersând, scriind și
în clasă și, mai ales, acasă, prin efectuarea cu seriozitate a temelor, mai ales a
compunerilor de tot felul.
Iată acum care ar fi exigențele probei scrise, cu cele trei subiecte diferite.
Le vom lua pe rând și le vom explica prin subiecte propuse, ce au și
răspunsuri sugerate, posibile.
Primul subiect presupune o analiză stilistică a unui text la prima
vedere, aparținând genului epic, liric sau dramatic, sau în proză, versuri sau
dramatic. Cerințele sunt formulate în funcție de nivelul stilistic al textului.
Pentru o mai bună înțelegere, vom lua spre exemplificare mai întâi un text
liric și vom formula cerințele cele mai potrivite, precizând și nivelul stilistic la
care acele cerințele se referă:
„Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale,
Trufaşa-ţi frumuseţe în față o privesc
Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale,
Opun intensu-mi geniu în care se topesc.
Mã-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură,
Plecat ca peste o floare, te rup şi te respir...
Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură,
Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir.
Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie:
Cu ideala forţă mi-apropii ce mi-e drag,
Înjug virtuţi şi patimi la marea poezie,
În care, fără urme de pulbere târzie,
Te-amestec şi pe tine cu sila; pentru mag,
Pământul n-are margini, nici cerurile prag”.
Vasile Voiculescu, Sonetul CLVIII
La nivel ortografic:
1. Precizează rolul cratimei din structura „Trufaşa-ţi frumuseţe” – cea mai
frecventă cerință ce apare în biletele de examen și care presupune un răspuns
cât se poate de simplu: leagă două părți de vorbire diferite, un adjectiv de un
adjectiv pronominal posesiv, în situația unei exprimări cursive. În schimb, în
structura „Mã-nfăţişez cu duhul” cratima mai are un rol, acela de a înlocui
vocala î , tot în contextul unei exprimări fluente;
2. Motivează rolul virgulei din versul al treilea: „Şi ochilor tăi, aştri
tulburători de cale, / Opun …”. Elevul va fi tentat să răspundă eronat, că ar fi
vorba despre o pauză, despre o enumerație, etc., numai că aici virgulele
marchează prezența în text a unei construcții incidente, o precizare în plus, cu
semnificații metaforice, referitoare la frumusețea deosebită a ochilor iubitei.
Tot o explicație asemănătoare se poate da și pentru secvența „În care, fără
urme de pulbere târzie, / Te-amestec”. Virgula este folosită pentru enumerație
în ultimul vers: „Pământul n-are margini, nici cerurile prag”;
3. Menționează valoarea stilistică a punctelor de suspensie de la sfârșitul
versului: „Plecat ca peste o floare, te rup şi te respir...”. Este o altă posibilă
cerință privitoare la semnele de punctuație, mai ales că ea vizează o valoare
stilistică, marchează o stare lirică de mare intensitate emoțională, în sensul că
despre iubită poetul ar mai putea spune multe lucruri minunate, emulația lirică
s-ar putea continua mult și bine.
La nivelul componentelor de structură ale textului poetic, se pot formula
cerințe referitoare la conținutul și forma textului: eul liric, imagini, temă(e),
idee, motive, compoziție, momente lirice, semnificația titlului, comentarea
unei strofe sau a unui vers; strofă, specificul versificației: ritm, rimă, măsură,
etc.
1. Menţionează două teme/motive literare, prezente în poezie. Cerința
aceasta este și trebuie să fie nelipsită din analiza stilistică a textului literar
pentru că este fundamentală pentru mesajul textului. Nici răspunsul nu este
dificil: aspectul general despre care se vorbește în text este tema. Numai dacă
nu citești cu atenție textul nu vei înțelege că tema este dragostea și te ajută în
sensul acesta și secvențele: „Şi ochilor tăi”, „ … nu te sărut pe gură …”. Dacă
vrei să identifici două teme, așa cum cer cei de la comisia pentru examene,
este clar faptul că poetul se mai referă și la „marea poezie” – cea de-a doua
temă. În schimb, dacă alegi doar o temă, atunci iei versurile pe rând și vezi că
se pot aminti și câteva motive prezente în text, prin care poetul aduce un
omagiu atât iubirii cât și poeziei. De aceea el vorbește despre tinerețea iubitei,
ochii ei, făptura, etc.
2. Identifică ideea centrală a poeziei și o ilustrează cu o secvență potrivită
– cerința cea mai importantă și în același timp și cea mai dificilă pentru elevi.
Și de ce? Pentru că se face de obicei o lectură superficială a textului liric și
atunci sigur nu se poate recunoaște faptul că o idee se referă la felul în care un
poet dezvoltă, ilustrează în mod personal o temă. Altfel zis, despre iubire
vorbesc toți poeții, dar fiecare o face în felul său. Și acum să vedem cum
prezintă V. Voiculescu iubirea: nu este văzută doar biologic, ci mai ales
spiritual, așa cum o arată versul „Mã-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură
…”. Există și alt vers prin care poetul refuză tentația biologicului în iubire: ”
Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură”. Mai simplu și pe înțelesul
tuturor, iubita este o zeiță ce-l inspiră pe poet pentru a scrie „marea poezie”, o
poezie frumoasă, vorbind despre idealurile mari al oamenilor, căci „Pământul
n-are margini, nici cerurile prag”. Rețineți: dacă nu recunoaștem bine
ideea versurilor, nu răspundem corect nici altor cerințe!
3. Precizează două mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază
prezenţa eului liric în textul dat. Eul liric se definește ca fiind vocea poetului
în text, iar mărcile acestei voci sunt, de obicei: pronumele personal, verbe la
modul indicativ, persoana I, adjective pronominale posesive, și altele. În textul
de mai sus, mărcile lexico-gramaticale sunt verbele râd, privesc și pronumele
personal în cazul dativ din structura: „ce mi-e drag”.
4. Comentează, în 6-10 rânduri, primele patru versuri ale poeziei, prin
evidenţierea relaţiei dintre ideea poetică şi mijloacele artistice. Aici vom
răspunde bine dacă am stabilit deja ideea centrală a poeziei, care se regăsește
și în aceste prime versuri. Aceasta pentru că ni se spune clar să avem în vedere
două momente. Mai întâi stabilim ideea versurilor: poetul nu se lasă
ademenit de ispita ce vine dinspre tinerețea iubitei, chiar dacă se află la
jumătatea vieții, la „miezul” ei, și se dedică mai ales „geniului” său, creației, o
creație care este intim legată și de imaginea iubitei. Pentru a exprima acest
gând, poetul apelează la o serie de „trucuri” poetice, la o serie de
particularități de limbaj. Dintre acestea voi aminti doar două: valoarea
stilistică a inversiunii și frumusețea unei metafore. În primul vers inversiunea
are în vedere referiri exprese la vârsta poetului, cel care „râde” vieții, iar în
versul al doilea prin inversiune se insistă asupra frumuseții „trufașe” a iubitei.
Rolul inversiunii tocmai acesta este, să pună pe primul plan o idee, un
sentiment, o stare lirică, etc. Metafora este o „altă reprezentare”, când un
cuvânt are alt înțeles, cum este și cazul cuvântului aștri, pentru a sublinia
privirea plină de farmec, spiritualizată a iubitei, ochii ei fermecători, oarecum
divinizați prin forța expresivă a metaforei, care nici nu e una profundă, ci mai
degrabă una explicită, accesibilă.
5. Prezintă semnificaţia titlului, în relaţie cu textul poeziei date. Este tot o
cerință legată de componentele textului poetic și îl pune pe candidat în situația
de a face o legătură între titlu, care de obicei conține motive ce se regăsesc în

textul poetic, și conținutul poeziei. De aceea, explicarea unui titlu pornește de
la identificarea acestor motive din titlu și raportarea lor la textul poetic, cu
referire la ideea poetică. Textul de mai sus are un titlu generic desemnând
faptul că Voiculescu a scris sonete, poezii cu formă fixă, incluzând 14 versuri,
iar versurile finale condensează meditația poetică ce au mai degrabă aspect de
maximă, de sentință, exprimând în câteva cuvinte mari adevăruri despre lume
și viață. Concret, poetul ne spune că poezia presupune o mare iubire, dar și o
raportare prin această iubire la valorile eterne ale existenței terestre și cosmice
în același timp.
La nivelul lexical sunt posibile iarăși câteva cerințe: câmp semantic, sens
contextual, sens propriu, sens figurat, polisemie, expresii/locuţiuni, sinonime,
derivate cu sufixe și prefixe, omonime, paronime, antonime, etc. Iată câteva
dintre cerințele ce vizează nivelul lexical:
1. Scrie câte un sinonim potrivit pentru sensul din text al cuvintelor miez
și trufașă. Sinonimele sunt cuvinte cu sens apropiat, nu identic. Sinonimele
contextuale trebuie să aibă în vedere sensul din text al cuvântului pentru care
căutăm un sinonim. Spre exemplu, pentru cuvântul miez, ar fi posibile
cuvintele toi (toiul vieții) sau mijloc (perioada de mijloc a vârstei omului), iar
pentru cuvântul trufașa (frumusețe) se potrivesc sinonimele mândră sau
arogantă.
2. Scrie două expresii/locuţiuni care conţin verbul a se topi. Vom răspunde
prin menționarea unor expresii, pentru că ele sunt „mai expresive” în ceea ce
privește semnificația unui înțeles unitar al îmbinării măiestrite de cuvânte,
pentru că aduc o conotație asemănătoare metaforei. Iată care ar fi cele două
expresii: „a se topi după cineva” - a ține foarte mult la cineva, a iubi cu
patimă pe cineva - și „a se topi de râs” - a râde grozav, cu mare poftă de ceva
sau de cineva, la fel ca mai cunoscuta expresie „A se topi de dorul cuiva”, a
cărei înțeles nu cred că trebuie să-l precizăm pentru că se folosește atât de
frecvent.
3. Alcătuieşte câte un enunţ în care cuvintele floare şi sevă să aibă sens
conotativ. Răspunsul e cât se poate de simplu: Cuvântul floare are conotație
metaforică în enunțul: „Iubito, tu ești floarea vieții mele”, iar pentru cuvântul
sevă s-ar potrivi enunțul „Colegul meu e numai sevă” (viguros, puternic,
sănătos).
4. Identifică în text un câmp semantic referitor la ființa umană. Câmpul
semantic este o noțiune tot din domeniul lexicului și are în vedere înrudirea
cuvintelor prin referire la un domeniu comun, la o sferă de viață materială sau
spirituală. În textul de mai sus, pentru sfera semantică ființă umană ar fi
cuvintele: ochi, gură, făptură, duh.

5. Identificați în text două cuvinte formate prin derivare cu sufixe.
Cuvintele din text formate prin derivare cu sufixe sunt: trupească și gingășie.
Pentru cuvântul trupească avem rădăcină substantivul trup + suf. -ească, iar
pentru cuvântul gingășie avem adjectivul gingaș + suf. -ie.
6. Alcătuieşte două enunţuri pentru a ilustra polisemia substantivului
patimă. Substantivul patimă este polisemantic și are două sensuri mai
cunoscute: 1) sentiment de afecțiune puternică și durabilă (pentru cineva sau
ceva); pasiune; dragoste: „Colegul mă iubește cu multă patimă, zice Ileana”;
2) obișnuință anormală nedirijată de voință și de rațiune; viciu. „Vecinul
nostru are patima beției”.
La nivel morfosintactic se impun cerințe referitoare la valoarea stilistică
a unor părți de vorbire pentru mărci ale eului liric: pronumele personal, verbul
la modul indicativ, și anumite timpuri, adjectivul pronominal posesiv. Spre
exemplu:
1. Evidenţiază valoarea expresivă a două verbe la modul indicativ, din
textul dat. Verbele la modul indicativ sunt: râd și privesc, ambele fiind
expresia eului liric (vocea poetului în text) și au o încărcătură semantică dată
de așa-numitul prezent etern, cu mare încărcătură emoțională referitoare la
expresia directă a bucuriei pricinuită de sentimentul profund al iubirii.
2. Evidenţiază valoarea expresivă a adjectivului în textul de mai sus.
Avem în vedere valoarea expresivă din structura „trupească o făptură”, o
adevărată licență poetică prin care este susținută inversiunea ca figură de stil.
De menționat faptul că nu orice inversiune adjectivală are valențe stilistice, ci
numai inversiunile mai originale, cum este și cazul celei de mai sus, în cazul
căreia accentul se pune pe spiritualizarea iubirii, aceasta fiind mai degrabă o
iubire spiritualizată și nu una „trupească”. Aceeași inversiune mai este
susținută și la nivel sintactic, când diferite părți de propoziție secundare, mai
ales complemente de tot felul, preced subiectul și predicatul, și aceasta tot în
sens stilistic, de mare expresivitate. O asemenea situație avem chiar la
începutul acestui sonet: „Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale”.
3. Evidenţiază valoarea expresivă a construcției participiale din versul
„Plecat ca peste o floare, te rup şi te respir...”. Aici construcția participială
anticipă o frază coordonată copulativ prin conjuncția și, iar efectul stilistic
este remarcabil: un gest de reverență în fața iubitei.
La nivel semantic intră prezența în text a unor figuri de stil și explicarea
acestora, precum și încadrarea textului liric în una dintre caracteristicile
textului liric, de exemplu: expresivitate, ambiguitate, sugestie, reflexivitate),
prezente în textul dat. Nici curentele literare nu sunt uitate dintre cerințe,
atunci când se cere identificarea unor trăsături ale unui curent în textul dat,
eventual explicarea acelor trăsături.
1. Explică semnificaţia unei figuri de stil identificate în versul „Şi ochilor
tăi, aştri tulburători de cale…”. Nu trebuie să ai cunoștințe aprofundate de
teorie literară pentru a defini metafora: figură de stil care constă în a da unui
cuvânt o semnificație nouă, printr-o comparație subînțeleasă (din lat.
metaphora). Ochii iubitei sunt denumiți „aștri” pentru că luminează „calea”,
inspirația, dar în același timp sunt ispititori pentru poet, pot „tulbura” lumina
geniului.
2. Ilustrează una dintre caracteristicile limbajului poetic (de exemplu:
expresivitate, ambiguitate, sugestie, reflexivitate), prezentă în textul dat. Aici
pot fi ilustrative versurile finale, prin reflexivitatea lor, prin caracterul lor
profund meditativ, cu un evident caracter sentențios, concentrând în câteva
cuvinte mari adevăruri despre lume și viață, așa cum vedem adesea în sonetele
voiculesciene. O asemenea „reflexivitate” e concentrată în versul final:
„Pământul n-are margini, nici cerurile prag”.
3. Precizează caracteristicile unui sonet pe baza poeziei date. Se știe că
sonetul este poezie cu formă prozodică fixă, alcătuită din 14 versuri
repartizate în două catrene cu rimă îmbrățișată și două terține cu rimă liberă.
(din fr. sonnet, it. sonetto). Și sonetul voiculescian are 14 versuri, cu structura
de monostrofă, doar că ultimele două versuri sunt puțin decalate, tocmai
pentru că ele au un statut aparte în structura sonetului, generalizând meditația
poetică, de unde aspectul de maximă, de sentință al acestor versuri.
Primul subiect mai poate propune și o analiză stilistică a unui text
la prima vedere aparținând genului epic și incluzând cerințe la fel de
complexe, dar specifice unui asemenea text. De aceea luăm și aici un
exemplu:
„A apucat pe hangiță de mână, şi ea nu s-a sfiit, ci numai clipea domol ca
o mâță desmierdată. Iar noi am rămas tăcuți, căci am înțeles că mazâlul vrea
să ne spuie întâmplarea lui de demult.
- Domnilor şi fraților, a vorbit căpitanul Isac de la Bălăbăneşti, - ascultați
ce mi s-a întâmplat pe-aceste meleaguri, când eram tânăr. De-atuncea au
trecut ani peste douăzeci şi cinci. Catastihul acelor vremuri a început să mi se
încurce. Eram un om buiac şi ticălos. Calul meu sta hojma cu şaua pe dânsul
şi bătrânii mei nu-mi vedeau obrazul cu săptămânile. Maică-mea mă bocea în
fiecare duminică şi mă blăstăma şi dădea leturghii lui popa Nastasă, ca să
mă liniştesc şi să mă-nsor. Iar tatu-meu tăcea şi-o privea într-o parte căci şi
el fusese ca mine şi-i făcuse multe zile amare. Om nevrednic nu pot să spun c-
am fost. Aveam oi şi imaşuri şi neguțam toamna vinuri; dar îmi erau dragi
ochii negri, şi pentru ei călcam multe hotare. Dumnealui comisul Ioniță să vă

spuie câte drumuri am bătut, căci şi el avea patima mea în zilele lui şi eram
de multe ori tovarăşi.
Aşa, într-o toamnă ca asta, duceam vinuri la ținutul Sucevei. Şi eram în
popas aici, la hanul Ancuței, cu cărăuşii şi cu antalele. Şi mă aflam în mare
mâhnire, căci dragostea mea din anul acela se desfrunzise cu vara. Iar mama
acestei Ancuțe se uita pe sub sprâncene la mine şi râdea, căci nici vinul nu-mi
plăcea, nici pe lăutari nu-i sufeream. Umblam bezmetic şi singur ca un cuc”.
Mihail Sadoveanu, Fântâna dintre plopi
Mazâl - membru al unui corp de cavalerie format din boierii scoși din funcție.
Catastih - catastif, caiet gros de format mare în care se notau diferite date sau
însemnări cu caracter administrativ; registru, condică.
Hojma - în repetate rânduri, mereu, întruna.
Începem comentarea și de data aceasta prin formularea unor cerințe la
nivel fonetic și ortografic.
1. Explicați semnele de punctuație folosite în primul aliniat. În primul
aliniat este folosită virgula pentru a marca, pe rând, o enumerație, o
coordonare copulativă și una adversativă în prima frază. Aceeași virgulă
marchează un raport de subordonare, între o principală și o circumstanțială de
cauză, în cadrul celei de-a doua fraze. Mai întâlnim în primul paragraf și
liniuța de unire în secvența „ea nu s-a sfiit”, unde leagă două părți de vorbire
diferite: pronumele reflexiv se, marcă a diatezei reflexive, și verbul ce
urmează, la indicativ, timpul perfect compus. Trebuie amintit și punctul ca
semn ortografic marcând sfârșitul propoziției sau frazei.
2. Identificați în citat câteva arhaisme și motivați prezența lor în text.
Cerința aceasta vizează nivelul lexical, cu referire la cele două feluri de
arhaisme: fonetice: catastih, să spuie, desmierdată și lexicale: mazâl, hojma.
3. Transcrieți două cuvinte formate prin derivare cu sufixe. Derivarea cu
sufixe, particule așezate înaintea cuvântului-rădăcină, este foarte productivă în
limba română, iar în text avem următoarele cuvinte derivate: nevrednic –
ne+vrednic și desfrunzise – des + frunzise.
4. Precizați valoarea stilistică a verbelor din ultimul aliniat al citatului.
Cerința aceasta este la nivel gramatical, morfologic și nu e greu de rezolvat,
dacă știm puțină gramatică, dacă recunoaștem verbele, părți de vorbire ce
arată o acțiune sau o stare și se conjugă, își schimbă forma după mod, timp,
persoană și număr. În ultimul aliniat avem următoarele verbe: deceam, eram,
mă aflam, se desfrunzise, se uita, râdea, nu-mi plăcea, nu sufeream, umblam.
Majoritatea verbelor enumerate se referă la starea neliniștită a celui ce suferise
din dragoste, a celui ce avea patima dragostei încă din tinerețe, de aceea sunt
folosite verbe la un timp al trecutului cu valoare durativă cum este

imperfectul, un timp al povestitorului, al evocării evenimentelor din tinerețe
ce au marcat viața lui Neculai Isac.
5. Demonstrați specificul narațiunii în textul dat. Avem o cerință la nivelul
componentelor de structură, la nivelul noțiunilor de teorie literară folosite în
analiza stilistică, la noțiunea de mod de expunere: narațiunea, descrierea și
dialogul. În textul dat avem o narațiune la persoana a treia, omniscientă, prin
vocea naratorului care știe tot despre faptele povestite, naratorul fiind o voce a
scriitorului în text. Prezența acestei voci este dată de mărcile gramaticale
vizând persoana a treia, pronume și verbe, cum ar fi în următoarea secvență:
„(El) A apucat pe hangiță de mână, şi ea nu s-a sfiit…”. Această voce a
naratorului are aici o funcție precisă, aceea de a contura „rama” povestirii,
împrejurările, atmosfera de la Hanul Ancuței prielnică povestirilor, cum este
cea spusă de Neculai Isac.
6. Identificați în text câțiva conectori și precizați rolul lor în text. Și
cerința aceasta vizează aspecte de compoziție și de structură a textului.
Conectorii sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte ce fac o legătură între
momentele epice ale unui text, între ceea ce s-a povestit deja și ceea ce
urmează a se povesti pe firul epic, asigurându-se continuitatea, omogenitatea
textului. Acești conectori au valori morfologice diferite, mai ales aceea de
conjuncție, dar și adverbe și tot felul de locuțiuni. Să transcriem acești
conectori: și, iar, de-atunci, așa, și alții. Conectorii aceștia au și o valoare
stilistică, fiind și o marcă a oralității.
7. Identificați o figură de stil caracteristică textului narativ. Ne situăm
printr-o asemenea cerință la nivelul semantic, pentru că se are în vedere
expresivitatea textului impusă de valența estetică, beletristică a acestuia.
Avem în vedere prezența în text a enumerației, cea care conferă narațiunii un
ritm alert, așa cum ne arată și secvența: „Maică-mea mă bocea în fiecare
duminică şi mă blăstăma şi dădea leturghii lui popa Nastasă, ca să mă
liniştesc şi să mă-nsor”.
8. Ilustrează una dintre caracteristicile limbajului epic. O caracteristică a
textului epic este și oralitatea, aspectul vorbit al textului, caracteristică foarte
expresivă atunci când apare vocea unui povestitor în text. Povestitorul este
Neculai Isac și două ar fi mărcile oralității în acest text: folosirea formulei de
adresare: „Domnilor şi fraților” și fonetisme populare precum: blăstăma, să
spuie, Nastasă, etc.
9. Exprimă-ți părerea despre condiția omului îndrăgostit printr-un scurt
eseu argumentativ. Atenție! Aici trebuie să redactăm un scurt eseu, de 5-6
rânduri, în cadrul căruia să formulăm o ipoteză de tipul: „Omul îndrăgostit se
comportă ciudat, ceea ce mi se pare firesc”. Urmează două argumente preluate

din text: „Şi mă aflam în mare mâhnire”; „… nici vinul nu-mi plăcea, nici pe
lăutari nu-i sufeream”. Firesc vine și o concluzie simplă: „Și ce-i rău în
aceasta, e ceva normal să suferi din dragoste, să ai parte și de suferință, dacă
iubești cu toată ființa ta”.
Analiza stilistică a unui text dramatic își are și ea specificul ei, are cerințe
potrivite pentru un asemenea text. Iată un exemplu în acest sens:
„RICĂ (intră, se opreşte pe prag, vede pe Veta în spate, răsuflă din adânc,
pune mâna la inimă şi înaintează în vârful degetelor până la spatele
scaunului ei; cade în genunchi şi începe cu putere): Angel radios!
VETA (dă un ţipăt, se scoală şi fuge în partea ceailaltă a scenii făcându-şi
cruce şi scuipându-şi în sân): A!
RICĂ (întorcându-se în genunchi spre partea unde a fugit ea): Angel
radios! Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă,
de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul
raţiunii; da! Sunt nebun...
VETA: Nebun! (strigând.) Săriţi, Chiriac! Spiridoane!
RICĂ: Nu striga, madam, (se târăşte un pas în genunchi) fii
mizericordioasă! Sunt nebun de amor; da, fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi
se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat.
VETA: Turbat?... Domnule, spune-mi degrab', c-aminteri, strig: cine eşti,
ce pofteşti, ce cauţi pe vremea asta în casele oamenilor?
RICĂ (se ridică şi se apropie de dânsa tăindu-i drumul): Cine sunt? Mă
întrebi cine sunt? Sunt un june tânăr şi nefericit, care sufere peste poate şi
iubeşte la nemurire.
VETA: Ei! Ş-apoi? Ce-mi pasă mie! (după o mică reflecţie.) Vai de mine!
Ăsta e vun pungaş: a aflat că nu-i dumnealui acasă şi umblă să ne
pungăşească. (tare strigând.) Chiriac! Spiridoane! Săriţi! Hoţii!
RICĂ (cu mâinile rugătoare): Nu striga! Nu striga! Fii mizericordioasă;
aibi pietate! M-ai întrebat să-ţi spui cine sunt, ţi-am spus. Mă întrebi să-ţi
spui ce caut... Ingrato! Nu mi-ai scris chiar tu însuţi în original?
VETA: Eu?
RICĂ: Da! (se ridică.) Nu mi-ai scris să intru fără grijă după zece ceasuri
la numărul 9, strada Catilina, când oi vedea la fereastr că se micşorează
lampa? Iată-mă. M-am transportat la localitate pentru ca să-ţi repet că te
iubesc precum iubeşte sclavul lumina şi orbul libertatea.(…)
VETA (a ascultat cu mult interes toată tirada lui Rică şi-l întrerupe
izbucnind de râs): Ha! Ha! Ha! Acu înţeleg eu tot! Ha! Ha! Ha!
RICĂ: Râzi, râzi, ingrato, de amoarea mea?”.
I.L. Caragiale, O noapte furtunoasă, Actul II, scena II

Se știe că genul dramatic își are denumirea provenind de la cuvântul
grecesc drama, care înseamnă „acțiune”, și se referă la o reprezentare pe scenă
a unui text incluzând replici rostite de actori, cu referire la cele trei specii
dramatice: tragedia, comedia și drama. Și pe bună dreptate se spune că un text
dramatic nu are valoare în sine, ci doar ca reprezentare, ca spectacol. De
aceea, orice dramaturg ține cont atunci când scrie o piesă de teatru de
receptor, care este publicul spectator, de aceea conferă textului o structură
aparte, cu două niveluri de receptare: macrostructura și microstructura.
Macrostructura se referă la compoziția unei piese de teatru, incluzând acte și
scene, iar microstructura se referă la existența personajelor implicate în
acțiunea pusă în scenă de un regizor, cel care distribuie roluri actorilor, pentru
a rosti replicile din dialog, și care ține cont și de prezența în text a
didascaliilor, a precizărilor din paranteze, cu mai multe funcții, de regie, de
caracterizare a personajului, etc. Așadar, între cerințe trebuie să se regăsească
măcar una ce evidențiază specificul textului dramatic.
1. Menţionează două trăsături ale textului dramatic prezente în fragmentul
dat. Cele două trăsături ce conferă textului dramatic un anumit specific ar fi
precizările referitoare la împărțirea piesei pe acte și scene, precizarea
personajelor ce apar în text, Veta și Rică, existența unor replici, a dialogului
interesant dintre cei doi, și am mai aminti precizările din paranteze,
didascaliile, „învățăturile” de care are nevoie mai ales regizorul.
2. Motivați un tip de comic ilustrat de prima didascalie. Prima didascalie
se referă la condiția de personaj tip, de aventurier, pe care o are Rică
Venturiano, acest personaj cu un nume propriu foarte sugestiv pentru condiția
omului îndrăgostit, ce trece printr-o serie de întâmplări comice, ilustrând ceea
ce se numește comic de situație: s-a îndrăgostit de Zița, sora Vetei, dar
greșește adresa și ajunge pe înserat tocmai la sora iubitei, Veta, soția lui Jupân
Dumitrache, personajul principal al comediei.
3. Explică semnele de ortografie prezente în structura „Ei! Ş-apoi? Ce-mi
pasă mie! (după o mică reflecţie.) Vai de mine!”. Avem aici o cerință la nivel
ortografic, având în vedere prezența următoarelor semne de punctuație:
semnul exclamării folosit după o interjecție; semnul întrebării după o
propoziție interogativă; iarăși semnul exclamației, după o propoziție
exclamativă; folosirea parantezelor pentru includerea didascaliilor, iar la final
din nou avem o propoziție exclamativă, care este evidențiată prin semnul
exclamației. Am putea spune, fără a greși, că unele semne de punctuație au
valoare stilistică, pentru că arată prezența unor figuri de stil precum
exclamația și interogația, specifice textului dramatic, mai ales în cazul
comediei și tragediei, expresie a stilului oratoric, de factură clasică.

4. Motivează folosirea apostrofului în textul dat. Apostroful e folosit în
secvența „Spune-mi degrab', c-aminteri …”, așa cum zice Veta, scurtând
cuvintele în stil de mahalagioaică, cu o exprimare evident vulgară și de femeie
bârfitoare, răutăcioasă și amenințătoare. Apostroful marchează tocmai lipsa
unui sunet, vocala ă, la sfârșitul cuvântului. Scurtarea cuvintelor se mai
numește și haplologie. Intenționat am inclus în secvență și cuvântul aminteri,
tot o pronunțare greșită, incompletă, prin lipsa consoanelor l și t, de mahala,
am zice, căci forma corectă e altmínteri, adverb ce înseamnă „în alt chip,
altfel, de nu..., dacă nu..., în caz contrar” și provine din lat. alteramente.
5. Construiește un enunţ în care să folosești o locuţiune/expresie care să
conţină substantivul frunte. Pentru cuvântul frunte avem locuțiunea adverbială
„a sta în frunte” și mai cunoscuta locuțiune adjectivală „loc de frunte în…”,
iar ca expresie putem aminti „a fi cu moț în frunte„ expresie (ironică) -
grozav, nemaipomenit; superior sau „a fi cu stea în frunte” – deosebit prin
ceva, original, însemnat.
6. Precizează tema discuţiei dintre personajele Veta și Rică în fragmentul
dat. Se vede clar care e tema discuției – dragostea, incluzând o declarație de
dragoste amuzantă, ridicolă chiar.
7. Transcrie o replică din text rostită de Rică, pentru a ilustra comicul de
limbaj. Replica din text rostită de Rică, pentru a ilustra comicul de limbaj, ar
fi următoarea, în care se amestecă stilurile, unul colocvial, familiar, și unul
„oficial”, de publicist, de gazetar, incluzând forme prețioase, neologice:
„RICĂ (cu mâinile rugătoare): Nu striga! Nu striga! Fii mizericordioasă;
aibi pietate! M-ai întrebat să-ţi spui cine sunt, ţi-am spus. Mă întrebi să-ţi
spui ce caut... Ingrato! Nu mi-ai scris chiar tu însuţi în original?”. Familiare
sunt aibi, să-ți spui, iar cuvintele pietate, mizericordioasă, ingrato sunt forme
neologice. De ce folosește Rică un asemenea amestec de stiluri de vorbire?
Pentru a-și impresiona iubita în timpul viforoasei declarații de dragoste.
8. Selectează, din text, două cuvinte/grupuri de cuvinte care reprezintă
mărci ale adresării directe. Adresarea directă este o caracteristică a textului
dramatic, mai ale că dialogul este modul de expunere relevant în piesele de
teatru. Adresarea directă include formulele de adresare precum cea de la
începutul textului, rostită de Rică pentru o intrare glorioasă a declarației lui de
dragoste – „Angel radios!”, formulă ușor pleonastică, dacă ne gândim la
faptul că îngerii sunt înconjurați de „raze” în pictura religioasă, iar dacă mai
spunem că sunt și „radioși”, înconjurați de raze, avem o repetiție prețioasă,
inutilă. Intenția de a epata, de a impresiona „auditorul”, e dată și de folosirea
jargonului franțuzit: (madam). Și atunci potrivirea cuvintelor e comică, se
înțelege, și numai marele Caragiale o putea imagina.

9. Identifică și explică prezența aspectelor nonverbale și paraverbale în
textul dat. Comportamentul nonverbal joacă un rol esenţial în piesele de
teatru, în care mersul, poza, gesturile, mimica, manipularea unor obiecte, etc.
trebuie să devină semne reprezentative ale unui om sigur de sine, pregătit să
rostească o declarație de dragoste înfocată. Avem mai întâi o intrare ilustrativă
pentru condiția de îndrăgostit: „intră, se opreşte pe prag, răsuflă din adânc,
pune mâna la inimă şi înaintează în vârful picioarelor”. Urmează un gest
important: „cade în genunchi”. Indicii paraverbali, în schimb, se referă la
modul de a vorbi, de a pronunţa, şi la tot ceea ce însoţeşte vorbirea. Acestea
sunt adeseori manifestări involuntare ale unor emoţii, ale unor stări de spirit,
cum ar fi, de exemplu, tremurul vocii, râsul, bâlbâiala, oftatul, geamătul,
mormăiala ezitantă, suspinele, tusea, dresul vocii, plânsul în timpul vorbirii,
văicărelile, ridicarea vocii, etc. Pe de altă parte, există elemente paraverbale
bine orientate şi special utilizate de vorbitor pentru a face comunicarea mai
expresivă şi mai convingătoare. Printre acestea sunt tonul (mai ridicat sau mai
coborât, apăsat, exclamativ), așa cum își începe Rică declarația de dragoste,
când „începe cu putere”. La fel de important este și ritmul vorbirii (lent,
rapid, sacadat, cadenţat), ceea ce se vede și din felul cum decurge declarația
de dragoste, o adevărată tiradă, pe nerăsuflate: „Sunt nebun de amor; da,
fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt
turbat”. Și la toate acestea se mai poate adăuga rostirea specială a unor
cuvinte sau secvenţe, intonaţia: fermă, sigură, rugătoare, imploratoare,
interogativă, cadenţată, indiferentă, cu un anumit timbru al vocii, care se
dorește, se înțelege, plăcut, convingător. Nu se poate ca spectatorul să nu
perceapă aceste fluctuații ale vocii când Rică exclamă pătimaș „Angel
radios” sau când o imploră pe Veta: „Nu striga, madam …!”. Am insistat mai
mult asupra aspectelor nonverbale și paraverbale pentru că ele se confundă
adesea și pentru că uneori sunt la fel de importante, dacă nu mai importante
decât cuvântul în textul dramatic, unde reprezentarea pe scenă e
fundamentală.
Eseul argumentativ
Al doilea subiect al probei scrise cuprinde redactarea unui eseu
argumentativ, având și acesta exigențele lui. Dar ce este eseul argumentativ?
O compunere cu o anumită structură și care vine să ilustreze o viziune
personală asupra unei teme date, ceea ce și spune denumirea de eseu: studiu
de proporții restrânse asupra unor teme filozofice, literare sau științifice,
compus cu mijloace originale, fără pretenția de a epuiza problema. Denumirea

vine din fr. essai, care s-ar traduce liber prin „încercare”. Aceasta înseamnă că
autorul unui eseu „încearcă” să ne demonstreze că are un punct de vedere
personal, despre o temă dată sau liber aleasă și ne poate spune acest lucru în
puține cuvinte. Iată cum arată un subiect pentru redactarea unui eseu
argumentativ.
Scrie un text de tip argumentativ, de 15-20 de rânduri, despre iubire,
pornind de la ideea exprimată în următoarea afirmaţie: „Nu există în viață
decât o singură fericire: să iubești și să fii iubit..." (George Sand).
Atenţie! În elaborarea textului de tip argumentativ, trebuie:
- să respecţi construcţia discursului argumentativ: structurarea ideilor în
scris, utilizarea mijloacelor lingvistice; 6 puncte
- să ai conţinutul şi structura adecvate argumentării: formularea ipotezei/ a
propriei opinii faţă de ideea identificată în afirmaţia dată, enunţarea şi
dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate ipotezei, formularea
unei concluzii pertinente;
18 puncte
- să respecţi normele limbii literare (registrul stilistic adecvat, normele de
exprimare, de ortografie şi de punctuaţie). 6 puncte
Introducere: ipoteza. Pentru început, m-aș întreba și te-aș întreba: Cine
oare nu a încercat măcar o data să înțeleagă dedesubturile iubirii ?... Mă
număr printre cei care și-au pus întrebări despre „misterele” iubirii și susţin
ideea enunţată în citatul dat, şi anume, aceea că iubirea, de orice fel, este
sentimentul care luminează şi face viaţa mai frumoasă, e sentimentul uman cel
mai important, acela care te face să fii fericit, care îți creează acea stare de
bine, de sănătate spirituală, aș zice. Din același citat mai rețin ideea că o
adevărată iubire presupune o atitudine reciprocă: „să iubești și să fii iubit”,
căci degeaba iubești pe cineva și el nu te iubește, ba mai mult, te
desconsideră, te ironizează, sau, și mai rău, râde de tine. Și asta spune George
Sand, că iubirea adevărată e un sentiment reciproc, ceea ce voi încerca să arat
mai jos.
Argumente: pro sau contra. În primul rând, atât iubirea pe care o
dăruim cât şi cea pe care o primim ne face să privim viaţa şi din alte puncte de
vedere şi să uităm de interesele materiale. Aşa, noi oamenii, ne dăm seama că
având iubire avem o viaţă frumoasă şi învăţăm să preţuim momentele cu
adevărat minunate. Acest lucru îl poate face orice tip de iubire, fie ea
părintească, pasională, pentru prieteni sau pentru oricare dintre semenii noştri,
dar consider că dacă în viaţa unui om se regăsesc toate acestea, acel om poate
spune că este cu adevărat împlinit. Fireşte că iubirea aduce şi suferinţă, dar
numai cunoscând toate trăirile pe care iubirea le aduce, ne vom da seama că

nu există sentiment mai înălţător ca acesta. De aceea, aș spune prin ce am
trecut eu când m-am îndrăgostit pentru prima dată. Iubitul meu era din clasa a
XII-a și ne întâlneam în pauze, mergeam pe la discoteci, primeam SMS-uri de
la el, până într-o zi, când mi-a aruncat o vorbă de sus: Ce mai faci, Boboaco?
Altă dată mi-a dat altă poreclă: Pișpirica. La început am luat-o ca pe o glumă,
dar mai târziu am înțeles că mă ironiza, mă privea de sus. Și a fost destul. Ne-
am evitat și am suferit și la urmă am înțeles că dacă acest sentiment nu e
reciproc, nu are viață.
În al doilea rând, sunt de părere că în iubire ura nu ar trebui să existe în
viaţa noastră, întrucât ne face să uităm de noi, să nu acordăm atenţie lucrurilor
frumoase din viaţă şi să ne concentrăm doar să facem rău celor din jurul
nostru. Și cât de ușor se trece de la iubire la ură! Dacă ne urâm semenii, vom
deveni nişte oameni frustraţi, care îşi vor da seama în final că viaţa a trecut pe
lângă ei şi nu s-au bucurat de lucrurile cu adevărat importante. De aceea, nu
m-am certat cu „prietenul” meu, l-am tratat cu respect, ne vedem, vorbim și
nu mă supăr … prea tare, când îl văd vorbind cu alte fete. Asta e! N-a fost să
fie. Mai sper să găsesc un prieten adevărat, pe care să-l iubesc și care să mă
iubească la rândul lui.
Concluzie. Aşadar, fiecare are dreptul să aleagă ce face cu viaţa lui, dar în
cele din urmă toţi ne vom da seama că, așa cum am susținut prin cele afirmate
anterior, prin iubire toate lucrurile frumoase sunt posibile, că acest sentiment
ne face mereu să tresărim de emoţii şi că nu mai există altceva care să dea mai
multă frumuseţe vieţii, pe când ura ne va aduce doar o viaţă tristă şi
întunecată. De aceea mă regăsesc în spusele lui George Sand, dar la fel de
grăitoare mi se par și versurile: „Dacă iubești fără să speri / De-a fi iubit
vreodată, / Se-ntunecă de reci păreri / De rău viața toată”. Și cât de adevărate
sunt aceste versuri scrise de marele nostru poet M. Eminescu, poetul nostru
„nepereche”.
Va mai aduc in plus o listă utilă de conectori care ajută la exprimarea
ideilor de:
1. succesiune, continuitate : în primul rând, în al doilea rând, etc.; pe de
o parte... pe de altă parte, în plus, de asemenea;
2. contrast: dar, însă, ci, în contrast cu, dimpotrivă;
3. ierarhizare: înainte de toate, mai presus de toate, mai important decât;
4. comparaţie: la fel cu, tot aşa, ca în comparaţie cu, în mod asemănător;
5. probabilitate: probabil, posibil, este cu putinţă, s-ar putea ca;
6. certitudine: cu siguranţă, desigur, fireşte, nu este nici o îndoială că;
7. concesie: deşi, totuşi, cu toate acestea, chiar dacă;

8. concluzie: deci, aşa, prin urmare, în concluzie, în consecinţă, la urma
urmelor.
Eseul structurat
Este doar parțial asemănător cu eseul argumentativ, mai întâi prin

faptul că e mai amplu, de minim 2-3 pagini, și apoi prin faptul că presupune
cunoașterea materiei, măcar repetarea operei scriitorilor canonici, dar nu
numai, pentru că trebuie să stăpânești bine noțiunile de teorie literară prin care
să dezvolți o temă și acel plan de idei ce este dat sau care trebuie să-l
alcătuiești personal, având libertatea combinării ideilor. Dar să nu uiți nici o
idee din plan, pentru că altfel vei fi depunctat. Baremul de notare are în vedere
mai multe aspecte, dintre care amintim:
1. încadrarea operei într-o specie literară;
2. evidențierea unor trăsături ale operei alese, încadrare într-un curent
literar, într-o epocă literară;
3. prezentarea a patru caracteristici esențiale despre specia respectivă:
temă, idee, motive, compoziție, limbaj, personaj; incipit, final, relații
temporale și spațiale;
4. exprimarea unei opinii argumentate despre acțiune, compoziție,
personaj, limbaj:
5. explicarea titlului prin raportare la conținut;
6. comentarea unui citat din critica literară referitor la specificul operei
literare;
7. aprecieri personale despre locul scriitorului în literatura noastră,
valoarea operei;
8. respectarea regulilor ortografice, exprimare îngrijită, coerența și
cursivitatea ideilor;
9. evidențierea mesajului operei din perspectivă personală și, nu în
ultimul rând, încadrarea în minim două pagini a eseului.
Iată și aici un posibil subiect despre eseul structurat, referitor la
primul dintre autorii canonici, M. Eminescu.
*****

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre trăsături ale romantismului
reflectate într-un text poetic studiat/în texte poetice studiate din opera lui
Mihai Eminescu, pornind de la ideea exprimată în următoarea afirmaţie
critică: „De la automatismul erotic, Eminescu trece la metafizică. Dragostea
devine rațiunea însăși a vieții, mai mult, un mister cosmic. Prin ea poetul ar fi
biruit moartea și ar fi dat femeii existență eternă.” (G. Călinescu, Istoria
literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București,
1982, p. 443)”.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- evidenţierea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea textului poetic într-o
tipologie, într-un curent cultural/literar, într-o perioadă sau într-o orientare
tematică;
- prezentarea temei, reflectată în textul poetic ales, prin referire la două
imagini/idei poetice;
- sublinierea a patru elemente ale textului poetic, semnificative pentru
ilustrarea viziunii despre lume a poetului (de exemplu: imaginar poetic, titlu,
incipit, relaţii de opoziţie şi de simetrie, elemente de recurenţă, simbol central,
figuri semantice – tropii, elemente de prozodie etc.);
- exprimarea unei opinii argumentate, despre modul în care tema şi
viziunea despre lume sunt reflectate în textul poetic ales.
Notă! În elaborarea eseului, vei respecta structura textului de tip
argumentativ: ipoteza, constând în formularea tezei/a punctului de vedere cu
privire la temă, argumentaţia (cu minimum 4 argumente/raţionamente logice/
exemple concrete) şi concluzia/sinteza. Pentru conţinutul eseului vei primi 16
puncte, iar pentru redactarea lui vei primi 14 puncte (organizarea ideilor în
scris – 3 puncte; utilizarea limbii literare – 3 puncte; abilităţi de analiză şi de
argumentare – 3 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuaţia – 2 puncte;
aşezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct).
Atenție! În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul
trebuie să aibă minimum 2 pagini.
Planul eseului (orientativ)

1. Evidenţierea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea textului
poetic în romantism. Eminescu – „poetul nepereche”, cum îl numește G.
Călinescu - este situat printre marii romantici ai lumii. Reprezentant al
perioadei „marilor clasici”, cu cei mai valoroși scriitori români, format în
spirit junimist, este numit pe bună dreptate „Luceafărul” poeziei românești.
De aceea aleg poezia Luceafărul, un adevărat poem filozofic, implicând o
meditație romantică profundă, pe care îl consider potrivit pentru ilustrarea

temei acestui eseu, perspectiva romantică asupra dragostei. Aș continua prin
comentarea citatului din G. Călinescu, cel care a studiat și explicat ca nimeni
altul creația eminesciană. În esență, citatul arată că viziunea despre dragoste
este antitetică: „automatismul erotic” înseamnă o iubire ce se petrece „la
mijloc de codru des”, în armonia naturii, cu acea relație specific romantică
natură-sentiment, așa cum apare mai ales în poeziile din tinerețe ale poetului,
spre exemplu, în poezia Lacul, din cuprinsul căreia aș aminti doar strofa: „Să
plutim cuprinşi de farmec / Sub lumina blândei lune - / Vântu-n trestii lin
foşnească, / Undoioasa apă sune!”; În schimb, „metafizica” iubirii o vom
observa mai ales în poezia de maturitate, începând cu Floare albastră și
culminând cu Luceafărul. Aici dragostea devine o meditație profundă asupra
condiției creatorului, „dragostea devine rațiunea însăși a vieții, mai mult, un
mister cosmic”, cum zice marele Călinescu. Așadar, perspectiva antitetică
asupra lumii și vieții ar fi o primă trăsătură romantică a poeziei eminesciene.
Ea este strâns legată de o altă trăsătură, evadarea romantică în timp și spațiu
cu ajutorul imaginației foarte bogate ce-i caracterizează pe romantici: în
Luceafărul fiind vorba despre călătoria spre Demiurg a luceafărului spre a
cere dezlegarea de nemurire și în numele unei „ore de iubire”. „Metafizica”
poeziei vine desigur de la influența lui Schopenhauer, prin acel substrat de
meditație filozofică de recunoscut mai ales în dialogul dintre Hyperion și
Demiurg.
2. Prezentarea temei, reflectată în textul poetic ales, prin referire la
două imagini/idei poetice. Se știe că tema Luceafărului este condiția
geniului, o temă nelipsită de la romantici. Noțiunea de „geniu” a fost preluată
de poet de la filozofii idealiști ai vremii, geniul fiind ființa superioară,
capabilă să pătrundă cu puterea minții lor sensurile adânci ale vieții, un
filozof, un înțelept, „bătrânul dascăl”, etc. Geniul este desconsiderat de
societate, nefericit și incapabil de a ferici pe cineva, așa cum poetul ne spune
în acea însemnare de pe marginea manuscrisului poemului Luceafărul. Pentru
a ilustra cele două imagini ale luceafărului, mă gândesc la „întruchipările”
acestuia: cea prin care vrea să împărtășească condiția umană la chemarea
arzătoare a fetei de împărat: „Ca în cămara ta să vin, / Să te privesc de-
aproape, / Am coborât cu-al meu senin / Și m-am născut din ape.” ; și cea
prin care se îndepărtează de lumea reală, în aspirația lui spre ideal, prin acea
detașare sceptic-romantică din finalul poemului: „Trăind în cercul vostru
strâmt, / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și
rece”.
3. Sublinierea a patru elemente ale textului poetic, semnificative pentru
ilustrarea viziunii romantice despre lume a poetului. Mă voi referi mai întâi la
titlul poemului Luceafărul, cu cel puțin trei considerente. Cuvântul luceafăr
este de origine latină (lat. lucifer) și s-ar „traduce” prin „purtător de lumină”,
mai ales că rădăcina este lux,-cis – lumină, ajungându-se firesc la numele
popular al planetei Venus, acea stea foarte strălucitoare, ce se vede mai ales
dimineața. Simbolul luminii trimite la ideea de înțelepciune și, în mod firesc,
la ideea de geniu, de ființă superioară în spiritul filozofiei idealiste germane.
De aici și până la imaginea îngerului răzvrătit, lucifer, nu este numai un pas, el
este demonul ce se vrea egalul lui Dumnezeu. Dar să nu uităm că poetul a
avut în vedere și cunoscutul mit al zburătorului din folclorul românesc, acea
personificare a sentimentului iubirii ca ființă supranaturală ce se arată în somn
tinerelor fete îndrăgostite. Toate sensurile acestea s-au contopit și au dat forța
metaforică a titlului, geniul, poetul însetat de absolut, așa cum îl văd
romanticii. Semnificativ în acest sens este și motivul fetei de împărat, preluat
din basm, căruia poetul romantic îi dă o ipostază dual-antitetică, de ființă
pământeană, „o preafrumoasă fată” și de ființă superioară, dorind să-și
depășească condiția, când rostește patetic: „O, de luceafărul din cer / M-a
prins un dor de moarte”.
4. Romantică este și compoziția poemului, ce are la bază aceeași viziune
antitetică, cu referire la cele două sfere ale existenței : real-terestră și ideal-
cosmică. Dacă începutul și sfârșitul poemului (partea I și partea a IV-a)
interferează cele două sfere existențiale, partea a doua evidențiază numai sfera
terestră prin idila Cătălin-Cătălina, iar partea a patra se referă exclusiv la sfera
cosmică, prezentând călătoria lui Hyperion spre Demiurg. Și mai importantă
pentru aspectul romantic al poemului ni se pare acea interpretare a
Luceafărului ce ar exprima ipostazele creatorului, ca ființă umană, precum
Cătălin și Cătălina, ca demon, răzvrătit, ca ființă superioară precum Hyperion
– „Cel care merge pe deasupra”.
5. Exprimarea unui punct de vedere personal despre mesajul textului.
M-aș referi aici la interpretarea poemului, mai ales la felul în care s-a
comentat ultima strofă, în care s-ar evidenția pesimismul poetului, când
Hyperion zice: „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în
lumea mea mă simt / Nemuritor și rece." Eu aș vedea în aceste versuri finale
nu atât pesimismul poetului, ci în primul rând înțelepciunea geniului, a
poetului, cel care a înțeles că lumea așa e făcută, are două dimensiuni, una
reală și alta ideală, iar drama umană de aici rezultă, din aspirația permanentă
spre mai mult, spre mai frumos, altfel existența noastră ar fi condamnată să se
limiteze la ceea ce poetul numește metaforic „cercul vostru strâmt”. Mesajul
acesta ar fi: dacă sufletul nu ți-e plin de aspirații înalte, trăiești degeaba, „faci
umbră pământului”, cum se mai spune prin vocea înțeleaptă a omului din
popor.

*****
Următorul eseu structurat va fi unul epic și îl vom alege tot din creația
scriitorilor canonici. Cel mai potrivit text ni se pare a fi nuvela Moara cu
noroc, de Ioan Slavici, un alt „mare clasic”.
Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre relaţia dintre incipit şi final într-o
nuvelă psihologică studiată. În elaborarea eseului, vei avea în vedere
următoarele repere:
- prezentarea a patru componente de structură şi / sau de compoziţie a
nuvelei psihologice pentru care ai optat (de exemplu: temă, viziune despre
lume, construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, perspectivă
narativă, tehnici narative, secvenţă narativă, episod, relaţii temporale şi
spaţiale, personaj, modalităţi de caracterizare a personajului, etc.);
- ilustrarea trăsăturilor incipitului, prin referire la textul narativ ales;
- comentarea particularităţilor construcţiei finalului în textul narativ ales;
- exprimarea unei opinii argumentate despre semnificaţia/ semnificaţiile
relaţiei dintre incipitul şi finalul nuvelei alese.
Notă! Ordinea integrării reperelor în cuprinsul lucrării este la alegere.
Pentru conţinutul eseului vei primi 16 puncte (câte 4 puncte pentru
fiecare cerinţă/ reper); pentru redactarea eseului vei primi 14 puncte
(organizarea ideilor în scris – 3 puncte; utilizarea limbii literare – 3 puncte;
abilităţi de analiză şi argumentare – 3 puncte; ortografia – 2 puncte;
punctuaţia – 2 puncte; aşezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct).
Atenție! În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul
trebuie să aibă minimum 2 pagini.

1. Introducere. Componente de structură. Aș începe redactarea eseului
prin stabilirea operei despre care vreau să vorbesc în cele ce urmează – nuvela
Moara cu noroc, de Ioan Slavici. Reamintesc definiția nuvelei – specie a
genului epic în proză, mai amplă decât povestirea, cu personaje bine
conturate, având ca mod de expunere fundamental narațiunea, de cele mai
multe ori la persoana a III-a. Slavici este un reprezentant de seamă al nuvelei
realiste, în care analiza psihologică este bine reprezentată. Așa se întâmplă și
în cazul nuvelei Moara cu noroc, al cărei personaj principal, protagonist, este
cârciumarul Ghiță. Nu întâmplător G. Călinescu o consideră „nuvelă solidă cu
subiect de roman” și pentru că Ghiță este analizat magistral și sub aspectul
complexității sufletești. Prin acest personaj Slavici ilustrează ca temă viața
țărănească în momentul pătrunderii relațiilor capitaliste în viața satului.
Ghiță este cizmarul satului și dorește din tot sufletul să-și schimbe condiția,
de aceea acceptă complicitatea cu Lică Sămădăul. Publicată în anul 1881 în
volumul Novele din popor, nuvela are un pronunțat caracter moralizator, este
o pledoarie pentru echilibrul moral, chibzuință, stăpânire de sine și dobândirea
fericirii prin iubire – ideea nuvelei. Aspectul moralizator de sorginte populară
se regăsește în sfaturile soacrei lui Ghiță, care nu înțelege pornirile tinerilor și-
i îndeamnă la cumpătare, împotrivindu-se mutării la Moara cu noroc. Ea le
vorbește atât de convingător despre liniștea colibei, cea care te poate face
fericit și nu goana după avuții. Până și titlul este sugestiv în acest sens. Pentru
Ghiță „moara” aduce la început bunăstare, este „cu noroc” pentru familie, dar
aceeași moară poate aduce și nenorocirea pentru omul prea lacom. Putem
considera „moara” ca motiv central legat de destinul omului, un fel de „axis
mundi”, cum ar zice M. Eliade, un loc al protecției și bunăstării, al siguranței,
numai că acest loc se dovedește nu un loc bun, ci mai degrabă „locul rău”, așa
cum apare el în creația populară.
2. Ilustrarea trăsăturilor incipitului are o importanță deosebită pentru
evidențierea specificului unei nuvele. Chiar de la început avem cele două voci
ale nuvelei: vocea soacrei și vocea lui Ghiță, amândouă prezentate cu
obiectivitate, așa cum presupune o nuvelă realistă. Vocea soacrei include
câteva referințe fundamentale despre modul de a gândi al omului din popor:
credința în Dumnezeu, considerații reținute despre căutarea norocului și
semnificația deosebită a „colibei” ca „axis mundi”, loc al protecției, al
siguranței zilei de mâine, un „centru al lumii” unde omul se știe apărat. Dacă
vocea soacrei e așezată, liniștită, cea a lui Ghiță este arțăgoasă, hotărâtă și
arată că într-adevăr Slavici a imaginat în creațiile sale oameni energici, gata
oricând să lupte cu viața. Un detaliu nu trebuie să ne scape din vorbele
soacrei: ea face o caracterizare a Anei, tânără, așezată (liniștită), blândă la fire
și de aceea nu și-o putea închipui cârciumăriță. Am putea adăuga câteva
referințe despre ceea ce se numește comunicare paraverbală impusă de acest
dialog între soacră și ginere. De obicei într-un asemenea dialog vocea
puternică este a soacrei, care vrea să se impună întotdeauna în fața ginerelui,
dar aici intonația vocii este mai decisivă în cazul lui Ghiță. Avem aici de fapt
un prolog, un gând al scriitorului, cel care prefigurează oarecum ce se va
întâmpla odată cu mutarea la moara cu noroc. În acest sens se creează și un
suspans în relație cu implicarea cititorului.
3. Comentarea particularităţilor construcţiei finalului în textul
narativ ales. De data aceasta apare vocea naratorului omniscient: „Bătrâna
ședea cu copii pe-o piatră de lângă cele cinci cruci și plângea cu lacrimi
alinătoare.

Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! zise ea într-un târziu. Simțeam eu că
nu are să iasă bine; dar așa le-a fost dat! … Apoi ea luă copiii și plecă mai
departe”.
Narațiunea este la persoana a III-a, așa cum se arată prin relația
substantiv-verb. Despre verbe putem spune că nu sunt întâmplător la
imperfect, dacă facem o legătură cu evenimentul petrecut nu cu mult timp în
trecut și cu persistența lui în sufletul bătrânei. Ea este marcată de moartea
celor dragi, dar păstrează aceeași atitudine aparent senină, mioritică am zice,
pentru că are „lacrimi alinătoare”, pune nenorocirea pe seama întâmplării, a
sorții, așa cum ar zice omul din popor: „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”. Mai
remarcăm faptul că pentru bătrână viața merge mai departe, ea nu este
singură, ci alături de copii, simbol al perpetuării vieții.
4. Caracterul moralizator al nuvelei. Mesajul ei. Există și o corelație
între incipitul nuvelei și finalul acesteia. Mă refer din nou la vocea bătrânei,
care își amintește scena de la început, când i-a avertizat pe cei tineri, a
presimțit că se poate întâmpla ceva rău dacă nu sunt cumpătați. După felul
cum vorbește ea, rostind un monolog, dând glas înțelepciunii omului din
popor, rostește parcă o maximă plină de înțelepciune și învățătură: toți cei care
nu sunt cumpătați, cei care nu-și controlează pornirile și patimile sfârșesc rău.
Păcatele omenești trebuie purificate, iar purificarea s-a făcut prin incendierea
morii. Și astfel se conturează mesajul nuvelei: multe se pot întâmpla în viață,
dar suntem datori să luptăm cu viața, să mergem mai departe, așa cum face
bătrâna, plecând și luând copiii de mână. Se demonstrează încă o dată că
nuvela are un profund caracter moralizator.
*****
Scrie un eseu de 2 - 3 pagini în care să prezinţi specificul unei nuvele
fantastice studiate. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele
repere:
- evidenţierea tipului de nuvelă pentru care ai optat şi a trăsăturilor care
fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent cultural/literar, într-o
perioadă sau într-o orientare tematică;
- prezentarea temei nuvelei, reflectată în textul narativ ales, prin referire
la două episoade/secvenţe narative;
- sublinierea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru
ilustrarea viziunii despre lume a autorului/a naratorului (de exemplu: acţiune,
conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, particularităţi ale
compoziţiei, perspectivă narativă, tehnici narative, construcţia personajului,
modalităţi de caracterizare, limbaj, etc.);

- exprimarea unei opinii argumentate, despre modul în care tema şi
viziunea despre lume sunt reflectate în nuvela aleasă.

1. Evidenţierea tipului de nuvelă pentru care am optat şi a
trăsăturilor nuvelei fantastice. Pentru redactarea acestui eseu despre o
nuvelă fantastică m-am gândit la nuvela Sărmanul Dionis, scrisă de M.
Eminescu, cunoscut nu numai ca mare poet romantic, ci și ca prozator de
valoare. Poetul era tânăr în 1872, abia întors de la studii din străinătate, când
citea la Junimea această nuvelă, care va fi publicată și în revista „Convorbiri
literare” a societății Junimea în același an. Această nuvelă se detașează net de
proza vremii mai întâi prin perspectiva romantică ce impune o temă preferată,
condiția geniului, acea ființă superioară capabilă să se „obiectiveze”, să
pătrundă sensurile profunde ale lumii. O asemenea ființă superioară este și
personajul principal al nuvelei, Dionis. El este implicat într-o aventură a
cunoașterii a unui personaj excepțional în situații excepționale – ideea
centrală a nuvelei. Aventura spiritului romantic, această „evadare” în
imaginar, este concretizată prin forța de expresie a fantasticului. De amintit că
fantasticul se definește ca noțiune estetică prin abaterea de la ordinea
recunoscută, ruperea de lumea reală, prezența misterului în cadrul realului,
starea de incertitudine a personajului implicat imaginar în fapte neobișnuite și
chiar personajul având trăsături neobișnuite, o sensibilitate enormă. Toate
determinantele acestea ale fantasticului se recunosc în textul nuvelei, după
cum vom vedea.
2. Prezentarea temei și a ideii nuvelei, reflectate în textul narativ ales,
prin referire la două episoade/secvenţe narative. Spuneam la început că
tema nuvelei o reprezintă condiția geniului și de aceea voi alege două
episoade care eu cred că sunt importante în economia nuvelei. Aș aminti în
acest sens incipitul nuvelei, cuprinzând acel monolog al lui Dionis și
meditația idealistă pe care acesta o împărtășește, spunând că „lumea-i visul
sufletului nostru”. O asemenea gândire va relativiza ideea de spațiu și timp,
va susține posibilitatea evadării prin imaginar într-o lume de vis, o călătorie
inițiatică favorizată de fantastic, prin acea întoarcere în timp și spațiu până în
vremea lui Alexandru cel Bun, când Dionis își schimbă identitatea, devenind
călugărul Dan, inițiat de maestrul Ruben. Un alt episod ilustrativ atât pentru
tema nuvelei, cât și pentru ideea acesteia este și acela ce prezintă „pactul cu
diavolul”, cu lucifer, în dorința lui Dan de a se iniția în tainele lumii, având
revelația apropierii sau identificării cu Dumnezeu. Episodul vorbește grăitor
despre limita cunoașterii umane.
3. Sublinierea a patru elemente ale textului narativ, semnificative
pentru viziunea fantastică despre lume a autorului/a naratorului. Dintre
componentele de structură ale nuvelei ce valorifică fantasticul aș aminti mai
întâi compoziția nuvelei. Narațiunea se desfășoară pe mai multe planuri
temporale și spațiale, care interferează sau se separă pe parcurs. Primul plan
este unul real, cel al capitalei, al Bucureștiului de pe la mijlocul secolului al
XIX-lea, și ni-l prezintă pe Dionis, un copil sărac, orfan și trăind în condiții
insalubre într-o casă dărăpănată și plimbându-se pe străzile noroioase. Acest
mediu ostil motivează „evadarea” în lumea visului. Urmează un episod ce
prezintă trecerea în plan fantastic, prin cercetarea acelei cărți de astrologie.
Magia este aceea care îi permite lui Dionis să pornească în aventura inițiatică.
Prin întoarcerea în timp, Dionis alege un spațiu medieval cu valențe mitice și
cu mare densitate de aspecte fantastice: călătoria în timp, ambiguitatea
realitate-vis percepută ca atare de cititor, sufletul ce călătorește în timp,
prezența acelui simbol demonic al ochiului, transformarea Pământului într-o
mărgea. Și portretul personajului include suficiente trăsături ale
fantasticului: un chip frumos, cu chipul palid, o ființă ce nu pare a fi de pe
acest tărâm, predispus prin această imaginație debordantă la o aventură
inițiatică.
4. Exprimarea unei opinii argumentate, despre modul în care
fantasticul este reflectat în nuvelă. Formulăm mai întâi o ipoteză despre
fantastic: Eminescu este inegalabil în felul în care a știut să valorifice
fantasticul în nuvelă. Argumentăm această părere prin:
a) felul în care conturează portretul lui Dionis, folosind antiteza pentru
alcătuirea portretului: pe de o parte condiția de ființă umilă, pământeană, iar
pe de altă parte aspectul de ființă angelică, „metafizică”, dornică să evadeze în
imaginar prin această aventură a cunoașterii: „Umbra eroului nostru dispărea
prin şiroaiele ploii, care dederă capului său aspectul unui berbec plouat, şi te
mirai ce mai rezistă torentelor de ploaie — hainele lui ude - sau metafizica
(…) Faţa era de acea dulceaţă vânătă albă ca şi marmura în umbră, cam
trasă fără a fi uscată, şi ochii tăiaţi în forma migdalei erau de acea intensivă
voluptate pe care o are catifeaua neagră”. Textul arată măiestria poetului de
conturare a unui portret antitetic, prin contrastele alb-negru, iar paloarea feței
arată chipul serafic al lui Dionis, de o frumusețe stranie;
b) fantasticul, printr-o imaginație debordantă, apare și în descrierea
peisajului lunar. „Şi ce frumos făcuse el în lună! Înzestrat cu o închipuire
urieşească, el a pus doi sori şi trei luni în albastra adâncime a cerului şi
dintr-un şir de munţi au zidit domenicul său palat. Colonade — stânci sure,
streşine — un codru antic ce vine în nouri. Scări înalte coborau printre coaste
prăbuşite, printre bucăţi de pădure ponorâte în fundul râpelor până într-o
vale întinsă tăiată de un fluviu măreţ care părea a-şi purta insulele sale ca pe
nişte corăbii acoperite de dumbrăvi. Oglinzile lucii a valurilor lui răsfrâng în
adânc icoanele stelelor, încât, uitându-te în el, pari a te uita în cer”. Nici nu
e un efort mare să observăm că în acest text imaginea „urieșească” a poetului
i-a permis valorificarea unor motive din basm, îmbinate cu motivul biblic al
raiului.
În concluzie, Eminescu e neîntrecut nu numai ca poet, ci și ca prozator,
pentru că și în proză imaginarul poetic este foarte bogat și are ca sursă
fantasticul basmului popular în primul rând.
*****
Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre particularităţile de construcţie a unui
personaj dintr-o operă dramatică studiată, aparţinând perioadei interbelice. În
elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea a patru elemente ale textului dramatic, semnificative
pentru realizarea personajului ales (de exemplu: construcţia subiectului,
particularităţi ale compoziţiei, conflict, modalităţi de caracterizare, limbajul
personajelor, notaţiile autorului etc.);
- prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales,
prin raportare la conflictul / conflictele operei dramatice studiate;
- relevarea principalei trăsături a personajului ales, trăsătură ilustrată
prin două scene/ secvenţe/ situaţii semnificative sau prin citate comentate;
- exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se
reflectă o idee sau tema operei dramatice în construcţia personajului pentru
care ai optat.

1. Prezentarea a patru elemente ale textului dramatic. Pentru
redactarea acestui eseu structurat m-am gândit să vorbesc despre marele poet,
prozator și dramaturg din perioada interbelică Lucian Blaga, numit și „poetul
din Lancrăm”, după numele satului natal. Din creația sa dramatică, cea mai
cunoscută este piesa Meșterul Manole, cea care a văzut lumina rampei pe
scena Teatrului Național din București în anul 1929. Încă de la început piesa
s-a bucurat de succes mai ales prin faptul că spectatorii cunoșteau o sursă de
inspirație, cea a cunoscutei balade populare Monastirea Argeșului. Este
interesant felul în care dramaturgul valorifică miturile românești din
perspectiva expresionismului, ridicând folclorul românesc la nivelul
dramaturgiei universale moderne. Nu întâmplător dramaturgul plasează

acțiunea piesei „pe Argeș în jos” și într-un „timp mitic românesc”. De la
început trebuie să spun că Meșterul Manole este o dramă de idei, în măsura în
care ilustrează o dezbatere pe tema condiției creatorului, ilustrând ideea
jertfei creației, de aceea acțiunea piesei este una simbolică, ajutând
dezbaterii de idei. Ideea sacrificiului pentru creație este magistral ilustrată prin
personajul principal, Meșterul Manole, prezentat chiar de la început în
camera sa de lucru, socotind neîncetat pentru a afla motivul surpării zidurilor.
În mod intenționat Blaga a sărit peste un motiv al baladei, cel al căutării
locului pentru zidirea mănăstirii, acesta fiind nesemnificativ în economia
dezbaterii despre jertfa creatorului. Așadar, incipitul piesei doar conturează
cadrul meditației, apoi dramaturgul trece direct la intrigă – surparea zidurilor
– atunci când se conturează și conflictul tragic. Unul interior, manifestat în
sufletul creatorului, între rațional și irațional în creație. Accentul cade pe
zbuciumul sufletesc al lui Manole, cel care nu poate accepta ideea jertfei în
creație, mai ales când cea sacrificată este chiar soția sa Mira.
2. În galeria personajelor un loc important îl are Meșterul Manole,
conturat în manieră expresionistă. Se știe că personajele expresioniste au
valoare simbolică și nu interesează în mod deosebit statutul lui social. De
aceea e suficient să spunem că el reprezintă creatorul dintotdeauna, acela care
se jertfește în tot ceea ce face. El e „meșterul”, un „ales”, cu o existență
dramatică, cu o condiție tragică. Personajului tragic i se pun în față două
posibilități, două alternative, și nici una nu poate fi evitată. Așa se întâmplă și
cu Meșterul Manole: de o parte e arta, creația, biserica, fără de care nu poate
trăi, iar de cealaltă parte este chemarea vieții, ilustrată atât de frumos prin
soția lui Manole, Mira.
Se spune că nu întâmplător a schimbat dramaturgul numele Anei, căci Mira
este cea care se miră și care admiră puterea de sacrificiu a marelui meșter. Și
de aceea și Mira este un personaj simbolic și nu întâmplător ea nu este tristă
când înțelege „jocul” meșterilor. Conflictul interior este irevocabil, de
nerezolvat decât prin moarte, dar o moarte tragică, asumată, așa cum se vede
din finalul piesei, când nici mânia poporului sau a boierilor și călugărilor nu-l
mai pot opri pe Manole din destinul lui înălțător conferit prin jertfa creației.
3. Destinele celor două personaje sunt construite prin dezvoltarea mai
multor motive literare: al surpării zidurilor, al zidirii Mirei, al jurământului, al
morții ca joc. Acestea ar fi „acțiunile” prin care se caracterizează personajele.
Dar mai sunt și alte modalități de caracterizare: cea directă, prin „vocea”
dramaturgului din didascalii, referitoare și la Manole și la Mira. Am putea da
multe asemenea însemnări din paranteze, cu funcția fundamentală de
caracterizare a personajelor. Spre exemplu, există un dialog între cei doi la

sfârșitul actului al III-lea, cu încărcătură emoțională deosebită, evidențiată și
prin didascalii:
„MIRA: (Îl privește cu mare și liniștită iubire) Meștere. (…) (Suspină
ușurată, se-ntoarce spre el) Ei de ce tac ? Altădată erau mai firești.
MANOLE: (Cu liniște neomenească) Ieși din încălțăminte ca să intri
desculță în zid.” Caracterizarea din perspectiva altor personaje este la fel
de evidentă, atunci când Manole este „judecat” de către ceilalți meșteri:
„UNUL: Ce tot cercetează Meșterul Nenoroc ? Măi-măi, amarnic s-au
zvârcolit măruntaiele muntelui !”. Autocaracterizarea o vom ilustra prin
vocea Mirei, ce se adresează lui Găman: „Scutură-te, Gămane, ca zmeii
tărâmului celuilalt, încă o dată – așa – scutură-te ! Tu ești pământul marele,
eu sunt biserica – jucăria puterilor !” Am ilustrat doar câteva modalități de
caracterizare, deși ele sunt mai multe, tocmai pentru a putea contura un
personaj de dramă în toată complexitatea sa.
4. Exprimarea unui punct de vedere argumentat impune mai întâi
formularea unei ipoteze, care ar putea fi următoarea: Personajele lui L.
Blaga din această piesă sunt conturate în manieră expresionistă. De aceea vom
reaminti mai întâi că printre elementele stilului expresionist prezent în opera
lui Blaga recunoaștem: plasarea omului în centrul universului, aspirația spre
absolutul creației. Personajele sunt simboluri sau idei în acțiune, vorbindu-se
astfel de depersonalizarea personajului in teatrul expresionist. Și acum să
aducem argumentele: Meșterul Manole se raportează la absolut în condiția sa
de creator, sacrifică totul pentru creație, fiind capabil să înfrunte forțele răului
în numele creației. El este simbolul creatorului dintotdeauna. Și alte personaje
sunt simbolice, dacă ne gândim la Bogumil, cel care cere insistent jertfa,
ilustrând iraționalul din actul creației. Prin urmare, aceste personaje nu au
identitate socială, ci mai degrabă au o identitate „metafizică”, simbolică, așa
cum sunt mai toate personajele din dramaturgia modernă.

Proba scrisă la
limba și literatura română
Subiecte propuse și
sugestii de rezolvare
Varianta 1
Subiectul I 30 de puncte
Citeşte cu atenţie textul şi răspunde cerinţelor:

„Ş-odată cheamă Spânul pe Harap-Alb şi-i zice răstit:
— Acum degrabă să te duci cum îi şti tu şi să-mi aduci sălăţi de aceste
din Grădina Ursului. Hai, ieşi repede şi porneşte, că nu-i vreme de pierdut.
Dar nu cumva să faci de altfel, că nici în borta* şoarecului nu eşti scăpat de
mine!
Harap-Alb iese mâhnit, se duce în grajd şi începe a-şi netezi calul pe
coamă, zicând:
— Ei, căluţul meu, când ai şti tu în ce necaz am intrat! Sfânt să fie rostul
tătâne-meu, că bine m-a învăţat! Aşa-i că, dacă n-am ţinut seamă de vorbele
lui, am ajuns slugă la dârloagă şi acum, vrând-nevrând, trebuie s-ascult, că
mi-i capul în primejdie?
— Stăpâne, zise atunci calul; de-acum înainte, ori cu capul de piatră, ori
cu piatra de cap, tot atâta-i: fii odată bărbat şi nu-ţi face voie rea. Încalecă
pe mine şi hai! Ştiu eu unde te-oi duce, şi mare-i Dumnezeu, ne-a scăpa el şi
din aceasta!
Harap-Alb, mai prinzând oleacă la inimă, încalecă şi se lasă în voia
calului, unde vrea el să-l ducă.”
Ion Creangă, Povestea lui Harap-
Alb

*Bortă - gaură; scorbură; groapă; vizuină. – Din ucr. bort.
1. Stabilește tema și ideea basmului, pornind de la textul dat;

2. Precizează motivul central ilustrat în citatul de mai sus;
3. Explică semnificația titlului pe baza acestui citat;
4. Recunoaşte specificul narațiunii, precizând și mărcile ei gramaticale;
5. Identifică un conector în structura textului și-i arată funcția;
6. Motivează folosirea cratimei în segmentul „şi-i zice răstit”;
7. Stabilește oralitatea textului prin cel puțin două particularități de limbaj;
8. Explică umanizarea fantasticului ca dovadă a măiestriei artistice;
9. Conturează mesajul basmului pe baza afirmațiilor lui Harao-Alb.
1. Se știe că tema operei literare reprezintă aspectul general despre care se

vorbește în acea creație literară, iar orice fragment din acea operă include
tema. De aceea este ușor de recunoscut tema basmului cult Povestea lui
Harap-Alb: condiția unui adolescent. Iar ideea presupune o viziune a
scriitorului asupra condiției adolescentului: încercările prin care trece acesta
pentru a se maturiza, pentru a se pregăti pentru viața de om matur. Textul se
referă clar la această maturizare, prin prezentarea condiției lui Harap-Alb, care
trece prin mai multe încercări, până ajunge „slugă la dârloagă”, cum el însuși
mărturisește;
2. Știu că prin motive se concretizează o idee a operei literare. Și pentru
că ideea operei se referă la încercările la care este supus Harap-Alb până când
se va maturiza, în text observ ca motiv prima dintre cele trei încercări la care
este supus eroul în finalul basmului – să aducă „sălățile” din Grădina Ursului;
3. Titlul operei se explică având în vedere componentele acestuia,
motivele prezente în titlu, și prin raportare la conținutul operei respective. În
titlu se vorbește despre „povestea” prezentă în basm, fapte și întâmplări
fabuloase, iar basmul prin aceasta este o specie a genului epic, având ca mod
de expunere fundamental narațiunea la persoana a III-a, narațiune ce o vedem
prezentă chiar la începutul fragmentului: „ … cheamă Spânul pe Harap-Alb
şi-i zice”. Tot în titlu e prezent și eroul basmului, protagonistul, Harap-Alb, al
cărui nume include ca figură de stil un oximoron: el este harap, tuciuriu la
culoare, țigan, rob, dar un rob alb. Harap-Alb a devenit robul Spânului, de
aceea Spânul i se adresează pe un ton răstit, umilitor, amenințător.
4. Aminteam mai sus despre specificul narațiunii, la persoana a III-a,
omniscientă, iar mărcile gramaticale ale acesteia, părțile de vorbire prin care
se observă sunt: substantivul propriu Spânul (el) și verbele: cheamă și zice;
5. Citind cu atenție textul, am observat prezența unui conector, un cuvânt
cu un rol deosebit într-un text narativ, legând episoadele între ele, „conectând”
diferite momente epice, asigurând cursivitate și continuitate faptelor povestite,
mai ales ca marcă a oralității. Conectorul din text este conjuncția
coordonatoare copulativă și: „Ş-odată”, „şi începe”, „şi se lasă”;
6. Cratima este liniuța scurtă ce leagă două părți de vorbire diferite în
situația unei exprimări cursive. Așa este și în cazul secvenței „şi-i zice răstit”,
unde ea mai ține și locul vocalei î – îi. La fel se explică și secvența „să-mi
aduci”. În primul caz cratima leagă conjuncția și de pronumele personal îi;
7. Știm că oralitatea este o trăsătură ce dă textului impresia de „realitate”,
o reprezentare scenică, încât parcă îi vedem pe cei doi discutând aprins. O
marcă a oralității ar fi folosirea unor formule de adresare, așa cum apar ele și
în text: „căluţul meu” și „stăpâne”, atunci când e prezentat dialogul dintre
Harap-Alb și calul său, prin ceea ce se mai numește și umanizarea
fantasticului în Povestea lui Harap-Alb;
8. Tocmai vorbeam despre „umanizarea fantasticului” prin care eroii
basmelor lui Creangă au trăsături și comportamente mai degrabă țărănești,
faptele fiind localizate în lumea satului. De aceea Spânul, personaj din basm,
se adresează lui Harap-Alb pe un ton răstit. Tonul lui poruncitor se mai vede și
prin forma verbală de imperativ - hai! . Tot ca expresie a oralității identificăm
în text și o interjecție - ei! , prin care Harap-Alb își exteriorizează supărarea;
9. Înțeleg prin mesaj un raport între text și cititor, ce „învățătură” îmi
transmite citatul, prin ce mă poate impresiona, plăcut sau neplăcut, citind
textul. În acest sens m-aș opri asupra spuselor lui Harap-Alb, care sunt destul
de clare: cine nu ascultă de părinți are necazuri în viață, ajunge „slugă la
dârloagă”, să-i slujească pe alții, să fie desconsiderat și umilit.
Subiectul al II-lea 30 de puncte
Scrie un text de tip argumentativ, de 15-20 de rânduri, despre adevăr,

pornind de la idea identificată în următoarea afirmaţie: „Toate adevărurile
sunt ușor de înțeles de îndată ce acestea sunt descoperite; important este să
le descoperi.”(Galileo Galilei).
Formularea ipotezei
Încep redactarea acestui scurt eseu prin precizarea că avem în citatul de
mai sus referiri la adevăr, despre care se spune, în esență, că trebuie căutat cu
orice preț. Căutarea adevărului este lucrul cel mai important în viața omului.
De altfel, Galileo Galilei spune destul de clar că în momentul în care ai
descoperit adevărul, acesta e ușor de înțeles, e clar ca lumina zilei, cum se
spune adesea.

Susținerea argumentelor
Spre argumentarea celor de mai sus, aș aduce două argumente legate de
puțina mea experiență de viață. Mai întâi mă refer la o întâmplare cât se poate
de convingătoare. Unii dintre colegii mei preferă minciuna în locul
adevărului, și aceasta chiar în situații comice. Îi întreabă profesorul de ce au
întârziat la prima oră și aceștia pun vina mai ales pe șoferul autobuzului care
întârzie mereu. Numai că noi cu toții știm adevărul, știm că unii dintre colegi
se abat din drumul către școală pentru „a se încălzi” pe undeva și pentru a
scăpa de începutul orei, când pot fi ascultați.
În al doilea rând, aș vorbi despre atitudinea mea față de cei care mă mint.
Nu o dată mi s-a întâmplat să fiu mințit chiar de „prieteni”. Spre exemplu, îi
întreb ceva banal: dacă și-au făcut tema la vreo materie sau să-mi spună de
unde și-au procurat ceva, o carte, etc. Când văd că ei, intenționat, din răutate
sau prostie, din invidie, evită adevărul, caut să le arat că știu care este
adevărul și de ce se comportă așa. Cu alte cuvinte, le spun „verde-n față” ce
am de spus.
Formularea concluziei
În concluzie, aș spune că Galileo Galileu, cel care și-a riscat viața pentru a
spune adevărul, afirmând că Soarele stă nemișcat în centrul universului și că
Pământul nu se află în centrul universului, ci „se mișcă”. Astfel a intrat în
conflict cu Biserica Catolică. Este cunoscută fraza rebelă „Și totuși, se
mișcă!”, ce i se atribuie. Cu atât mai mult, consider afirmația sa de mai sus
demnă, întemeiată: trebuie să ai curajul să spui cu glas tare adevărul, chiar
dacă sinceritatea ar putea să-ți aducă suferință și neplăceri.
Subiectul al III-lea (40 de puncte)

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre particularităţile nuvelei istorice, prin
referire la o operă literară studiată. În elaborarea eseului, vei avea în vedere
următoarele momente.
I. Tipul de nuvelă pentru care ai optat. Nuvela istorică aleasă este
Alexandru Lăpușneanul, de Costache Negruzzi. Aș începe eseul cu definiția
nuvelei, specie a genului epic în proză. Mai amintesc și inspirația istorică,
referitoare la cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul. Facilă este
și stabilirea temei, istoria Moldovei din sec. al XVI-lea. Dar scriitorul a vrut
să prezinte în viziune personală acest moment istoric, conturând ideea
nuvelei: consecințele deținerii puterii politice de către un domnitor crud și
stăvilirea lăcomiei boierilor. Scriitorul a știut să îmbine inspirație realistă,

istoria Moldovei consemnată de către cronicarul moldovean G. Ureche, și
imaginație romantică referitoare la împrejurările morții lui Moțoc în condițiile
cunoscute.
II. Prezentarea a patru elemente de construcţie. Am în vedere mai întâi
narațiunea omniscientă, cronologică, la care se adaugă echilibrul
compozițional, cele patru capitole cu moto-uri semnificative: I Dacă voi nu
mă vreți, eu vă vreu …” despre întoarcerea lui Lăpușneanul, incluzând
expozițiunea și intriga; II. Ai să dai sama, Doamnă ! - cuprinzând
desfășurarea acțiunii; III. Capul lui Moțoc vrem! – punctul culminant; IV. De
mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu… - prezintă deznodământul,
moartea lui Lăpușneanul, Nuvela este clasică prin compoziție și romantică
prin tema istorică și prin imaginația bogată a scriitorului, cu un personajul
excepțional și în situații excepționale. Se impune prezentarea unui episod
despre uciderea lui Moțoc prin implicarea mulțimii, ca personaj colectiv.
Conflictul este unul exterior prin lupta dintre boieri și domnitor. Relațiile
temporale și spațiale arată fapte din Moldova, din a doua domnie a lui
Lăpușneanul, sosirea la domnie și faptele imediate din primele trei capitole,
iar ultimul capitol prezintă fapte petrecute după patru ani, la cetatea Hotinului.
III. Evidenţierea relaţiilor dintre două personaje. Aș aminti relația
dintre domnitor și soția sa, Doamna Ruxanda, bună, miloasă, amenințată de
soțiile boierilor uciși în capitolul al doilea. Domnitorul Lăpușneanul este crud,
hotărât, viclean, disimulat, inteligent, abil, diplomat. Aceste trăsături se pot
ilustra cu fapte din nuvelă, precum uciderea celor 47 de boieri, spre exemplu.
IV. Exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care
se reflectă o idee:
a) ipoteza. Consider că faptele pline de cruzime ale lui Lăpușneanul
sunt pe deplin justificate, conform realităților medievale românești și
concepției moralizatore a scriitorului din perspectivă realistă;
b) argumente:
1. Scriitorul respectă adevărul istoric privind atitudinea trădătoare a unor
boieri în perioada domniilor medievale;
2. Personajul principal, protagonistul, din perspectiva lui G. Călinescu, e
prezentat „ca orice om viu și întreg”, iar prin complexitatea portretului se
motivează faptele ieșite din comun.
c) concluzie: Prin urmare, Negruzzi rămâne inegalabil prin forța de
expresie artistică ce conturează un personaj memorabil. Așa se face că faptele
pline de cruzime sunt motivate prin atitudinea trădătoare a boierilor.
Varianta 2

Citeşte cu atenţie textul şi răspunde cerinţelor:
Poetul Poetul
Tu eşti o undă, eu sunt o zare, Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă,
Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare, Eu sunt un geniu, tu o problemă,
Tu eşti o noapte, eu sunt o stea, Privesc în ochii-ţi să te ghicesc M.
Iubita mea. Şi te iubesc!
Iubita Iubita
Tu eşti o ziuă, eu sunt un soare, Îți par o noapte, îți par o taină
Eu sunt un flutur, tu eşti o floare, Mutată-n pala a umbrei haină,
Eu sunt un templu, tu eşti un zeu - Iţi par un cântec sublim încet,
Iubitul meu. Iubit poet ?
Tu eşti un rege, eu sunt regină, O, tot ce-i mistic, iubite barde,
Eu sunt un caos, tu o lumină, În acest suflet ce ţie-ţi arde,
Eu sunt o arpă muiată-n vânt - Nimica nu e, nimic al meu -
Tu eşti un cânt. E tot al tău.
Eminescu, Replici (1869)
1. Scrie câte un sinonim contextual pentru cuvintele undă şi zare.

2. Precizează rolul virgulelor din prima strofă.
3. Menţionează două mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază
prezenţa eului liric în textul dat.
4. Precizează două teme/ motive literare identificate în poezia dată.
5. Prezintă două particularităţi compoziționale ale textului.
6. Explică o figură de stil din versul „Eu sunt un templu, tu eşti un zeu”.
7. Exprimă-ţi opinia argumentată despre relaţia dintre titlu şi textul
poetic.
8. Comentează, în 6 - 10 rânduri, a treia strofă, prin evidenţierea relaţiei
dintre ideea poetică şi mijloacele artistice.
expresivitate, ambiguitate, sugestie, reflexivitate), prezentă în textul dat.
1. Sinonimele contextuale pentru cuvintele undă şi zare ar putea fi val și

lumină pentru că ambele se referă la familiaritatea, intimitatea, apropierea prin
sentimentul iubirii a celor doi, poetul și iubita sa. Desigur, cele două cuvinte
au valoare conotativă, sunt metafore. Și se știe că metafora este o figură de stil

rezultată dintr-o comparație subînțeleasă prin substituirea cuvântului obiect de
comparație cu un cuvânt-imagine; din lat. metaphora, Prin urmare, cuvântul
undă se referă la condiția de ființă trecătoare, pământeană a iubitei, cea care
„unduiește” prin viață, sau „face valuri”, cum atât de simplu dar plastic zice
omul simplu. La rândul lui, poetul este o „replică” luminoasă, o lumină,
însetat de cunoaștere, așa cum apare luceafărul fetei de împărat în cunoscutul
poem. Și perspectiva antitetică a celor doi, poetul și iubita, se continuă de-a
lungul primei strofe.
2. Cea de-a doua cerință este relativ simplă, pentru că majoritatea elevilor
știu că o funcție a virgulei este aceea de a marca o enumerație în text, și de
aceea se folosește virgula în prima strofă, cu precizarea că ultima virgulă
izolează o expresie la vocativ, o formulă de adresare: „Iubita mea”.
3. Prezența eului liric presupune o voce a poetului în text la persoana I,
evidențiată prin mai multe „mărci”, adică părți de vorbire: pronume, verb,
adjectiv pronominal posesiv, toate având persoana I. Cele două mărci ale eului
liric ar fi ușor de recunoscut chiar la începutul citatului, când poetul zice: „…
eu sunt o stea”, unde avem pronumele personal eu la persoana I și verbul sunt
la modul indicativ, timpul prezent, persoana I, numărul singular.
4. Pentru această cerință reamintesc faptul că tema și motivul literar sunt
două componente de structură foarte importante într-o creație literară. Tema
se referă la aspectul general despre care „vorbește” scriitorul, iar motivul deja
particularizează tema, cu scopul de a dezvolta o idee, un gând al scriitorului, o
meditație, o concepție. În textul de mai sus, tema este mai mult decât
evidentă, iubirea. Aceasta pentru că avem și două motive prezente în text,
poetul și iubita sa, fiecare având o anumită condiție: iubita este „o noapte”, iar
poetul este „o stea”, două ființe contrarii, dar unite prin sentimentul iubirii
care este o aspirație permanentă ce dă sens existenței umane – iată și ideea
poeziei. Iubirea înseamnă dorință de apropiere, de cunoaștere a două ființe
total diferite, așa cum o arată textul final prin vocea fetei, cea care va
recunoaște diferența ce-i desparte, dar îi și unește. Și nu credem că greșim
dacă spunem că prin această mică poezie avem un Luceafăr în miniatură.
Poetul este geniul, acea ființă superioară ce se detașează prin înțelepciunea sa
de tot ce e trecător, de tot ce e „a umbrei haină”, pentru a fi „mistic”, sau
„nemuritor și rece”. (Scuze pentru explicațiile în plus, dar poezia este genială,
încât nu am rezistat tentației exhaustive).
5. Compoziția unui text poetic presupune formă și conținut. La nivelul
formei, avem „replicile” celor două voci, a poetului și a iubitei, prima fiind de
fiecare dată a poetului, urmată de răspunsul iubitei. Avem șase terține și
fiecare se termină cu un vers scurt, o formulă de adresare firească pentru un
dialog imaginar ca procedeu compozițional. La nivelul conținutului, se
evidențiază cele patru momente lirice, prin intervenția celor două „voci”.
Dacă prima voce este a poetului, ea este mai concisă, pentru că are caracter
aforistic: multă înțelepciune, în puține cuvinte. Vocea iubitei este mai
consistentă, pentru că ea vorbește mai mult. Dar la ce se referă concret cele
două „voci” ? Poetul arată diferența dintre cei doi și dorința lui de apropiere,
de cunoaștere prin implicare deosebită. La rândul ei, iubita recunoaște
superioritatea geniului, a poetului, ceea ce nu o sperie, nu o determină să
renunțe la marea ei iubire. Și, am spune, ea seamănă aici cu fata de împărat
din Luceafărul, îndrăzneață, insistentă, mergând până la ai cere luceafărului
renunțarea la nemurire pentru acea „oră de iubire”.
6. În versul „Eu sunt un templu, tu eşti un zeu” avem antiteza romantică,
figură de stil bazată pe opoziția dintre două idei, fenomene, situații, personaje,
expresii, etc., care se pun reciproc în relief. Această antiteză vizează opoziția
real-ideal prin cele două metafore: templu și zeu.
7. Pentru a comenta strofa a treia, spunem mai întâi că ea ilustrează
„vocea” iubitei, cu aceeași perspectivă antitetică a celor două ființe: a iubitei
și a poetului. Mai întâi recunoaștem ideea acestei strofe, gândurile iubitei:
geniul, poetul e mai presus decât ea și o spune răspicat și cu demnitate și
cumințenie, am spune. Pentru a exprima această diferență dintre ei, se folosesc
trei antiteze, având la bază opoziția pronumelor personale: tu – eu; eu – tu; eu
– tu.
8. Opinia argumentată înseamnă ca mai întâi să formulez o ipoteză: poezia
aceasta mi se pare a fi genială. În sprijinul acestei afirmații voi aduce două
argumente: a) îmi place în mod deosebit compoziția, pentru că dă impresia
unui dialog viu între cei doi îndrăgostiți, parcă îi vedem în fața noastră
vorbind cu înțelepciune fiecare la rândul lui și în modul personal de a înțelege
viața: mai simplu pentru iubită și mai profundă, chiar filozofică, pentru poet.
În al doilea rând, îmi plac și metaforele prezente în cele două voci, dintre care
în mod deosebit remarc metaforele noapte și stea pentru că se referă la cele
două sfere ale existenței, întuneric și lumină, care permit considerarea acestei
poezii ca o poezie ce pune în spirit romantic problematica cunoașterii prin
iubire. În concluzie, pentru mine poezia Replici este un giuvaer, o nestemată a
liricii eminesciene.
9. Dintre caracteristicele limbajului poetic aș alege reflexivitatea. Și oare
de ce ? Pentru că poezia poate fi înțeleasă în două feluri: simplist, ca un dialog
între doi îndrăgostiți, cu replici când grave, când șăgalnice, dar și ca o
meditație profundă asupra vieții văzută dual. Și ar fi suficient, cred, să
reamintesc în acest sens versul „Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă”, pe care
cred că nu mai trebuie să-l mai explic, pentru că meditația filozofico-poetică
este la ea acasă.
Scrie un text de tip argumentativ, de 15-20 de rânduri, despre invidie,

pornind de la ideea identificată în următoarea afirmaţie: ,,Invidia, mărturisită
sau nu, este totdeauna semn de inferioritate”
(Simion Mehedinți, Civilizație și cultură)
Eu cred că afirmaţia de mai sus vrea să exprime clar ce este invidia.

Invidia este un sentiment urât, care apare în sufletul unui om atunci când se
simte inferior altuia, atunci când se simte ameninţat de către altă persoană mai
frumoasă, mai deşteaptă sau mai specială în felul ei de a fi. Chiar dacă acest
sentiment este exteriorizat sau nu, el ne macină în sinea noastră.
De exemplu, în clasa mea sunt multe persoane invidioase, pur şi simplu
pentru că o persoană are haine mai frumoase ca alta, sau poate că au la fel,
pentru un băiat sau alte motive de genul acesta care sunt chiar stupide.
Dar pot există şi alte motive, cum ar fi atunci când invidiezi pentru că
cineva gândește mai mult, luptă pentru sine şi este fericit, aceste motive te
stimulează să fii şi tu mai bun.
Părerea mea este că invidia iţi face mai mult rău decât bine, dar uneori
este posibil să devii mai bun atunci când invidiezi bunătatea, fericirea şi
dorinţa de a lupta în viaţă a cuiva.
În concluzie, aș spune că uneori este bine să fii invidios, dar nu cu
gânduri ascunse. Să fii invidios înseamnă să fii slab, să n-ai încredere în tine,
cum se spune şi în afirmaţia de mai sus: „Invidia (…) este întotdeauna un
semn de inferioritate.”
Lunga Andreea – cl. a XII-a D
Subiectul al III-lea 40 de puncte
Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre rolul lui Titu Maiorescu în impunerea

unei noi direcţii în literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, pornind de la următoarele evaluări critice cu privire la mentorul Junimii:
„A introdus exigenţa în literatură. [...] A fost modern în gândire.” (Ioana
Pârvulescu, În intimitatea secolului 19). Ilustrarea ideilor exprimate în eseu se
va face prin referire la unul dintre studiile critice de referinţă: O cercetare
critică asupra poeziei române de la 1867, În contra direcţiei de azi în cultura
română, Comediile d-lui Caragiale, Eminescu şi poeziile lui.

Notă! În elaborarea eseului, vei respecta structura textului de tip
argumentativ: ipoteza, constând în formularea tezei/ a punctului de vedere cu
privire la temă, argumentaţia (cu minimum 4 argumente/ raţionamente critice
exemple concrete etc.) şi concluzia/ sinteza. Pentru conţinutul eseului vei
primi 16 puncte, iar pentru redactarea lui vei primi 14 puncte (organizarea
ideilor în scris – 3 puncte; utilizarea limbii literare – 3 puncte; abilităţi de
analiză şi de argumentare – 3 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuaţia – 2
puncte; aşezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct). În vederea acordării
punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 2 pagini.
1. Personalitatea lui Maiorescu. A fost ardelean prin faptul că tatăl său,

Ioan Maiorescu, a fost profesor la Blaj, apoi s-a stabilit în Regat, unde a
îndeplinit funcția de director al școlilor românești. Fiul său a făcut studii în
străinătate, la Viena, ca apoi să devină profesor universitar la Iași, făcându-se
cunoscut ca întemeietor al societății „Junimea”, la Iași, în 1863. S-a vrut a fi
un continuator al lui Mihail Kogălniceanu în ideea „duhului național”
exprimat în cultură.
2. Rolul deosebit pe care l-a avut în cultura și literatura română îl voi
menționa și prin comentarea citatului, în care se precizează faptul că „a
introdus exigența în literatură”, ceea ce înseamnă spirit critic, așa cum spune
și o vorbă care circula printre junimiști - „Vine cine vrea, rămâne cine poate”.
În același citat se mai spune că era și „modern în gândire”, apreciere pe care o
putem motiva prin teoria „formelor fără fond”, așa cum este ea formulată în
articolul În contra direcţiei de azi în cultura română, din 1868, unde militează
pentru o cultură „organică”, răsărită din resursele interne și prin care se
respinge imitația „formelor” culturale străine. Prin aceasta el se aseamănă în
mod evident cu Mihail Kogălniceanu, cel care în Introducție la revista „Dacia
literară” milita pentru o literatură originală, românească, una care exprima
„duhul național”, cu precizarea că nu trebuie să imităm literatura străină, nu
trebuie să facem „traducții”, pentru că avem și noi „sujeturi” de scris, teme
care să exprime specificul național: tradițiile, istoria glorioasă și frumusețile
patriei.
3. Pentru a ilustra și mai bine rolul deosebit al criticului în literatura
noastră, voi aminti, în mod succint, ideile prezente în acest articol:
 articolul avea un scop practic: editarea unei culegeri de literatură cu
scop didactic, în care să se regăsească cei mai valoroși poeți români;

 se face în acest sens distincția între știință, care exprimă adevărul, și
artă, menită să exprime frumosul;
 articolul are două părți ce vorbesc despre „condițiunea materială”
pentru arte, acea „materie sensibilă”, cu ajutorul căreia se exprimă frumosul
artelor, și „condițiunea ideală” a creației artistice;
 în mod expres se insistă asupra faptului că „materia sensibilă” în poezie
nu e cuvântul, ci imaginea deșteptată în sufletul cititorului (în măsura în care
cuvântul folosește și științei, unde el exprimă adevărul și nu frumosul).
În ansamblu, articolul este structurat riguros și de aceea sunt date exemple
de poeți valoroși, dar și exemple din literatura străină, o dovadă în plus pentru
erudiția criticului. Îmi amintesc în acest sens de felul în care este prezentat D.
Bolintineanu, cu referire la poezia sa de inspirație istorică și ușor retorică. Mai
sunt amintiți și alți poeții români valoroși, demni de a fi incluși într-o culegere
de uz didactic.
4. În concluzie, aș spune că într-adevăr Maiorescu a fost „mentorul”
literaturii „marilor clasici”. A fost acea minte luminată care a sprijinit pe
Eminescu, Creangă, Caragiale sau Slavici. Să ne aducem aminte căci el a fost
primul ce l-a ajutat pe Eminescu să facă studii la Viena și Berlin, intuind
genialitatea acestuia, și tot el a fost alături de marele poet în momente grele,
când a izbucnit boala neiertătoare. În sens caritabil a publicat primul volum
din poeziile lui Eminescu pentru a-l ajuta atunci când i-a fost mai greu. Am
mai putea spune că s-a impus nu numai în cultura vremii, ci și în viața
politică, un motiv în plus pentru a spune cu mândrie: a fost încă un ardelean
de-al nostru ce s-a impus în viața culturală a tuturor românilor, și în acest sens
l-aș putea compara cu alt ardelean, Gheorghe Lazăr, cel care a pus bazele
învățământului în limba română la București, acolo de unde a răsărit soarele
pentru toți românii, cum atât de frumos a spus-o și Ioan Slavici în revista
”Tribuna” de la Sibiu.
Varianta 3
Citește cu atenție textul și răspunde cerințelor:
„Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,

C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi ...
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Căci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogită

Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.
Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,

Părăginit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roade
Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe pălămizi.
Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,

Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,
La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc”.
Vasile Voiculescu, Stă sufletul fără iubire
Ghizd - împrejmuire (din piatră, din bârne, etc.) a unei fântâni, de la suprafața
pământului în sus; colac.
Pălămidă - plantă erbacee din familia compozitelor, cu frunze spinoase, păroase și
cu flori roșii.
Cerințe:
1. Scrie câte un sinonim potrivit pentru sensul din text al cuvintelor
părăginit şi ruinată. 2
puncte
2. Explică utilizarea cratimei în structura „n-o mai cercetează”. 2 puncte
3. Alcătuieşte câte un enunţ în care cuvintele vatră şi drum să aibă sens
conotativ. 2 puncte
4. Transcrie două versuri care conţin imagini ale lumii satului. 4 puncte
5. Menţionează două teme/motive literare, prezente în textul dat. 4 puncte
6. Explică semnificaţia unei figuri de stil identificate în prima strofă a
poeziei.
4 puncte
7. Comentează, în 6 - 10 rânduri, ultima strofă, prin evidenţierea relaţiei
dintre ideea poetică şi mijloacele artistice. 4 puncte
8. Prezintă semnificaţia titlului, în relaţie cu textul poeziei date. 4 puncte
expresivitate, ambiguitate, sugestie, reflexivitate), prezentă în textul dat. 4
puncte

1. Sinonimele contextuale pentru cele două cuvinte ar fi:
a. pentru cuvântul părăginit avem sinonimul degradat, iar
b. pentru cuvântul ruinată avem sinonimul dărăpănată.
2. Cratima în structura „n-o mai cercetează” se folosește pentru că ține
locul vocalei u în situația unei exprimări cursive, legând adverbul nu de
pronumele personal o în cazul Acuzativ, formă neaccentuată.
3. Cuvintele vatră şi drum au sens conotativ în următoarele enunțuri:
a. Doi soldați au rămas la vatră (s-au întors acasă din armată).
b. S-a străduit mult pentru a-și croi un drum în viață (o carieră).
4. Cele două versuri cuprinzând imagini ale lumii satului ar fi:
a. „Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită”;
b. „Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc”.
5. Mai întâi stabilesc tema poeziei, care, evident, se referă la condiția
poetului, la sufletul acestuia, care este și motivul central. Dar cel mai
important motiv este fântâna, cu referire la lipsa de inspirație a poetului uitat
de toți. Nu întâmplător acest motiv e prezent la începutul fiecărei strofe,
devenind laitmotiv sau cuvânt cheie, cum se mai numește.
6. În prima strofă a poeziei avem o comparație. Comparația este o figură
de stil care constă în alăturarea a două obiecte, persoane, acțiuni, etc. pe baza
unor însușiri comune. De aceea mai întâi identificăm cei doi termeni: sufletul
și fântână. Și atunci, ce însușire comună permite compararea ? Singură și
părăsită este fântâna, singur și părăsit se simte și sufletul poetului.
Scrie un text de tip argumentativ, de 15-20 de rânduri, despre iertare,

pornind de la idea identificată în următoarea afirmaţie: „Dacă va exista ceva
de iertat, întotdeauna va exista și ceva de condamnat”. (Friedrich Nietzsche)
Atenţie! În elaborarea textului de tip argumentativ, trebuie:
- să respecţi construcţia discursului de tip argumentativ: structurarea
ideilor în scris, utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate; 6 puncte
- să ai conţinutul şi structura adecvate argumentării: formularea ipotezei/ a
propriei opinii faţă de ideea identificată în afirmaţia dată, enunţarea şi
dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate ipotezei, formularea
unei concluzii pertinente;
18 puncte

- să respecţi normele limbii literare (registrul stilistic adecvat, normele de
exprimare, de ortografie şi de punctuaţie). 6 puncte
Știm despre Friedrich Nietzsche că a fost un filozof german nonconformist

și că printre conceptele sale filozofice apare și noțiunea de „supraom”, de
ființă umană capabilă de autodepășire. A avut și o viață sentimentală
zbuciumată, ceea ce și explică nonconformismul acestuia. De aceea mi s-a
părut interesantă mărturia sa despre iertare și de aceea mă întreb: A putut să o
ierte pe cea care l-a trădat în dragoste ? După cum spune citatul, se pare că nu
a putut-o ierta. Și aceasta pentru că formularea este una condițională: „Dacă
va exista ceva de iertat”, ceea ce înseamnă că pentru el nu prea era nimic de
iertat. Precizarea finală este și mai categorică, spunând că și dacă ar fi vorba
de iertare, tot ar mai rămâne ceva „de condamnat”. Părerea mea este că e bine
să mai iertăm din când în când, dar să nu uităm pe cel care ne-a făcut rău, să
fim vigilenți, căci „răutatea din fire n-are lecuire”.
În legătură cu afirmația mea, aș spune că și eu sunt puțin nonconformist,
dacă ne gândim la concepția creștină care ne îndeamnă să iertăm pe semenii
noștri, pentru că și pe noi ne iartă Dumnezeu de atâtea ori. Nu o dată mi s-a
întâmplat să iert pe cineva apropiat, care nu a înțeles bine gestul meu și
atitudinea răutăcioasă a continuat: lipsă de respect, bârfe, invidie, etc. Am mai
încercat încă de două-trei ori, și dacă am văzut aceeași atitudine ostilă, am
adoptat o atitudine rezervată, reținută la început, iar treptat am evitat acea
relație, mergând până la refuzul de a mai comunica. Nu mai aveam ce să ne
spunem, nu mai aveam încredere în acea persoană.
Veți zice că nu e bine, că trebuie să iertăm de șapte ori câte șapte, că un
creștin adevărat așa trebuie să facă. Eu nu cred că e bine să tolerăm
obrăzniciile semenilor, aroganța lor, iar când ei persistă în atitudini
denigratoare, trebuie să le-o spui direct și să-i eviți. Atenție, nu am spus că
trebuie să îi urăști sau să le faci rău. Nu. Doar să ai o atitudine rezervată, să te
păzești de lupul nesătul și să-ți vezi de viață mai departe. Dacă persoana va
înțelege „rezerva” ta, bine, dacă nu, iarăși bine va fi. Rar se întâmplă însă ca o
persoană vinovată de trădare să-și recunoască vina și atunci iertarea ta cui
folosește ? Pentru că adevărata iertare trebuie să fie un sentiment reciproc,
altfel e doar umilință din partea ta. Am întâlnit personal o situație în care
„vinovatul” se „gudura” pe lângă mine, în semn de iertare, dar rămânea
aceeași persoană arogantă și „fudulă”.
Prin urmare, eu și astăzi, ca să fiu sincer până la capăt, față de unele
persoane care au atentat grav la integritatea mea morală, și nu numai, am
unele rezerve, le evit și pace bună. Ceea ce nu înseamnă că eu sunt neiertător
față de copii, pentru că până la urmă ei mai au sufletul curat: se supără ușor
pentru o notă mică și peste câteva ore râd și își cer iertare pentru o boacănă
făcută. Aici nu încape nici un fel de ranchiună, pentru că, mărturisit sau nu,
„dascălii” adevărați își iubesc elevii, așa cum sunt ei, mai cuminți sau mai
puțin cuminți. De aceea, v-aș îndemna să iertați cât mai mult și aceasta pentru
că sentimentul iertării aduce în sufletul omului mare bucurie și echilibru
sufletesc.

Scrie un eseu de 2-3 pagini despre compoziția romanului Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război, aparţinând lui Camil Petrescu. În realizarea
eseului vei porni de la ideile exprimate în următoarea afirmație critică: „O
bună parte din volumul întâi cuprinde romanul propriu-zis (după
concepțiunea noastră clasică) și anume istoria geloziei lui Ștefan
Gheorghidiu. Volumul II însă e un jurnal de campanie care ar fi putut să
lipsească fără a știrbi nimic din substanța romanului.” (G. Călinescu, O mare
mobilitate a spiritului).
Nota! În elaborarea eseului, vei respecta structura textului de tip
argumentativ: ipoteza, constând în formularea tezei/ a punctului de vedere cu
privire la temă, argumentaţia (cu minimum 4 exemplificări/ raţionamente
logice/ exemple concrete etc.) şi concluzia/ sinteza. Pentru conţinutul eseului
vei primi 16 puncte, iar pentru redactarea lui vei primi 14 puncte.

1. Locul scriitorului în literatura română. Camil Petrescu este un
scriitor din perioada interbelică, o mare personalitate, cunoscut ca prozator,
poet (Versuri), dramaturg (Jocul ielelor) și eseist (Teze și antiteze și Noua
structură și opera lui Marcel Proust). Trebuie să amintim de la început
unitatea operei, caracterul ei modern prin aspirația spre autenticitate.
Creația este o succesiune de „momente autentice de simțire”, de cunoaștere
și descoperire, nu o simplă imaginație. Tema romanelor este condiția
intelectualului, iar ideea romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război are în vedere inadaptarea intelectualului, drama acestuia rezultând
dintr-un conflict conturat simbolic din Realia – realitatea, lumea exterioară,
evenimentele cotidiene, și Idealia – lumea ideală, lumea ideilor, cele două
sfere ale existenței fiind incompatibile.
2. Concepția estetică a scriitorului. Este prezentată teoretic în eseul
intitulat Noua structură și opera lui Marcel Proust. Proza tradițională e

considerată depășită, pentru că „Până la Proust toți scriitorii își construiesc
cărțile raționalist și tipizant”, după un model anterior conceput. La Camil
Petrescu romanul presupune experiențe trăite și prezentate subiectiv. De aceea
avem narațiune la persoana I, o confesiune în care este implicat un personaj-
narator, în cazul acesta fiind Ștefan Gheorghidiu – un filozof într-o lume
rapace, care nu-l acceptă și nu-l înțelege. Construcția romanului este una
liberă, pentru că evenimentele acțiunii sunt selectate de memoria
involuntară și sunt prezentate prin introspecție (analiză psihologică). Ca
urmare, nu mai avem acțiune cronologică în roman. Mărturia scriitorului este
elocventă: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu (…) eu nu pot vorbi onest
(sincer, cinstit – n.n.) decât la persoana I.” Creație mai înseamnă pentru
Camil Petrescu nu numai autenticitate, ci și substanțialitate, adică
exprimarea în scris a „esențelor concrete”, a selecta din viața personală ceea
ce crezi că este mai important, mai semnificativ, și nu toate aspectele banale
ale vieții. Această concepție literară e influențată de doi filozofi: Bergson,
filozof idealist francez, care concepe cunoașterea ca „durată pură”, și Husserl,
filozof german, potrivit căruia cunoașterea presupune „intuiția esențelor”
vieții.
3. Ipoteza. Spunem de la început că romanul are unitate compozițională, în
ciuda celor afirmate de G. Călinescu. De altfel, afirmația lui Călinescu are
niște circumstanțe atenuante, prin precizarea faptului că numai în conformitate
cu viziunea sa clasică despre roman nu vede o unitate compozițională între
cele două părți ale romanului. Altfel zis, adevăratul roman este cel realist, sau
clasic, așa cum îl numește el, și ne gândim concret la creația lui Călinescu,
mai ales la romanul Enigma Otiliei. Se face aici o distincție netă între creația
văzută ca fabulație, ficțiune, imaginație, și creația ce pornește de la experiența
de viață a scriitorului, așa cum se întâmplă în cazul lui Camil Petrescu.
Și acum să punem punctul pe i, cum se zice. Imaginația e prezentă și în
prima parte și în a doua, pentru că altfel nu mai vorbim despre o creație
autentică. Diferit este numai raportul realitate-ficțiune. În prima parte rodul
imaginației scriitorului se vede prin conturarea personajelor, prin prezentarea
statutului lor social, prin folosirea memoriei involuntare, pentru a selecta
aspectele „substanțiale” ale vieții, etc. În partea a doua avem un jurnal de
front, pentru că scriitorul a fost pe front și a trăit experiența dură a războiului.
Dar și aici se face o selectare a evenimentelor, cu acele scene de o duritate
nemărginită a războiului. Desigur, scriitorul a trăit experiența dură a
războiului și de aceea a scris acele articole despre război publicate prin ziare –
Romanul căpitanului Andreescu sau Proces verbal de dragoste și de război.
Compoziția se referă la cele două părți, la cele două experiențe de viață,
dragostea și războiul, unitatea romanului fiind asigurată tocmai prin
implicarea aceleiași conștiințe. Avem în roman un plan subiectiv – al iubirii
văzute ca formă de cunoaștere și cu sentimentul pregnant al incertitudinii.
Nici la sfârșitul romanului Gheorghidiu nu are certitudinea infidelității soției.
Mai avem și un plan obiectiv, cel al societății, cu oameni meschini, interesați
de bani și afaceri, de bogății, precum unchiul Tache. Este cunoscut de acum
capitolul intitulat Diagonalele unui testament, din care aflăm cum moștenirea
unchiului Tache a schimbat, în rău, viața celor doi: Gheorghidiu și Ela.
4. Prezentarea a patru argumente privind originalitatea
compozițională. Aș aminti mai întâi despre rolul memoriei involuntare, cea
care selectează faptele prezentate. Grăitor este chiar incipitul: Ștefan
Gheorghidiu se află pe Valea Prahovei, la „fortificații”. În mod intenționat
scriitorul prezintă acest episod, ce permite condamnarea intrării în război a
României. În mod absolut original scriitorul face o sinteză a celor două
„teme” și am în vedere episodul discuțiilor de la popotă dintre ofițeri, ce
scoate în evidență concepția ideală despre iubirea absolută a lui Gheorghidiu.
Partea a doua ca „jurnal de front” o putem ilustra mai ales prin capitolul
Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu. Îmi amintesc imaginea de groază a
unui mal ce s-a răsturnat peste soldații români surprinși de bombardamentul
nemților. La fel de dură este și imaginea acelui soldat ce continua să alerge
după ce îi fusese retezat capul în urma exploziilor. Astfel se conturează noua
concepție a lui C. Petrescu despre război, fără pagini de eroism, prezentat din
perspectiva combatantului, acel soldat terorizat de amenințarea permanentă a
morții. Suntem departe de perspectiva eroică, cum apare la Sadoveanu, în
Frații Jderi.
Ar mai fi de amintit faptul că romanul este o „monografie a unor idei”, cu
sinceritatea scriitorului care exprimă ce a văzut, ce a trăit direct, folosind un
stil adecvat, anticalofil, cu includerea unor „documente” de viață, acel
„jurnal de campanie” despre care vorbește citatul.
5. Concluzia. Consider că romanul presupune originalitate
compozițională prin relația modernă dintre planul imaginar al scriitorului și
„dosarele de experiență” prezentate în roman. Camil Petrescu face din Ștefan
Gheorghidiu un intelectual, care, deși învins, respinge o lume reală a răului și
a războiului, refuzând orice compromisuri, în numele iubirii și adevărului, pe
care le vede doar în dimensiunea lor ideală.
Varianta 4

Citește cu atenție textul și răspunde cerințelor de mai jos:
„Așeză bancnota în portmoneu, apoi își lăsă privirile pe fereastră.
- S-a făcut noapte, spuse. În sfârșit!
Se simți deodată obosit, istovit și, rezemându-și capul în palmă, închise
ochii. Ramase așa până la Vama Poștei. Încercase zadarnic să deschidă ușa
cu cheia, apoi apăsase pe butonul soneriei, și după ce bătuse de mai multe
ori, cât mai puternic, la ferestrele sufrageriei, se întoarse în fața ușii de la
intrare și începu să bată cu pumnul. Curând, la fereastra deschisă a unei case
vecine apăru, din întuneric, un bărbat în cămașă de noapte și strigă răgușit:
- Ce e scandalul ăsta, domnule? Ce te-a apucat?
- Scuzați, făcu Gavrilescu. Nu știu ce s-a întâmplat cu nevastă-mea. Nu
răspunde. Și s-a stricat și cheia, nu pot să intru în casă.
- Dar de ce să intri? Cine ești dumneata?
- Gavrilescu se îndreptă spre fereastră și salută:
- Deși suntem vecini, începu el, nu cred că am avut plăcerea să vă cunosc.
Numele meu e Gavrilescu și locuiesc aici cu soția mea, Elsa.
- Atunci ați greșit adresa. Aici locuiește domnul Stănescu. Și nu e acasă, e
plecat la băi.
- Dați-mi voie, îl întrerupse Gavrilescu. Îmi pare râu că trebuie să vă
contrazic, dar cred că faceți o confuzie. Aici, la numărul 101, locuim noi,
Elsa și cu mine, locuim de patru ani.”
M. Eliade, La țigănci
Cerințe:
1. Demonstrați lectura nuvelei, arătând locul citatului din perspectivă
compozițională.
2. Motivați folosirea virgulei în secvența „Se simți deodată obosit, istovit
și, rezemându-și capul în palmă, închise ochii”.
3. Precizați specificul narațiunii pe baza unui fragment din text, arătând și
mărcile ei.
4. Transcrieți și explicați două motive din textul dat.
5. Explicați relația sacru-profan pe baza acestui text.
6. Identificați în text aspecte nonverbale și paraverbale.
7. Alcătuiți două enunțuri cu expresii/locuțiuni conținând cuvântul privire.
8. Alegeți un mic fragment pentru a explica valoarea stilistică a verbului.
9. Ilustrați specificul polisemantic al substantivului baie, prin două
enunțuri semnificative.
1. Prima cerință are un scop declarat: verificarea lecturii. Elevul trebuie să

dovedească faptul că a citit nuvela prin referire la compoziția nuvelei și prin
prezentarea pe scurt a episoadelor ce preced citatul și care urmează. Este
vorba despre ieșirea de „La țigănci”, acel tărâm imaginar, mitic și ideal al
existenței, și încercarea de a reveni la condiția inițială, încercare imposibilă,
pentru că s-a petrecut un salt în timp, se scurseseră doisprezece ani. Așadar,
textul prezintă acea transformare ce se petrecuse cu Gavrilescu, marcată în
text prin constatarea că monedele au fost schimbate, cheile da la ușa propriei
locuințe nu se mai potrivesc, iar vecinii nu-l mai recunosc.
2. Două sunt motivele pentru care se folosește virgula în secvența dată:
pentru enumerarea stărilor sufletești ale personajului și pentru delimitarea
unei construcții gerunziale incidente, marcată de ultimele două virgule.
3. Narațiunea textului este la persoana a III-a, omniscientă, și aceasta se
vede din următoarea secvență: „Gavrilescu se îndreptă spre fereastră și
salută”. Atât substantivul propriu Gavrilescu, cât și verbele se îndreptă și
salută arată persoana a III-a singular.
4. Cred că cele mai importante motive ar fi : personajul principal,
protagonist, implicat într-o aventură inițiatică, Gavrilescu, și motivul ușii, un
motiv ce desemnează „trecerea” în această aventură.
5. Amintita aventură arată și concepția scriitorului despre sacru și profan:
în existența obișnuită, banală, „profană”, își face din când în când apariția
sacrul, miticul, încât nu știm precis cât de ușor se face trecerea de la sacru la
profan și invers. Așa se întâmplă cu Gavrilescu, când iese de la țigănci și se
îndreaptă spre casă, mai având ceva din dimensiunea sacrului, prin acea stare
de toropeală, de oboseală, despre care vorbea și când era „la țigănci”. Este clar
că pentru Gavrilescu nu mai există cale de întoarcere, deși el vrea să ceară
socoteală „țigăncilor”. Așadar, în plin real, tramvaiul, casa, vecinul, cârciuma,
apar manifestări ale sacrului.
6. Comunicarea paraverbală are în vedere o componentă alăturată
cuvântului, acea caracteristică a vocii, a intonației rostirii cuvintelor, când
mai domoală, când mai aspră, așa cum vedem și în text, când vecinul se
supără că a fost trezit noaptea și strigă: „Ce e scandalul ăsta, domnule? Ce te-
a apucat?”, după care urmează răspunsul potolit, calm și cu scuzele de
rigoare: „Scuzați, făcu Gavrilescu.”. Comunicarea nonverbală are în vedere
gesturile, mimica, acțiuni ale personajului grăitoare pentru starea lui
nedumerită: încearcă zadarnic să deschidă ușa, apasă pe butonul soneriei, ca
până la urmă să izbească cu pumnii în ușă. Toate gesturile acestea arată un
personaj agitat, intrigat de situația neașteptată în care se află.
7. Pentru expresiile ce conțin cuvântul privire aș putea alcătui următoarele
enunțuri:
a) Toată ora profesorul nu l-a pierdut din privire (l-a urmărit cu atenție);
b) Străinul s-a apropiat și l-a țintit cu privirea (l-a privit insistent).

8. Pentru a explica valoarea stilistică a verbului, mă voi referi la secvența:
„Se simți deodată obosit, istovit și, rezemându-și capul în palmă, închise
ochii.”, în care avem trei forme verbale diferite: verbul se simți, la modul
indicativ, timpul perfectul simplu, diateza reflexivă: verbul închise, tot la
perfectul simplu, și verbul rezemându-și, la gerunziu, diateza reflexivă.
Variația de forme verbale vorbește grăitor despre starea prelungit confuză în
care se afla Gavrilescu, între vis, somnolență, și realitate, stare explicabilă
prin ceea ce înțelegea M. Eliade prin relația sacru-profan, amintită mai sus.
9. Cuvântul baie este polisemantic, are mai multe sensuri, în următoarele
enunțuri:
a) Pe la ora patru, după meci, am făcut o baie călduță;
b) Din cauza presiunii, baia mașinii s-a fisurat.

Scrie un text de tip argumentativ, de 15 - 20 de rânduri, despre
îmbrăcăminte, prin referire la opinia exprimată în următoarea afirmaţie:
„Muierea de cinste și înțeleaptă, de va fi și în haine proaste îmbrăcată, e
vrednică de cinste” (Dimitrie Țichindeal).
Pornesc la elaborarea acestui eseu argumentativ de la considerația că are o
temă accesibilă, fiecare putând să-și exprime părerea despre importanța felului
în care ne îmbrăcăm. De aceea, precizez de la început că sunt de acord cu ceea
ce se spune în popor despre îmbrăcăminte, respectiv, faptul că „Nu haina face
pe om”. Este important caracterul omului, firea acestuia, și numai după aceea
vine felul în care ne îmbrăcăm. Prin urmare, consider că afirmația lui Dimitrie
Țichindeal este plină de adevăr, cu precizarea că uneori omul are nevoie și de
o ținută aleasă, sau mai pretențioasă.
Pentru susținerea acestei păreri voi aduce câteva argumente. În primul
rând, voi da un exemplu care susține ideea că ceea ce este în sufletul omului
contează mai mult decât hainele mai îngrijite sau mai puțin îngrijite pe care le
poartă. În situația aceasta se află vecinul meu, care, rămas orfan de mic copil,
nu-și poate permite să se îmbrace „scump”. În schimb, sufletul său bun și
buna creștere au făcut din el o persoană apreciată de cei din jur. Era
întotdeauna îmbrăcat modest, dar cu un suflet mare.
Cel de-al doilea argument contrazice oarecum afirmația de la început, în
sensul că o ținută elegantă poate să te scoată în evidență, să impună respect.
Mă gândesc la condiția unui profesor, ce se impune și prin ținuta sa la ore.
Dacă e îmbrăcat mai elegant, constituie un model pentru elevi. În același sens
îl dau ca exemplu și pe unchiul meu, care, fiind om de afaceri, nu se poate

prezenta la serviciu îmbrăcat oricum. Îmbrăcămintea îi conferă o postură de
respect, de „șef”, mai ales când are întruniri de afaceri.
Concluzionând, aș putea spune că în unele situații, de cele mai multe ori,
haina nu-l face pe om, ci omul, prin hărnicia sa, face îmbrăcămintea și este
demn de respect prin aceasta, iar în alte situații o ținută îngrijită arată un
caracter impunător, o persoană de încredere și de respect.
Text adaptat după eseul elevului Urs Răzvan, din clasa a X-a C.

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre particularităţile nuvelei psihologice,
prin referire la o operă literară studiată.
1. Precizarea a două caracteristici ale speciei literare nuvelă
psihologică, existente în opera literară studiată. Mai întâi reamintesc definiția
nuvelei: creație literară epică în proză, mai complexă și mai amplă decât
schița, mai simplă și mai redusă ca proporții decât romanul, în care este redat
un eveniment caracteristic din viața unuia sau mai multor personaje. Se mai
știe că nuvela presupune o „noutate” în reprezentarea realistă a vieții, în
care este implicat complex un personaj ce are condiția de protagonist. În
privința tipului de nuvelă pentru care am optat, mă voi opri asupra nuvelei
psihologice În vreme de război, de I. L. Caragiale. Nu înainte de a preciza o
posibilă clasificare a nuvelelor lui Caragiale: nuvela situată între tragic și
comic – Două loturi: nuvela fantastică - La Hanul lui Mânjoală; nuvela
naturalistă și psihologică: Kir Ianulea și În vreme de război. Nu voi trece la
prezentarea nuvelei înainte de a spune că În vreme de război este o nuvelă
realistă, psihologică și naturalistă, chiar dacă analiza psihologică stă pe primul
plan.
2. Prezentarea a patru elemente de construcţie şi de compoziţie
Înainte de toate amintim tema: prezentarea unor fenomene social-patologice –
avariția ce duce la obsesie. Scriitorul arată consecințele avariției, pentru a
contura ideea - creșterea obsesiei în cazul unui avar duce la dezumanizarea
acestuia datorată lăcomiei. Pentru a ilustra această idee, scriitorul și-a ales ca
personaj principal pe cârciumarul Stavrache. Compoziția presupune
existența a trei capitole. I. Popa Iancu din Podeni jefuiește satul și vrea să-și
piardă urma pentru a scăpa de urmărire, de aceea înscenează un jaf în propria
casă, iar fratele îl sfătuiește să-și piardă urma, de aceea pleacă la război cu
voluntarii (de aici și titlul nuvelei). II. Stavrache își moștenește fratele plecat

și e obsedat de ideea pierderii moștenirii, are coșmaruri în care îi apare fratele
ca ocnaș și militar. A treia oară vine cu un tovarăș și-i cere bani pentru că îi
cheltuise pe cei ai regimentului. III. Nebunia lui Stavrache și lupta cu fratele
său, care cântă popește și zice: „N-am noroc!” este prezentată la sfârșitul
nuvelei. Mai avem și cele trei planuri de structură: Mai întâi avem planul
povestitorului, cu narator omniscient, care prezintă expozițiunea ca moment
al subiectului. Sunt prezentate faptele lui Popa Iancu de la începutul nuvelei și
întâlnirile cu fratele care măresc obsesia, prezentate prin analiză psihologică.
Partea aceasta implică și oniricul, delirul, aiurarea asemănătoare visului,
provocată de obsesii sau de halucinații, o situație patologică (de boală)
provocată de avariție. Aș aminti în acest sens semnificația replicii: „Credeai
c-am murit, neică !”, rostită de Popa Iancu din Podeni. Urmează planul
dialogurilor, cu fetița, cu avocatul, cu preotul și cu fratele – un dialog cu
umbrele, și toate acestea accentuează obsesia lui Stavrache. De fapt, aici avem
prezența fantasticului, prin acele stări halucinante ale personajului. Mai este
prezent și planul naturii, cu vreme rea, ploaie, noapte întunecoasă, tocmai
un cadru psihologic potrivit pentru exacerbarea obsesiilor. Am mai putea
vorbi și despre punctul culminant – întâlnirea cu fratele și reacțiile
fiziologice, ce țin de influența naturalistă: gura deschisă, tremuratul, ochii
holbați. În acest sens am aminti secvență narativă finală, cuprinzând
încleștarea celor doi frați la cârciumă. Ușor de identificat sunt și relaţiile
temporale şi spaţiale: casa lui Popa Iancu, cârciuma, fapte ce se petrec în
timpul Războiului pentru Independență, din 1877- 1878.
3. Evidenţierea relaţiilor dintre două personaje. Relațiile dintre cei doi
frați sunt conflictuale și aceasta din cauza moștenirii. Urmările acestui conflict
sunt tragice, încleștarea dintre ei fiind pe viață și pe moarte. Influențele
naturaliste se văd la mai multe nivele: prezentarea unui caz patologic,
accentuarea aspectelor morbide, reacțiile fiziologice în cazuri de încordare
sufletească, etc.
4. Exprimarea unui punct de vedere argumentat despre modul în care
se reflectă o idee sau tema în nuvela În vreme de război. Pornesc în
elaborarea acestui scurt eseu de la următoarea idee: întotdeauna averea sau
banul dezumanizează, așa cum spune și vorba românească: „Banu-i ochiul
dracului”.
a) Ipoteza. Consider că faptele lui Stavrache sunt pe deplin nejustificate,
conform concepției moralizatore a scriitorului și din perspectivă psihologică.
b) Argumente:
1. Dragostea de frate trebuie să fie mai puternică decât ideea de moștenire.

2. Familia trebuie să fie simbolul armoniei dintre frați, nu așa cum este ea
prezentată în această nuvelă sau în cunoscutul roman Enigma Otiliei, de G.
Călinescu.
5. Concluzie: Prin urmare, cred că banul nu trebuie să ducă la înstrăinarea
de familie.
Nuvela În vreme de război rămâne o realizare deosebită a literaturii
noastre.
Calendarul
examenului de bacalaureat – 2011
Sesiunea iunie-iulie 2011
23 – 27 mai 2011 - Înscrierea candidaților la prima sesiune de examen.

27 mai 2011 - Încheierea cursurilor pentru clasa a XII-a/a XIII-a.
6 - 8 iunie 2011 - Evaluarea competențelor lingvistice, oral – proba A.
13 – 17 iunie 2011 - Evaluarea competențelor digitale – proba D.
20 - 23 iunie 2011 - Evaluarea competențelor lingvistice într-o limbă
de circulație internațională – proba C.
27 iunie 2011 - Limba si literatura româna – proba E a) – probă scrisă.
29 iunie 2011 - Proba obligatorie a profilului – proba E) c) – probă
scrisă.
1 iulie 2011 - Proba scrisă la alegere a profilului și specializării –
proba E.
3 iulie 2011 - Afișarea rezultatelor.
4 iulie 2011 - Depunerea contestațiilor (orele 08:00 – 12:00).
5 - 7 iulie 2011 - Rezolvarea contestațiilor.
8 iulie 2011 - Afișarea rezultatelor finale.
Bibliografie

1. Adrian Costache și alții, 100 variante de subiecte pentru examenul
național de bacalaureat 2007, Editura Art, București, 2007;
2. Cristina Ardeleanu, Gheorghe Brânzei (coord.), BAC 2010. Evaluarea
competențelor lingvistice de comunicare orală în limba română, Pitești,
Editura Nomina, 2009;
3. Cristina Ardeleanu, Literatura română. Modele de analiză pentru
pregătirea eseului. Clasele IX-XII, Pitești, Editura Nomina, 2008;
4. Florin Ioniță, Gheorghe Lăzărescu, Adrian Săvoiu, Florentina
Sâmihăian, Limba și lieratura română. Concepte operaționale. Teste pentru
examenul național de bacalaureat, București, Editura Humanitas Educațional,
2003;
5. Maria Boatcă, Silvestru Boatcă, Marin Iancu, Literatura română. Clasa
a XII-a. Antologie de texte comentate, București, Editura Recif, 1994;
6. Mihăilescu, Dumitru, Bac 2009. Sugestii de rezolvare pentru proba de
literatura română, Pitești, Editura Nomina, 2009;
7. Miorița Got (coord), BAC 2007. Limba și literatura română, Pitești,
Editura Nomina, 2007;
8. Prof. Mariana Badea, Limba și literatura română pentru elevii de liceu,
București, Editura BADEA & PROFESSIONAL CONSULTING, 2008;
Precizare. Ne cerem scuze cititorilor noștri pentru că, din motive

pecuniare, am folosit pentru tehnoredactare fontul Times New
Roman 11. Succes la examene!
Cuprins
1. Preliminarii ……………………………………………. p. 3
2. Subiecte propuse și sugestii de rezolvare ………….…. p. 42
3. Calendarul examenului de bacalaureat …………...…... p. 65

Bacalaureat Romana - Exigenele - Probei - Scrise

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bacalaureat Romana - Exigenele - Probei - Scrise

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bacalaureat

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 1

Dacă proba de competențe lingvistice e destul de accesibilă, proba

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 4

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 5

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 7

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 8

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 9

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 10

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 11

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 12

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 13

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 14

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 15

Este doar parțial asemănător cu eseul argumentativ, mai întâi prin

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 16

Planul eseului (orientativ)

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 17

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 19

Planul eseului (orientativ)

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 21

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 22

Planul eseului (orientativ)

Planul eseului (orientativ)

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 25

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 26

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 27

Citeşte cu atenţie textul şi răspunde cerinţelor:

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 28

1. Stabilește tema și ideea basmului, pornind de la textul dat;

1. Se știe că tema operei literare reprezintă aspectul general despre care se

Subiectul al II-lea 30 de puncte

Scrie un text de tip argumentativ, de 15-20 de rânduri, despre adevăr,

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 30

Subiectul al III-lea (40 de puncte)

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 31

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 32

Eminescu, Replici (1869)

1. Scrie câte un sinonim contextual pentru cuvintele undă şi zare.

1. Sinonimele contextuale pentru cuvintele undă şi zare ar putea fi val și

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 33

Scrie un text de tip argumentativ, de 15-20 de rânduri, despre invidie,

Eu cred că afirmaţia de mai sus vrea să exprime clar ce este invidia.

Subiectul al III-lea 40 de puncte

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre rolul lui Titu Maiorescu în impunerea

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 36

Planul eseului (orientativ)

1. Personalitatea lui Maiorescu. A fost ardelean prin faptul că tatăl său,

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 37

Citește cu atenție textul și răspunde cerințelor:

„Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 38

Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,

Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 39

Subiectul al II-lea 30 de puncte

Scrie un text de tip argumentativ, de 15-20 de rânduri, despre iertare,

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 40

Știm despre Friedrich Nietzsche că a fost un filozof german nonconformist

Subiectul al III-lea 40 de puncte

Planul eseului (orientativ)

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 42

Prof. Pogan Mihai - Bacalaureat 2011 Pagina 44