Descriere

Ion Druţă — Povara bunătăţii noastre

1. Romanul Povara bunătăţii noastre, alături de

romanul Clopotniţa, este cel mai reprezentativ pentru creaţia sa. Ca şi Liviu
Rebreanu, Marin Preda, Ştefan Bănulescu, Mircea Cărtărăscu şi alţii, Ion Druţă
va începe cu genul scurt, publicând o plachetă de povestiri La noi în
sat, urmată de volumele de nuvele: Poveste de dragoste, Dor de oameni, Piept la
piept.
Povara bunătăţii noastre este, deci, o expresie a maturităţii artistice a
autorului.
Tema romanului o formează satul şi ţăranul în timpul celui de-al doilea
război mondial.
Ideea este că lupta pentru supravieţuire a românilor dintre Prut şi Nistru
a cerut multă tenacitate, mult curaj, multă forţă şi nenumărate sacrificii.
Subiectul îl formează dramatica existenţă a românilor din Basarabia,
supuşi mereu unui atac dinspre răsărit. Dacă în Fraţii Jderi al lui Mihail
Sadoveanu acest atac era realizat de tătari, iar în Nunta domniţei Ruxandra de
cazaci, în romanul lui Ion Druţă atacul este dat de ruşi.
Eroul principal al romanului este Onache Cărăbuş, care este din satul Ciutura,
de lângă Bălţi. în momentul cedării Basarabiei, el se găseşte, în mod simbolic,
pe podul de pe Prut, între un grănicer român şi unul rus. El se reîntoarce după
război în sat, într-un moment dramatic, când satul ia foc şi oamenii rămân fără
adăpost.
Scriitorul ştie să dea valoare simbolică unor lucruri comune cum ar fi:
pietrele de lângă sat, drumul, podul, pădurea, Prutul, pământul, fiindcă
oamenii lui au o viaţă trăită simplu, fără mari conflicte interioare, fără revolte
violente, fără dorinţi de răzbunare, fiindcă sunt blânzi, buni şi în sufletul lor se
găseşte liniştea ce-o dă una dintre fericiri: „Fericiţi cei blânzi că aceia vor
moşteni pământul". De aceea oamenii stau descumpăniţi după arderea satului,
dar Onache Cărăbuş, pe care nimeni nu-l ia în seamă, le spune că în pădure e
un cuib cu un ou şi-i cheamă să li—l arate. Este un mod simbolic de a trata
problema de bază a romanului şi anume supravieţuirea.
In acest sens, el face un drum spre pădure cu Tincuţa. El este urmat şi de
alţi ciutureni cu perechile lor. Este parcă o aluzie la poezia Revedere de Mihail
Eminescu, dar şi o ironică aluzie ca la Ion Creangă, fiindcă scriitorul ţine să
remarce că cele zece perechi, care s-au dus cu Onache Cărăbuş să vadă cum a
înverzit în mod simbolic codrul, au avut în iarnă câte un copil. De aceea moaşa
satului trebuia să alerge de la unul la altul, purtată de o sanie.
Eroii, ca Haralambie, dau dovadă de multă hărnicie, ca o virtute
indispensabilă supravieţuirii. El munceşte din noapte până-n noapte pentru a-
şi închega o gospodărie puternică, îmbelşugată. Fierarul satului este şi el
harnic ca şi unguroaica — moaşa satului. El le face cuie pentru agăţat leagănul
copiilor, dar mai ales cele pentru munca la câmp. Nevestele, care au fost
plimbate la pădure, deveniseră harnice şi cumintele, fiindcă îşi înţeleseseră
rostul lor „de a aduce pe iurne viaţa". De aceea cântau cântece vechi,
legănângu-şi copiii. Bărbaţii cu hărnicie au curăţit de cenuşă vetrele caselor,
au întocmit altele, au alergat prin satele vecine, au făcut rost de sămânţă, au
muncit la câmp, au ieşit din cumpăna venită asupra lor, când le-au ars casele.
Simbolul pietrelor, din marginea satului, este parcă o sugerare a
proverbului: „Apa trece, pietrele rămân", adică cei ce au tăria credinţei,
tenacitatea pământului, răbdarea, hărnicia, blândeţea pot trece peste
greutăţile vieţii.
In mod simbolic, drumul cel vechi de legătură cu ţara a fost desfiinţat de
„moşiile ruseşti, răsărite atunci", adică după 1812 când Basarabia a fost ruptă
de Moldova printr-un tratat încheiat între Imperiul ţarist rus şi Imperiul
otoman turc. Se fac referiri apoi la deportările făcute de satanicul comunism
sionist, care viza transformarea Basarabiei într-un stat evreu, condus de
camarila Anei Pauker, Walter Roman, Teohari Georgescu, Vasile Luca şi alţi
asasini ai românilor.