UMF ”CAROL DAVILA” BUCUREȘTI

FACULTATEA DE MEDICINĂ DENTARĂ

DISCIPLINA DE FIZIOPATOLOGIE ȘI IMUNOLOGIE
DEPARTAMENTUL II – MD

CURS IMUNOLOGIE

ANUL III

C1. GENERALITĂŢI DESPRE RĂSPUNSUL IMUN

Pentru asigurarea supravieţuirii, principalele probleme ale unui organism sunt:

 Asigurarea hranei, oxigenului şi apei din mediul extern
 Eliminarea produşilor de catabolism în mediul extern
 Menţinerea homeostaziei mediului intern
 Apărarea contra agresiunilor de natură fizică, chimică şi biologică din mediul intern şi extern.

Sistemul imun asigură apărarea organismului faţă de:

 Agresorii externi de natură biologică: bacterii, virusuri, paraziţi, fungi, celule străine
 Propriile molecule sau celule modificate, cum sunt celulele infectate şi celulele neoplazice

Sistemul imun este un complex de celule, molecule şi structuri care se află distribuite localizat, în organele
limfoide, sau difuz în organism. Sistemul imun este capabil de a genera o varietate enormă de celule şi molecule
capabile de a recunoaşte şi a elimina un număr impresionant de agenţi patogeni.

Imunologia studiază:
 Structurile moleculare şi celulare implicate în apărare
 Mecanismele de acţiune ale sistemului imun
 Sistemele de reglare ale sistemului imun

Din punct de vedere funcţional, un răspuns imun are două etape:

 Recunoaşterea structurilor străine (non-self)
 Etapa efectorie – eliminare/distrugere non-self

Etapa inițială a apărării imune este recunoaşterea structurilor self sau non-self:
 Structurile self sunt structurile proprii ale organismului, faţă de care sistemul imun nu trebuie să
reacţioneze. Dacă aceste structuri se alterează, atunci ele se transformă în structuri non-self şi devin o
ţintă pentru apărarea imună.
 Structurile non-self nu aparţin organismului. Ele sunt molecule sau celule recunoscute de sistemul imun
ca străine şi eliminate prin mijloacele apărării imune.

1
 Alterarea mecanismelor de recunoaştere imunologică produce boli şi sindroame grave:
 Există sindroame de imunodeficienţă prin defecte înnăscute sau dobândite, de exemplu SIDA. În aceste
cazuri sistemul imun nu recunoaşte un agresor ca non-self şi nu reacţionează contra lui. Infecţiile
bacteriene şi virale pot să aibă o evoluţie foarte gravă.
 Celulele neoplazice pot să scape controlului imun şi să producă diverse forme de cancer.
 Dacă sistemul imun recunoaşte ca non-self celule sau molecule self normale şi le distruge, apar fenomene
de autoimunitate.

După ce sistemul imun a recunoscut o structură non-self, se inițiază un răspuns efector. Răspunsul efector
constă în recrutarea și activarea unor celule cu rol imun (de ex: macrofage, limfocite etc.) și/sau sinteza unor
molecule (de ex: anticorpi, complement), care au rol de eliminare sau neutralizare a agentului patogen.
Termenul de non-self nu arată obligatoriu originea exogenă a substanței sau celulei respective. Există
molecule sau celule proprii organismului, care au făcut parte din self, dar au suferit modificări și au devenit non-self.
Antigenul este o substanță de origine endogenă sau exogenă capabilă să determine un răspuns imun și să
reacționeze specific cu moleculele rezultate în urma declanșării acestuia (anticorpi sau receptori celulari).
Mijloacele de apărare ale organismului sunt nespecifice şi specifice.

Sistemul imun nespecific (înnăscut)

Imunitatea nespecifică se mai numește înnăscută, pentru că mecanismele sale de apărare sunt transmise
genetic și sunt prezente înaintea contactului cu agentul patogen. Aceste mecanisme de apărare sunt nespecifice,
adică nu sunt caracteristice unui anumit tip de agent patogen. Mecanismele de apărare nespecifice sunt identice
pentru toți indivizii aceleiași specii.
Imunitatea înnăscută constituie prima linie de apărare împotriva infecţiilor.
Imunitatea nespecifică cuprinde o serie de structuri celulare și de mecanisme nespecifice de apărare, cum ar
fi barierelele anatomice (tegumentele şi mucoasele), inflamaţia, reacţia febrilă, hemostaza, precum și celule care
recunosc clase de molecule prezente pe membranele agenţilor patogeni frecvent întâlniţi.

Sistemul imun specific (adaptativ)

Imunitatea specifică are capacitatea de a recunoaşte şi a elimina în mod specific anumite microorganisme şi
molecule. Sistemul imun specific se mai numește adaptativ, pentru că este format din mecanisme care permit un
răspuns individualizat, adaptat tipului de agresiune. Sistemul imun specific este activat doar dacă mecanismele de
apărare înnăscute au fost depășite.
Răspunsul imun specific se declanșează în timpul vieţii unui organism ca o adaptare la contactul cu un anumit
agent patogen. Spre deosebire de sistemul imun înnăscut, componentele sistemului imun adaptativ nu sunt aceleași
pentru toţi membrii speciei.

Caracteristicile esenţiale ale sistemului adaptativ sunt:

• specificitatea antigenică
• diversitatea
• memoria imunologică
• recunoaşterea self/non-self

Specificitatea antigenică a sistemului imun adaptativ permite diferențierea între modificări subtile între
diferite structuri non-self. De exemplu, există receptori celulari care pot distinge două proteine care diferă printr-un
singur aminoacid.
Diversitatea se referă la capacitatea sistemului adaptativ de a genera un număr foarte mare de molecule de
recunoaştere, permiţând identificarea a milioane de structuri non-self unice.

2
 Memoria imunologică este o proprietate care permite sistemului imun adaptativ să reacţioneze mai intens şi
mai rapid la un contact ulterior cu acelaşi microorganism. Memoria imunologică este responsabilă de imunitatea de
lungă durată, observată după infecția cu anumiți agenţi patogeni.
Subliniem faptul că memoria imunologică este o caracteristică doar a sistemului imun specific (adaptativ).
Sistemul imun nespecific (înnăscut) nu are această proprietate – de fiecare dată când acesta intră în contact cu
antigenul se vor declanșa aceleași mecanisme imunologice, cu aceeași intensitate. În cazul sistemului imun specific,
expunerea iniţială la un Ag determină apariţia unor celule cu capacitate de memorie imunologică, care vor interveni
mai rapid și mai intens în cazul unei noi agresiuni.
De obicei, răspunsul imun adaptativ faţă de un anumit agent patogen are intensitate maximă după 5 - 6 zile
de la primul contact cu acesta. Memoria imunologică este o proprietate care permite sistemului imun să reacţioneze
mai intens şi mai rapid la un contact ulterior cu acelaşi microorganism. Expunerea iniţială determină apariţia unor
celule cu capacitate de memorie imunologică, care vor interveni rapid în cazul unei noi agresiuni. Memoria
imunologică este responsabilă de imunitatea de lungă durată, observată faţă de anumiți agenţi patogeni.
Proprietatea de a recunoaşte selful faţă de non-self este esenţială pentru buna funcţionare a organismului,
pentru ca structurile proprii să nu fie atacate. Aceasta este o caracteristică generală a sistemului imun, nu doar a
celui adaptativ.

Celulele sistemului imun

Atât imunitatea înnăscută cât şi cea adaptativă sunt dependente de activitatea leucocitelor.
Celulele sistemului imun sunt distribuite difuz în tot organismul:
 La porţile de intrare: tegumente şi mucoase – bucală, respiratorie, digestivă, genitală.
 În interstiţiul organelor interne: ficat, plămâni, rinichi.
 În sistemul circulator: sânge şi limfă.
 În cavităţile seroase: pleură, peritoneu, pericard.
 În sistemul nervos central.

Există structuri specializate, aflate în organele limfoide, care au roluri esențiale pentru buna funcționare a
sistemului imun.
Organele limfoide sunt:
 organe limfoide primare (centrale) - în care se formează leucocitele şi se maturează limfocitele.
 organe limfoide secundare (periferice) - organele care captează agenții patogeni şi unde există un mediu
favorabil interacţiunii între aceștia și limfocite.

Organele limfoide primare sunt măduva hematogenă şi timusul. La adult, măduva hematogenă este sursa
tuturor leucocitelor din organism.

Organele limfoide secundare sunt:

 Ganglionii limfatici
 Splina
 Ţesutul limfoid asociat mucoaselor – MALT (mucous associated lymphoid tissue)
 Ţesutul limfoid de la nivel cutanat – SALT (skin associated lymphoid tissue)

Principalele celulele efectoare ale sistemului înnăscut sunt polimorfonuclearele (în special cele neutrofile),
macrofagele (MF) și celulele natural killer (NK). Macrofagele și polimorfonuclearele sunt celule fagocitare. Celulele
NK au activitate împotriva celulelor proprii infectate viral și celulelor tumorale.

Limfocitele sunt celulele esențiale pentru sistemul adaptativ.

3
 Limfocitele recunosc specific antigenele pentru că au pe suprafaţă receptori cu structuri complexe. Un
limfocit prezintă pe membrană un anumit tip de receptor care recunoaşte o singură structură antigenică. Nu există
limfocite care să recunoască mai multe tipuri de antigene.
Organismul vine în contact în timpul vieţii cu un număr foarte mare de antigene diferite, de ordinul
milioanelor, astfel că este necesară existența unui număr foarte mare de subpopulații limfocitare care să aibă pe
suprafaţă o varietate la fel de mare de receptori. Practic, în organism există zeci de milioane de subpopulații
limfocitare, care diferă prin structura receptorilor de recunoaştere a antigenelor.
O subpopulaţie de limfocite are pe suprafaţă acelaşi tip de receptor pentru antigen şi deci recunoaşte acelaşi
antigen. Această subpopulaţie sau „familie” rezultă dintr-o singură celulă mamă şi se numeşte clonă de limfocite. O
clonă de limfocite cuprinde un număr foarte mare de limfocite identice. Diferenţierea clonelor se face prin
reorganizarea aleatorie a genelor care codifică structura proteică a receptorilor pentru antigen.

Dinamica răspunsului imun

Există numeroase conexiuni între sistemul imun înnăscut şi cel adaptativ. Macrofagele, care fac parte din
sistemul imun înnăscut, au roluri esenţiale pentru activarea sistemului imun specific, fiind celule auxiliare.
Macrofagele au funcţie de antigen presenting cell (APC), adică pot să capteze antigenele cu structură complexă, le
fragmentează şi prezintă fragmentele imunogene către limfocite. De asemenea, secretă factori solubili, numiţi
citokine sau interleukine, care stimulează limfocitele.
În acelaşi timp, diferiţi factori ai sistemului imun adaptativ influențează activitatea celulelor sistemului
nespecific. De exemplu, unele interleukine sintetizate de limfocite cresc activitatea și puterea bactericidă a celulelor
fagocitare.

Intensitatea răspunsului imun este variabilă de la un individ la altul şi chiar la acelaşi organism în funcţie de
antigenul declanşator. Variabilitatea mare a răspunsului imun se explică prin elemente legate de antigen şi de
organismul gazdă:
 Variabilitatea structurală foarte mare a antigenelor.
 Căile diferite de intrare în organism a antigenelor.
 Cantitatea de antigen prezentă în organism.
 Caracterele genetice ale sistemului imun al organismului gazdă, care depind de genele care codifică
complexul major de histocompatibilitate MHC, numit şi HLA.

Tipuri de răspuns imun adaptativ

Din punct de vedere al mecanismelor implicate, sistemul imun adaptativ are două componente:
 Răspunsul imun umoral (RIU)
 Răspunsul imun citotoxic (RIC)

În ambele tipuri de răspuns, locul central este ocupat de limfocite. În cadrul răspunsului imun citotoxic pot
participa şi celule efectoare care aparţin sistemului imun înnăscut (celulele NK, macrofage, monocite, neutrofile şi
eozinofile).

Răspunsul imun umoral poate fi reprezentat schematic astfel:

Agent patogen + Limfocit B Plasmocit + Limfocit B cu memorie.

RIU se produce prin intermediul imunoglobulinelor care recunosc specific agentul patogen declanşator.
Imunoglobulinele sunt glicoproteine specializate în recunoaşterea moleculelor non-self. Ele se găsesc în organism sub
două forme, circulantă şi de membrană:

4
  Forma circulantă este reprezentată de moleculele de anticorpi, care se găsesc în sânge, lichidul interstiţial
şi secreţii. Anticorpii sunt sintetizați de plasmocite, celule care provin din LB activate în urma contactului
cu antigenul.
 Forma membranară este reprezentată de monomeri de imunoglobuline, fixaţi pe suprafaţa LB. Aceste
molecule intră în alcătuirea receptorilor pentru antigen ai limfocitelor B (B-cell receptors - BCR). Au rol de
de activare a LB.

O clonă de plasmocite produce un singur tip de anticorpi. După contactul organismului cu un anumit antigen,
creşte titrul seric al anticorpilor specifici pentru antigenul declanşator.
Atunci când în sânge sau în interstiţiu există concomitent antigenele şi anticorpii corespunzători, ele se
combină şi se formează complexe antigen-anticorp sau complexe imune. Aceste complexe imune participă la
eliminarea antigenului prin fagocitarea lui, în special de către MF şi PMN, sau prin declanşarea cascadei
complementului pe calea clasică.
RIU este îndreptat în principal contra bacteriilor şi toxinelor bacteriene.

Răspunsul imun citotoxic poate fi reprezentat schematic astfel:

Agent patogen + Limfocit T citotoxic Limfocit T citotoxic efector + Limfocit T citotoxic cu memorie.

În RIC celulele efectoare sunt în principal limfocitele T citotoxice (LTC). LTC au pe suprafaţă receptori specifici
pentru antigen numiţi TCR (T-cell receptors), cu o structură diferită de cea a imunoglobulinelor.
LTC recunosc şi distrug celulele non-self. Acestea pot fi:
 Celule ale organismului (singenice) care au devenit la un moment dat non-self: fie au devenit maligne, fie
au fost infectate cu virusuri sau bacterii intracelulare.
 Celule străine (alogenice), care au fost introduse în organism printr-un transplant.
LTC aderă de celulele antigenice prin receptori specifici şi secretă substanţe care distrug aceste celule.
Tot în cadrul RIC acţionează o clasă de limfocite non-B non-T (celulele natural killer), care recunosc nespecific
şi distrug celulele infectate viral şi neoplazice.
Există și alte celule implicate (macrofage, monocite, neutrofile şi eozinofile), care au roluri secundare și care
recunosc celulele țintă prin intermediul anticorpilor (citotoxicitatea celulară mediată de anticorpi - ADCC).

În ambele tipuri de răspuns dinamica este similară: după primul contact cu antigenul sistemul adaptativ va
genera celule efectoare (care vor asigura apărarea la momentul inițial, momentul contactului cu antigenul) și celule
de memorie (ce vor fi utile la un nou contact cu același antigen).
În timpul proliferării și maturizării celulelor efectoare sunt activate anumite căi de semnalizare intracelulară
care induc apoptoza. Supraviețuirea acestor celule este dependentă în primul rând de contactul cu antigenul specific,
prin intermediul BCR și TCR, care inhibă constant semnalele intrinseci de apoptoză. Astfel, aceste celule efectoare
supraviețuiesc doar atât timp cât este prezent antigenul specific în țesutul respectiv și sunt eliminate rapid prin
apoptoză după vindecarea infecției. Prin acest mecanism, organismul asigură un răspuns imunologic doar atât timp
cât este necesar pentru eliminarea agenților patogeni, evitând acumularea de celule efectoare fără utilitate în
organele limfoide sau în alte țesuturi.

În timpul răspunsului imun primar, pe lângă celulele efectoare, se formeaza si un număr mic de limfocite cu
memorie. Acestea au aceeași specificitate pentru antigen cu cea a celulelor efectoare, adică au același BCR sau TCR.
Limfocitele cu memorie prezintă câteva caracteristici importante care le deosebesc de celulele efectoare:
 Au alți receptori pentru chemokine și alte proteine de suprafață.
 Supraviețuirea lor nu depinde de contactul constant cu antigenul, ci de prezența anumitor citokine.
 Pot supraviețui o perioadă îndelungată - de obicei persistă toată viața.
5
  Intră rar în faza de replicare celulară (proliferare) – la contactul cu Ag.

Celulele cu memorie sunt recirculate constant în țesuturi, în căutarea antigenului specific. Contactul cu
acesta determină intrarea rapidă într-o fază de proliferare celulară cu apariția rapidă a unui număr mare de celule
efectoare, care sunt foarte eficiente în eliminarea agenților patogeni.

C2. Mecanisme nespecifice de recunoaştere antigenică

Una dintre cele mai importante provocări ale sistemului imunitar este reprezentată de rata de replicare a
multor agenţi infecţioşi. Unele specii bacteriene îşi pot dubla numărul la fiecare 20 - 30 de minute, ceea ce înseamnă
generarea a peste 100 trilioane de bacterii în prima zi de infecţie. De asemenea, în unele infecţii virale fiecare celulă
infectată poate genera câteva mii de virioni în decurs de câteva ore. În lipsa unui răspuns imunitar rapid decesul se
poate produce în câteva zile.
Sistemul imunitar este format din cele două mari componente menţionate anterior: componenta înnăscută
(nespecifică) şi componenta adaptativă (specifică). Sistemul imunitar adaptativ este foarte eficient în combaterea
infecţiilor virale sau bacteriene, care se asociază de obicei cu o rată mare de replicare. În plus, sistemul imun
adaptativ poate recunoaşte, virtual, orice structură antigenică cu care vine în contact. Din păcate, activarea
sistemului imun specific are un timp semnificativ de latenţă, fiind necesare de obicei peste 10 zile pentru ca acest tip
de răspuns să fie eficient. În acest interval apărarea este asigurată de către sistemul imun nespecific, care se bazează
pe o serie de structuri, factori solubili şi celule preformate.

O condiţie esenţială pentru eficienţa sistemului imun nespecific în cazul infecţiilor în care agentul patogen
are o rată de replicare mare este capacitatea de recunoaştere rapidă a acestuia. Sistemul de recunoaştere
nespecifică se bazează pe existenţa pe membrana anumitor celule imunitare a unui grup de receptori cunoscuţi sub
acronimul PRRs (pattern recognition receptors). Aceşti receptori au o variabilitate limitată, putând recunoaşte
structuri moleculare înalt conservate, care intră în structura celor mai multe tipuri de agenţi patogeni. Aceste
structuri moleculare nu intra în alcătuirea celulelor sau ţesuturilor umane şi sunt cunoscute sub denumirea de
PAMPs (pathogen associated molecular patterns).
Receptorii din grupul PRRs au un rol cheie în funcţionarea sistemului imunitar - prin intermediul acestora
specia umană identifică rapid agenţii patogeni ajunşi în ţesuturi. În plus, la fel de important, aceşti receptori transmit
semnale de alarmă către alte structuri specializate ale sistemului imunitar, participând inclusiv la activarea sistemului
imun specific, dacă infecţia este severă.

Cele mai importante caracteristici ale PRRs sunt:

 recunosc molecule care intră în alcătuirea mai multor specii de agenţi patogeni;
 se leagă de componente esenţiale din structura microorganismelor, necesare pentru supravieţuirea
acestora;
 nu recunosc structuri moleculare specifice mamiferelor.

După cum este bine cunoscut, un mecanism major de adaptare microbiană este reprezentat de procesele de
mutaţie, care oferă avantaje competitive majore. În alcătuirea microorganismelor există însă componente esenţiale,
care nu pot fi modificate prin procesele de mutaţie fără distrugerea agentului patogen respectiv. Un exemplu este
lipopolizaharidul (LPS), o componentă foarte importantă a peretelui extern al bacteriilor Gram-negative. Orice
modificare la nivelul acestei molecule determină liză bacteriană, pentru că LPS menţine integritatea structurală.
Astfel, toate speciile Gram-negative prezintă aceeaşi structură a LPS indiferent de alte caracteristici morfologice. În
6
decursul evoluţiei filogenetice, mamiferele au selectat receptori celulari din clasa PRRs care recunosc cu afinitate
semnificativă LPS, permiţând astfel recunoaşterea tuturor speciilor bacteriene Gram-negative. Deoarece prezenţa
LPS în ţesuturi semnifică o ameninţare importantă - infecţia cu bacterii cu putere patogenă mare - răspunsul
imunitar rezultat în urma activării receptorilor pentru lipopolizaharid va fi foarte intens.

În afară de LPS, enumerăm cele mai importante PAMPs:

 beta-glucanul - este o componentă majoră a peretelui fungic
 acidul lipoteichoic - intră în structura peretelui celular al bacteriilor Gram-pozitive
 lipopeptidul - se găseşte pe membrana bacteriilor Gram-negative şi Gram-pozitive, are rolul de a ancora
diverse proteine pe membrană
 flagelina - este o proteină ce intră în structura flagelului bacterian, care conferă motilitate anumitor
specii bacteriene
 ARN dublu spiralat - multe specii de virusuri generează acest tip de ARN în timpul replicării; nu se găseşte
în interiorul celulelor mamiferelor

Receptorii din grupul PRRs se clasifică astfel:

 solubili: proteinele care intră în alcătuirea complementului, pentraxinele, colectinele, ficolinele şi
anticorpii naturali
 membranari: receptorii Toll-like, dectinele, receptorul manozei, receptorii scavenger, receptorii formil
peptid
 intracitoplasmatici: receptorii NOD-like, receptorii RIG-like

Receptorii solubili PRRs

Sunt molecule cu structură proteică care se găsesc în sânge şi alte lichide biologice, care se ataşează de
PAMPs aflate pe suprafaţa agenţilor patogeni. Cele mai importante roluri ale acestora sunt:
 distrugerea membranelor bacteriene
 recrutarea de leucocite în ţesuturile infectate
 opsonizare - proces care se referă la marcarea agenţilor patogeni pentru distrugere sau eliminare
ulterioară

Sistemul complement
Este alcătuit din peste 30 de proteine solubile, care se activează enzimatic în cascadă. Produşii rezultaţi în
urma activării sistemului complement au efecte proinflamatorii şi antimicrobiene. Există 3 căi majore de activare:
 calea clasică - este iniţiată de legarea anumitor componente ale sistemului complement de anticorpii
ataşaţi pe suprafaţa agenţilor patogeni
 calea alternă - este declanşată de componenta C3b a complementului care se poate lega în mod direct
de agenţii patogeni
 calea lectinei - lectina este un PRRs solubil, care se poate ataşa de suprafaţa microorganismelor

Pentraxinele
Pentraxinele au structură proteică, se găsesc în plasmă şi pot recunoaşte şi se pot lega în mod direct de
suprafaţa diverselor microorganisme. Cele mai importante pentraxine sunt:
 Proteina C reactivă (PCR) - este un reactant de fază acută sintetizat de ficat, care se poate ataşa pe
suprafaţa celulelor lezate, pe resturi celulare şi pe anumite specii de bacterii; activează sistemul
complement pe calea clasică.
 Amiloidul seric P (SAP) - are structură identică cu amiloidul P care se găseşte în ţesuturi; are funcţii

7
 similare cu PCR.
 Pentraxina 3 - este o proteină sintetizată de către celulele fagocitare mononucleare, celule dendritice,
fibroblaste şi celule endoteliale ca răspuns la stimuli proinflamatori; se poate lega de anumite
microorganisme şi activează complementul pe calea clasică şi facilitează recunoaşterea patogenilor de
către macrofage şi celule dendritice.

Colectinele
Colectinele (collagen-containing C-type lectins) se leagă de PAMPs şi DAMPs cu structură de oligozaharide
sau lipide. Cele mai importante colectine sunt:
 MBL (mannan-binding lectin)
 SP-A (surfactant protein A)
 SP-D (surfactant protein D)
 CL-L1 (collectin liver 1)
Colectinele au rol de opsonine, favorizând procesul de fagocitoză. De asemenea, pot forma punţi între două
sau mai multe microorganisme patogene, proces numit aglutinare, prin care este împiedicată deplasarea și
multiplicarea acestora în țesuturi. Colectinele care se găsesc în surfactantul pulmonar (SP-A și SP-D) au capacitatea
de a se lega de lipopolizaharidul bacteriilor Gram-negative, dezorganizând astfel peretele bacterian și crescând
permeabilitatea membranară. În plus, acestea stimulează îndepărtarea resturilor celulare apoptotice de către
macrofage. Pot interveni în modularea răspunsului imunitar prin multiple mecanisme. De exemplu, colectinele din
surfactantul pulmonar se leagă de lipopolizaharidul eliberat prin degradarea bacteriilor în ţesuturi şi inhibă activarea
imună consecutivă. MBL determină scăderea producţiei de citokine proinflamatorii de la nivelul macrofagelor.

Ficolinele
Ficolinele (FCN-1, FCN-2, FCN-3) sunt proteine lectinice care se pot lega de moleculele de acid lipoteichoic și
de cele de N-acetilglucozamina, care se găsesc pe suprafaţa anumitor specii bacteriene. Pot activa complementul pe
calea lectinei.

Anticorpii naturali
Anticorpii naturali sunt proteine cu structură asemănătoare anticorpilor sintetizaţi de către sistemul imun
specific. Anticorpii naturali au însă o variabilitate limitată şi se leagă de cele mai multe ori de antigene cu structură
glucidică sau lipidică. De obicei, afinitatea cu care se leagă de aceste antigene este redusă şi sunt îndreptaţi
împotriva structurilor intracelulare sau aflate în interiorul agenţilor patogeni. Aceşti anticorpi sunt produşi înainte de
contactul cu antigenul şi fac parte în general din clasa IgM, care este cea mai eficientă activatoare a complementului.
În prezent se consideră că acești anticorpi au roluri importante în patogeneza anumitor afecțiuni autoimune.

PRRs transmembranari
Aceşti receptori se găsesc pe suprafaţa membranelor celulelor imunitare sau pe membranele anumitor
vezicule intracitoplasmatice (endozomi sau fagolizozomi). După contactul cu antigenele, aceşti receptori transmit
semnale activatoare, având drept rezultat activarea unor programe defensive intracelulare. În funcţie de tipul de
receptor şi de celulă pe care acesta se află, efectele imunologice sunt diferite, mergând de la stimularea recrutării de
celule fagocitare în focarul infecţios şi a fagocitozei, până la eliberarea de citokine.
Cei mai importanţi PRRs transmembranari sunt:
 receptorii Toll-like
 dectinele
 receptorul manozei
 receptorii scavenger
 receptorii formil peptid

8
Receptorii Toll-like
Receptorii Toll-like au structură proteică şi se găsesc mai ales pe suprafaţa celulelor santinelă care au rol de a
supraveghea permanent ţesuturile şi de a identifica rapid potenţialii agenţii patogeni. Acest rol este îndeplinit de
macrofage şi celule dendritice. Receptorii Toll-like împreună cu receptorii interleukinei-1 (IL-1) formează superfamilia
IL-1/Toll-like, deoarece prezintă un domeniu structural comun.
Aceşti receptori formează una dintre cele mai vechi structuri imunologice din punct de vedere filogenetic,
fiind identificaţi inclusiv la speciile nevertebrate. Sunt alcătuiţi din:
 un domeniu extracelular, în care se găsesc segmente care conţin în special aminoacidul leucină - acestea
au rolul de a se lega de PAMPs;
 un domeniu intracelular - are rolul de a transmite semnale activatoare în interiorul celulelor.
Până în prezent au fost identificate 10 tipuri de receptori Toll-like. Cele mai multe celule din organismul
uman prezintă pe suprafaţa cel puţin un tip. Celulele sistemului imunitar, în special celulele dendritice şi macrofagele
conţin o largă varietate de receptori Toll-like, care sunt distribuiţi atât pe suprafaţă membranelor, cât şi la nivelul
anumitor vezicule intracelulare (endozom, fagolizozom). Receptorii Toll-like care se găsesc pe suprafaţă membrane-
lor au rolul de a detecta agenţii patogeni extracelulari, în timp ce receptorii Toll-like care se găsesc la nivelul endozo-
milor sau fagolizozomilor recunosc microorganisme intracelulare.

Tabelul I. Principalele tipuri de receptori Toll-like

Receptor Compartiment Structuri patogenice
Celule
Toll-like celular recunoscute
TLR 1 limfocite B, celule dendritice, macrofage, membrana celulară lipopeptide bacteriene de tip
monocite triacil (împreună cu TLR 2)
TLR 2 limfocite B, celule dendritice mielocite, membrana celulară lipopeptide bacteriene de tip
macrofage, monocite triacil (împreună cu TLR 1)
TLR 3 limfocite B, celule dendritice endozom ARN dublu spiralat
TLR 4 limfocite B, celule dendritice mieloide, membrana celulară lipopolizaharid bacterian
macrofage, monocite, mastocite, celule
endoteliale, celule musculare netede din
peretele vascular
TLR 5 celule dendritice, macrofage, monocite, membrana celulară flagelina bacteriană
enterocite intestinale
TLR 6 limfocite B, mastocite, macrofage, monocite membrana celulară lipopeptide bacteriene de tip
diacil (împreună cu TLR 2)
TLR 7 limfocite B, celule dendritice plasmacitoide endozom acizi nucleici virali
TLR 8 unele celule dendritice, macrofage, endozom acizi nucleici virali
monocite, mastocite
TLR 9 limfocite B, celule dendritice plasmacitoide, endozom ADN nemetilat CpG (se
macrofage, monocite găseşte în patogeni virali,
bacterieni sau fungici)
TLR 10 macrofage, monocite membrana celulară necunoscut

Activarea receptorilor Toll-like duce la declanşarea unor cascade intracelulare de semnalizare care determină
în final activarea anumitor gene. Există 3 căi majore de activare:
 cascada factorului nuclear kB (NF-kB)
 cascada MAP (mitogen-activated protein) - kinazei
 cascada IRF (interferon regulatory factor)

9
 Aceste căi de activare sunt complexe şi implică participarea a numeroase enzime şi proteine intracelulare. În
urma declanşării acestor cascade se pot obţine două tipuri de răspuns celular: activarea unor mecanisme
proinflamatorii sau a unor căi directe de inhibiţie a replicării virale intracelulare. În general se consideră că receptorii
Toll-like aflaţi pe suprafaţă membranelor celulare sunt buni activatori ai răspunsului inflamator, în timp ce receptorii
care se găsesc la nivel intracelular determină mai ales un răspuns antiviral.

Dectinele
Dectinele sunt proteine aflate pe suprafaţă membranelor macrofagelor, celulelor dendritice şi neutrofilelor,
care fac parte din familia lectinelor de tip C. Lectinele sunt proteine care se pot lega de grupări carbohidrat.
Dectinele au rol mai ales în apărarea nespecifică antifungică. Cele de tip 1 se leagă de beta - glucan, o componentă
importantă a peretelui fungic. Dectinele de tip 2 pot lega resturi manozice de pe suprafaţă Candida albicans. În urma
activării celulare se eliberează citokine proinflamatorii.

Receptorul manozei
Acest receptor face parte din familia lectinelor de tip C. Se găseşte în special pe suprafaţă macrofagelor şi
celulelor dendritice. Se poate lega de anumite grupări de tip carbohidrat (cum ar fi manoza, fucoza, N - acetil
glucozamina) care se găsesc ataşate pe proteinele membranare ale anumitor microorganisme. Este important de
menţionat faptul că aceste resturi moleculare nu se află pe suprafaţa celulelor umane, fiind caracteristice doar
anumitor specii bacteriene. Spre deosebire de receptorii Toll-like sau de dectine, activarea acestui receptor nu
induce declanşarea unui răspuns proinflamator ci facilitează fagocitoza microorganismelor respective.

Receptorii scavenger
Similar receptorului manozei, receptorii scavenger nu intervin în declanşarea mecanismelor inflamaţiei,
având un rol important în recunoaşterea şi fagocitarea agenţilor patogeni. Sunt proteine care se găsesc pe suprafaţă
membranelor celulare, care se pot lega de diverse structuri moleculare specifice patogenilor, cum ar fi beta -
glucanul, acidul lipoteichoic şi lipopolizaharidul. De asemenea, aceşti receptori pot recunoaşte resturi apoptotice
celulare sau alte structuri self degradate, având un rol fiziologic prin favorizarea clearance-ului acestor structuri de
către macrofage.

Receptorii formil peptid

Receptorii formil peptid se găsesc pe suprafața membranelor macrofagelor şi neutrofilelor şi pot recunoaşte
anumite resturi de aminoacizi caracteristice bacteriilor. Resturile de metionină care prezintă ataşate grupări chimice
de tip formil se găsesc doar în proteinele bacteriene, reprezentând astfel adevărate semnături moleculare
bacteriene. Legarea receptorilor formil peptid de aceste resturi moleculare semnalizează macrofagelor şi
neutrofilelor prezenţa bacteriilor în ţesutul respectiv. Activarea acestor receptori determină în principal stimularea
chemotactismului celulelor fagocitare şi mai puţin eliberarea de citokine proinflamatorii.

Receptorii intracitoplasmatici ai sistemului imun înnăscut

Pe lângă receptorii Toll-like situaţi pe membranele endozomilor şi fagolizozomilor, în interiorul celulelor
există mecanisme suplimentare de avertizare, care au apărut ca răspuns la ameninţarea reprezentată de
microorganismele cu habitat intracelular. Acestea sunt reprezentate în principal de virusuri, dar şi de bacterii sau
paraziţi adaptate supravieţuii intracelulare. Replicarea intracelulară poate oferi avantaje competitive importante:
aceste microorganisme scapă acţiunii unei părţi importante a sistemului imunitar (de exemplu nu pot fi fagocitate
sau nu pot fi neutralizate de către anticorpi) şi în acelaşi timp au acces la substanţe nutritive şi la anumite structuri
care le pot favoriza replicarea. La nivel intracitoplasmatic există două tipuri mari de receptori specializaţi în
recunoaşterea microorganismelor intracelulare:
 receptorii NOD-like (Nucleotide Oligomerisation Domain contain protein)
 receptorii RIG-like (Retinoic acid Inducible Gene)
10
Receptorii NOD-like
Aceşti receptori pot coopera cu receptorii Toll-like în reglarea răspunsurilor proinflamatorii şi apoptotice.
Sunt structuri moleculare înalt conservate în decursul evoluţiei filogenetice, care se găsesc atât la nivelul celulelor cu
rol imunitar (limfocite, celule dendritice, macrofage) cât şi în citoplasmă celulelor somatice (de exemplu celule
epiteliale). Există cel puţin 20 de tipuri diferite de receptori NOD-like.
Legarea agenţilor patogeni de aceşti receptori determină declanşarea unui proces de oligomerizare, în urma
căruia mai mulţi receptori NOD-like se leagă unul de altul, formând complexe de dimensiuni mari. Aceste complexe
determină activarea anumitor kinaze intracelulare, având drept rezultat final activarea anumitor gene cu rol
inflamator în cazul anumitor celule imune, cum ar fi macrofagele, sau activarea unor gene cu rol de protecţie
intracelulară, pentru celulele epiteliale. De exemplu, receptorii NOD1 şi NOD2 de la nivelul celulelor epiteliale
intestinale pot recunoaşte fragmente de peptidoglican ce intră în structura bacteriilor Gram pozitive şi Gram
negative având drept rezultat promovarea unor răspunsuri celulare care menţin integritatea barierei intestinale şi
stimularea activităţii imunitare locale. Oligomerizarea altor tipuri de receptori NOD-like determină formarea unui
complex numit inflamazom, care duce la activarea unei enzime numită caspaza-1. Inflamazomul este o componentă
intracelulară a sistemului imunitar nespecific. Prin activarea caspazei-1, acesta determină formarea şi eliberarea din
celulele mieloide imunitare (monocite, macrofage, neutrofile, celule dendritice) a două interleukine cu efectele
proinflamatorii importante (IL-1beta şi IL-18).

Receptorii RIG-like
Receptorii RIG-like sunt o parte a sistemului imunitar înnăscut şi sunt specializați în recunoaşterea virusurilor
intracelulare. Aceste proteine pot recunoaşte în mod direct ARN dublu spiralat la nivelul citoplasmei celulare, care
este o semnătură a virusurilor ARN. De asemenea pot diferenţia ARN-ul celulei gazdă de cel viral, pe baza unor
diferenţe legate de prezenţa grupărilor fosfat. Ca rezultat al activării acestor receptori sunt activate anumite gene cu
rol în apărarea antivirală, cum ar fi gena care codează interferonul de tip I şi NF-kB.

C3. Celulele sistemului imun nespecific

Aproape toate celulele din organism posedă anumite funcţii imunitare nespecifice. De exemplu, toate
celulele nucleate prezintă mecanisme intracelulare de avertizare care sunt activate în prezenţa virusurilor, iar
declanșarea acestora duce la stimularea expresiei anumitor gene, cu efect antiviral. În plus, sistemul imunitar
nespecific se bazează pe activitatea anumitor celule care îndeplinesc un rol proactiv. Cele mai importante sunt:
 celulele fagocitare
 limfocitele cu receptori pentru antigen cu diversitate redusă
 eozinofilele
 mastocitele
 bazofilele

CELULELE FAGOCITARE
Celulele fagocitare (în limba greacă phagein înseamnă a mânca, a consuma) sunt specializate în
recunoaşterea agenţilor patogeni, ingestia şi distrugerea acestora cu ajutorul unor enzime specializate care se găsesc
în interiorul granulaţiilor citoplasmatice. Pe lângă distrugerea propriu-zisă a agenţilor patogeni, celulele fagocitare
pot elibera citokine cu rol inflamator. În plus, unele celule fagocitare sunt specializate în transmiterea unor semnale
de activare către sistemul imun specific. Există două tipuri principale de celule fagocitare:
 polimorfonuclearele neutrofile (PMN)
 macrofagele
11
 Între aceste două tipuri de celule există diferenţe semnificative în privinţa distribuţiei tisulare, capacităţii de
fagocitoză şi de activare a altor structuri imunitare.

Macrofagele
Macrofagele sunt celule de dimensiuni mari, distribuite în majoritatea ţesuturilor şi organelor, mai ales la
nivelul celor care au rol de barieră faţă de mediul extern (piele, mucoase). Măduva hematogenă, care este sursa
celulelor imunitare, eliberează în circulaţia sanguină monocite, celule mononucleare cu capacitate de fagocitoză.
Monocitele circulă o perioadă limitată de timp în sânge, după care trec în diverse ţesuturi prin diapedeză şi suferă
modificări morfologice, transformându-se în macrofage. Macrofagele au o durată de viaţă îndelungată, de ordinul
anilor, fiind celule cu rol de supraveghere imunitară. Au pe suprafaţa membranei receptori specializaţi în
recunoaşterea diverselor PAMPs şi pot distruge o gamă largă de agenţi patogeni cu ajutorul enzimelor din
granulaţiile intracitoplasmatice. Funcţia principală a macrofagelor este însă cea de celulă prezentatoare de antigen
(APC). Macrofagele care au detectat şi ingerat agenţi patogeni pot migra în organele limfoide secundare, unde
activează sistemul imunitar specific. Astfel, macrofagele sunt considerate celule auxiliare sistemului imunitar
specific. Vom prezenta pe larg structura şi funcţia macrofagelor în cadrul capitolului referitor la celulele auxiliare.

Neutrofilele
Neutrofilele provin din măduva hematogenă, din celula suşă comună pentru monocite şi granulocite GM-
CFU. Din seria granulocitară se diferenţiază neutrofilele (peste 90%), eozinofilele şi bazofilele.
Neutrofilele trăiesc în sânge sub 24 h, chiar dacă nu extravazează spre un focar inflamator. Aproximativ
jumătate din ele se deplasează lent prin sânge, rostogolindu-se pe endoteliul vascular. Sunt celule polinucleare, cu un
diametru de aproximativ 12 microni. Neutrofilele inactivate, care circulă prin sânge au formă sferică, în timp ce cele
activate au o formă variabilă (datorită permanentei emiteri de pseudopode). Nucleul este multilobat și prezintă
granulații citoplasmatice care se colorează atât cu coloranți acizi cât și bazici. Neutrofilele se mai numesc
polimorfonucleare neutrofile (PMN) datorită nucleului multilobat. Reprezintă 60 - 70% din totalul leucocitelor din
sângele periferic. În fiecare zi, în măduva hematogenă produce aproximativ 1011 neutrofile.
Neutrofilele sunt primele celule care ajung într-un focar inflamator. Sunt celule cu rol foarte important în
imunitatea înnăscută (nespecifică) şi au rol esenţial în cazul infecţiilor bacteriene şi fungice.

Fagocitoza
Fagocitoza este un important mecanism de apărare nespecifică, care constă în înglobarea și digerarea
antigenului de către celule specializate.
Prima etapă a fagocitozei constă în deplasarea celule fagocitare în focarul respectiv sub influența unor
mediatori (chemotactism).

Cei mai importanți factori chemotactici pentru neutrofile sunt:

 Produşii bacterieni
 Anafilatoxinele
 IL-8

Următoarea etapă este reprezentată de aderarea antigenului la membrana celulară a celulei fagocitare.
Neutrofilul fagocitează în principal bacterii şi fungi unicelulari. Interacțiunea antigenului cu receptorii de membrană
ai celulei fagocitare determină apariția unor prelungiri membranare (pseudopode). Aceste prelungiri se extind în
jurul particulelor atașate de membrană. Fuziunea pseudopodelor duce la includerea materialului fagocitat într-o
structură care prezintă membrană, numită fagozom.
Fagozomul se deplasează în interiorul citoplasmei și fuzionează cu un lizozom, formând un fagolizozom.
Lizozomii sunt organite intracitoplasmatice care conțin în principal lizozim și alte aproximativ 50 enzime hidrolitice
care au capacitatea de a digera materialul fagocitat. Lizozimul este o hidrolază ce are capacitatea de a degrada
12
peptidoglican (un polimer care intră în structura peretelui celular al aproape tuturor speciilor bacteriene).
Ultima etapă a procesului de fagocitoză este eliminarea din celulă a conținutului digerat, proces numit
exocitoză.
Capacitatea de fagocitoză a celulelor fagocitare este mult crescută dacă antigenul respectiv este opsonizat.
Opsonizarea reprezintă procesul prin care un antigen este recunoscut de anticorpi specifici sau de componenta C3b a
complementului, care se atașează în număr mare pe suprafața acestuia. Moleculele de C3b se găsesc permanent în
lichidele interstiţiale, pentru că se produc continuu, în cantităţi mici, pe calea alternă a complementului. Moleculele
C3b se depozitează pe toate suprafeţele non-self, indiferent de specificitatea antigenică a acestora. După
opsonizarea antigenelor corpusculate cu C3b, acestea sunt captate de fagocitele care au pe suprafaţă receptori
pentru C3b, numiţi CR (CR1 şi CR3). IgG se găsesc în cantităţi mari în lichidele interstiţiale şi în sânge. Moleculele de
IgG recunosc determinanţii antigenici de pe suprafaţa bacteriilor, de care se leagă prin fragmentul Fab. Celulele
fagocitare captează bacteriile opsonizate pentru că au pe suprafaţă receptori pentru fragmentul Fc al IgG, numiţi Fc
gamma R.

Interacțiunea dintre acești receptori ai fagocitelor și opsoninele fixate pe antigen facilitează procesul de
aderare la membrana și implicit ușurează procesul de fagocitoză. În consecință, fagocitoza este de 4 000 de ori mai
eficientă în prezența anticorpilor opsonizanți decât cea efectuată în absența acestora. Procesul de opsonizare este
important pentru fagocitarea antigenelor corpusculate - în special bacterii.

O caracteristică importantă a bacteriilor patogene pentru organism față este capacitatea de a eluda
mecanismele fagocitozei. Unele bacterii patogene prezintă o capsulă polizaharidică care nu este recunoscută de
receptorii celulelor fagocitare (bacterii Gram-negative). Alte microorganisme (Mycobacterium tuberculosis, Listeria
etc.) pot supraviețui în interiorul fagocitelor prin inhibarea mecanismelor de fuziune a fagozomului cu lizozomii.

Celulele fagocitare sintetizează substanțe cu rol antimicrobian și citotoxic care distrug microorganismele
ingerate. Mecanismele implicate pot fi dependente sau independente de oxigen.

Mecanisme de apărare dependente de oxigen

După ingestia antigenului, în fagolizozomi are loc un proces enzimatic numit explozie respiratorie (respiratory
burst), prin care o oxidază de membrană catalizează reducerea oxigenului la anionul superoxid. Acest compus este
instabil chimic și foarte toxic pentru microrganismele ingerate. Din anionii superoxid rezultă alți intermediari reactivi
de oxigen (tabelul II) care sunt de asemenea toxici.
Alte enzime implicate în generarea unor derivați instabili de oxigen sunt:
 Mieloperoxidaza - catalizează formarea de hipoclorit din peroxid de hidrogen şi ioni de clor.
 Sintetaza acidului nitric (nitric oxide synthetase - NOS) - catalizează formarea de acid nitric (NO) care are
o acțiune marcată antibacteriană. În plus, NO se poate combina cu anionul superoxid, dând naștere la
compuși și mai eficienți.

Mecanisme de apărare independente de oxigen

Aceste mecanisme se bazează pe acțiunea unor enzime și citokine cu rol antibacterian și citotoxic (tabelul III).
Defensinele fac parte dintr-un grup de peptide cationice bogate în cisteină care pot forma pori în
membranele bacteriene, cu liza osmotică a acestora. Lizozimul și enzimele hidrolitice prezente în lizozomi au acțiune
de degradare a diverselor structuri bacteriene. Factorul de necroză tumorală α (TNF α) are acțiune citotoxică față de
unele celule tumorale.

13
 Tabelul II. Substanțe cu rol antimicrobian și citotoxic produse de macrofage și neutrofile care acţionează prin
mecanisme dependente de oxigen (modicat după Kuby).
 anion superoxid (O2-)
 radical hidroxil (OH • )
Intermediari reactivi pe bază de oxigen
 peroxid de hidrogen (H2O2)
 anionul hipoclorit (ClO-)
 oxid nitric (NO)
Intermediari reactivi pe bază de azot  dioxid de azot (NO2)
 acid azotos (HNO2)
Alte substanțe  monocloramină (NH2Cl)

Tabelul III. Substanțe cu rol antimicrobian și citotoxic produse de macrofage și neutrofile care acţionează prin
mecanisme independente de oxigen (modicat după Kuby).
 defensine
 factorul de necroză tumorală α (doar pentru macrofage)
 lizozim
 enzime hidrolitice

Neutrofilele au rol important mai ales împotriva bacteriilor cu habitat extracelular, pe care le fagocitează cu
ajutorul echipamentul enzimatic conținut în granulele primare și secundare:
 Granulele primare au dimensiuni mai mari și sunt mai dense decât cele secundare și conțin: peroxidază,
lizozim și diverse enzime hidrolitice.
 Granulele secundare conțin colagenază, lizozim și lactoferină.

Atât granulele primare cât și cele secundare fuzionează cu fagozomul în timpul fagocitozei, mecanism similar
cu cel întâlnit în fagocitoza realizată de macrofage.
Distrugerea microorganismelor de către neutrofile se realizează prin mecanisme dependente și
independente de oxigen. Neutrofilele sintetizează cantități mai mari de radicali de oxigen, intermediari reactivi de
azot și defensine decât macrofagele. În schimb, neutrofilele au o durată de viață mai scurtă și sunt distruse după ce
își epuizează echipamentul enzimatic în timpul fagocitozei. Macrofagele au capacitate de regenerare a lizozomilor și
supraviețuiesc chiar după fagocitoza unui număr crescut de bacterii.

Alte mijloace de apărare ale neutrofilelor

Pe lângă fagocitoză, neutrofilele prezintă proprietăţi suplimentare, care le ameliorează capacitatea de
apărare în cazul infecţiilor. Acestea sunt:
 capacitatea de degranulare
 capacitate de formare a unor reţele extracelulare

Degranularea neutrofilelor
Procesul de degranulare reprezintă eliberarea în spaţiul extracelular a substanţelor conţinute în granulele
intracitoplasmatice. Neutrofilele pot elibera numeroşi compuşi chimici cu acţiune antiinfecţioasă şi proinflamatorie,
cum ar fi:
 mieloperoxidaza  catepsina G
 BPI (bactericidal/permeability increasing  lactoferina
protein)  cathelicidina
 defensine  catepsina
 elastaza neutrofilică  gelatinaza
14
Capacitatea de formare a unor reţele extracelulare
Cel mai recent descoperit mecanism neutrofilic de distrugere bacteriană este reprezentat de formarea unor
plase extracelulare denumite NETs (Neutrophil Extracellular Traps). Acestea sunt alcătuite din cromatină şi
serinproteaze. În interiorul acestor structuri se află substanţe antimicrobiene în concentraţie foarte ridicată. În plus,
NETs pot avea rol de barieră fizică în împiedicarea extinderii infecţiei bacteriene.

LIMFOCITELE CU RECEPTORI PENTRU ANTIGEN CU DIVERSITATE REDUSĂ

Cele mai importante limfocite cu receptori pentru antigen cu diversitate redusă sunt:
 celulele natural killer
 celulele natural killer T
 limfocitele γδ
 limfocitele B-1

Celulele natural killer

Celulele natural killer se găsesc în timus şi în organele limfoide periferice. Receptorul pentru antigen (NK-R)
este un heterodimer, format dintr-un lanţ invariabil α, care poate fi cuplat cu 3 tipuri diferite de lanţuri β. Celulele
natural killer recunosc antigene glicolipidice. NK-R are o variabilitate limitată, putând recunoaşte un număr restrâns
de structuri antigenice.
Celulele NK pot recunoaşte antigen şi prin intermediul altor receptori:
 receptori de tip lectinic
 FcR (recunoaştere mediată de anticorpi)

Celulele NK au următoarele caracteristici:

 Au diametrul de 10-15 microni
 Au mai multă citoplasmă, care conţine granulaţii dense

NK au rol în imunitatea înnăscută sau nespecifică. Intervin în primele momente ale unei infecţii virale şi
elimină o parte dintre celulele self infectate. În acest mod se oferă organismului răgazul pentru proliferarea clonelor
de LB şi LT antigen-specifice, care vor eradica infecţia.
De asemenea, celulele NK recunosc şi distrug celulele tumorale. Şi această recunoaştere este imunologic
nespecifică.

Celulele NK au capacitatea de a sintetiza citokine care modulează răspunsul imun, cele mai importante fiind:
 interferon γ
 interleukina 4 (IL-4)
 interleukina 10 (IL-10)

Unul dintre cele mai importante roluri ale interferonului γ sintetizat de către celulele natural killer este de a
creşte capacitatea de fagocitoză a macrofagelor. Există microorganisme (de exemplu Mycobacterium tuberculosis)
care sunt ingerate dar au capacitatea de a supravieţui în interiorul celulelor fagocitare. Macrofagele stimulate cu
ajutorul interferonului γ pot activa mecanisme suplimentare de distrugere, realizând eliminarea completă a acestor
patogeni.

Celulele natural killer T

Aceste celule prezintă caracteristici comune limfocitelor T şi celulelor natural killer. Similar limfocitelor T, au
pe suprafaţă un receptor format din două lanţuri proteice: α şi β. De asemenea, prezintă pe suprafaţa membranei o
serie de receptori care se găsesc în mod caracteristic pe celulele natural killer.

15
 Receptorul de tip αβ al limfocitelor T din cadrul sistemului imun specific este receptorul pentru antigen şi
posedă o trăsătură fundamentală: variabilitatea extremă. Aceasta înseamnă că fiecare limfocit T din sistemul
adaptativ prezintă mici variaţii în alcătuirea acestui receptor prin intermediul căruia recunoaşte antigenele.
Înlocuirea unui singur aminoacid din structura primară a receptorului poate determină schimbarea fundamentală a
structurii terţiare, ceea ce determină modificarea afinităţii pentru antigen. Astfel, fiecare limfocit T al sistemului
adaptativ are un receptor diferit pentru antigen, fiind capabil să recunoască antigene foarte diverse. Cu toate că
receptorii pentru antigen ai celulelor natural killer T au structură αβ, aceştia prezintă o variabilitate redusă, astfel că
această populaţie de celule poate recunoaşte un număr limitat de antigene. De asemenea, spre deosebire de
receptorul pentru antigen al limfocitelor sistemului imun adaptativ - care recunoaşte doar structuri peptidice, acesta
este specializat în a lega antigene cu structură glicolipidica.

Celulele natural killer T au proprietăţi similare cu celulele natural killer, intervenind în primele momente ale
unei infecţii virale, eliminând celulele infectate. De asemenea, pot distruge celulele transformate neoplazic şi
sintetizează citokine, cum ar fi interferonul γ, IL - 2 şi IL - 4. Absenţa acestor celule din organism a fost asociată cu
creşterea riscului de apariţie a diabetului, aterosclerozei, astmului şi a anumitor tipuri de cancer.

Limfocitele T γδ
Receptorii pentru antigen ai acestor limfocite sunt alcătuiţi dintr-un lanţ γ și unul δ și prezintă o diversitate
limitată. Limfocitele γδ pot recunoaşte un număr limitat de agenţi patogeni, dar care sunt frecvent întâlniţi. Sunt
răspândite în special la nivelul epiteliilor şi intervin rapid, pentru că nu necesită activare din partea altor celule. O
funcţie importantă a limfocitelor T γδ este sinteza de citokine care recrutează limfocite T cu receptor pentru antigen
de tip αβ (care aparţine sistemului imun adaptativ) la locul pătrunderii antigenului.
Celulele epiteliale lezate sau infectate cu microorganisme intracelulare exprimă pe membrană molecule ale
complexului major de histocompatibilitate anormale, care sunt recunoscute de aceste limfocite T γδ. LT citotoxice γδ
pot distruge celulele cu fenotip anormal, rezultat al infecţiei sau altor tipuri de leziuni.

Limfocitele B-1
Limfocitele B-1 se caracterizează prin prezenţa receptorului CD5. Similar limfocitelor γδ, au un număr limitat
de posibilităţi de aranjare a genelor care codează receptorii pentru antigen.
Au capacitatea de a se înmulţi în periferie şi se găsesc în special în peritoneu şi cavităţile pleurale. Aceste
limfocite sintetizează anticorpi din clasa IgM ca răspuns la pătrunderea antigenelor polizaharidice. Acţionează rapid,
în primele două zile de la pătrunderea antigenului. Limfocitele B-1 sunt implicate în apărarea împotriva unor bacterii
încapsulate (de ex. Streptococcus pneumoniae). Pot sintetiza anticorpi, fără a necesita stimulare din partea
limfocitelor T.

EOZINOFILELE
Eozinofilele sunt granulocite cu nucleu bilobat, cu diametru de aproximativ 15 microni și durată de viață în
sângele circulant de 5 - 12 ore. Reprezintă 1 - 4% din totalul leucocitelor circulante. Citoplasma granulară se
colorează cu eozină - un colorant acid de culoare roșie.
Similar neutrofilelor, eozinofilele sunt celule mobile cu capacitate fagocitară care migrează din sângele
periferic în țesuturi. Rolul fagocitar este însă semnificativ mai redus decât al neutrofilelor. Sunt implicate în apărarea
antiparazitară prin eliberarea enzimelor și a altor substanțe citotoxice conținute în granulele intracitoplasmatice.
Eozinofilele au roluri importante în reacțiile de hipersensibilitate de tip I.

BAZOFILELE
Bazofilele sunt cele mai puţin întâlnite granulocite din sângele periferic (aproximativ 0, 5 - 1% din totalul
leucocitelor circulante la adult). Nucleul are de obicei 2 lobi. Conţin granulaţii citoplasmatice mari care la microscopul
optic se colorează cu coloranţi bazici. În aceste granulaţii, bazofilele stochează histamină, un mediator chimic central
16
al inflamaţiei, care este eliberat atunci când celula este activată. Histamina are proprietăţi vasodilatatoare şi de
creştere a permeabilităţii capilare, favorizând creşterea fluxului sanguin şi recrutarea de proteine în ţesuturile
inflamate.
Bazofilele au capacitatea de diapedeză şi migrează mai ales în ţesuturile unde se găsesc ectoparaziţi (paraziţi
aflaţi pe suprafaţa gazdei). Similar eozinofilelor, bazofilele au roluri importante în apărarea antiparazitară şi în
hipersensibilitatea de tip I.

MASTOCITELE
Mastocitele sunt granulocite de dimensiuni mari, rezidente în anumite ţesuturi, care conţin cantităţi
importante de histamină şi heparină. Au funcţii similare bazofilelor, cu toate că provin din linii celulare diferite.
Mastocitele provin din măduva hematogenă, care eliberează forme imature ce migrează în diverse ţesuturi, unde are
loc procesul de maturare. Condiţiile locale influenţează acest proces de maturare, astfel că mastocitele care se
găsesc în diferite ţesuturi au caracteristici diverse. Se consideră că există două tipuri principale: mastocitele din
ţesuturile conjunctivale şi cele din mucoase. Indiferent de ţesut, mastocitele sunt distribuite de obicei în jurul vaselor
de sânge şi traiectelor nervoase. Activarea mastocitelor determină eliberarea unor cantităţi importante de histamină
şi a altor mediatori inflamatori. Disfuncţia mastocitară a fost asociată cu apariţia hipersensibilităţii de tip I, anumitor
afecţiuni autoimune (de exemplu poliartrita reumatoidă) sau a anumitor afecţiuni reproductive (endometrioză).

Mecanisme de acţiune ale sistemului imun înnăscut

Sistemul imun înnăscut este format din molecule, celule şi structuri diverse:
 Structurile (barierele) anatomice cu rol protector (tegumente, mucoase – intestinală, respiratorie etc.).
 Enzimele din secreţiile exocrine – lizozimul, bactericina.
 Mucusul care acoperă mucoasele.
 pH-ul acid al sucului gastric, care împiedică colonizarea bacteriilor.
 Temperatura corpului prin declanşarea reacţiei febrile.
 Presiunea mare a O2 în alveolele pulmonare ce inhibă dezvoltarea germenilor anaerobi.
 Răspunsul inflamator și reacţia sistemică postagresivă (RSPA).
 Hemostaza etc.

Din punct de vedere al mecanismelor implicate în apărare, sistemul imun nespecific poate acţiona astfel:
 Pasiv - agenţii patogeni sunt implicaţi să pătrundă în mediului intern al organismului - de exemplu pielea
şi mucoasele au rol de barieră fizică.
 Activ - pătrunderea patogenilor în ţesuturi determină activarea unor mecanisme de împiedicare a
multiplicării şi de eliminare a acestora.

Principalele mecanisme active de acţiune ale sistemului înnăscut sunt:

 fagocitoza
 răspunsul antiviral
 inflamaţia
 activarea sistemului imun specific

Fagocitoza
Fagocitoza, ale cărui etape au fost prezentate anterior, este un mecanism de acţiune prin care este asigurată
îndepărtarea şi distrugerea agenţilor patogeni cu multiplicare extracelulară: bacterii, fungi.

17
Răspunsul antiviral
Răspunsul antiviral este asigurat în principal de:
 celulele natural killer
 sinteza de interferon

Celulele natural killer reprezintă prima linie de apărare în cazul infecţiilor cu virusuri. În plus, toate celule
nucleate prezintă, după cum a fost menţionat anterior, sisteme interne de avertizare în cazul pătrunderii virusurilor
sau bacteriilor cu multiplicare intracelulară. Activarea acestor receptori intracelulari (de exemplu receptori Toll-like
sau RIG-like) determină eliberarea de către celula infectată a unor molecule de interferon de tip I. De obicei, în cazul
unei infecţii virale se eliberează cantităţi crescute de interferon de tip I, care provin din celulele respective infectate
și mai ales din celulele dendritice plasmacitoide rezidente în țesutul infectat.

Există două tipuri majore de interferon I:

 Interferon - alfa - există 13 subtipuri, este produs în principal de celule dendritice plasmacitoide
 Interferon - beta - există un singur subtip, poate fi produs de către toate celulele infectate

Indiferent de tip sau subtip, toate moleculele de interferon stimulează receptorul transmembranar pentru
interferon. Acesta se găseşte pe membrana majorităţii celulelor nucleate, iar numărul de receptori variază în funcţie
de tipul celular între 200 şi 10 000/celulă. Stimularea acestui receptor pentru interferon are multiple efecte la nivelul
celulei respective:
 Este stimulată protein-kinaza R - aceasta inhibă sintezele proteice virale.
 Creşte transcripţia 2,5 oligo-A-sintetazei - este o enzimă care degradează ARN-ul viral.
 Creşte transcripţia Mx GTP-azelor - enzime care împiedică expresia genelor virale şi formarea virionilor
maturi.

Interferonul acţionează de asemenea asupra celulelor natural killer, crescându-le capacitatea de distrugere a
celulelor infectate şi are efecte importante şi asupra celulelor sistemului imun specific.

Inflamaţia
Inflamaţia este un proces nespecific de apărare a organismului. Din punct de vedere imunologic, declanşarea
procesului inflamator într-un ţesut este foarte importantă pentru că, astfel, sunt recrutate numeroase leucocite în
zona inflamată. În plus, în timpul procesului inflamator ajung în ţesuturi proteine din plasmă cu roluri esenţiale
pentru apărarea tisulară. Din punct de vedere vascular, în ţesuturile inflamate se produc două modificări care
favorizează aceste procese de recrutare a constituenţilor plasmatici: vasodilataţie şi creştere a permeabilităţii
capilare pentru proteine. Creşterea permeabilităţii capilare permite trecerea în ţesuturi a două categorii de molecule:
 proteine care limitează distrugerile tisulare şi extinderea procesului inflamator
 proteine anti-infecţioase

Cele mai importante molecule care limitează distrugerile tisulare şi extinderea procesului inflamator sunt:
 Factorii coagulării - acest sistem format în principal din proteine care se activează în cascadă duce în final
la formarea unei membrane de fibrină în jurul focarului inflamator, care împiedică extinderea leziunilor
tisulare.
 Antiproteazele din plasmă (de exemplu: alfa 1 antitripsina, alfa 2 macroglobulina) - inactivează enzimele
proteolitice care provin din celulele necrozate; aceste enzime pot produce distrugeri tisulare importante
dacă nu sunt inactivat rapid.
 Sistemul fibrinolitic - este format din enzime care împiedică extensia excesivă a membranelor de fibrină
formate prin activarea sistemului coagulării.

18
 În ţesuturile inflamate pot pătrunde proteine anti-infecţioase, care aparţin sistemului imun adaptativ sau
celui înnăscut:
 Anticorpi - proteine sintetizate de celulele sistemului imunitar specific - au roluri diverse: neutralizarea
toxinelor sau virusurilor, opsonizare, declanşarea cascadei complementului pe calea clasică.
 Sistemul complement - este o componentă importantă a sistemului imunitar nespecific - contribuie la
eliminarea şi distrugerea agenţilor patogeni prin opsonizare sau formarea complexului de atac
membranar.

În plus, sistemul kininelor plasmatice generează în focarul inflamator proteine care asigură vasodilataţia şi
creşterea permeabilităţii capilare la nivelul zonelor lezate, atât timp cât este necesar pentru oprirea acestui proces
patologic.

Activarea sistemului imun specific

Descoperiri recente sugerează că sistemul imun nespecific reprezintă mai mult decât o simplă primă linie de
apărare împotriva agenţilor agresori, până la intrarea în acţiune a sistemului imunitar adaptativ. Sistemul imun
nespecific poate recunoaşte foarte rapid prezenţa agenţilor patogeni prin intermediul receptorilor descrişi anterior
(PRRs), selectaţi în cursul evoluţiei filogenetice, care se leagă cu afinitate de PAMPs. Legarea PRRs indică prezenţa
certă a unui agent patogen în organism; este important de subliniat faptul că, în contrast, activarea receptorilor
sistemului imun specific nu are aceeaşi semnificaţie. În acest context, sistemul imun nespecific este cel care apreciază
natura agentului patogen şi gravitatea infecţiei şi decide dacă este necesară intervenţia mecanismelor de apărare
specifice. Acestea din urmă sunt activate doar atunci când mecanismele imunitare nespecifice sunt ineficiente. Mai
mult, sistemul imun nespecific activează doar componenta cea mai capabilă pentru a face faţă unei anumite
agresiuni. De exemplu, în cazul unei infecţii virale sistemul imun nespecific activează limfocite T helper de tip 1 care
induc răspunsuri puternice antivirale. Similar, în cazul unei infecţii fungice, activarea receptorilor specifici pentru
fungi ai sistemului imun nespecific determină inducerea unui răspuns prin intermediul limfocitelor T helper 17, care
sunt cele mai eficiente pentru acest tip de infecţie.

Aceste observaţii au dus la formularea ipotezei dublului semnal. Aceasta susţine că pentru activarea unui
limfocit, care este celula esenţială a sistemului imun specific, sunt necesare două condiţii:
 Limfocitul trebuie să vină în contact cu antigenul specific.
 Limfocitul trebuie să primească un semnal suplimentar de stimulare din partea sistemului imun
nespecific - în lipsa acestuia activarea nu se produce.

Există 3 căi majore prin care sistemul imun înnăscut poate oferi acest al doilea semnal:
 Celulele prezentatoare de antigen stimulează limfocitele.
 Citokinele eliberate de celulele sistemului înnăscut.
 Anumite componente ale sistemului complement stimulează LB pentru a iniţia sinteza de anticorpi.

C4. ANTIGENUL ȘI CELULELE AUXILIARE

Sistemul imun are capacitatea fundamentală de a deosebi structurile proprii ale organismului (self) de cele
străine (non-self). Structurile non-self sunt eliminate prin mecanismele apărării imune.
Termenul de non-self nu implică obligatoriu originea exogenă a substanței respective. Există molecule sau
celule proprii ale organismului, care au facut parte din self, dar au suferit modificări și au devenit non-self.

19
 ANTIGENUL este o substanţă recunoscută ca non-self de către sistemul imun al organismului.

În definiția clasică, termenul de antigen desemna orice substanță de origine exogenă capabilă să inducă
formarea de anticorpi și să reacționeze în mod specific cu aceștia. Această definiție a fost considerată prea
restrictivă, pe măsura ce s-a observat că există antigene de origine endogenă sau antigene care nu induc sinteza de
anticorpi, deși sunt recunoscute de sistemul imun.

Într-o definiție folosită în prezent, termenul de antigen denumește o substanță de origine endogenă sau
exogenă capabilă să determine un răspuns imun și să reacționeze specific cu moleculele rezultate în urma declanșării
acestuia (anticorpi sau receptori celulari).

Această definiție subliniază cele două proprietăți fundamentale ale antigenului: imunogenitatea (capacitatea
de a induce un răspuns imun) și specificitatea (capacitatea de a reacționa specific cu produsele sistemului imun
activat).

Tipuri de antigene

1. Imunogenele:
 antigene complete
 stimulează RIU/RIC
 au imunogenitate şi specificitate
 timoindependente – Ag care pot declanşa RIU în absenţa LTH (Ag polizaharidice bacteriene)  nu se
formează LB cu memorie
 timodependente – RI declanşat de aceste Ag (majoritatea Ag) este mai puţin rapid, dar mai versatil şi
mai eficient  apar LB cu memorie
2. Haptenele:
 antigene incomplete
 reacționează cu Ac/TCR/BCR
 NU pot declanșa un RI
 sunt ”indiferente” sistemului imun
 au numai specificitate
 ansamblul carrier-haptenă dă imunogenitatea  activarea LB se declanşează numai când haptenele sunt
prezentate spre LB într-o formă multivalentă, adică un număr mare de haptene identice sunt prezentate
grupat şi sunt recunoscute de mai mulţi receptori BCR aşezaţi în apropiere pe membrană
3. Tolerogenele:
 antigene cu imunogenitate
 NU declanșează RIU/RIC
 activează anumite mecanisme de inhibiție/supresie activă a sistemului imun

Schematizarea răspunsului imun adaptativ

Raspuns imun umoral (RIU)

Antigen + Limfocit B  Plasmocit + Limfocit B cu memorie.

Răspuns imun citotoxic (RIC)

Antigen + Limfocit T  Limfocit T efector + Limfocit T cu memorie.

20
 Este important de subliniat că sistemul imun are un repertoriu foarte variat de limfocite care există înainte
de pătrunderea unui antigen în organism. Aceste limfocite, inactive metabolic, exprimă pe membrana celulară
receptori care sunt specifici unui singur antigen inductor. Se estimează că numărul receptorilor identici structural de
pe suprafața unui limfocit B este de aproximativ 105.

Antigenul care ia contact cu sistemul imun va fi recunoscut de limfocitele antigen-specifice (proces numit
selecție clonală). În urma semnalelor intracelulare transmise, limfocitele sunt activate metabolic și se vor multiplica
rapid (expansiune clonală). Etapa finală o reprezintă sinteza unor molecule care se combină specific cu antigenul
declanşator.

Moleculele de recunoaştere a antigenului sunt anticorpii (imunoglobulinele) şi anumite tipuri de receptori de

pe membranele limfocitelor, numiţi BCR (B-Cell Receptors) şi TCR (T-Cell Receptors).

Structura antigenului

Antigenele cu care organismul vine în contact pot fi solubile sau corpusculate:

 Antigenele solubile sunt molecule recunoscute ca non-self. De obicei antigenele solubile sunt proteine cu
greutate moleculară mare, peste 10 kDa. Uneori antigenele solubile sunt polizaharide, acizi nucleici sau
glicolipide.
 Antigenele corpusculate sunt structuri non-self mai complexe: virusuri, bacterii, protozoare, celule
străine, celule infectate, celule neoplazice. De fapt, antigenele corpusculate sunt formate dintr-un număr
foarte mare de molecule antigenice. Dintre ele, cele mai importante pentru recunoaşterea şi distrugerea
antigenului corpusculat sunt antigenele de suprafaţă.

Capacitatea unei substanțe de a induce un răspuns imun depinde atât de proprietațile intrinseci ale acesteia,
cât și de anumite caracteristici ale sistemului biologic cu care aceasta vine în contact. Chiar dacă o anumită moleculă
indeplinește toate condițiile pentru a fi imunogenă, abilitatea ei de a declanșa un răspuns imun va depinde in egală
masură de caracteristicile genetice ale organismului.

Proprietățile care influențează capacitățile imunogenice ale unei molecule antigenice:

 heterogenitatea structurală
 solubilitatea
 mărimea
 complexitatea chimică
 concentrația
 capacitatea de a fi procesată de către APC
 administrarea concomitentă a unor adjuvanți (peptide, polimeri, vaccin tip BCG, emulsii)

Cele mai importante trăsături individuale sunt genotipul și calea de administrare.

Clasificarea antigenelor în funcţie de origine

Majoritatea antigenelor sunt exogene: bacteriile, paraziţii, unele substanţe chimice industriale, alergenele ca
polenul, praful de casă, alergenele alimentare.

O altă categorie importantă este reprezentată de antigenele endogene: autoantigenele, antigenele virale şi
antigenele tumorale.

21
 Autoantigenele sunt antigene proprii care în mod normal sunt sechestrate prin bariere anatomice. Aceste
antigene sunt situate în aşa-numitele „situsuri imunologice privilegiate”, protejate prin bariere hemato-tisulare cu
permeabilitate scăzută pentru substanţele hidrosolubile. În mod normal autoantigenele nu vin niciodată în contact
cu celulele sistemului imun şi nu induc un răspuns imun. Exemple de astfel de autoantigene sunt: sperma, cristalinul,
ţesutul cerebral şi unele structuri din celulele miocardice. Pentru că autoantigenele nu sunt cunoscute de către
sistemul limforeticular, pentru ele nu există toleranţă imună înnăscută, ca pentru celelalte structuri self cu care
limfocitele vin în contact în cursul traficului lor prin organism. În condiții patologice se produce desechestrarea
acestor autoantigene. Autoantigenele vin în contact cu sistemul imun şi se produce un răspuns imun faţă de ele, deci
faţă de nişte structuri self. Aceste răspunsuri imune autoreactive dau o patologie autoimună.
Antigenele virale fac parte din categoria antigenelor endogene pentru că virusurile îşi includ genomul în
genomul gazdei. Celula gazdă sintetizează proteinele virale antigenice pe aceleaşi căi metabolice ca proteinele
proprii.
Antigenele tumorale se găsesc pe membranele şi în citoplasma celulelor canceroase. Ele nu se găsesc pe
membranele sau în citoplasma celulelor normale din care a derivat tumora. Orice organism normal produce un
număr mic de celule canceroase, care sunt distruse rapid de sistemul imun. Prevenirea apariţiei tumorilor se face
prin distrugerea celulelor tumorale izolate, în cadrul unui proces de imunosupraveghere. Dacă o celulă neoplazică
izolată reuşeşte să se dividă şi apare o tumoră constituită, răspunsul imun împotriva tumorii seamănă cu cel din
respingerea grefelor. În ambele situaţii acţionează în special mecanismele răspunsului imun citotoxic.

Declanşarea răspunsului imun

Este un proces complex care cuprinde obligatoriu trei etape succesive: selecţia clonală (figura 1), activarea
metabolică şi proliferarea limfocitelor din clona selectată.

Figura 1. Selecţia clonală

Selecţia clonală reprezintă selecţia dintr-o mare varietate de limfocite, deja existente şi prezente în organele
limfoide, numai a limfocitelor antigen-specifice. După ce intră în organism, antigenul este transportat prin sânge sau
limfă în organele limfoide periferice: ganglioni limfatici şi splină. Acolo antigenul este prezentat de unele celule
specializate (APC – antigen presenting cell) spre un număr foarte mare de LT şi LB. Antigenul este recunoscut doar de

22
limfocitele antigen-specifice, adică de acele limfocite care au pe suprafaţă receptori care se potrivesc cu antigenul,
pe principiul cheie-broască. Antigenul este recunoscut de receptorii TCR de pe suprafaţa LT sau de receptorii BCR de
pe suprafaţa LB.

În exemplul prezentat cele trei limfocite diferă prin receptorii de suprafaţă pentru antigen. Receptorii au
situsurile de recunoaştere a antigenului cu structură diferită, ceea ce înseamnă că cele trei limfocite aparţin unor
clone diferite, care recunosc antigene diferite. Limfocitele care aparţin aceleiaşi clone au pe suprafaţă acelaşi tip de
receptor pentru antigen. Dintre cele trei limfocite, numai limfocitul 2 este antigen-specific, adică are pe membrană
receptori care recunosc antigenul prezentat de APC şi se combină cu el. Activarea clonală este procesul prin care
limfocitele din clona selectată (numai limfocitul 2 din figura de mai sus) se activează metabolic.

Proliferarea sau expansiunea clonei activate este procesul prin care limfocitele din clona activată se divid prin
mitoze şi astfel creşte foarte mult numărul de limfocite identice. În figură, cele patru limfocite rezultate prin
proliferare sunt identice cu limfocitul 2, au pe suprafaţă acelaşi tip de receptor de recunoaştere a antigenului (BCR),
deci fac parte din aceeaşi clonă.

Determinanţii antigenici sau epitopii

Determinanţii antigenici sunt segmentele imunologic active ale moleculei de antigen care se leagă de
anticorpii sau de receptorii limfocitari specifici. Determinanţii antigenici cuprind haptena şi o mică parte din molecula
carrier.

Antigenul este, de obicei, o macromoleculă cu suprafaţa neregulată. O moleculă de anticorp are contact doar
cu un anumit fragment din structura acestuia. Situsul combinativ al anticorpului şi suprafaţa de antigen pe care o
recunoaşte sunt complementare din punct de vedere conformaţional şi chimic. Regiunea din antigen care se combină
cu anticorpul (sau cu receptorul de membrană) se numeşte determinant antigenic sau epitop (figura 2).

Figura 2. Receptorii limfocitari specifici (TCR/BCR)

TCR Ag
LT

BCR
LB

23
Structura şi funcţiile determinanţilor antigenici

Determinanţii antigenici au compoziţii chimice variate şi conţin grupări hidrofile (polare) şi hidrofobe. După
structură, determinanţii antigenici şi epitopii pot fi liniari sau conformaţionali.

Determinanţii liniari sunt formaţi dintr-un lanţ de aminoacizi sau de monozaharide în cadrul structurii
primare, în timp ce determinanţii conformaţionali apar în cadrul structurii secundare sau terţiare a moleculei
proteice sau glicoproteice.

Determinanţii antigenici liniari sau secvenţiali

 sunt caracterizaţi printr-o succesiune de 8-30 aminoacizi în lanţul proteic (figura 3) sau de monozaharide
în lanţurile glicoproteice, în cadrul structurii primare
 sunt recunoscuţi doar de receptorii TCR ai LT
 pentru recunoaşterea epitopilor liniari de către LT este obligatorie prelucrarea şi prezentarea lor de către
APC

Figura 3. Epitopi liniari și conformaționali

În partea stângă a imaginii (a) este evidențiat un epitop liniar, format din aminoacizi consecutivi (reprezentați cu roșu),
iar în partea dreaptă (b), se poate observa un epitop conformațional, format din grupări distincte de aminoacizi, apropiate prin
plierea proteinei.

Determinanţii antigenici conformaţionali

 sunt formaţi din mai multe grupări de aminoacizi sau monozaharide situate în regiuni diferite ale lanţului
proteic sau glicoproteic, sau chiar pe două lanţuri diferite (figura 3)
 sunt recunoscuţi de receptorii pentru antigen ai LB (BCR) şi de anticorpi
 recunoaşterea se face prin complementaritate spaţială, pe principiul cheie-broască
 sunt aşezaţi la suprafaţa moleculelor de antigen, de aceea nu este obligatorie procesarea şi prezentarea
lor de către APC

24
 Determinanţii antigenici sunt recunoscuţi strict de anumite seturi de limfocite, cu rol efector (LB, LTC) sau
imunomodulator (LTH). În funcţie de tipul de limfocite responsive, şi determinanţii antigenici au rol efector sau
imunomodulator.

CELULELE AUXILIARE îndeplinesc roluri complementare limfocitelor, în cadrul sistemului imun adaptativ. În același
timp, unele celule auxiliare sunt celule efectorii ale sistemului imun înnăscut.
Celulele auxiliare sunt heterogene structural și funcțional și au roluri în ambele ramuri ale răspunsului imun
adaptativ: aferentă şi eferentă.
Ramura aferentă este formată din mecanismele de transmitere a informaţiei, din momentul apariţiei
antigenului în organism şi recunoaşterea lui ca non-self, până la activarea completă a limfocitelor efectoare: LB şi
LTC. Pe calea aferentă, celulele auxiliare îndeplinesc funcţii importante în:

 Recunoașterea și captarea antigenelor

 Prelucrarea antigenelor
 Prezentarea antigenelor prin intermediul MHC II
 Sinteza de citokine

Ramura eferentă reprezintă ansamblul proceselor prin care sunt degradate şi eliminate antigenele solubile şi
corpusculate:
 Captarea şi fagocitarea complexelor imune
 Distrugerea celulelor ţintă acoperite de anticorpi
 Degradarea resturilor celulelor distruse
 Secreţia de citokine şi alţi mediatori proinflamatori

Celulele auxiliare sunt:

 Celule prezentatoare de antigen (APC):

o profesioniste - a căror funcție principală este procesarea și prezentarea antigenelor către
limfocitele T helper: macrofage, celule dendritice și limfocite B
o ocazionale - care, în anumite condiții, sub influența unor citokine exprimă pe suprafață MHC
II: fibroblaste, celule gliale, celule β pancreatice, celule epiteliale timice și tiroidiene, celule
endoteliale
 Celule fără rol de APC: polimorfonucleare circulante (neutrofile, eozinofile, bazofile) şi mastocite

APC sunt celule cu rol esenţial în generarea RIU şi RIC faţă de antigenele timodependente, care sunt cele mai
frecvente în natură. APC sunt singurele celule care pot recunoaște antigenele timodependente în formă nativă. APC
prelucrează aceste antigene, selectează cele mai imunogene fragmente şi le prezintă limfocitelor.

APC – ETAPE DE ACTIVARE LIMFOCITARĂ (figura 4):

 la porţile de intrare (tegument, mucoase) au rol de santinele imunitare; identifică eventualii agenţi
patogeni cu ajutorul mecanismelor nespecifice de recunoaştere;
 microorganismele sunt fagocitate, dar procesul de distrugere nu este complet, celula prezentatoare de
antigen fiind capabilă să selecteze anumite fragmente antigenice, de obicei cele mai imunogene;

25
  celulele dendritice care au fagocitat microorganisme patogene migrează în cele mai apropiate organe
limfoide secundare;
 antigenele selectate sunt expuse pe suprafaţa membranei celulei prezentatoare cu ajutorul unei proteine
numită complexul major de histocompatibilitate de tip II (MHC II);
 în organele limfoide secundare se găsesc numeroase limfocite (T/B), fiecare având pe suprafaţă
aproximativ 105 receptori identici pentru antigen;
 limfocitele cu specificitate pentru antigenul adus şi prezentat de APC vor fi activate  declanşarea
răspunsului imun specific;
 activarea sistemului imun specific este realizată doar după recunoaşterea agenţilor patogeni efectuată
de mecanismele nespecifice.
APC reprezintă o punte între RI nespecific (au pe suprafaţă receptori nespecifici, cu care pot identifica
PAMPs) și RI specific (pe care îl activează).

Figura 4. Prezentarea epitopului prin intermediul MHC II și stimularea limfocitară

26
MACROFAGELE
Sistemul fagocitar mononuclear este format din monocite circulante și macrofage rezidente în țesuturi.

Macrofagele (MF) provin din monocite, care se găsesc în sânge, în ţesuturi şi în cavităţile naturale ale
organismului. Monocitele au originea în măduva hematogenă, dintr-un precursor comun cu PMN, sub influenţa M-
CSF şi GM-CSF. Aproximativ jumătate dintre monocitele din organism se află în splină, constituind o rezervă
imunitară care va fi eliberată în cazul agresiunilor produse de agenţii patogeni.

Trecerea monocitelor în țesuturi se face numai la nivelul anumitor zone ale endoteliului, situate în
vecinătatea unui focar imun. În ţesuturi monocitele stimulate se deplasează sub acţiunea unor factori chemotactici.

Sub acţiunea unor citokine cu rol inductor produse de limfocite (IFN- și IL-2), monocitele se diferențiază,
transformându-se morfologic şi funcţional în MF rezidente şi apoi în MF activate. MF activate sunt capabile să
îndeplinească funcţia de APC. MF tisulare au o durată de viaţă de câteva luni, până la câțiva ani.

Transformarea monocitelor în MF presupune schimbări importante:

 Dimensiunea celulelor creşte de 5 ori.
 Se dezvoltă mitocondriile, lizozomii, aparatul Golgi.
 Crește cantitatea de enzime hidrolitice (în special lizozim, peroxidază, colagenază, proteaze, lipaze).
 Devin multinucleate prin fuzionare sau prin endomitoză.
 Citoplasma emite numeroase pseudopode.

Localizarea macrofagelor
Macrofagele se găsesc în aproape toate țesuturile organismului, în special în țesutul conjunctiv și în
apropierea membranei bazale a vaselor sanguine mici. Se află în număr mare la nivelul unor organe în care exista un
aflux ridicat de antigene: splină, ganglioni limfatici, plămâni, ficat.
Există macrofage specifice anumitor țesuturi (tabelul IV). Acestea au capacitate de sinteză de ADN şi de
diviziune. Proliferarea acestor MF este indusă de anumiţi factori locali. Pe lângă MF fixate în ţesuturi există şi MF
libere în cavităţile seroase: MF peritoneale, pleurale şi sinoviale.

Tabelul IV. Forme particulare de macrofage

Tip de țesut Forma particulară a MF

 ţesutul osos  osteoclastele

 articulaţiile  sinoviocitele
 alveolele pulmonare  MF alveolare
 lobulii hepatici  celulele Kuppfer
 SNC  microglia
 rinichii  celulele mezangiale

Activarea macrofagelor

Majoritatea MF se află în stare inactivă. Sunt activate metabolic de o varietate de stimuli:

 fagocitoza inițială a unui antigen;
 interacțiunea cu componente ale membranei bacteriene;
 citokine secretate de către LTH (IFN-);
 mediatori ai inflamației.

27
Receptorii macrofagelor

Cei mai importanți receptori sunt:

 Receptori FcR pentru IgG din complexele imune solubile şi pentru IgG care au opsonizat bacterii.
 Receptori CR pentru C3b din complexele imune solubile şi pentru C3b care au opsonizat nespecific
bacterii.
 Pentru glicocalixul celulelor self alterate.

Funcțiile macrofagelor

Principalele funcții ale macrofagelor sunt:

 Fagocitoza – mecanism important de apărare nespecifică.
 Procesarea și prezentarea antigenului – rol de APC în apărarea nespecifică.
 Secreția de citokine si de mediatori ai inflamației – influențează atât imunitatea înnăscută, cât și pe cea
adaptativă.
 Au roluri importante în cadrul proceselor de reparare tisulară, prin fagocitoza resturilor celulare,
rezultate în urma proceselor fiziologice de apoptoză.

Rolul MF în cadrul apărării nespecifice - Fagocitoza

Fagocitoza este un important mecanism de aparare nespecifică, care constă în înglobarea și digerarea
antigenului de către celule specializate.

Macrofagul poate fagocita:

 antigene exogene complexe - bacterii, paraziți;
 particule insolubile;
 celulele lezate sau moarte, resturi celulare;
 factori ai coagulării activați.

Capacitatea de fagocitoză a macrofagului este mult crescută dacă antigenul respectiv este opsonizat.
Opsonizarea reprezintă procesul prin care un antigen este recunoscut de anticorpi specifici sau de componenta C3b a
complementului, care se atașează în număr mare pe suprafața acestuia.

Moleculele de C3b se găsesc permanent în lichidele interstiţiale, pentru că se produc continuu, în cantităţi
mici, pe calea alternă a complementului. Moleculele de C3b se depozitează pe toate suprafeţele non-self, indiferent
de specificitatea antigenică a acestora. După opsonizarea antigenelor corpusculate cu C3b, acestea sunt captate de
MF care au pe suprafaţă receptori pentru C3b, numiţi CR (CR1 şi CR3).

IgG se găsesc în cantităţi mari în lichidele interstiţiale şi în sânge. Moleculele de IgG recunosc determinanţii
antigenici de pe suprafaţa bacteriilor, de care se leagă prin fragmentul Fab.

MF captează bacteriile opsonizate pentru că au pe suprafaţă receptori pentru fragmentul Fc al IgG, numiţi
FcR.

După fagocitare, antigenele sunt distruse prin mecanisme dependente de oxigen și prin acțiunea enzimelor
lizozomale.

28
Rolul MF în cadrul răspunsului imun adaptativ
MF participă la răspunsul imun datorită funcţiei lor de APC profesioniste. În funcţia de APC, MF parcurg o
serie de etape:

 Captarea antigenelor
 Endocitoza antigenelor
 Procesarea și prezentarea antigenelor
 Conservarea epitopilor

Captarea și endocitoza antigenelor se desfășoară în cursul procesului de fagocitoză.

Procesarea și prezentarea antigenului (figura 5)

Macrofagele au capacitatea de a selecționa anumite peptide relevante din punct de vedere antigenic, pe care
le asociază cu molecule ale complexului major de histocompatibilitate de tip II (MHC II). Acestea vor fi expuse ulterior
pe membrana MF. Antigenele sunt prezentate limfocitelor T helper (LTH), celule cu rol esențial în imunitatea
adaptativă, atât umorală cât și celulară. LTH pot recunoaște antigenul doar în condițiile în care acesta este prezentat
împreună cu MHC II. Astfel, MF are funcția de celulă prezentatoare de antigen. Dintre fragmentele rezultate este ales
fragmentul cel mai imunogen, care se numeşte epitop. Epitopul este un antigen complet, adică este format din
haptenă şi carrier.
MF pot stimula doar limfocite care au fost anterior activate de către celule dendritice.
Atenție! Nu toate MF din organism pot exprima pe membrană MHC II. MF care nu sintetizează MHC II nu
participă la răspunsul imun adaptativ, dar pot interveni în procesele fiziologice de reparare tisulară (fenotipul M2).

Conservarea epitopilor
În MF se conservă o cantitate mică din epitopi, care sunt eliberaţi progresiv în următoarele zile. Conservarea
are rol în întreţinerea răspunsului imun mai mult timp şi în generarea unui răspuns imun mai intens printr-o
stimulare prelungită a limfocitelor.

Figura 5. Conservarea și prezentarea epitopilor

29
CELULELE DENDRITICE
Celulele dendritice sunt specializate în prezentarea antigenelor. Se caracterizează printr-o structură
arborescentă, cu un corp celular cu puţină citoplasmă perinucleară şi numeroase prelungiri ramificate care pătrund
printre celulele din jur. Aceste pseudopode au un aspect caracteristic care a făcut să fie comparate cu dendritele
neuronilor. Datorită lungimii lor, pseudopodele celulelor dendritice permit supravegherea unor spaţii întinse de ţesut
cu ajutorul unui număr relativ mic de celule. Sunt singurele celule care activează LT naive (care nu au venit în contact
cu Ag). Se găsesc mai ales la nivelul porților de intrare pentru Ag (mucoase, piele) dar și în sânge sub formă imatură.
Similar MF, sunt considerate celule care aparțin sistemului imun înnăscut, deoarece receptorii cu ajutorul cărora
recunosc antigenul sunt nespecifici (de tipul Toll-like).

Celulele dendritice convenționale îndeplinesc în cadrul răspunsului imun următoarele funcţii:

 Captează antigenele de la porţile de intrare.
 Transportă antigenele spre organele limfoide secundare - ganglionii limfatici şi splină.
 Prezintă în organele limfoide secundare antigenele spre LB şi LT.
Pe parcursul desfăşurării funcţiei lor imunologice, clasele de celule dendritice se transformă una în alta. Se
consideră în prezent că o celulă dendritică îşi schimbă morfologia în funcţie de teritoriul unde se găseşte.
Agenții patogeni care au ajuns în sânge vor fi captați de celulele dendritice de la nivelul splinei, în timp ce
limfa are numeroase filtre imunitare la nivelul ganglionilor limfatici. Prin fagocitoză și pinocitoză permit celulei
dendritice să evalueze permanent conținutul lichidului interstițial. Deoarece în această situație celulele dendritice nu
prezintă antigen, vor exprima pe suprafață un număr relativ redus de molecule MHC II. Contactul cu un antigen va
determina activarea unei celule dendritice, datorită recunoașterii acestuia de către un receptor PRR. Celulele
dendritice așteaptă câteva ore rezultatul confruntării dintre MF rezidente, neutrofile și agenții patogeni. Dacă
primesc în continuare semnale care arată prezența patogenilor în țesut vor migra în ganglionii limfatici pentru a
activa limfocitele.

Exista 2 tipuri principale de celule dendritice convenționale: celulele Langerhans și celulele dendritice
interstițiale.

Celulele Langerhans
Celulele dendritice din tegumente şi submucoase se numesc celule Langerhans. Sunt aşezate la porţile de
intrare ale antigenelor în organism: în special subcutanat, dar și la nivelul submucoaselor bucală, faringiană, bronşică,
digestivă, a colului uterin.
Rolul celulelor Langerhans este de captare a antigenelor, de aceea au receptorii de suprafaţă pentru antigen:
CR şi FcR. Celulele Langerhans nu prezintă antigene, de aceea nu sintetizează moleculele MHC II.

După ce celulele Langerhans captează antigenele din ţesutul subcutanat şi submucos, ele trec în limfă şi se
transformă în celule cu văluri. Celulele cu văluri au doar rol de transport al antigenelor, aşa că nu prezintă pe
suprafaţă nici receptori pentru antigene, nici molecule MHC II.

Celulele cu văluri ajung în ganglionii limfatici, în zonele populate cu LTH. Acolo se transformă în celule
dendritice interdigitate. Acestea prezintă antigenele spre LTH, de aceea au pe suprafaţă molecule MHC II. Celulele
dendritice interdigitate prezintă antigenele spre sute de LT care intră între prelungirile lor.

Celulele dendritice interstiţiale

Aceste celule se găsesc în interstiţiul organelor nelimfoide: ficat, rinichi, plămân, cord. Rolul lor este de
asigurare a supravegherii imune la acest nivel. Prezintă receptori de suprafaţă pentru Ag opsonizate: CR şi FcR.
Celulele dendritice interstiţiale nu prezintă antigene, de aceea nu sintetizează moleculele MHC II. După ce
celulele dendritice interstiţiale captează antigenele, ele trec în sânge şi se transformă în celule dendritice sangvine.
Ele ajung în pulpa albă a splinei, unde se transformă în celule dendritice interdigitate şi prezintă antigenele spre LTH.

30
Celulele dendritice și macrofagele – funcții complementare

 Celulele dendritice sunt singurele celule prezentatoare de antigen care pot activa LT care nu au venit încă
în contact cu Ag (naive).
 MF pot activa doar LT stimulate inițial de celule dendritice (care au avut un contact anterior cu Ag
specific).
 Răspunsul imun specific declanşat la contactul cu un antigen nou este dependent în totalitate de
prezenţa şi de buna funcţionare a celulelor dendritice.
 MF nu au capacitatea de a migra în organele limfoide secundare pentru a activa limfocite, așa cum
procedează celulele dendritice.

Activarea sistemului specific

 În cazul unei infecții tisulare, agenții patogeni sunt preluați în același timp atât de MF, cât și de celulele
dendritice rezidente în acel țesut.

 MF sunt celule eficiente în îndepărtarea agenților infecțioși, vor fagocita și vor elimina pe această cale un
număr semnificativ de patogeni.

 Dacă numărul agenților patogeni este restrâns și/sau patogenitatea lor este mică, are loc o eliminare
rapidă.

 Celulele dendritice așteaptă aproximativ 6 ore rezultatul confruntării dintre MF și patogeni.

 Dacă există replicare continuă microbiană și după acest interval, celulele dendritice migrează în cel mai
apropiat OLS.

 În acest timp, unele dintre MF locale devin APC, pentru că sintetizează molecule MHC II, pe care prezintă
epitopi rezultați în urma procesării agentului infecțios.

 Celulele dendritice care au migrat activează limfocitele naive specifice din organele limfoide secundare.

 Limfocitele se transformă în urma procesului de activare în limfocite efectoare. Unele dintre acestea
părăsesc OLS și trec în țesutul infectat.

 MF activează suplimentar limfocitele efectoare care provin din OLS.

 Se declanșează un răspuns imun adaptativ local, care este mult mai eficient și intens, în comparație cu
cel nespecific. Limfocitele efectoare dublu activate determină rezoluția infecției.

 Declanșarea răspunsului imun adaptativ necesită o activare în OLS și una la nivel tisular.

 Activarea suplimentară indusă de MF rezidente transmite mesajul fără echivoc că există un pericol real și
actual.

LIMFOCITELE B CU ROL DE APC

LB stimulate antigenic pot să aibă funcţie de APC deoarece îndeplinesc cele două condiţii fundamentale:
 Au pe suprafaţă receptorii de captare a antigenelor: CR, FcR, BCR.
 Produc cantităţi mari de MHC II.
Captarea antigenelor de către LB are următoarele caractere:
 LB captează numai antigenele solubile, adică proteine simple.
 Captarea se face prin receptori şi poate fi specifică şi nespecifică.

31
  Captarea antigenelor este în principal imunologic specifică. Ea se face cu receptorii BCR care recunosc
determinanţii antigenici conformaţionali din antigenele solubile.
 Într-o măsură mai mică la captarea antigenelor participă şi receptorii CR şi FcR, astfel că LB fac şi captare
imunologic nespecifică.

NEUTROFILELE
Neutrofilele provin din măduva hematogenă, din celula suşă comună pentru monocite şi granulocite GM-
CFU. Din seria granulocitară se diferenţiază neutrofilele (peste 90%), eozinofilele şi bazofilele.

Neutrofilele trăiesc în sânge sub 24h, chiar dacă nu extravazează spre un focar inflamator. Aproximativ
jumătate din ele se deplasează lent, rostogolindu-se pe endoteliul vascular (figura 6).

Figura 6. Rostogolirea, diapedeza și activarea neutrofilului

Neutrofilele sunt celule polinucleare, cu un diametru de aproximativ 12 microni, cu o formă variabilă

(datorită permanentei emiteri de pseudopode). Neutrofilele se mai numesc polimorfonucleare neutrofile (PMN)
datorită nucleului multilobat. Reprezintă 60 - 70% din totalul leucocitelor din sângele periferic.

Neutrofilele sunt primele celule care ajung într-un focar inflamator. Sunt celule cu rol foarte important în
imunitatea înnăscută (nespecifică). Străbat endoteliul capilar (diapedeză) și se deplasează în țesuturi (chemotactism)
pentru a ajunge la nivelul focarului imun (figura 6).

Neutrofilele au rol important mai ales împotriva bacteriilor cu habitat extracelular, pe care le fagocitează cu
ajutorul echipamentului enzimatic. Distrugerea microorganismelor de către neutrofile se realizează prin mecanisme
dependente și independente de oxigen. Neutrofilele sintetizează cantități mai mari de radicali de oxigen,
32
intermediari reactivi de azot și defensine decât macrofagele. În schimb, neutrofilele au o durată de viață mai scurtă și
sunt distruse după ce își epuizează echipamentul enzimatic în timpul fagocitozei. Macrofagele au capacitate de
regenerare a lizozomilor și supraviețuiesc chiar după fagocitoza unui număr crescut de bacterii.

C5. ORGANELE LIMFOIDE, LIMFOCITELE ȘI SISTEMELE DE RECUNOAȘTERE

CELULARĂ

I. ORGANELE LIMFOIDE
Din punct de vedere al relației cu limfocitele, structurile sistemului imunitar se clasifică în:
 Organe limfoide primare (centrale) - în care se formează şi se maturează limfocitele.
 Organe limfoide secundare (periferice) - sunt cele care captează antigene şi unde există un mediu
favorabil interacţiunii între acestea și limfocite.

Organele limfoide primare (OLP) sunt măduva hematogenă şi timusul. La adult măduva hematogenă este sursa
tuturor limfocitelor care populează ţesuturile limfoide. Înainte de naștere cele mai multe limfocite se formează în ficatul
fetal. Limfocitele iau naștere în aceste țesuturi prin procese de proliferare și diferențiere a unei celule pluripotente,
numite celulă stem hematopoietică.

Organele limfoide secundare (OLS) sunt:

 Splina
 Ganglionii limfatici
 Ţesutul limfoid asociat mucoaselor – MALT (mucous associated lymphoid tissue)
 Ţesutul limfoid de la nivel cutanat – SALT (skin associated lymphoid tissue).

TIMUSUL
Timusul este un organ bilobat, situat în mediastinul superior, în spatele sternului. Din punct de vedere
histologic, timusul este format din (figura 7):
 capsulă conjunctivă care trimite prelungiri în interior; aceste prelungiri determină formarea unor unităţi
morfo-funcţionale - lobulii timici.
 fiecare lobul este format din corticală (situată la exterior) şi medulară (situată la interior).

În corticală se găsesc numeroase limfocite T imature numite timocite. Medulara este populată cu limfocite
care migrează din cortex, după ce s-au maturat. În afară de timocite, principalele celule aflate în timus sunt: celule
epiteliale, celule dendritice, macrofage. Aceste celule se află distribuite atât în cortex cât şi în medulară, formând o
reţea celulară care contribuie la maturarea timocitelor. Unele celule epiteliale timice prezintă prelungiri
membranare lungi care înconjoară grupuri de câteva zeci de timocite. Alte celule epiteliale prezintă prelungiri
membranare care iau contact cu mai multe timocite, cu formarea unei reţele celulare. Celulele implicate în
maturarea limfocitelor T imature prezintă pe suprafaţă numeroase molecule MHC I și MHC II.

33
Figura 7. Structura timusului

Originea limfocitelor T este în măduva hematogenă. Limfocitele T imature migrează în timus, unde vor fi
selectate doar acele limfocite care sunt utile sistemului imun. Există două tipuri de selecţie:
 selecţia pozitivă - limfocitele imature ale căror receptori nu interacţionează cu moleculele proprii
primesc semnale care le permit să supravieţuiască. În plus, sunt eliminaţi precursorii limfocitari ai LT care
nu au capacitatea să recunoască moleculele complexului major de histocompatibilitate (MHC). Acest fapt
este important pentru că LT recunosc antigenele doar atunci când acestea sunt prezentate în combinaţii
cu moleculele de MHC. Astfel se evită maturarea unor limfocite T nefuncţionale.
 selecţia negativă - precursorii limfocitari ai căror receptori recunosc structurile self primesc semnale care
le determină apoptoza. Astfel se evită apariţia unor limfocite mature care să determine răspuns imun
împotriva propriului self. Acesta este unul dintre mecanismele prin care se obține toleranţă imunologică
faţă de moleculele proprii.
Selecţia realizată de timus este riguroasă - aproximativ 95% din totalul limfocitelor care au migrat din
măduvă sunt eliminate prin apoptoză.

MĂDUVA HEMATOGENĂ
Măduva hematogenă este sursa tuturor elementelor figurate la adult. Limfocitele T imature părăsesc
măduva hematogenă şi se maturează în timus. Limfocitele B se maturează în măduvă, suferind un proces de selecţie
similar cu cel al limfocitelor T în timus. Limfocitele B imature interacţionează cu celule locale care prezintă pe
suprafaţă molecule MHC I sau II. Acele LB care nu recunosc MHC vor fi eliminate, la fel ca şi limfocitele care prezintă
afinitate faţă de structuri self.

Hematopoieza
Hematopoieza este procesul de formare a elementelor figurate sangvine. Toate elementele figurate au
precursor comun celula stem hematopoietică pluripotentă (CSP). CSP derivă din celulele mezenchimale embrionare.
Capacitatea CSP de diferenţiere este limitată la ţesutul sangvin. CSP sunt dificil de identificat în microscopie optică,
din cauza numărului foarte mic şi a morfologiei necaracteristice, asemănătoare cu limfocitele. La om, hematopoieza
elementelor figurate începe în primele săptămâni de dezvoltare in utero. În această perioadă se sintetizează primele
hematii primitive, care conţin hemoglobină fetală. Începând cu a treia lună de dezvoltare fetală, celulele stem
migrează în ficat şi splină, aceste două organe având roluri majore în hematopoieză din a 3-a până în a 7-a lună de

34
gestaţie. După această perioadă, celulele stem se localizează în măduva hematogenă, care înlocuieşte treptat
funcţiile ficatului şi splinei în formarea de elemente figurate. La naştere, hematopoieza se desfăşoară exclusiv în
măduva hematogenă și toate cavităţile osoase au rol hematopoietic. Se produce apoi o diminuare progresivă a
focarelor active şi înlocuirea măduvei roşii hematogene cu măduvă galbenă alcătuită din adipocite. După vârsta de
20 de ani, hematopoieza se produce în vertebre, stern, oasele iliace, craniu şi în epifizele proximale ale oaselor lungi
ale membrelor.
CSP au proprietatea de autoregenerare nelimitată. Dintre cele două celule rezultate prin diviziunea unei CSP,
una rămâne celulă stem, iar cealaltă se diferenţiază în celulă progenitoare.
Pentru a menţine constant numărul de elementele figurate, măduva hematogenă trebuie să producă
aproximativ 3,7 x 1011 leucocite pe zi. Măduva hematogenă are capacitatea de a produce un număr de 10 - 20 ori mai
mare de elementele figurate, atunci când apar factori agresori (hemoragii, infecţii).

GANGLIONII LIMFATICI
Ganglionii limfatici sunt organe limfoide secundare cu rol esenţial în declanşarea răspunsului imun faţă de
antigenele aflate în spaţiul interstiţial şi drenate de către vasele limfatice. Sunt structuri bine organizate, încapsulate,
aflate pe traiectul limfaticelor, mai ales în zonele de intersecţie a mai multor vase.
Circulaţia limfatică este o cale colaterală a circulaţiei sistemice, prin intermediul căreia intră în sistemul
venos o parte din lichidul interstiţial. Circulaţia limfatică are sensul de curgere de la periferie spre centru. Sistemul
circulator limfatic are un rol imunitar fundamental, pentru că toate antigenele care ajung în spaţiul interstiţial sunt
drenate de către vasele limfatice. Aceste antigene interstiţiale sunt captate de ganglionii limfatici. În plus, sistemul
limfatic are rolul de a transporta celule implicate în apărarea imună, în special limfocite. La nivelul limfei, aproximativ
99% dintre celule sunt limfocite.
Ganglionii limfatici găzduiesc numeroase celule implicate în răspunsul imun: limfocite, macrofage, celule
dendritice. Macrofagele şi celulele dendritice sunt organizate într-o reţea celulară care facilitează captarea
antigenelor.
Din punct de vedere histologic, ganglionii limfatici sunt alcătuiţi din (figura 8):
 cortex - stratul extern, aflat imediat sub capsulă, conţine în principal limfocite B, macrofage şi celule
dendritice foliculare. Aceste celule sunt organizate în structuri numite foliculi primari. Stimularea
antigenică determină transformarea foliculilor primari în foliculi secundari, în mijlocul cărora se află câte
un centru germinativ. Centrul germinativ este esenţial pentru asigurarea unui răspuns imun adecvat.
 paracortex - stratul aflat între cortex şi medulară. Acesta conţine numeroase limfocite T şi celule
dendritice interdigitate care au migrat din ţesuturi în ganglioni. Celulele dendritice prezintă numeroase
molecule MHC II pe suprafaţa membranei şi au rol de APC pentru limfocitele T aflate în această zonă.
 medulara - stratul intern, cu o populaţie celulară mai redusă, formată în special din plasmocite care
sintetizează anticorpi.
Un ganglion limfatic are mai multe vase limfatice aferente care deversează limfa într-un spaţiu numit sinusul
subcapsular. De la nivelul acestui sinus, limfa se scurge lent prin ganglioni, iniţial prin cortex şi paracortex şi apoi prin
medulară. Viteza mică de curgere permite macrofagelor şi celulelor dendritice să capteze antigenele. Există un singur
vas eferent. Limfa care părăseşte ganglionul limfatic este bogată atât în imunoglobuline sintetizate de către
plasmocitele aflate în medulară şi cortex cât şi în limfocite. Antigenul pătruns în ganglionul limfatic este captat prin
endocitoză sau fagocitoză de către macrofage sau celulele dendritice interdigitate. Acestea procesează antigenul şi
prezintă fragmente limfocitelor T helper, care se activează. Concomitent sunt activate şi limfocitele B prin
interacţiunea cu antigenul. LT şi LB formează focare de dimensiuni reduse situate în paracortex, unde unele limfocite
B activate se transformă în plasmocite care secretă anticorpi. Aceste focare de proliferare ating dimensiunea maximă
la 4 - 6 zile de la prezentarea iniţială a antigenului. În acelaşi timp, câteva celule B şi limfocite T helper migrează în
foliculii primari ai cortexului, unde proliferează. Foliculii primari se transformă în foliculi secundari care conţin centrii

35
germinativi, cu rol important pentru obţinerea unui răspuns umoral mai eficient. În centrul germinativ se
diferenţiază plasmocite capabile să secrete imunoglobuline din diferite clase cu o înaltă afinitate pentru antigen.

Figura 8. Structura unui ganglion limfatic

SPLINA
Splina este un organ limfoid secundar, cu rol important în apărarea împotriva antigenelor care pătrund în
sânge. Splina se află în cavitatea abdominală la nivel subdiafragmatic stâng. Splina acţionează ca un filtru pentru
sângele care este adus de artera splenică. Vena splenică drenează ulterior sângele în vena portă. Experimentele
efectuate cu limfocite marcate radioactiv au arătat că pe parcursul unei zile prin splină trec mai multe limfocite decât
prin toate grupele ganglionare la un loc.
Splina este formată din:
 capsula fibroasă la exterior care trimite prelungiri în interior.
 pulpa roşie - în care se găsesc predominant hematii şi macrofage. Pulpa roşie este locul în care sunt
distruse hematiile cu defecte structurale sau îmbătrânite.
 pulpa albă - este reprezentată de un ţesut care înconjoară ramificaţiile arterei splenice şi care formează
zonele limfatice periarteriolare splenice (PALS - periarteriolar lymphoid sheath). În aceste zone se află
limfocite T şi limfocite B. Limfocitele B sunt grupate în foliculi similari celor din ganglionii limfatici.
 zona marginală - se află la periferia PALS şi conţine limfocite, celule dendritice şi macrofage.
Limfocitele şi antigenele circulante ajung prin intermediul arterei splenice iniţial în zona marginală. Celule
dendritice captează antigenele şi migrează în PALS, unde are loc activarea limfocitelor B şi T. Celulele dendritice
prezintă antigenul în combinaţie cu moleculele MHC II către limfocitele T helper. Limfocitele T helper activează
limfocitele B. LB împreună cu câteva dintre LTH migrează în zona marginală pentru a forma foliculi primari. Similar
foliculilor din ganglionii limfatici, la câteva zile după stimularea antigenică se formează foliculi secundari care conţin
centrii germinativi, în care se produc imunoglobuline cu specificitate şi afinitate înaltă pentru antigen.

36
MALT/SALT (ȚESUTUL LIMFOID ASOCIAT MUCOASELOR ȘI TEGUMENTELOR)
Mucoasele sunt apărate de un sistem imun specific, special adaptat numit sistemul imun al mucoaselor
(MALT). La nivelul intestinului subţire, raportul dintre numărul limfocitelor intraepiteliale şi numărul celulelor
epiteliale este de 1/10. Există un sistem imun specializat pentru apărarea tegumentului (SALT) şi altele pentru
apărarea la nivelul cavităţilor (peritoneu şi pleură).

Traficul limfocitar în MALT

Limfocitele naive, provenite din organele limfoide centrale intră în sistemul imun asociat mucoaselor prin
intermediul circulaţiei sangvine. Această migrare se face sub influenţa anumitor chemokine. Limfocitele naive
întâlnesc antigenele specifice prezentate de către celulele prezentatoare de antigen şi sunt activate. Activarea
determină o modificare a capacităţii de migrare a acestor celule. Limfocitele activate trec în venulele postcapilare şi
ajung în ductul toracic, după care pătrund în circulaţia sistemică sangvină. Limfocitele reintră în sistemul limfoid
asociat mucoaselor şi ajung astfel la nivelul altor zone ale MALT.

II. LIMFOCITELE
Limfocitele sunt celule cu rol esenţial în cadrul sistemului imun, fiind implicate în imunitatea adaptativă
(specifică). Participă atât în răspunsul imun citotoxic cât şi în cel umoral.

Limfocitele sunt singurele celule care prezintă toate trăsăturile caracteristice sistemului imun adaptativ:
 diversitate
 specificitate
 memorie imunologică
 recunoaştere self / nonself.

Majoritatea limfocitelor secretă diverse molecule proteice numite citokine, care sunt substanțe cu rol
imunomodulator. Limfocitele reprezintă 20-40% din totalul leucocitelor din sânge, sau în cifre absolute între 1500-
3000/mm3, în medie 2500/mm3. Sunt singurele celule din organism care exprimă pe membrane un receptor care este
format prin combinarea aleatorie a mai multor segmente de gene. Acest mecanism de formare determină generarea
a milioane de clone limfocitare, fiecare având o anumită specificitate antigenică.

Limfocitele implicate în imunitatea adaptativă

Limfocitele apar la microscopul optic cu două morfologii: limfocite mici şi mari. Limfocitele mari, numite şi
“large granular lymphocytes” sau LGL, reprezintă aproximativ 5-10% din totalul limfocitelor. Din această clasă cele
mai importante sunt celulele NK (natural killer), cu rol în imunitatea înnăscută (nespecifică), îndreptată contra
celulelor infectate viral şi tumorale. Limfocitele implicate în imunitatea specifică (adaptativă) sunt cele mici. Această
categorie cuprinde limfocitele T (LT) şi limfocitele B (LB). Există unele tipuri de LB şi LT care aparţin sistemului imun
înnăscut (limfocitele B-1 şi limfocitele T γδ – acestea nu au receptori de recunoaștere generați prin mecanisme de
recombinare).

Limfocitele T sau B care nu au venit în contact cu antigenul se numesc naive. Interacţiunea cu antigenul
determină activarea limfocitelor naive. Diametrul limfocitelor activate se dublează și acestea se transformă în
limfoblaşti. Limfoblaştii sunt celule metabolic active, cu organite dezvoltate. Raportul între citoplasmă şi nucleu este
modificat în favoarea citoplasmei. Limfoblaştii proliferează şi în final se diferenţiază în celule efectoare sau în celule
de memorie. Celulele efectoare contribuie la eliminarea antigenului:

37
  Plasmocitele sunt celulele rezultate prin diferenţierea şi maturarea limfocitelor B. Plasmocitele
sintetizează anticorpi. Au un reticulul endoplasmic abundent, care facilitează rata înaltă de sinteze
proteice, şi un aparat Golgi bine reprezentat.
 Celulele efectoare de pe linia T includ limfocitele T helper (LTH) care secretă citokine şi limfocitele T
citotoxice (LTC).

Celulele efectoare au o durată de viaţă relativ redusă (zile – săptămâni). Unii dintre limfoblaştii B şi T se
transformă în celule cu memorie. Acestea sunt responsabile de imunitatea pe termen lung faţă patogenul respectiv.
Limfocitele cu memorie prezintă anumiți receptori membranari. Toţi anticorpii care reacţionează cu o anumită
moleculă de membrană formează un grup numit cluster of differentiation (CD). Până acum au fost descoperiţi
aproximativ 200 de receptori, care sunt folosiţi pentru caracterizarea fenotipică a diferitelor limfocite.

Diferitele linii limfocitare pot fi diferenţiate pe baza existenţei pe suprafaţa membranei a unor receptori
specifici. Aceşti receptori pot fi recunoscuţi de anticorpi monoclonali specifici.

LIMFOCITELE T
Limfocitele T (LT) reprezintă funcţional o populaţie celulară heterogenă. LT sunt produse în măduva
hematogenă şi se maturează în timus. Timusul stimulează dezvoltarea doar a limfocitelor care au pe membrană
receptori care recunosc structuri non-self, iar restul sunt eliminate. Selecţia realizată de timus este foarte riguroasă -
aproximativ 95% din totalul limfocitelor care au migrat din maduvă sunt distruse prin apoptoză. Din majoritatea
organelor se sintetizează o proteină numită AIRE (Autoimmune regulator protein). Proteina AIRE ajunge la nivelul
timusului și măduvei hematogene. Aici este prezentată LB și LT naive. Dacă LT sau LB reacționează și distrug proteina,
atunci acestea vor fi eliminate, reducându-se astfel riscul de dezvoltare a patologiilor autoimune.

Timusul eliberează limfocite T mature, dar care nu au venit încă în contact cu antigenul (limfocite naive). LT
naive sunt transportate de către circulaţia sangvină la organele limfoide periferice. La acest nivel există venule al
căror perete prezintă o structură specială (HEV - high endothelial venules), care permite trecerea LT. Astfel, LT naive
migrează în circulaţia limfatică, prin intermediul căreia ajung din nou în cea sangvină. Astfel se realizează un circuit
prin care LT sunt intens recirculate, pentru a creşte probabilitatea întâlnirii cu antigenul specific.

O caracteristică definitorie pentru cele mai multe LT este faptul că nu pot recunoaşte antigene libere, în stare
nativă. LT recunosc doar antigene prezentate de diverse celule ale sistemului imun. Aceste celule prezintă antigene
cu ajutorul unor structuri specializate aflate pe membrană, numite molecule ale complexului major de
histocompatibilitate (major histocompatibility complex - MHC).

Clasificarea funcţională a limfocitelor T

Limfocitele T citotoxice (LTC) - au pe suprafaţă co-receptorul specific CD8 (figura 9). Recunosc peptidele
antigenice rezultate din degradarea agenţilor patogeni intracelulari, peptide care sunt prezentate către LT citotoxice
împreună cu moleculele complexului major de histocompatibilitate de tip I (MHC I). Rolul acestor limfocite este de a
distruge celulele ţintă infectate. Receptorul lor pentru antigen este de tip αβ.

Limfocitele T helper (LTH) - prezintă pe suprafaţă co-receptori CD4. Pot să recunoască peptide antigenice
care rezultă în urma prelucrării agenţilor patogeni extracelulari, peptide prezentate împreună cu molecule MHC II.
Receptorul pentru antigen are structură de tip αβ. Clasele de LTH sunt:

 LTH-1: stimulează mecanismele de apărare împotriva Ag intracelulari, activează MF și sintetizează IFN-γ;

 LTH-2: stimulează LB, sintetizează IL-4, IL-5 și IL-13;
 LTH-17: stimulează mecanismele de apărare împotriva Ag extracelulari, sintetizează IL-17 și IL-22.
38
Figura 9. Receptorul celulei T (TCR) și co-receptorul LTC (CD8)

Limfocitele T reglatoare (LTR) - limitează intensitatea răspunsurilor imune și inflamația, buna lor funcționare
împiedicând dezvoltarea afecțiunilor autoimune. Mecanismul lor principal de acțiune se bazează pe inhibarea
proliferării LT efectoare. Citokinele caracteristice sunt: IL-10 și TGF-β.

Receptorii de suprafaţă ai LT mature (figura 10)

Receptorii de suprafaţă ai limfocitelor T sunt:

Receptorii de recunoaştere a epitopului - reprezintă principala cale de activare a LT. Receptorul pentru
antigen al limfocitelor T este denumit TCR (T -cell receptor). TCR este cuplat pe membrană cu co-receptorul CD3, cu
care formează un complex funcţional. Complexul TCR-CD3 recunoaşte epitopul şi este prezent pe toate subtipurile
de LT.
Majoritatea LT (95%) au receptori pentru antigen formaţi din două lanţuri: α şi β. Aceste limfocite nu pot
recunoaște antigene în stare nativă, ci pot fi activate doar cu ajutorul APC. 5% dintre limfocite prezintă TCR formaţi
din lanţuri γ şi δ. Aceste limfocite au capacitatea să recunoască antigene libere, care nu necesită prelucrare și
prezentare de către APC.
Co-receptorii de recunoaștere - care recunosc moleculele MHC aşezate pe celulele prezentatoare de antigen
(APC) sau pe celulele somatice: CD4 şi CD8.
LT CD4 sunt LT helper, care pot recunoaşte doar antigenul care este prezentat împreună cu molecule MHC II.
LT CD8 sunt LT citotoxice. Acestea recunosc peptide antigenice prezentate împreună cu MHC I.
Co-receptori cu rol accesor în activarea LT - CD28, CD45. Sunt molecule care contribuie suplimentar la
activarea LT, prin intreacţiunea cu liganzii corespunzători de pe suprafaţa APC sau a celulelor ţintă. Au rol și în
transmiterea intracelulară a semnalului activator.
Receptorii cu rol în adeziunea intercelulară - permit LT să adere intim de alte celule. Facilitează stabilirea de
contacte între LT şi APC sau celulele somatice, asigurând astfel cooperarea dintre ele: LFA1 (Lympocyte Function-
associated Antigen 1), VLA (Very Late Antigen). Cuplurile de adeziune LFA1-ICAM1 şi CD2-LFA3 sunt implicate în
etapa iniţială a recunoaşterii antigenice.

39
Figura 10. Receptorii de suprafață ai limfocitelor T

LIMFOCITELE B
Limfocitele B (LB) reprezintă 15-30% din totalul limfocitelor mici circulante. Ele au o serie de caractere
generale: au durata de viaţă scurtă, de câteva săptămâni. Sunt celule puţin recirculante, sunt cantonate în ariile
burso-dependente din organele limfoide secundare - ganglionii limfatici şi splină. LB recunosc epitopii după structura
lor și Ag neprelucrate de APC. Nu necesită prezentarea antigenelor pe moleculele MHC.

Limfocitele B mature se disting faţă de alte limfocite prin sinteza şi prezenţa pe membrană de monomeri de
imunoglobuline (anticorp). Acestea intră în structura receptorului pentru antigen al limfocitelor B (B-cell receptor -
BCR). Fiecare limfocit B prezintă aproximativ 105 molecule de BCR pe membrană. BCR = mIgM + mIgD
(imunoglobuline de membrană).

PLASMOCITELE
Plasmocitele apar prin activarea LB şi diferenţierea lor terminală în urma stimulării antigenice şi de către LTH.
Procesul de diferenţiere implică modificări morfologice şi imunofenotipice. LB trec prin stadiile succesive de:
imunoblast B, plasmoblast, pre-plasmocit şi plasmocit. Pe parcurs celulele pierd antigenele LB de repaus şi de
activare. Apar noi markeri de suprafaţă, de exemplu CD38 şi CD71 cu rol în proliferare.
Diferenţele morfologice şi structurale ale plasmocitelor faţă de LB exprimă funcţia lor de sinteză şi de
secreţie a imunoglobulinelor, care asigură RIU.
Plasmocitele au formă ovală, nucleul heterocromatinic în ”spiţe de roată” (figura 11), citoplasmă abundentă
cu reticul endoplasmatic rugos și ribozomi în cantități mari.

40
Figura 11. Nucleul în ”spițe de roată” al plasmocitului

CELULELE NATURAL KILLER (NK)

Celulele natural killer se găsesc în timus şi în organele limfoide periferice.

Receptorii de recunoaștere antigenică:

 receptorul NK-R
 receptori de tip lectinic
 FcR (recunoaştere mediată de anticorpi)

Rolurile celulelor NK:

Celulele NK au rol în imunitatea înnăscută sau nespecifică. Intervin în primele momente ale unei infecţii
virale şi elimină o parte dintre celulele self infectate. În acest mod se oferă organismului răgazul pentru proliferarea
clonelor de LB şi LT antigen-specifice, care vor eradica infecţia. De asemenea, celulele NK recunosc şi distrug
celulele tumorale. Şi această recunoaştere este imunologic nespecifică (figura 12).

Celulele natural killer sintetizează citokine care modulează răspunsul imun: IFN-, IL-4 și IL-10.

Figura 12. Citotoxicitatea mediată de celulele NK

41
III. COMPLEXUL MAJOR DE HISTOCOMPATIBILITATE

Complexul major de histocompatibilitate (major histocompatibility complex - MHC) este format din molecule
solubile sau aflate pe diferite suprafețe celulare, cu roluri importante în funcționarea normală a sistemului imun.

Complexul major de histocompatibilitate este implicat în imunitatea adaptativă (specifică) având un rol
esențial în discriminarea între self și non-self. De asemenea, intervine și în imunitatea nespecifică. Complexul major
de histocompatibilitate mai este cunoscut sub numele de sistemul HLA (human leukocyte antigen).

Clasele de MHC

Moleculele MHC I sunt glicoproteine aflate pe suprafața aproape tuturor celulelor nucleate. Au rolul de a
prezenta antigenele peptidice interne limfocitelor T citotoxice. Neuronii și spermiile nu prezintă molecule MHC I pe
membrane. Limfocitele au pe suprafață 105 receptori MHC I/celulă.

LT citotoxice recunosc antigene endogene prezentate împreună cu MHC I. MHC I se leagă de peptide
derivate din antigene endogene, care au fost procesate în citoplasma celulei: proteine normale celulare, tumorale,
virale, proteine care provin din bacterii cu habitat intracelular.

Moleculele MHC II se găsesc pe suprafața celulelor prezentatoare de antigen (în special macrofage,
monocite, celule dendritice și limfocite B). Au rolul de a prezenta antigenele procesate de către APC către LT helper.
Numărul moleculelor MHC II aflate pe suprafața monocitelor și macrofagelor neactivate este redus. Stimularea
antigenică determină creșterea semnificativă a expresiei acestor receptori pe membrană.

LT helper recunosc doar antigene exogene prezentate împreuna cu MHC II. MHC II formează complexe cu
peptidele rezultate în urma procesării antigenelor exogene, care au fost internalizate prin fagocitoză de către celule
specializate (mai ales MF și celule dendritice).

C6. DESFĂŞURAREA RĂSPUNSULUI IMUN UMORAL

Sistemul imun specific şi-a început dezvoltarea acum două sute de milioane de ani la peşti. Forma cea mai
sofisticată este întâlnită la oameni. Răspunsul imun umoral (RIU) este o componentă a sistemului specific, eficientă
împotriva antigenelor care se află în spaţiul extracelular. Vaccinarea, care reprezintă cea mai importantă strategie de
prevenire a bolilor infecţioase, se bazează pe obţinerea de anticorpi în titru protector, cu ajutorul RIU. Declanşarea
răspunsului imun umoral are ca rezultat activarea limfocitelor B şi transformarea acestora în plasmocite, celule
capabile să producă anticorpi.

Răspunsul imun umoral poate fi reprezentat schematic astfel:

Agent patogen + Limfocit B Plasmocit + Limfocit B cu memorie.

Prin producţia de anticorpi, RIU este eficient împotriva:

 Agenţilor patogeni și toxinelor care se găsesc în spaţiul extracelular.
 Microorganismelor intracelulare - virusuri şi unele specii bacteriene - care pot fi recunoscute de anticorpi
în faza de replicare, atunci când trec de la o celulă la alta.
 Celulelor care prezintă structuri membranare non-self – acestea sunt marcate cu ajutorul anticorpilor
pentru a fi distruse ulterior.

42
 Anticorpii rezultaţi în urma activării răspunsului imun umoral acţionează prin 5 mecanisme principale:
 Neutralizarea antigenului - este eficientă în cazul toxinelor şi microorganismelor intracelulare. Prin
legarea anticorpilor este împiedicată ataşarea antigenelor de receptorii celulelor ţintă.
 Opsonizarea - legarea unui număr mare de molecule de imunoglobuline pe suprafaţa antigenului creşte
semnificativ eficienţa procesului de fagocitoză.
 Activarea complementului - anticorpii aflaţi pe suprafaţa agenţilor patogeni pot activa cascada
complementului. Complementul contribuie la apărarea imună prin mai multe mecanisme: recrutarea de
celule imune, formarea de pori în membrana bacteriană prin polimerizarea C9, opsonizarea
suplimentară realizată de către componenta C3b.
 Citotoxicitatea celulară mediată de anticorpi – celulele care exprimă pe membrane structuri non-self
sunt eliminate. Imunoglobulinele intermediază acest proces: recunosc țintele care exprimă molecule
non-self și în același timp activează celulele efectoare.
 Apărarea antiparazitară – este realizată de IgE, sintetizate ca răspuns la o invazie parazitară; acestea
activează mastocitele, care eliberează substanțe litice pentru paraziți.

Cele mai importante celule implicate în răspunsul imun umoral sunt:

 Limfocitele B - sunt celulele care se activează şi se transformă în plasmocite.
 Limfocitele T helper (în principal subtipul 2) - contribuie în mod esenţial la activarea limfocitelor B.

Limfocitele B se formează și maturează la nivelul măduvei hematogene. Măduva hematogenă eliberează în

circulaţie limfocite B naive - celule care nu au venit în contact cu antigen. Pătrunderea în organism a unui antigen
este urmată de recunoaşterea acestuia de către o clonă specifică de LB, care proliferează (expansiune clonală) şi care
se diferenţiază în celule efectorii (plasmocite) şi limfocite B cu memorie. În absenţa contactului cu un antigen,
limfocitele B naive au o durată de viaţă scurtă, fiind eliminate în câteva săptămâni prin apoptoză. Măduva este
capabilă să elibereze numeroase clone de limfocite B, fiecare capabilă să recunoască un anumit tip de antigen. Se
apreciază că sistemul imun este capabil să genereze un repertoriu care conține sute de milioane de limfocite B
diferite.

Din punct de vedere al necesitaţii participării limfocitelor T helper în cadrul RIU, antigenele se împart în:
 Timo-independente - antigene care pot declanşa RIU în absenţa LT helper (mai ales antigenele
polizaharidice bacteriene). Răspunsul este rapid, fapt important în infecţiile cu microorganisme agresive.
Dezavantajul este că aceşti anticorpi nu au aceeași afinitate pentru antigen ca cei rezultaţi prin
participarea LT helper şi nu există mecanismul de comutarea izotipica, care permite sinteza a diferite
clase de imunoglobuline. In plus, nu se formează limfocite B cu memorie.
 Timo-dependente - reprezintă majoritatea antigenelor. Răspunsul imun declanşat de aceste antigene
este mai puţin rapid, dar mai versatil şi mai eficient. Apar celule B cu memorie, care permit un răspuns
mult mai eficient la un nou contact cu antigenul (răspunsul imun secundar).

În cadrul răspunsului imun umoral, pentru activarea LB sunt necesare două etape de stimulare, indiferent
dacă antigenul este timodependent sau timoindependent. Primul stimul este reprezentat de legarea antigenului la
receptorul pentru antigen al limfocitelor B (BCR). În cazul antigenelor timodependente al doilea semnal este urmarea
interacţiunii LB cu LT helper activate.

Pentru antigenele timoindependente, al doilea stimul este reprezentat tot de interacţiunea cu antigenul:
 Unele antigene timo-independente pot activa receptorii PRRs de pe suprafaţa limfocitelor B. Reamintim
faptul că rolul receptorilor PRRs în cadrul sistemului imunitar este de a recunoaşte structuri înalt
conservate ale microorganismelor. Activarea PRRs atestă prezenţa unui agent patogen în organism.

43
  Antigenele polimerice leagă concomitent un număr mare de BCR de pe suprafaţa LB şi determină
agregarea acestora (cross-linking), cu generarea unui stimul de activare puternic.
 Alte antigene numite mitogene pot activa LB prin legarea de alţi receptori decât cei pentru antigen.
Acestea conțin numeroase structuri repetitive, ce realizează un fenomen de aglomerare a receptorilor
pe membranele limfocitare, care în mod secundar induce şi aducerea în apropiere a receptorilor pentru
antigen. În consecinţă mitogenele pot activa orice clonă de limfocite B, indiferent de specificitatea
antigenică. Activarea respectivă se numeşte policlonală şi este folosită pe scară largă în cercetarea
imunologică. În natură această activare se întâlneşte mai ales în infecţiile parazitare. Ea reprezintă o
modalitate prin care parazitul dereglează în mod activ mecanismele imune ale gazdei, prin consumarea
unor important de resurse biologice pentru sinteza de anticorpi fără o specificitate relevantă.

Activarea limfocitelor T helper

Activarea LT helper reprezintă un proces esenţial în cadrul răspunsului imun faţă de antigenele timo-
dependente. Activarea se face prin cooperare cu celulele prezentatoare de antigen (APC) care preiau, prelucrează şi
prezintă antigenele. LT nu au receptori pentru captarea antigenelor native. LT helper de repaus sau virgine se
localizează în zonele timodependente din organele limfoide periferice: paracorticala ganglionilor limfatici şi PALS
internă din pulpa albă a splinei. La acest nivel se produce stimularea antigenică a LTH, care devin LTH efectoare.

Recunoaşterea de către LT helper a complexelor antigen - MHC II este realizată de către receptorii TCR - CD3
şi coreceptorul CD4.

Recunoaşterea antigenului este asociativă:

 are loc o recunoaştere a unei structuri nonself (peptidul antigenic) de către TCR – CD3.
 concomitent are loc un proces de recunoaştere a unei structuri self (un domeniu constant al MHC II) de
către CD4.
LTH activate au aspectul de limfoblast T. Limfoblaştii T sunt celule mai mari, ovale, cu nucleul mai mare şi
citoplasmă mai multă, cu multe mitocondrii şi reticul endoplasmic rugos dezvoltat. Ei proliferează intens în 5-10
cicluri mitotice, din care rezultă LT mici, complet maturate. Ele pot lua două direcţii evolutive:
 Majoritatea devin LTH efectoare.
 Altele devin LTH cu memorie imună sau preactivate. LTH de memorie au capacitatea de a răspunde
foarte rapid şi intens la un nou contact cu agenţii patogeni întâlniţi anterior.

Stimularea LB prin intermediul BCR

Receptorul pentru antigen al limfocitelor B este format din monomeri de imunoglobuline aflaţi pe
membrana acestora. Aceste imunoglobuline au fost denumite mIg (membrane bound immunoglobulin). Segmentul
intracitoplasmatic al imunoglobulinelor membranare este foarte scurt: 3 aminoacizi în cazul mIgM şi mIgD. Pentru a
putea transmite semnale intracelulare, moleculele de mIg se asociază cu două molecule de semnal nespecifice: Igα şi
Igβ.
Moleculele de mIg au aceeaşi specificitate pentru antigen ca şi imunoglobulinele care vor rezulta în urma
activării limfocitului B pe membrana căruia se află şi transformării acestuia în plasmocit. Toate toate clasele de
imunoglobuline pot avea rol de mIg, dar cel cel mai important rol îl au mIgM şi mIgD.

Receptorul pentru antigen al celulei B are două roluri în cadrul RIU:

 Legarea antigenului la BCR determină transmiterea unor semnale intracitoplasmatice care determină
activarea LB.
 Cu ajutorul BCR, antigenul este internalizat. În interiorul LB, antigenul este degradat, iar unele peptide
rezultate sunt expuse pe suprafaţa membranei împreună cu molecule ale complexului major de
histocompatibilitate de tip II (MHC II). Astfel, LB are rol de celulă prezentatoare de antigen. LB prezintă
44
 antigen limfocitelor T helper, realizând a doua activare a LTH, după cea efectuată de APC. Legarea
antigenului la BCR duce la creşterea numărului de molecule de MHC II de pe suprafaţa limfocitului B,
ceea ce determină creşterea eficienţei LB ca celulă prezentatoare de antigen. Recunoaşterea,
internalizarea, procesarea şi prezentarea antigenului pe suprafaţa membranei împreună cu MHC II
durează aproximativ 30 - 60 de minute.

Spre deosebire de macrofage şi celule dendritice, care sunt celule prezentatoare universale de antigen,
limfocitele B nu pot recunoaşte decât un singur tip de antigen, cel care se poate lega de BCR. Datorită faptului că
prezintă un receptor specific, limfocitele B sunt capabile să funcţioneze ca APC chiar la concentraţii foarte scăzute de
antigen. Macrofagele şi celulele dendritice necesită concentraţii semnificativ mai crescute (de 100 - 10 000 mai mari)
decât cele necesare LB.

Stimularea LB de către LT helper

Această activare este necesară în cazul antigenelor timodependente. Condiţia esenţiala este prezenţa unor
limfocite T helper care să recunoască acelaşi antigen ca şi limfocitul B (linked recognition). Aceste limfocite T helper
sunt activate iniţial prin prezentarea antigenului de către celule specializate (celule dendritice şi macrofage).
Necesitatea existenţei concomitente atât a unui limfocit B cât şi a unui limfocit T helper care să recunoască acelaşi
antigen este un mecanism de protecţie care contribuie la toleranţa faţă de structurile self. Apariţia patologică a unor
limfocitele B autoreactive nu este o condiţie suficientă pentru apariţia unei boli autoimune, pentru că nu există
limfocite T helper care să le activeze.

LB şi LT helper sunt aduse în contact prin interacţiunea unor molecule de adeziune intercelulară: LFA - 1 aflat
pe suprafaţa LTH cu ICAM- 1 de pe membrana LB. Această adeziune iniţială permite interacţiunea între alţi receptori
care transmit semnale activatoare.

Cele mai importante mecanisme prin care limfocitele T helper activează LB sunt:
 Interacţiunea directă a LTH cu LB prin intermediul CD40 L (CD40 ligand sau CD14) care se afla pe
suprafaţa LTH cu receptorul CD40 aflat pe pe LB. CD40 aparţine familiei factorului de necroză tumorală
(TNF) iar CD40L face parte din familia receptorilor TNF (TNFR).
 Sinteza ulterioară de interleukine, care sunt eliberate doar în spaţiul dintre LB şi LTH şi acţionează în mod
specific doar pe limfocitele B cu care LTH vine în contact.

Se consideră că această interacţiune strânsă între LB şi LT helper determină formarea unei structuri
funcţionale şi morfologice numită conjugatul T - B. LB suferă modificări ale citoscheletului şi reorganizarea aparatului
Golgi şi a structurii microtubulare, cu orientarea receptorilor membranari către LT helper.

Cooperarea dintre LB şi LT helper la nivelul receptorilor descrişi mai sus are ca rezultat transmiterea unor
semnale intracitoplasmatice care determină proliferarea LB. Pentru diferenţiere sunt necesare semnale suplimentare
care sunt oferite de citokine. Semnalele transmise de citokine determină dacă LB se va transforma în celulă efectorie
(plasmocit) sau limfocit de memorie şi controlează de asemenea clasa de imunoglobuline sintetizată.

Limfocitul TH subtipul 2 are rolul principal în reglarea răspunsului umoral prin secreţia următoarelor citokine:
 Interleukina – 4 (IL-4) - determină sinteza preferenţială a IgG1 şi IgE.
 TGF - beta (transforming growth factor) duce la sinteza de IgG2 şi IgA.

Limfocitul TH subtipul 1 are roluri mai reduse în cadrul răspunsului umoral, dar participă în comutarea
izotipică prin eliberarea de interferon γ, care determină sinteza preferenţiala a IgG2a şi IgG3.

45
RĂSPUNSUL IMUN PRIMAR ŞI SECUNDAR
Răspunsul imun primar este răspunsul imun care apare la primul contact cu un antigen. Răspunsul primar are
o fază de latenţă, necesară recunoaşterii antigenului de către clona specifică (selecţie clonală), proliferării acestei
clone (expansiune clonală) şi diferenţierii în plasmocite sau celule cu memorie. Procesul de expansiune clonală
începe cu diviziunea rapidă a limfocitelor B naive care au venit în contact cu antigenul specific. Acestea au
capacitatea să-şi dubleze numărul la fiecare aproximativ 8 ore, ceea ce înseamnă că după câteva zile sistemul
imunitar dispune de câteva mii de celule cu acelaşi receptor pentru antigen. În ambele tipuri de activare
(timodependentă și timoindependentă) prima familie de anticorpi care este sintetizată este cea a IgM. IgM sunt
foarte utile în primele faze ale infecţiei pentru că au multe situsuri de legare şi în consecinţă au o aviditate mare
pentru antigen, iar în acelaşi timp activează foarte eficient complementul. Afinitatea lor pentru antigen este însă
relativ scăzută şi nu sunt foarte utile pentru apărarea mucoaselor sau în apărarea antiparazitară.

Faza de latenţă este urmată de o etapă de sinteză susţinută de anticorpi, în care concentraţia serică a
acestora creşte exponenţial şi atinge un nivel maxim, care persistă o perioadă variabilă. După această fază de platou,
concentraţia anticorpilor începe să scadă treptat (figura 13) şi se stabilizează la un nivel variabil, în funcţie de
particularităţile antigenului. Răspunsul imun umoral primar poate dura de la câteva zile până la câteva săptămâni.
Antigenele corpusculate induc un răspuns mai rapid decât antigenele solubile.

Tipul de anticorp sintetizat ulterior depinde de antigen:

 Pentru antigenele timoindependente se sintetizează în continuare IgM.
 Pentru antigenele timodependente există o comutare izotipica semnificativă spre alte clase de
imunoglobuline în afară de IgM.

Figura 13. Dinamica producţiei de anticorpi în RIU

Titrul Ig

IgG

RIU primar RIU secundar

IgM

0 10 20 30 40 50 60 70

Timp (zile)

Prima administrare de Ag A doua administrare de Ag

46
 Răspunsul imun umoral secundar se produce la un nou contact cu antigenul, cu condiţia existenţei
limfocitelor B cu memorie pentru antigenul respectiv. Nu există răspuns imun secundar pentru antigenele
timoindependente, pentru nu că nu există limfocite B cu memorie. Răspunsul imun secundar are o perioadă de
latenţă mai redusă şi se sintetizează predominant molecule de IgG cu afinitate crescută pentru antigen (tabelul V).
Titrul de IgG este mult crescut faţă de titrul IgM, pentru că la cooperarea cu APC participă LTH2 mature şi
numeroase, care stimulează intens clona expansionată de LB. Durata titrului protectiv de imunoglobuline din RIU
secundar este mult mai mare decât în RIU primar, în principal datorită LTH şi LB de memorie.

Tabelul V. Caracteristicile comparative ale răspunsului imun umoral primar şi secundar (modificat după Kuby)
Caracteristica Răspuns secundar Răspuns primar
Tipul de limfocite B LB cu memorie LB naive
Perioada de latenţă 1 - 3 zile 4 - 7 zile
Timpul după care se atinge 3 - 5 zile 7 - 10 zile
concentraţia maximă de anticorpi
Intensitatea răspunsului imun de aproximativ 10 - 1 000 ori mai variabilă în funcţie de antigen
mare decât cea din răspunsul imun
primar

Tipul de antigen care poate declanşa doar antigene timodependente atât antigene timoindependente
răspunsul imun cât şi timodependente
Afinitatea anticorpilor pentru antigen crescută scăzută

Formarea de limfocite B de memorie

Ultima etapă a maturării limfocitelor B este reprezentată de angajarea pe una dintre cele două căi posibile:
cea de transformare în celule efectoare sau în celule cu memorie. Celulele efectoare sunt plasmocitele - după
maturarea lor definitivă în organele limfoide secundare ele migrează de obicei la nivelul splinei sau în măduva
hematogenă. Sunt celule cu dimensiuni mai mari, cu citoplasmă bogată şi reticul endoplasmic şi aparat Golgi foarte
bine dezvoltate, întrucât sintezele proteice sunt intense. Un singur plasmocit poate produce peste 2000 de anticorpi
pe secundă. Acest efort de sinteză proteică epuizează rapid celulă, care are în consecinţă o durată de viaţă scurtă, de
doar câteva zile.
Transformarea în celule cu memorie este esenţială pentru supravieţuirea pe termen lung a organismelor
evoluate şi are implicaţii practice foarte importante în procesul de vaccinare. Limfocitele B cu memorie se pot forma
doar în urma proceselor de activare T - dependente. Aceste celule nu se pot deosebi din punct de vedere morfologic
de limfocitele B naive. Nu se cunoaşte exact mecanismul prin care este luată decizia de transformare în limfocit
efector sau cu memorie. Celulele cu memorie o durată de viaţă foarte lungă, de ordinul anilor de zile. Sunt mult mai
numeroase decât limfocitele B naive din care au provenit şi se pot activa mult mai rapid, pentru că nu necesită
implicarea limfocitelor T helper.

Imunitatea pasivă asigurată la naştere

În timpul dezvoltării intrauterine mama poate transfera produsului de concepţie prin placenta anticorpi de
tip IgG. Aceştia sunt transportaţi prin placentă printr-un mecanism activ, care se bazează pe existenţa la nivelul
fătului a unui receptor pentru anticorpi numit Fc RN (receptor Fc neonatal). Cele mai multe clase de imunoglobuline
au un timp de înjumătăţire de scurtă durată, de aproximativ 2 - 4 zile în circulaţie. În schimb, imunoglobulinele
transferate prin placentă de tip IgG au o durată de viaţă mai mare, cu un timp de înjumătăţire de 3 - 4 săptămâni.
Astfel protecţia asigurată de către această familie de imunoglobuline este mai mare şi, în funcţie de titrul de
anticorpi transferaţi, poate ajunge până la 4 - 6 luni după naştere. În această perioadă sistemul imunitar al nou-
născutului continuă să se maturizeze. În plus, după naştere prin laptele matern nou-născutul primeşte atât anticorpi
de tip IgG cât şi IgA. IgA secretorii de la mamă protejează nou născutul formând o barieră la nivelul mucoasei
47
intestinale, în timp ce IgG pot fi absorbite în circulaţie din lumenul intestinal printr-un proces numit transcitoza.
Astfel, laptele matern poate asigură o protecţie locală a tubului digestiv dar poate contribui şi la imunitatea sistemică
prin anticorpi de tip IgG.

IMUNOGLOBULINELE

Imunoglobulinele sunt glicoproteine specializate în recunoaşterea moleculelor non-self. Prin intermediul

raspunsului umoral sistemul imunitar are capacitatea de a sintetiza molecule care recunosc antigene cu structura
chimica foarte variata, cum ar fi proteine, lipopolizaharide sau acizi nucleici, cu condiția ca acestea să se afle
extracelular. Anticorpii nu pot recunoaşte şi nu se pot lega de antigenele situate intracelular. Imunoglobulinele se
intalnesc sub două forme, circulantă şi de membrană:

 Forma circulantă - moleculele de anticorpi, care se găsesc în sânge, lichidul interstiţial şi secreţii.
Anticorpii sunt sintetizați de plasmocite, celule care provin din LB activate în urma contactului cu
antigenul.
 Forma transmembranară - monomeri de imunoglobuline, fixaţi pe suprafaţa LB. Aceste molecule intră în
alcătuirea receptorilor pentru antigen ai limfocitelor B (B-cell receptors - BCR). Au rol de activare a LB.

Limfocitele B naive (care nu au venit încă în contact cu antigenul) sintetizează doar imunoglobuline
transmembranare. Acestea prezintă un capăt hidrofob, care permite ataşarea de membrana limfocitară. Funcţia
principală a limfocitelor B naive este de a patrula în permanenţă organele limfoide secundare, în căutarea
antigenului specific. Cele mai multe dintre aceste limfocite nu vor veni în contact cu antigen, iar după câteva
săptămâni vor fi eliminate prin apoptoza. Limfocitele B care intră în contact cu antigenul specific se activează rapid.
Semnalele de activare sunt transmise de către receptorul pentru antigen care conţine imunoglobuline
transmembranare. În urma activării, limfocitele B suferă procese de diviziune şi diferenţiere, în urma cărora
dobândesc trăsăturile morfologice noi şi se transforma în plasmocite. Plasmocitele sunt capabile să sintetizeze de
asemenea molecule de imunoglobulină, care au aceeaşi specificitate pentru antigen ca şi limfocitele B din care au
provenit. Spre deosebire de limfocitele B naive, plasmocitele pot elibera aceste molecule în spaţiul extracelular,
unde îndeplinesc roluri esenţiale pentru apărarea organismului.

Imunoglobulinele solubile sunt proteine care migrează pe electroforeză în principal în fracţiunea

gamaglobulinelor. Imunoglobulinele nu migrează exclusiv în fracţiunea γ. Există clase importante de imunoglobuline
care se regăsesc în fracţiunile α şi β ale electroforezei.

Cele mai multe microorganisme cu care organismul vine în contact au o structură complexă. În general,
pentru un anumit patogen, sistemul imun va genera mai multe tipuri de anticorpi, care vor recunoaşte epitopi
diferiţi. Fiecare anticorp recunoaşte specific un anumit epitop, de care se leagă cu o porţiune care are structură
complementară cu a epitopului. Această porţiune se numeşte paratop, situs de legare sau situs combinativ.

Structura anticorpilor

Similar altor molecule proteice, imunoglobulinele au o organizare spaţială complexă, caracterizată prin
structură primară, secundară, terţiară și cuaternară. Toate imunoglobulinele au o structură asemănătoare,
reprezentată de o unitate tetracatenară. Planul de organizare al domeniilor imunoglobulinelor se regăseşte în multe
alte proteine, de exemplu la unii receptori de suprafaţă. Proteinele care conţin cel puţin un domeniu imunoglobulinic
constituie superfamilia imunoglobulinelor.

Toate tipurile de anticorpi au structură comună, fiind alcătuiţi din 4 lanţuri peptidice: două lanţuri identice
uşoare (L) şi două lanţuri identice grele (H). Lanţurile uşoare au o greutate moleculară de aproximativ 25 000 de
daltoni iar lanţurile grele de aproximativ 50 000 de daltoni.
48
 Fiecare lanţ uşor este legat de un lanţ greu printr-o punte disulfidica şi prin diferite alte legături
noncovalente.Astfel se formează un heterodimer H - L. Heterodimerii sunt legaţi între ei de asemenea prin punţi
disulfidice şi legături noncovalente. Numărul de legături disulfidice şi aşezarea acestora diferă în funcţie de familia de
imunoglobuline.

Structura imunoglobulinelor este strâns legată de funcţiile pe care acestea trebuie să le îndeplinească. În
esenţă, anticorpii circulanţi prezintă două capete cu funcţii diferite:
 unul se leagă de antigene;
 celălalt se leagă de receptori sau de alte molecule ale gazdei.

Informaţii importante despre structura imunoglobulinelor au fost obţinute în timpul experimentelor de

clivare proteolitică cu diferite enzime.

Papaina este o enzimă care scindează molecula de imunoglobulină în trei fragmente:

 două fragmente identice care au capacitatea de a lega antigene. Acestea au fost denumite Fab - antigen
binding. Aceste fragmente sunt alcătuite dintr-un lanţ uşor L şi capătul N - terminal al unui lanţ greu H,
legate prin punţi disulfurice. Fragmentele Fab conţin regiunea variabilă V. Existenţa a două situsuri de
legare permite anticorpului să lege două molecule de antigen.
 un fragment Fc - fragment cristalizabil, care nu prezintă capacitatea de legare a antigenelor. Acest
fragment este alcătuit din resturile lanţurilor H. Fragmentul Fc este diferit în funcţie de familia de
imunoglobuline.

O altă enzimă numită pepsină are capacitatea de a liza molecula de imunoglobulină similar papainei, dar
înspre partea C - terminală a legăturii disulfurice care există în zona de joncţiune dintre Fc şi Fab numită balama.
Rezultă un fragment F(ab)2 în care cele două braţe care au capacitatea de la lega antigene rămân unite. Acest
fragment are aceleaşi capacităţi de recunoaştere şi de legare a antigenului ca şi molecula iniţială, dar nu are
capacitatea de a interacţiona cu alte molecule efectoare.

Există două tipuri de lanţuri uşoare L: λ şi κ. Nu există diferenţe funcţionale între anticorpii care au lanţuri λ
faţă de cei cu lanţuri κ, iar motivul pentru care există această variaţie nu este cunoscut. Aceste două tipuri de lanţuri
intră în alcătuirea tuturor claselor majore de imunoglobuline. La oameni, raportul cantitativ între lanţurile κ şi λ este
de 2 la 1.

În schimb, diferenţele structurale existente între lanţurile grele H sunt definitorii pentru încadrarea
imunoglobulinelor în anumite clase şi influenţează semnificativ funcţia acestora. Există 5 izotipuri majore de lanţuri
grele H: γ, µ, α, δ, ε. Pe baza deosebirilor existente în structura lanţurilor grele H au fost descrise 5 clase de
imunoglobuline: IgG, IgM, IgA, IgD, IgE.

Limfocitele B naive exprimă doar forma transmembranară a imunoglobulinelor. Ele pot sintetiza doar lanţuri
grele de tipul µ sau δ, astfel că imunoglobulinele transmembranare sunt de tipul IgM sau IgD. După maturare,
plasmocitele îşi pot activa gene suplimentare, astfel încât pot sintetiza lanţuri grele de tipul: α, γ, ε, µ. În consecinţă,
anticorpii eliberaţi extracelular de către plasmocite pot fi din următoarele clase: IgA, IgG, IgE şi IgM. Acest fenomen
se numeşte comutare izotipica şi este o caracteristică foarte importantă a sistemului imunitar specific, care conferă
adaptabilitate crescută, deoarece fiecare familie de imunoglobuline îndeplineşte mai bine anumite roluri:
 IgA se găsesc la nivelul mucoaselor, sunt rezistente la acţiunea enzimelor proteolitice locale şi formează
una dintre primele linii de apărare la nivelul acestei porţi de intrare.
 IgG sunt molecule cu capacitate de opsonizare foarte bună, fiind astfel eficiente în îndepărtarea
virusurilor sau bacteriilor.
 IgM activează foarte eficient complementul pe calea clasică.
 IgE intervin în apărarea antiparazitară.
49
Situsul combinativ
Primii 100 de aminoacizi ale capetelor N - terminale ale lanţurilor H şi L prezintă o variabilitate marcată între
anticorpi cu specificitate diferită. Aceste segmente sunt denumite regiunile V: VL pentru lanţurile uşoare şi VH
pentru lanţurile grele.

Specificitatea diferită a anticorpilor este datorată acestei regiuni variabile. Asocierea dintre VH şi VL crează o
zonă hipervariabilă, care este locul de legare a antigenelor. Aceasta fost denumită situs combinativ sau situs de
legare a antigenului. În interiorul regiunii variabile, există anumite poziţii care sunt relativ constante de la moleculă
moleculă şi zone care foarte rar sunt ocupate de acelaşi aminoacid. Aceste poziţii numite hipervariabile constituie
locul de legare cu antigenul şi au fost denumite regiuni determinante ale complementarităţii (CDR - Complementary
Determining Regions). Sistemul imun este capabil să producă anticorpi împotriva unei repertoriu vast de antigene
prin generarea de imunoglobuline care prezintă CDR specifice pentru fiecare antigen. Situsul combinativ pentru
antigen este o cavitate mică formată prin plicaturarea domeniilor VH şi VL. Antigenul intră în această cavitate şi
angajează legături cu domeniile V prin complementaritate, pe principiul cheie-broască.

Secvenţele de aminoacizi care nu stabilesc legături cu antigenul formează regiunea suport – FR (framework
region).

CDR
În lungimea fiecărui lanţ polipeptidic a domeniilor VH şi VL sunt câte trei mici segmente formate din 5-10
aminoacizi, care formează CDR. CDR sunt aşezate la distanţe mari una faţă de alta pe parcursul secvenţei primare de
aminoacizi a domeniilor VH şi VL, dar ele sunt aduse una lângă alta prin plicaturare. Structura spaţială a situsului
combinativ este foarte importantă. Dacă se separă lanţurile H şi L, fiecare dintre domeniile VH şi VL pierde
capacitatea de recunoaştere a antigenului. Structura spaţială a CDR este menţinută de regiunea FR a situsului
combinativ.

CDR realizează contactele cu epitopii. Aceste contacte sunt punctiforme. CDR sunt aşezate în vârful unor
plicaturi care intră în interiorul situsului combinativ. Secvenţele de aminoacizi din CDR sunt complementare cu
structura epitopilor.

Totalitatea celor şase segmente CDR formează paratopul sau situsul de legare pentru antigen. El recunoaşte
epitopul. Paratopul dă specificitatea legăturii antigen-anticorp. Specificitatea recunoaşterii antigenice depinde de:

 Structura primară a CDR, adică felul şi numărul aminoacizilor.

 Structura secundară a CDR, adică aşezarea în spaţiu a acestor regiuni hipervariabile.

FR
Regiunea suport sau schelet, denumită FR (framework region) cuprinde restul secvenţelor de aminoacizi din
domeniile VH şi VL care nu se leagă cu antigenul, dar care formează pereţii situsului combinativ. FR nu participă la
contactul cu antigenul, dar aşează optim în spaţiu CDR prin plicaturarea buclelor VH şi VL. Plicaturarea VH şi VL
contribuie la specificitatea situsului combinativ.

Regiunea balama care leagă fragmentele Fc şi Fab este o zonă flexibilă care permite mişcări independente
ale celor două componente. De asemenea, există o anumită flexibilitate la joncţiunea dintre domenile variabile şi
cele constante. Această flexibilitate, prezentă atât în regiunea balama cât şi la joncţiunea dintre domenile V şi C are
un rol important în legarea de diferite antigene. Astfel, moleculele de imunoglobuline se pot lega de antigene aflate
la distanţe diferite pe suprafaţa membranelor bacteriene, sau pot lega antigene solubile de dimensiuni variabile. În
plus, flexibilitatea la nivelul zonei balama permite interacţiunea cu molecule efectorii ale sistemului imun cum ar fi
componente ale sistemului complement.
50
MECANISME DE INTERACȚIUNE ANTIGEN-ANTICORP

Este important de subliniat faptul că între antigene şi moleculele de anticorpi nu se formează legături
necovalente, ireversibile. Au fost identificate următoarele tipuri de interacțiuni:

 Forţe electrostatice - apar între aminoacizii încărcaţi pozitiv şi cei cu încărcătură negativă.
 Forţe van der Waals.
 Legături de hidrogen - între atomi de hidrogen şi cei de oxigen sau azot din structura aminoacizilor.
 Interacţiuni de tip hidrofob.

Rezultatul tuturor acestor tipuri de interacţiuni determină o anumită forţă de atracţie între antigen şi
anticorp, numită afinitate, caracterizată din punct de vedere chimic printr-o constantă de disociere. În mod
caracteristic pentru răspunsul imunitar umoral, la primul contact cu antigenul plasmocitele sintetizează anticorpi cu
afinitate relativ redusă pentru antigen. După acest moment au loc un proces de maturare a afinităţii, prin care
plasmocitele sintetizează anticorpi cu constante de disociere de până la 1000 ori mai mari. Aceşti anticorpi se leagă
mai rapid şi mai puternic de antigene.

Pe lângă afinitate, imunoglobulinele prezintă încă o proprietate importantă în relaţia cu antigenul, numită
aviditate. Aceasta se referă la capacitatea globală a anticorpului de a lega antigen. De exemplu, moleculele IgG sunt
monomeri şi prezintă două situsuri de legare pentru antigen. În schimb, moleculele IgM sunt pentameri şi au 10
situsuri de legare pentru antigen, dintre care de obicei doar 5 sunt active. În cazul unui antigen macromolecular, cu
multe structuri repetitive (cum ar fi de exemplu membrana bacteriană) moleculele IgM se pot lega mai repede şi mai
puternic comparativ cu IgG, chiar dacă afinitatea individuală a paratopilor nu este la fel de mare. Astfel, anticorpii cu
multiple situsuri de legare se leagă mai bine de antigene cu valenţă mare. Valenţa reprezintă numărul de epitopi
identici de pe suprafaţa antigenului. Polizaharidele şi lipopolizaharidele bacteriene sunt antigene frecvent întâlnite
care au valenţă mare.

Atunci când într-un anumit spaţiu extracelular există concomitent concentraţii similare de antigen şi anticorp
se formează complexe imune. Acestea sunt structuri cu masă moleculară mare formate prin unirea antigenelor cu
anticorpii. O condiţie importantă pentru formarea complexelor imune este existența fenomenului de legare
încrucișată (cross-linking), care presupune atașarea unui singur anticorp de două sau mai multe antigene. Se
formează adevărate punţi intermoleculare, care determină apariția unor structuri foarte extinse. Formarea unor
cantităţi importante de complexe imune poate avea şi efecte negative, pentru ca acestea au o mare capacitate de a
activa complementul, se pot depune în ţesuturi şi pot declanşa fenomene inflamatorii importante.

FUNCŢIILE ANTICORPILOR

Anticorpii au un rol esenţial în îndepărtarea antigenelor solubile şi în distrugerea antigenelor corpusculate.

Nu toate clasele de anticorpi prezintă aceleaşi proprietăţi funcţionale.

În cele mai multe cazuri, simpla legare a anticorpilor de antigene nu determină distrugerea bacteriilor sau
îndepărtarea antigenelor moleculare. Legarea anticorpului de antigen se realizează prin intermediul fragmentului
Fab, în timp ce fragmentul Fc este responsabil de funcţiile biologice. Acest fragment are capacitatea de a activa
molecule efectoare ale sistemului imun şi de a fi recunoscut de către celule imunocompetente.

Funcţiile principale ale anticorpilor sunt:

 Opsonizarea
 Activarea complementului
 Citotoxicitatea celulară dependentă de anticorpi
 Activitatea de neutralizare
 Apărarea antiparazitară
51
 Opsonizarea - este procesul prin care patogenii sunt acoperiţi cu molecule proteice imunitare, în principal
IgG şi anumite fracţiuni ale complementului. Singura clasă de imunoglobuline care participa la opsonizare este
familia IgG. Anticorpii se leagă de antigene prin intermediul fragmentelor Fab, în timp ce fragmentele Fc rămân la
exterior. Acestea sunt recunoscute ulterior de către receptorii pentru Fc de pe suprafaţa celulelor fagocitare
(macrofage şi neutrofile), care exprimă aceste tipuri de receptori. Opsonizarea reprezintă în fapt o ţintire a
antigenelor cu molecule proprii, iar din punct de vedere chimic se bazează pe faptul că afinitatea între Fc şi FcR este
mult mai mare decât cea existentă între receptorii pentru antigen şi antigenele propriu-zise.

Activarea complementului - este o proprietate pe care o posedă moleculele de IgM şi cele mai multe
subclase de IgG.

Colaborarea între anticorpi şi complement duce la îndepărtarea sau distrugerea antigenelor prin intermediul
a trei mecanisme principale:

 Anticorpii se fixează pe membrana bacteriilor şi determină activarea complementului. Sistemul

complement este un sistem enzimatic care se activează în cascadă şi care determină liza osmotică a
antigenelor corpusculate prin perforarea membranei.
 Activarea locală a sistemului complement de către anticorpi determină apariţia unor cantităţi crescute de
molecule de C3b. Acestea au la rândul lor capacitatea de opsoniza antigene şi promovează fagocitoza.
 Eritrocitele prezintă receptori pentru C3b. Molecule de C3b au capacitatea de a se ataşa de complexele
imune. Complexele imune care nu pot fi fagocitate local sunt transportate de către eritrocite la ficat sau
splină, unde macrofagele locale fagocitează complexele imune fără distruge eritrocitele care au avut rol
de transport.

Citotoxicitatea celulară dependentă de anticorpi (ADCC) - este o metodă eficientă de eliminare a celulelor
infectate cu virusuri sau care exprimă alte antigene nonself pe suprafaţa membranelor. Sistemul imun umoral are
capacitatea de a genera imunoglobuline de tip IgG împotriva acestor antigene aflate pe suprafaţa celulelor.
Anticorpii se leagă de celule cu ajutorul fracţiunilor Fab, iar cele Fc rămân la exterior. Aceste regiuni sunt
recunoscute de către receptorii FcR de pe suprafaţa celulelor NK. Interacţiunea determină activarea limfocitelor NK,
care vor distruge ulterior celulele ţintă astfel marcate. Este important de subliniat faptul că IgG libere nu pot activa
limfocitele NK, ci doar cele care se află pe suprafaţa celulelor ţintă.

Activitatea de neutralizare - este un mecanism important de apărare în special împotriva virusurilor sau
toxinelor. Atașarea imunoglobulinelor poate determina blocarea situsurilor care intermediază legarea de receptorii
celulari ai gazdei. Pe activitatea neutralizantă a anticorpilor se bazează tratamentul unor afecțiuni severe cauzate de
toxine, cum ar fi botulismul sau tetanosul. În aceste afecțiuni se administrează doze mari de anticorpi anti-toxină,
care împiedică legarea toxinelor de receptorii pentru care au specificitate, prevenind astfel efectele patogenice.

Apărarea antiparazitară - paraziţii pluricelulari au dimensiuni prea mari pentru a fi fagocitaţi de către celule
specializate. Un rol esenţial în apărarea antiparazitară îl joacă anticorpii din clasa IgE. Aceştia sunt generaţi de către
plasmocite care au fost stimulate cu ajutorul limfocitelor T helper de tip 2. IgE se leagă pe suprafaţa paraziţilor iar
fragmentele Fc aflate la exterior activează receptori specifici FcR de pe suprafaţa mastocitelor. Aceste celule prezintă
numeroase granulaţii intracitoplasmatice care conţin substanţe toxice pentru paraziţi. În plus, degranularea
mastocitelor determină creşterea secreţiei de mucus şi, la nivelul tubului digestiv, creşterea motilităţii, care
favorizează eliminarea paraziţilor intestinali. Acest proces poate activa și recruta suplimentar numeroase eozinofile,
iar degranularea lor determină eliberarea altor substanţe toxice antiparazitare.

52
CLASELE MAJORE DE IMUNOGLOBULINE

În tabelul VI sunt prezentate caracteristicile claselor de imunoglobuline.

Tabelul VI. Caracterele claselor de imunoglobuline

Clasa Greutatea Concentraţia % din Funcţiile Activarea

moleculară serică Ig serice majore complementului
IgG 150 000 Da 8-16 mg/mL 80% Apărarea antivirală, ++
antibacteriană şi
contra toxinelor
bacteriene în sânge şi
interstiţiu
IgA 320 000 Da 1,4-4 mg/mL 13% Apărarea mucoaselor -
(forma dimerică)
IgM 900 000 Da 0,5-2 mg/mL 5- 10% Ac aglutinanţi şi +++
lizanţi contra bacteriilor
IgD 185 000 Da sub 0,04 mg/mL sub 1% Funcţie de BCR -
IgE 200 000 Da 17-450 ng/mL 0,002% Apărarea antiparazitară -
Rol în anafilaxie

Imunoglobulinele G

Imunoglobulinele G (IgG) reprezintă aproximativ 80% din totalul imunoglobulinelor plasmatice (8-16 g/L).
Sunt distribuite egal în sectorul intravascular şi interstiţial. Moleculele de IgG sunt formate din două lanţuri grele γ şi
două lanţuri uşoare κ sau λ. Există 4 subclase de IgG, pe baza diferenţelor existente la nivelul lanţurilor γ: IgG1, IgG2,
IgG3 şi IgG4. Diferenţele structurale între aceste subclase sunt prezente mai ales la nivelul joncţiunii balama şi la
nivelul legăturilor disulfidice.

Moleculele de IgG au greutatea moleculară de circa 150 kDa. Au în general o durată de viaţă lungă, de circa
3-4 săptămâni. Excepţie fac moleculele din subclasa IgG3, care trăiesc mai puţin de o săptămână (5-7 zile). Toate
subtipurile de IgG sunt caracteristice pentru răspunsul imun umoral secundar, care apare la al 2,3,.. n contact cu
antigenul. Sinteza lor este indusă de IL-4, produsă de LTH2.

Principalele caracteristici funcţionale ale subclaselor de IgG sunt:

 Toate au activitate de neutralizare foarte bună.
 IgG3 activează cel mai eficient complementul.
 IgG4 nu are capacitatea de a activa complementul.
 Toate subclasele, cu excepţia IgG2, au capacitatea de a trece prin placentă şi au un rol important în
protejarea fătului.
 IgG1 şi IgG3 au rol important în opsonizare, pentru că prezintă afinitate crescută pentru receptorii Fc de
pe suprafaţa celulelor fagocitare. IgG2 are o afinitate foarte scăzută pentru FcR.
 IgG3 intervin în toxicitatea celulară mediată de anticorpi, pentru că receptorii FcR ai limfocitelor NK au
afinitate pentru această subclasă.

Imunoglobulinele M

Imunoglobulinele M (IgM) reprezintă între 5 şi 10% din totalul imunoglobulinelor serice. Forma monomerica
de IgM se află pe suprafaţa limfocitelor B şi intră în structura BCR.

53
 Plasmocitele secretă IgM circulant ca pentameri. Monomerii sunt aranjaţi astfel încât fragmentele Fc se află
în centru iar cele 10 situsuri de legare al antigenului se află la periferia moleculei. Fiecare pentamer este format prin
legarea monomerilor prin legături disulfurice, legături care se constituie între anumite zone ale lanţurilor grele,
situate înspre capătul C - terminal. În plus, molecula de IgM conţine un lanţ suplimentar polipeptidic numit lanţul J
(joining), care este necesar pentru polimerizarea monomerilor.

Imunoglobulinele M sunt primele molecule sintetizate în cursul activării plasmocitare şi se consideră că sunt
primele care au apărut în cursul evoluţiei filogenetice. Sunt foarte bune activatoare ale cascadei complementului,
deoarece IgM au 5 fragmente Fc relativ apropiate, în condiţiile în care activarea complementului pe calea clasică
necesită aducerea în apropiere a cel puțin două molecule C1. Anumite subclase din cadrul familiei IgG pot de
asemenea să fixeze complementul şi să declanşeze cascada, însă această activare este mult mai lentă deoarece
aceste imunoglobuline sunt monomeri. În plus, au o activitate de neutralizare mai bună decât IgG, deoarece au mai
multe situsuri de legare pentru antigen, motiv pentru care sunt cele mai eficiente molecule în fazele iniţiale ale
infecţiei, atunci când concentraţia agenţilor patogeni este cea mai mare.

Alte caracteristici funcţionale importante sunt:

 IgM are capacitatea de aglutinare a hematiilor şi a particulelor virale.

 IgM prezintă 10 situsuri de legare pentru antigen. O moleculă de IgM poate lega în mod teoretic 10
molecule de antigen, cu condiţia ca acestea să fie de dimensiuni reduse. În majoritatea cazurilor, o
moleculă de IgM are capacitatea să lege 5 sau chiar mai puţine molecule de antigen.
 IgM este clasa de imunoglobulină care este produsă în răspunsul imun primar.
 IgM nu trece prin placentă.
 Din cauza moleculei mari, IgM se găseşte în concentraţii reduse în lichidul interstiţial, pentru că difuzează
cu greutate. În schimb, prezenţa lanţului J permite moleculei de IgM să traverseze structurile epiteliale
prin transport activ. IgM se găseşte în secreţii şi pe suprafaţa mucoaselor, unde are un rol accesor
important pe lângă IgA.

Imunoglobulinele A (IgA)

IgA este clasa de imunoglobuline predominantă în secreţii: lapte matern, salivă, lacrimi, mucusul tracturilor
digestiv, bronşic şi genitourinar. În ser, IgA reprezintă 10 - 15% din totalul imunoglobulinelor. Este principala clasă de
anticorpi care asigură apărarea la nivelul mucoaselor. Deoarece acestea au suprafaţă desfăşurată foarte mare, de
aproximativ 400 m2, cantitatea necesară de IgA este de asemenea semnificativă. Imunoglobulinele A nu pot activa
complementul, ceea ce reprezintă de fapt un mecanism de protecţie, întrucât activarea acestei cascade are printre
consecinţe declanşarea unei proces inflamator, care la nivelul mucoaselor ar determina lezarea barierei epiteliale.

Imunoglobulinele A există în două forme: IgA1 și IgA2.

În sânge, IgA circulă în principal sub forma de monomeri, cu un raport între IgA1/IgA 2 de aproximativ 4/1. În
secreţiile mucoase, IgA exista aproape exclusiv sub formă de dimeri (IgAs), cu un raport între IgAs1/IgAs2 de 3/2.

Moleculele de IgAs conţin un lanţ polipeptidic J şi o componentă secretorie, de asemenea de natură

peptidică. Lanţul polipeptidic J este identic cu cel care se găseşte în pentamerii de imunoglobulină M. Componenta
secretorie este sintetizată de celulele epiteliale.

Mecanisme de protecţie ale IgAs la nivelul mucoasei:

 Împiedică colonizarea bacteriană, care se realizează prin mai multe mecanisme:
o IgAs sunt molecule hidrofile cu sarcină electrică negativă. Fixarea anticorpilor pe suprafaţa
bacteriilor determină acoperirea acestora cu un înveliş hidrofilic care împiedică ataşarea la suprafaţa
mucoasei.
54
 o IgAs au capacitatea de a aglutina bacteriile.
o bacteriile acoperite de IgAs sunt oprite de stratul de mucus, datorită interacţiunilor componentei
secretorii a IgAs cu moleculele de mucină.
 Neutralizarea particulelor virale.
 Neutralizarea enzimelor şi toxinelor.
 Acţiune sinergică cu factori ai sistemului de apărare înnăscut: lactoferina, peroxidază, lizozim.
 IgAs au un rol important în menţinerea relaţiei simbiotice cu bacteriile comensale din cavitatea orală.
Există un repertoriu larg de IgAs care conţine anticorpi pentru antigenele exprimate de bacteriile
comensale şi care împiedică trecerea acestora prin mucoasă.

Componenta secretorie are următoarele roluri:

 Stabilizează imunoglobulinele împotriva clivajului proteolitic.
 Interacţionează cu moleculele de mucină şi determină menţinerea IgAs în stratul de mucus.
 Efect antibacterian şi antitoxic direct redus.

Imunoglobulinele E (IgE)

IgE este o clasă de imunoglobuline cu efecte biologice importante, cu toate că se găseşte în cantităţi reduse
în plasmă - 0, 3 micrograme/mL. Lanţul greu  este format din cinci domenii, unul variabil şi patru constante.
Fragmentul Fc cuprinde trei domenii constante. Molecula de IgE nu are o zonă balama şi din această cauză este
foarte rigidă.

Au rol în apărarea antiparazitară și intervin în reacţia de hipersensibilitate de tip 1, care este responsabilă
pentru o varietate de afecţiuni alergice, de la rinită alergică, urticarie, astm bronşic, până la şoc anafilactic.

IgE sunt anticorpi citofili, adică după ce sunt sintetizaţi nu rămân în lichidul extracelular, ci se ataşează prin
receptori specifici pe suprafaţa mastocitelor şi bazofilelor. Mastocitele se găsesc mai ales în ţesuturile conjunctive, în
apropierea vaselor de sânge. Au o durată de supravieţuire lungă, de câţiva ani. Ele fac parte din sistemul imun
înnăscut, iar descoperirile recente au arătat că pot fagocita bacterii opsonizate şi pot recruta neutrofile în ţesuturi
prin eliberarea de citokine. Cel mai important rol al acestor celule este însă apărarea împotriva paraziţilor care au
ajuns în ţesuturi. Mastocitele conţin în citoplasmă numeroase granulaţii cu substanţe toxice pentru paraziţi şi diverşi
mediatori chimici, cel mai important fiind histamina. Degranularea mastocitelor are efecte litice asupra paraziţilor.
Activarea şi degranularea mastocitelor se face prin intermediul IgE, sintetizate ca răspuns la o ameninţare parazitară.

Imunoglobulinele D (IgD)

Nu au fost identificate rolurile biologice efectoare ale acestei clase de imunoglobuline. Alături de IgM, IgD se
află pe suprafaţa limfocitelor B mature, având rol de BCR. IgD reprezintă 0, 2% din totalul imunoglobulinelor serice.

Imunoglobulinele membranare

Receptorul pentru antigen al limfocitelor B este format din monomeri de imunoglobuline aflaţi pe
membrana acestora. Aceste imunoglobuline au fost denumite mIg (membrane bound immunoglobulin).

Moleculele de mIg au aceeaşi specificitate pentru antigen ca şi imunoglobulinele care vor rezulta în urma
activării limfocitului B pe membrana căruia se află şi transformării acestuia în plasmocit.

Structura anticorpilor solubili şi cea a anticorpilor aflaţi pe membrana limfocitelor B este similară, cu excepţia
unei mici porţiuni de la nivelul capătului C - terminal. În cazul BCR, capătul C - terminal este hidrofob, permiţând

55
ancorarea pe membrana. Pentru anticorpii solubili, capătul C - terminal este hidrofil.

Toate toate clasele de imunoglobuline pot avea rol de mIg, dar cel cel mai important rol îl au mIgM şi mIgD.

Segmentul intracitoplasmatic al imunoglobulinelor membranare este foarte scurt: 3 aminoacizi în cazul

mIgM şi mIgD. Pentru a putea transmite semnale intracelulare, moleculele de mIg se asociază cu două molecule de
semnal nespecifice: Igα şi Igβ.

Complexul format din mIg şi heterodimerul Igα/Igβ formează receptorul de recunoaştere a antigenului al
limfocitului B (BCR).

RECEPTORII Fc (FcR)

Funcţiile esenţiale ale anticorpilor sunt realizate în colaborare cu o varietate de celule efectoare, care
prezintă pe membrană receptori pentru porţiunea Fc a imunoglobulinelor.

Fiecare tip de receptor pentru Fc recunoaşte o anumită familie de imunoglobuline. Au fost descoperiţi FcR
pentru fiecare clasă de imunoglobuline:

 FcαR pentru IgA

 FcγR pentru IgG
 FcµR pentru IgM
 FcδR pentru IgD
 FcεR pentru IgE

Funcţiile principale ale acestor receptori sunt:

 Mediază fagocitoza realizată de către macrofage, neutrofile şi celule dendritice.

 Stimulează eliberarea de mediatori în cazul celulelor nefagocitare: eozinofile, bazofile, mastocite.
 Receptorul FcγR III (CD 16) mediază ADCC realizată de celulele NK.
 Receptorul neonatal FcRN permite trecerea IgG de la mamă la făt prin placentă.
 Receptorul poly Ig mediază traversarea barierelor epiteliale în cazul polimerilor de IgA şi IgM.

C7. RĂSPUNSUL IMUN CITOTOXIC

Răspunsului imun citotoxic (RIC) este o componentă esențială a sistemului imunitar, având rol de apărare
prin recunoaşterea şi eliminarea anumitor celule. Următoarele tipuri sunt eliminate în cadrul RIC:

 Celule proprii care au fost infectate cu microorganisme intracelulare patogene. Răspunsul imun citotoxic
este esențial în infecţiile virale (virusurile fiind microorganisme cu replicare obligatorie intracelulară), în
infecţiile cu unele bacterii (ex. mycobacterii, Listeria, Brucella, Legionella) sau paraziţi intracelulari (ex.
Toxoplasma).
 Celule proprii transformate neoplazic - acestea prezintă modificări la nivelul genomului şi sintetizează
proteine anormale, care sunt recunoscute ca non-self.
 Celule străine care pot ajunge în organism prin transplant (în acest caz răspunsul imun are consecințe
negative, determinând rejetul grefelor).

56
 Din punct de vedere al provenienței, celulele care activează RIC se clasifică astfel:

 Singenice – celule proprii ale organismului respectiv care devin imunogene, în urma infecției cu agenți
patogeni intracelulari sau prin transformare neoplazică.
 Alogenice – celule generate de alt organism, aduse prin transplant.

Atât sistemul imun nespecific, cât și cel specific sunt capabile să dezvolte răspunsuri îndreptate împotriva
celulelor care exprimă trăsături non-self. Principalele celule efectoare, care recunosc și care participă efectiv la
procesul de eliminare al celulelor non-self în cadrul RIC sunt:

 Limfocitele T citotoxice (LTC) - parte a sistemului imun specific (adaptativ).

 Limfocitele natural killer (NK) – componente ale sistemului imun nespecific (înnăscut).

Celulele efectoare (LTC și NK) recunosc celulele non-self prin mecanisme diferite, dar le distrug printr-un
mecanism comun, numit citotoxicitate extracelulară sau citotoxicitate mediată celular. Deosebim astfel două tipuri
diferite de răspuns imun citotoxic, în funcție de mecanismele de recunoaștere: un răspuns imun nespecific (care se
bazează pe receptori și celule care aparțin sistemului înnăscut) și unul specific (care utilizează receptori ce prezintă
proprietățile de diversitate și specificitate antigenică, aflați pe suprafața LTC).

RĂSPUNSUL IMUN CITOTOXIC ADAPTATIV (SPECIFIC)

Răspunsul imun citotoxic specific are drept celule efectoare limfocitele T citotoxice și se desfăşoară în două
etape:

 activarea, proliferarea şi diferenţierea limfocitelor T naive în LT efectoare

 distrugerea celulelor ţintă de către LTC activate.

RIC specific poate fi reprezentat schematic astfel:

Agent patogen + Limfocit T citotoxic Limfocit T citotoxic efector + Limfocit T citotoxic cu memorie.

Activarea limfocitelor T

Această etapă are drept scop principal generarea unui număr suficient de limfocite citotoxice activate, care
pot identifica specific un anumit antigen aflat pe suprafața celulelor care trebuie eliminate. Cercetările efectuate au
arătat că activarea LTC este un fenomen complex, care se produce doar în anumite condiții și care implică prezenţa
mai multor celule:

 LTC antigen specifice propriu-zise

 LTH 1 antigen specifice
 Celule prezentatoare de antigen (APC) – sunt celulele care au fagocitat antigene din țesuturile afectate,
le-au transportat la nivelul organelor limfoide secundare, unde le prezintă pe membrane împreună cu
MHC II, către LTC și LTH.

Ipotezele imunologice clasice susțineau că, din cauza efectelor distructive semnificative de care LTC sunt
capabile, activarea lor este condiționată de prezenţa LTH. Astfel, atât LTC cât şi LTH naive ar trebui să recunoască
concomitent peptide care provin de la acelaşi antigen celular. Experimente recente au arătat că în stadiile inițiale ale

57
răspunsului imun citotoxic pot fi generate LTC efectoare doar în urma activării realizate de APC, fără participarea
LTH, prin mecanisme care nu sunt complet elucidate în prezent. În schimb, LTH sunt necesare pentru dezvoltarea
unui răspuns citotoxic intens și susținut. Înainte de a prezenta în amănunt mecanismele specifice de activare ale
acestor celule, este important să precizăm câteva elemente referitoare la generarea și traficul lor în organism, care
contribuie la menținerea toleranței imunitare față de self.

Traficul limfocitar și toleranța imună

Un anumit antigen este recunoscut doar de TCR exprimate de clona LT corespunzătoare. Aceasta înseamnă
că fiecare antigen este recunoscut de o clonă specifică de LT. Diversitatea clonală a sistemului imun adaptativ este
foarte mare, de ordinul sutelor de milioane. Fiecare clonă de LTC se defineşte prin receptorii TCR de suprafaţă.
Măduva hematogenă generează în permanență noi clone limfocitare, prin mecanisme de recombinare genetică
aleatorie a segmentelor care codează TCR. Clonele limfocitare autoreactive, care recunosc structuri self sunt
eliminate în timus, prin mecanisme care au fost prezentate anterior. Limfocitele T naive care părăsesc timusul vor
circula în căutarea antigenului specific. Cele mai multe dintre acestea nu vor veni în contact cu antigene și vor suferi
procese de apoptoză, după câteva săptămâni. Prin aceste mecanisme sistemul imun adaptativ își reînnoiește
permanent capacitatea de recunoaștere antigenică.

Limfocitele T naive sunt celule inactive, cu cromatină condensată, citoplasmă redusă şi activitate metabolică
scăzută; aceste celule nu au alt rol decât de a patrula sângele, limfa și organele limfoide secundare, în căutarea
antigenelor specifice. Acestea alcătuiesc circuite de trafic limfocitar, la nivelul cărora există zone în care limfocitele
rămân un timp mai îndelungat. Aceste zone sunt de fapt ariile de prezentare a antigenelor aduse de la nivelul
diverselor țesuturi; ele se găsesc la nivelul organelor limfoide secundare.

Dintre toate limfocitele, LT sunt cele care sunt recirculate cel mai intens în căutarea antigenelor. Antigenele
tisulare sunt drenate şi prezentate spre LT în ganglionii limfatici. Antigenele sanguine sunt prezentate în splină, iar
antigenele de la nivelul mucoaselor sunt prezentate spre LT la nivelul MALT.
Subliniem că elementul esențial al traficului limfocitar este următorul: limfocitele naive nu au capacitatea să
pătrundă în țesuturi (indiferent dacă acestea sunt normale sau inflamate). Pot pătrunde în țesuturile inflamate doar
limfocitele efectoare activate prealabil în organele limfoide secundare, adică doar limfocitele specifice pentru
agresorul tisular.

Activarea limfocitelor T helper

Activarea LTH este necesară pentru declanşarea atât a răspunsului imun umoral cât şi a celui citotoxic.
Aceste celule sunt esențiale pentru buna desfășurare a ambelor componente ale răspunsului specific, în principal
prin eliberarea de citokine care stimulează proliferarea și activarea celulelor efectoare.

Pentru activarea LTH sunt necesare două condiţii:

 Recunoaşterea de către LTH a peptidelor antigenice prezentate împreună cu MHC II de către celule
prezentatoare de antigen.
 Existenţa concomitentă a unor semnale suplimentare de activare, care sunt generate tot de APC.

Reaminitim faptul că celulele prezentatoare de antigen se împart în:

 Profesioniste - a căror funcție principală este procesarea și prezentarea antigenelor către limfocitele T:
macrofage, celule dendritice și limfocite B.
58
  Ocazionale - care, în anumite condiții, sub influența unor citokine, exprimă pe suprafață MHC II:
fibroblaste, celule gliale, celule β pancreatice, celule epiteliale timice și tiroidiene, celule endoteliale.

Cele mai eficiente APC sunt celulele dendritice. Singura funcţie cunoscută până în prezent a acestora este de
a prezenta antigen. Celulele dendritice imature captează antigenul la locul de pătrundere al acestuia, se activează şi
migrează în organele limfoide locale unde se maturează şi prezintă acest antigen prelucrat limfocitelor T . În acelaşi
timp, exprimă pe suprafaţă o serie de molecule care mediază interacţiunea cu LTH şi transmit semnalele de activare
suplimentare. Astfel, răspunsul imun adaptativ este declanşat în organele limfoide periferice locale şi nu la locul de
pătrundere al antigenului.

Macrofagele inactive prezintă pe suprafaţa membranei un număr redus de molecule MHC II. Activarea
macrofagelor la contactul cu antigenul determină apariţia pe suprafaţă a unui număr crescut de MHC II şi a altor
receptori cu rol important în răspunsul imun, cu transformarea lor în APC eficiente.

Subliniem că singurele celule care pot activa limfocite TH naive, care nu au mai venit în contact cu
antigenul, sunt celulele dendritice.

Limfocitele TH activate sintetizează cantităţi crescute de interleukină 2 (IL-2). Această citokină acționează
autocrin și determină proliferarea rapidă şi diferenţierea tot a LT care au eliberat-o. Dintr-o singură clonă limfocitară
rezultă aproximativ 1000 de LTH efectoare şi LTH cu memorie. În același timp, IL-2 eliberată de LTH stimulează
proliferarea și a LTC activate.

Reamintim că, din punct de vedere funcţional, LTH se împart în trei clase:
 LTH 1 - au roluri mai ales împotriva agenţilor patogeni intracelulari. De asemenea, pot declanşa un
răspuns imun umoral. LTH 1 stimulează sinteza de anticorpi de tip IgG.
 LTH 2 - au rol în declanşarea răspunsului imun umoral, cu formarea de anticorpi din diferite clase (mai
ales IgM, IgA şi IgE), cu activitate neutralizantă importantă. LTH 2 sunt prezente mai ales în infecţiile
parazitare.
 LTH 17 - sunt implicate în apărarea antibacteriană și antifungică.

Astfel, dezvoltarea unui răspuns imun citotoxic eficient necesită participarea LTH 1.

Activarea limfocitelor T citotoxice

În prezent nu sunt complet cunoscute mecanismele prin care LTC se activează. Ipotezele recente susțin că
există două etape distincte pentru dezvoltarea unui răspuns citotoxic eficient:

 Activare inițială în organele limfoide secundare, care nu necesită prezența LTH 1.

 LTC activate în organele limfoide secundare trec în țesuturile în care există celule non-self, împreună cu
LTH 1 efectoare, unde proliferează sub acțiunea IL-2, eliberată de acestea din urmă. În această etapă se
generează suficiente LTC efectoare pentru a elimina toate celulele non-self.

Limfocitele T citotoxice au pe suprafaţa membranei coreceptorul CD8. CD8 se leagă de un domeniu constant
din structura moleculelor de MHC I. După cum fost menţionat anterior, MHC I se află pe membrana aproape tuturor
celulelor nucleate din organism, inclusiv a APC. Existenţa acestui coreceptor determină fenomenul de restricţie
MHCI, adică LTC pot să recunoască doar antigenele prezentate împreună cu acest tip de molecule.

Astfel, activarea LTC se desfășoară similar cu cea a LTH, fiind inițiată de APC, deosebirea esențială fiind
molecula de prezentare a antigenului, care în acest caz este MHC I. În urma acestor interacţiuni celulare rezultă un

59
număr limitat de limfocite T citotoxice capabile să migreze în țesuturi, să recunoască şi să distrugă celulele ţintă.
Proliferarea efectivă, în urmă căreia rezultă un număr mare de LTC activate se desfășoară în țesuturile afectate și se
desfășoară sub influența IL-2, eliberată de LTH 1 activate.

ELIMINAREA CELULELOR ȚINTĂ DE CĂTRE LTC

LTC activate, care au ajuns în țesuturi, trebuie să identifice și să elimine celulele ţintă specifice. Pentru a
limita distrugerile tisulare procesul de eliminare trebuie să se desfășoare rapid și nu trebuie să se însoțească de
eliberarea de factori proinflamatori sau de enzime proteolitice, care pot agrava leziunile. Din aceste motive,
răspunsul imun citotoxic nu se bazează pe mecanisme care implică necroza celulelor țintă, deoarece acest fapt care
ar determina eliberarea conținutului celular la nivel tisular. Citoplasma celulară conține numeroase enzime
proteolitice care pot afecta substratul tisular și pot declanșa un proces inflamator. LTC activate identifică succesiv
fiecare celulă non-self din țesutul respectiv și le elimină prin declanșarea mecanismelor apoptozei.

Apoptoza sau moartea celulară programată este un mecanism esenţial atât pentru pentru homeostazia
ţesuturilor, cât și pentru buna funcționare a sistemului imunitar. Moartea celulară are loc prin clivarea ADN-ului în
fragmente de aproximativ 200 de baze, realizată de către enzime specializate numite endonucleaze. Membrana
celulară rămâne intactă. În urma procesului de apoptoză rezultă corpi apoptotici care sunt fagocitați de către
macrofagele din țesutul respectiv. Endonucleazele au capacitatea de a fragmenta şi ADN-ul viral, ceea ce împiedică
apariţia de virioni cu capacitate infectantă în urma distrugerii celulei infectate.

Identificarea celulelor țintă de către LTC activate se desfășoară prin succesiunea următoarelor mecanisme:

 LTC efector stabileşte contacte prin intermediul receptorilor de adeziune cu celulele din ţesutul
respectiv.
 Apropierea realizată de moleculele de adeziune oferă timpul necesar identificării de către TCR a
peptidelor antigenice aflate pe celulele ţintă.
 Dacă celula respectivă nu prezintă pe membrană antigene specifice LTC respectiv legăturile se desfac iar
limfocitul trece la altă celulă.
 Dacă pe membrana celulei respective se găsesc antigene specifice, modificările conformaţionale
rezultate în urma interacţiunii complexului TCR-CD3 cu antigenul determină transmiterea unor semnale
activatorii şi începerea procesului de distrugere a celulei respective. Interacţiunile realizate de către
moleculele de adeziune se stabilizează.

Interacţiunea limfocitelor T citotoxice efectoare cu celulele ţintă durează aproximativ 5 - 10 minute. În acest
timp se produc modificări biochimice care programează celula ţintă pentru apoptoză, ce survine la câteva ore după
contactul cu LTC.

Limfocitele T citotoxice efectoare conţin granule litice citoplasmatice care conţin următoarele enzime:
 Perforina - polimerizează similar componentei C9 a complementului şi formează pori în membrana
celulei ţintă.
 Granzimele - sunt serinproteaze, determină apoptoza celulei ţintă.
 Granulizina - are efecte antimicrobiene şi induce de asemenea apoptoza celulei ţintă.

Există două mecanisme principale prin care LT citotoxice elimină celulele ţintă:
Un mecanism calciu dependent - prin eliberarea enzimelor conţinute în granulele litice citoplasmatice.
Moleculele de perforină polimerizează şi formează pori în membrana celulei. Experimentele in vitro au arătat că
formarea porilor poate duce la liza osmotică a celulei respective prin influxul rapid de apă şi sodiu, dar este un
mecanism puțin important in vivo, deoarece celulele nucleate au capacitatea de a-și repara membranele lezate. Mai
60
important, prin intermediul acestor pori, moleculele de granzime şi granulizină pătrund în citoplasma celulei ţintă.
Granzimele pot ajunge în citoplasmă şi printr-un mecanism independent de perforină, prin cuplarea cu un receptor
membranar al celulei ţintă care este ulterior internalizat. Granzimele activează caspaza - 3, o enzimă care
declanşează o cascadă proteolitică ce duce în final la activarea deoxiribonucleazei, enzima responsabilă de
fragmentarea ADN-ului nuclear.
Un mecanism calciu independent - prin legarea unui receptor numit Fas de pe membrana celulei ţintă de
către ligandul Fas (FasL), aflat pe suprafaţa LTC activate. Cuplarea receptorului Fas determină declanşarea cascadei
caspazelor cu activarea nucleazei. Receptorii Fas se găsesc mai ales pe suprafaţa limfocitelor activate. Se crede că
acest mecanism are importanţă în apoptoza limfocitelor activate, fiind un mecanism de control al răspunsului imun,
după ce antigenul a fost îndepărtat.

În afară de mecanismele prezentate mai sus, limfocitele T citotoxice efectoare eliberează citokine cu roluri
importante în apărarea imună:

 Interferon γ - inhibă în mod direct replicarea virală şi creşte expresia moleculelor MHC I pe suprafaţa
celulelor infectate. Activează şi recrutează macrofage la locul infecţiei, unde acestea acţionează ca APC
sau ca celule fagocitare.
 Factori de necroză tumorală α și β (TNF – α și TNF - β) - au acţiuni similare interferonului γ. În plus, pot
determina distrugerea anumitor tipuri de celule ţintă prin cuplarea cu un receptor specific, numit TNFR -
1.

RĂSPUNSUL IMUN CITOTOXIC ÎNNĂSCUT (NESPECIFIC)

Cel mai important rol în cadrul răspunsului imun citotoxic nespecific îl au celulele NK. Există și alte celule
implicate (macrofage, monocite, neutrofile şi eozinofile), care au roluri secundare și care recunosc celulele țintă prin
intermediul anticorpilor (citotoxicitatea celulară mediată de anticorpi).

Citotoxicitatea celulară determinată de celulele NK

Celulele natural killer reprezintă între 5 şi 10% din totalul limfocitelor. Sunt implicate în apărarea antivirală şi
antitumorală. Celulele NK se diferențiază din precursorul comun limfoid, dar prezintă pe suprafaţă receptori
caracteristici atât liniei limfoide cât şi liniei mieloide. Celulele NK nu se maturează în timus. Reprezintă prima linie de
apărare în infecţiile cu virusuri şi bacterii intracelulare. Celulele NK au activitate maximă la 3 zile după pătrunderea
agentului patogen. Prezența lor oferă răgazul necesar declanşării răspunsului imun citotoxic specific, pentru că
activarea, diferențierea și proliferarea LTC necesită aproximativ 5-7 zile.

Mecanismele citotoxicității celulelor NK sunt similare LTC. Citoplasma celulelor NK conţine numeroase
granule cu perforină şi granzime. NK diferă semnificativ de LTC prin modalitatea de recunoaştere a celulelor
infectate. Celulele NK nu exprimă receptori specifici pentru antigen, iar recunoaşterea acestuia nu este condiţionată
de prezența MHC. Răspunsul imun nu prezintă memorie imunologică.

Celulele NK prezintă pe membrană atât receptori activatori cât şi inhibitori pentru declanșare mecanismelor
citotoxice:

 Receptori activatori:
o Receptori lectinici - un exemplu de astfel de receptor este NKR - P1. Principiul de identificare
a celulelor țintă se bazează pe faptul că celulele tumorale sau infectate cu patogeni
intracelulari prezintă modificări ale glicozilării receptorilor de suprafaţă, iar NKR - P1 poate
recunoaște acești liganzi anormali.
61
 o Fc γ III R (CD16) - receptor pentru regiunea Fc a IgG. Permite recunoașterea celulelor țintă
prin intermediul anticorpilor.

 Receptori cu rol inhibitor:

o Receptori lectinici din grupul CLIR (C- type lectin inhibitory receptors).
o KIR (killer inhibitory receptors) – fac parte din superfamilia imunoglobulinelor. KIR recunosc
molecule MHC de pe membrana diferitelor celule. Atunci când pe suprafaţă există un număr
normal de molecule MHC, KIR transmit semnale inhibitorii către NK. Celulele infectate sau
tumorale prezintă o scădere a numărului MHC.

Semnalele transmise prin receptorii inhibitori sunt mai puternice şi predomină intodeauna față de cele
activatoare, astfel că o celulă va fi eliminată în urma contactului cu un limfocit NK doar dacă prezintă molecule
anormale sau are un număr redus de MHC I pe membrană. Un rol important pentru activarea celulelor NK îl și
anumiți factorii solubili, cum ar fi IL - 12, IL - 15, TNF-α, IFN α şi β, care sunt eliberați în țesuturile unde există infecții
virale.

În afară de citotoxicitatea nespecifică, celulele NK eliberează citokine care influenţează atât imunitatea
specifică cât şi pe cea nespecifică. Cea mai importantă este interferonul γ care are multiple efecte:

 La nivelul sistemului imun adaptativ transmite semnale inhibitorii limfocitelor TH 2 şi stimulează

dezvoltarea LTH 1, promovând astfel un răspuns imun adaptativ citotoxic eficient.
 În cadrul imunității nespecifice stimulează activitatea fagocitară și bactericidă a macrofagelor.

Citotoxicitatea celulară mediată de anticorpi

Citotoxicitatea celulară mediată de anticorpi este cunoscută sub acronimul ADCC - antibody-dependent cell-
mediated cytotoxicity. ADCC presupune existența anterioară a unui răspuns imun umoral față de antigene aflate pe
membrana celulei non-self, în urma căruia au rezultat anticorpi. Aceștia s-au legat în mod specific de antigenele
membranare celulare. În acest mod, sistemul imun realizează o marcare a celulelor anormale, identificându-le
pentru o eliminare ulterioara. Aceasta va fi realizată de celule cu potenţial citotoxic care prezintă pe membrane
receptori pentru regiunea Fc a anticorpilor (FcR). FcR permit legarea acestor celule cu potențial citotoxic de
moleculele de imunoglobuline aflate pe suprafaţa celulei ţintă. Această interacţiune favorizează apropierea celulelor
citotoxice de celulele țintă și activarea lor, cu declansarea mecanismelor de eliminare. Se consideră cu modalitatea
de recunoaştere este nespecifică, deoarece celulele citotoxice nu recunosc efectiv celulele non-self, ci o porțiune
lipsită de specificitate (fragmentul Fc) din structura anticorpilor.

Cele mai importante celulele cu potențial citotoxic, implicate în ADCC sunt:

 celule natural killer
 macrofage
 monocite
 neutrofile
 eozinofile

Mecanismele prin care aceste celule determină citotoxicitate sunt multiple:

 Macrofagele, neutrofilele şi eozinofilele se activează metabolic, cu creşterea numărului de lizozomi şi
granule litice. Ulterior acesta sunt eliberate, cu distrugerea celulei ţintă.
 Monocitele activate, macrofagele şi celulele NK eliberează TNF care are efecte citotoxice.
 Eozinofilele şi NK conţin perforină în granulele citoplasmatice, care determină liza osmotică.

62