Sunteți pe pagina 1din 25

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE

CATEDRA DE ȘTIINȚE SOCIOUMANE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Asistența socială a copiilor în situație de risc

(Teză de licență în Asistența socială)


CUPRINS:

INTRODUCERE............................................................................................................................... 4

CAPITOLUL I: SITUAŢIA ACTUALĂ PRIVIND ASISTENŢA SOCIALĂ A


COPIILOR ÎN SITUAȚIE DE RISC ÎN REPUBLICA MOLDOVA ......8

1.1. Noțiunea de risc și copii aflaţi în situație de risc .................................................................8


1.2. Nevoile și problemele familiei cu copii aflaţi în situație de risc..........................................9
1.3. Sistemul protecţiei sociale din Republica Moldova. Conceptul asistenţei sociale..........15
1.3.1. Organizarea sistemului naţional de asistenţă socială..............................................................17
1.3.2. Noţiunea şi clasificarea serviciilor sociale destinate copilului sau familiei cu copii.............20
1.3.3. Formele de protecție a copiilor în situații de risc și cei rămași fără ocrotire părintească…...22

2
INTRODUCERE

Actualitatea cercetării: Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea
şi socializarea copilului, deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt
satisfăcute nevoile sale psihologice şi sociale şi împlinite etapele întregului său ciclu de creştere şi
dezvoltare. Astfel, familia reprezintă intermediarul în relaţiile cu societatea şi, de asemenea,
constituie originea care îi imprimă primele şi cele mai importante trăsături caracteriale şi morale
copilului care se află în procesul de dezvoltare continuă.
În situaţia socială actuală, dată fiind intensitatea stresului la care sînt supuse familiile, mulţi
copii sînt expuşi unor variate forme de pericole, unele dintre ele fiind specifice sărăciei (abandonul,
vagabondajul), altele fiind dependente de formule inadecvate de creştere a copiilor de către proprii
părinţi (diferite tipuri de abuz şi neglijare).
În prezent, în lume sînt 2,1 miliarde de copii (36 % din populaţia planetei), anual se nasc
132 milioane de copii dintre care un sfert trăiesc în condiţii extreme de sărăcie şi un copil din 12
moare înainte de a împlini vîrsta de 5 ani. La 100 de copii născuţi în anul 2000, 40 nu sînt
înregistraţi, 26 nu sînt vaccinaţi niciodată, 19 nu au acces la apă potabilă, 13 suferă de malnutriţie.
Într-un şir de state, copiii sînt victime ale abuzului de droguri, cerşetoriei, prostituţiei, abandonului
familial, traficului comercial, analfabetismului. În categoria acestor state se include şi Republica
Moldova1.
Începînd cu anul 1990 Republica Moldova suportă consecinţele procesului de tranziţie de la
economia centralizată spre o economie de piaţă, ceea ce a rezultat în stagnare economică, creşterea
inegalităţii veniturilor şi minimizarea condiţiilor de trai a familiilor şi copiilor.
Situaţia economică precară a generat o migrare considerabilă a populaţiei atît în ţările
învecinate, cît şi în ţările Europei de Vest. În ultimii ani aceasta a devenit o modalitate de
complimentare a veniturilor familiare. Numărul emigranţilor atît legali, cît şi ilegali a atins în
ultimul timp un număr aproximativ de 600 000 persoane2. Această situație provoacă un impact
negativ asupra bunăstării copiilor, pentru că aceştia ajung să fie privaţi de grija părintească şi de
mijloace de trai. Adesea copiii sînt lăsaţi în grija bunicilor, vecinilor sau rudelor, mulţi dintre ei
suferă de subnutriţie, abandonează şcoala sau ajung în stradă. Copiii emigranţilor ilegali nu se află
la evidenţa autorităţilor locale şi astfel cu uşurinţă pot deveni victime ale traficului uman.
Consecințele crizei economice alături de criza valorilor sociale se răsfrîng asupra unităţii
familiale. În prezent un număr de 117 200 familii au un singur părinte, iar în 13 400 de familii,
copiii beneficiază de îngrijirea doar a unui singur părinte completată de îngrijirea din partea

1
www.droitsdesenfants.ca – Site-ul Oficial al Coaliţiei Canadiene pentru drepturile copilului
2
http://www.statistica.md/

3
bunicilor. Alcoolismul, dependenţa de droguri, traficul de fiinţe umane, prostituţia şi violenţa în
familie afectează din ce în ce mai mult bunăstarea copilului şi a familiilor.
Impactul combinat al sărăciei şi al investiţiilor neadecvate în sectorul social au slăbit
capacitatea familiilor de a-şi ocroti copiii, cauzînd creşterea numărului de copii în situație de risc, în
mod deosebit abandonaţi, fără adăpost, abuzaţi, neglijaţi, copiii aflaţi în conflict cu legea,
dependenţi de droguri şi alcool. Familia s-a detaşat în mare măsură de grijile sănătăţii fizice, morale
şi intelectuale ale propriilor copii, care erau anterior preluate de stat.
Astfel, numărul copiilor care necesită asistenţă specială, este în creştere permanentă.
Sistemul public al protecţiei sociale oferă doar soluţii bazate preponderent pe asistenţa
instituţionalizată și mai puțin pe formele alternative de tip familie.
Dat fiind situaţia creată, familiile sînt lăsate fără sprijin efectiv în ceea ce priveşte
problemele şi nevoile specifice ale acestora. O asemenea situaţie indică faptul că există o necesitate
stringentă în a promova o nouă concepţie strategică privind protecţia socială a copilului şi familiei.
Importanţa acestei teme de cercetare constă în constatarea necesităților specialiștilor din domeniu și
analiza dificultăților cu care se confruntă asistentul social în procesul de identificare timpurie a
copiilor în situație de risc cît și aplicarea intervențiilor eficiente pentru oferirea suportului familiilor
acestora.

4
CAPITOLUL I: SITUAŢIA ACTUALĂ PRIVIND ASISTENŢA SOCIALĂ A FAMILIEI CU
COPII ÎN SITUAȚIE DE RISC ÎN REPUBLICA MOLDOVA.

1.1. Noțiunea de risc și copii aflaţi în situație de risc

Orice politică de suport pentru familie şi copil trebuie să pornească şi să ia în calcul factorii
de risc care afectează viaţa copilului. Există multe abordări ale sintagmelor „copii în situaţii de
risc”, de la cele care iau în considerare variabile interne ale copilului, caracteristici ale dezvoltării
personalităţii copilului pînă la cele ce ţin de adaptarea eficientă a individului la mediul înconjurător.
În uzul zilnic, noţiunea de risc se utilizează deseori ca sinonim la situaţia de probabilă
pierdere. Paradoxal, o probabilă pierdere - poate fi oricum nesigur /relativ pierdere şi ţine de
individualitatea situaţiei fiecăruia dintre noi.
În viziunea unor autori noţiunea de risc reprezintă3:
1. în context non-tehnic – ce se referă la situaţii în care este posibil dar nu sigur că un
eveniment nedorit va avea loc.
2. în context tehnic – cuvîntul are mai multe înţelesuri specializate. Cinci dintre ele fiind
importante deoarece sunt uitlizate larg în diverse discipline:
 risc = cauza unui eveniment nedorit, care poate avea loc sau nu;
 risc = probabilitatea unui eveniment nedorit, care poate avea loc sau nu;
 risc = faptul că decizia este luată sub influenţa anumitor condiţii a cunoaşterii probabilităţii
(decision under risk opusul la decision under uncertainty).
Conform art. 1 al Legii asistenţei sociale nr. 547-XV din 25.12.2003, „riscul social” rezidă
în pericolul pentru persoană sau familie de a fi afectată de consecinţele economice negative ale
pierderii potenţialului fizic, statutului ocupaţional sau social (boală, accident, disabilitate,
îmbătrînire, deces, maternitate, şomaj, inadaptare socială etc.). În articolul nominalizat se
elucidează şi sensul sintagmei „persoană şi familie defavorizată”, prin care se are în vedere
persoana şi familia socialmente vulnerabile, aflate în situaţii care împiedică activitatea normală a
acestora din punct de vedere economic, educativ, social etc4.
Practicienii susţin că situaţia de risc sau de dificultate se referă la acea stare de fapt care
limitează temporar sau definitiv capacitatea familiei de a-şi îndeplini funcţiile si responsabilităţile
ce-i revin faţă de copil. Copilul în risc este acel copil aflat într-o situaţie care îi afectează relaţia cu

3
https://plato.stanford.edu/entries/risk/
4
Legea asistenței sociale nr. 547 din 25.12.2003, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 42-44

5
familia si/sau comunitatea în care trăieşte, care îi pune în pericol sănătatea fizică şi psihică,
securitatea, dezvoltarea morala, educaţia şi integrarea socio-profesională5.

1.2. Nevoile și problemele familiei cu copii aflaţi în situație de risc

Vîrsta copilăriei este un moment crucial în formarea şi evoluţia personalităţii viitorului


adult. Identificarea principalelor priorităţi şi nevoi ale copilului este fundamentul dezvoltării în
spiritul unui sistem de valori corect şi echilibrat al adultului. În cazul oricărui copil, este necesar să
existe o mobilitate de intervenție în procesul de educaţie şi formare a acestui. Acest proces porneşte
de la dezvoltarea unor nevoi de bază6.
1. Nevoi general fundamentale – care presupun că, orice copil trebuie să beneficieze de o serie
de nevoi fundamentale recunoscute prin legislaţia naţională şi internaţională în domeniu, de
practicile sistemelor de protecţie în sfera asistenţei sociale, după cum urmează:
 locuinţă şi minimul de confort pentru asigurarea unei existenţe normale;
 asigurarea de venituri corespunzătoare pentru familia de apartenenţă;
 acces la educaţie şcolară neîngrădită;
 protecţie şi siguranţă asigurată de către familia din care face parte.
2. Nevoi de apartenenţă şi siguranţă – familia reprezintă nucleul de formare şi dezvoltare a
oricărui copil. Părinţii trebuie să asigure o serie de repere fundamentale din punct de vedere
comportamental şi social în baza cărora se va desăvîrşi educaţia viitorului adult:
 construirea ataşamentului faţă de valorile morale şi sociale recunoscute şi acceptate;
 asigurarea unui climat de viaţă sănătos prin care copilul îşi poate asigura şi desăvîrşi
educaţia personală;
 dezvoltarea unui model parental, prin intermediul căruia un copil va ajunge să se orienteze şi
să se dezvolte în viaţă, dar şi adaptarea acestuia la standardele educaţionale cerute în viaţă şi
societate.
3. Nevoi de apreciere şi recunoaştere a capacităţilor şi potenţialităţilor copilului - Primii ani din
viaţa unui copil sunt foarte importanţi pentru formarea în calitate de adult responsabil, cu
alte cuvinte trebuie să îşi cunoască capacităţile şi viitoarele responsabilităţi sociale. Ar fi
necesar să avem în vedere următoarele:

5
Ghid metodologic pentru aplicarea Standardelor minime obligatorii privind Centrul de Consiliere şi Sprijin pentru
Părinţi şi Copii. – Bucureşti, 2006, 3 p.
6
Reghintovschi S., Nevoile esențiale ale copiilor, București: Editura Trei, 2013, 29 – 108 p.

6
 încurajarea copilului în scopul dezvoltării gradului de încredere şi responsabilitate pentru
viitor, scopul unei astfel de atitudini este transformarea într-un adult corespunzător din punct
de vedere social;
 cunoaşterea potenţialului specific al copilului. Orice familie responsabilă are obligaţia de a
înţelege şi a conlucra cu mediul şcolar sau social din care face parte copilul în vederea
dezvoltării potenţialului aptitudinal şi vocaţional al acestuia;
 acordarea de recompense de natură a stimula copilul în funcţie de eforturile depuse,
obiectivul acestei atitudini este responsabilizarea pentru viaţă.
4. Nevoi de stimulare afectiv-cognitivă a fiecărui copil7 – stimularea nevoilor cognitive şi
afective a copilului este condiţia evoluţiei normale în viaţă. Alături de alte elemente care
privesc dezvoltarea normală a copilului, armonia trup-suflet este o condiţie de creştere
corectă şi necesară a acestuia. Dezvoltarea acestor nevoi are în vedere următoarele:
 organizarea corespunzătoare a timpului liber a fiecărui copil, acestea sunt necesare atît
pentru activităţile cultural recreative, cît şi cele de practicarea unui sport;
 încurajarea la relaţionarea cu copii de aceeaşi vîrstă sau condiţie socială, cultivarea
sociabilităţii, drept condiţie prioritară în formarea unui adult responsabil;
 dezvoltarea unei experienţe creative prin participarea la activităţi sociale utile: cercuri
profesionale, voluntariat, etc.
În urma analizei informației teoretice cu referire la nevoile copilului în situație de risc este
important să fie abordată și prezentată activitatea asistentului social și modalitățile de intervenție în
cazul copiilor în situație de risc.
Plecând de la un sistem solid de cunoştinţe teoretice şi având ca ghid valorile şi atitudinile
personale, asistentul social realizează împreună cu clientul o serie de activităţi respectând o anumită
metodologie în vederea atingerii unor scopuri concrete. Aceste activităţi necesită o serie de abilităţi
şi deprinderi, pentru care, în timpul formării profesionale, asistentului social îi sunt necesare
perioade de instruire şi dezvoltare a deprinderilor de bază - aceasta în special în intervalul de
formare „generalistă", dar și în perioada de formare continuă, care îl ajută să-şi dezvolte şi să-şi
specializeze abilităţi avansate, necesare lucrului cu populaţii/client din grupuri mai speciale.
În lucrarea sa „Tratat în asistența socială” autorul, Gheorghe Neamțu, definește asistenţa
socială ca fiind o relaţie interpersonală în procesul de ajutor al persoanelor aflate în dificultate și
aceasta nu este altceva decât o activitate practică. Deci asistenţa socială poate fi definită8:
 ca activitate practică ce înseamnă utilizarea unor cunoştinţe, respectând un cod etic, şi
aplicarea acestora în utilizarea unor abilităţi specifice;

7
Reghintovschi S., Nevoile esențiale ale copiilor, București: Editura Trei, 2013, 208 p.
8
Neamțu G., Bocancea C., Elemente de asistență socială. Iași: Editura „Polirom”, 1999, 296 p.

7
 ca având drept scop ajutorul acordat unor categorii de populaţii sau persoane pentru a le
satisface o serie de nevoi speciale prin eliminarea dificultăţilor interne şi externe;
 ca fiind construirea unor servicii specifice, în interiorul şi cu ajutorul societăţii, pentru a
rezolva unele probleme ale populaţiilor vulnerabile (copii, bătrâni, femei, săraci, minorităţi,
persoane cu handicap etc.) în vederea recuperării sociale şi participării acestora în procesele
de schimbare din societate.
Prin scopul său deci asistenţa socială este o activitate eminamente plasată în zona acţiunii
propriu-zise9. În acest sens, indiferent de stil sau strategie, asistentul social acţionează şi dezvoltă
componente la nivelul comportamentului, chiar dacă uneori intră în conflict cu diferite sisteme de
valori, inclusiv cu cel personal. Astfel putem afirma cu siguranță că asistenţa socială devine o
combinare de abilităţi (individuale, sau aşa numitele „abilităţi de relaţionare”, şi cele de natură
metodologic-profesionale) şi deprinderi, transpunând în practică un ansamblu de cunoştinţe
teoretice şi valori.
În lucrarea „Concepte fundamentale ale asistenţei sociale”10, abilităţile şi deprinderile
practice în asistenţa socială pot fi structurate astfel:

Figura 2. Ierarhia abilităţilor în asistenţă socială.


Câmpul afectiv şi profesionalismul asistenţei sociale.
Sursa: Elaborat, în baza Concepte fundamentale ale asistenţei sociale

 Abilităţi în relaţiile interpersonale (dominarea şi mânuirea afectivităţii):


 identificarea şi evaluarea „câmpului relaţional”;
 promovarea (sau provocarea) unor relaţii şi „stări afective” funcţionale pozitive;

9
Neamțu Gh., „Tratat în asistența socială”, Iași: Editura „Polirom”, 1999, 30 p.
10
Bulgaru M., Dilion M., Concepte fundamentale ale asistenţei sociale (note de curs), Chișinău: USM 2000, 97p.

8
 recunoaşterea impactului „câmpului afectiv” asupra existenţei individuale şi sociale;
 diagnosticarea naturii relaţiilor întâlnite în practica asistenţei sociale: de prietenie sau de
ostilitate; sinceritate sau minciună; cooperare sau conflict; altruism sau egoism; egalitate sau
discriminare; etc;
 stabilirea rolului diferenţelor sociale, culturale, educaţionale, rasiale, psihice dintre indivizi
în practica asistenţei sociale;
 capacitatea de a manifesta autoritate (legitimă) în raport cu „ceilalţi” şi în acelaşi timp
dreptate şi înţelegere („autoritarism democratic”);
 prevedere şi grija de a ajuta la timp, pe cine trebuie şi în modul în care trebuie (numai o
cunoaştere profundă a cazurilor implicate poate asigura stabilirea unei soluţii corecte);
 observare, înţelegere şi „interpretare” corectă a atitudinilor şi comportamentelor;
 „capacitatea comunicaţională”, verbală, nonverbală şi prin scris, analitică, sintetică şi
„semnificantă”;
 experienţa intervievării „în variate circumstanţe”;
 practica „muncii în echipă” şi a negocierii individuale cu „partenerii” implicaţi în asistenţa
socială;
 în fine, transformarea oricărei acţiuni sau „intervenţii” întrun sprijin dat celor vizaţi în
asistenţa socială.
Unele dintre aceste abilităţi sunt individuale şi aparţin asistentului social ca persoană, este
vorba despre aşa numitele „abilităţi de relaţionare": de a asculta, de a răspunde, de a comunica, de a
clarifica, de a accepta, de a se confrunta, de a înţelege etc. Altele sunt de natură metodologic
profesională: de a identifica o problemă, de a evalua trebuinţe, de a prelucra informaţii, de a
planifica activităţile, de a lucra în echipă, de a conduce un caz ş.a.
 Abilităţi în luarea deciziilor11:
 alegerea momentului potrivit: când decizia este necesară, obiectiv - impusă sau subiectiv -
solicitată;
 responsabilitatea de a lua decizia în numele clientului (individ, familie, grup etc.);
 identificarea deciziilor care impun consultări prealabile cu alţi “actori sociali” (factori
politici, agenţi etc.);
 implicarea asistentului social în „organizarea procesului global al asistenţei sociale: bugetul
alocat, reţeaua de servicii necesare, învăţământul de profil etc.;
 capacitatea de cooperare sau colaborare cu ceilalţi actori (profesionişti, agenţi de
specialitate, unităţi cu funcţii învecinate etc.) în elaborarea deciziilor.

11
Bulgaru M., Dilion M., Concepte fundamentale ale asistenţei sociale (note de curs), Chișinău: USM 2000, 99 p.

9
 Abilităţi administrative (de teren, de birou, de organizare etc.)12:
 elaborarea de materiale, procese - verbale, rapoarte etc., cât mai exacte şi mai sintetice;
 realizarea sarcinilor în deplină confidenţialiate şi în cazurile speciale cu consimţământul
clienţilor („transfer” de date);
 „spirit organizat”, talent în organizarea raţională a timpului, în “planificarea” cazurilor şi,
mai ales, în stabilirea priorităţilor;
 talentul de a obţine informaţii prin formele cele mai simple, obişnuite, inclusiv prin
“tehnologiile disponibile” (deprinderi “informatice şi birotice” etc.).
 Abilităţi în valorificarea resurselor şi rezultatelor muncii de asistenţă socială:
 demonstrarea nevoii de servicii sociale, de asistenţă socială;
 punerea în lumină a impactului pozitiv al acţiunilor de asistenţă socială asupra funcţionării
întregului sistem social;
 profesionalismul adecvat asistenţei sociale, pe de o parte, şi investigaţia ştiinţifică, pe de altă
parte, constituie două condiţii fundamentale ale valorificării corecte a resurselor şi prin
aceasta ale atingerii obiectivelor;
 identificarea şi „folosirea creativă” a resurselor oricărui serviciu de asistenţă socială, a
întregii reţele de unităţi cu care intră în contact asistentul social în munca sa.
Mai multe detalii privind sistemul de valori şi abilităţi în asistenţa socială pot fi găsite întntr-
o formă mai desfășurată în Codul deontologic al asistentului social, cu care trebuie să fie
familiarizat fiecare specialist din domeniu care la moment oferă asistență în practică.
Gradul de profesionalizare în asistenţa socială poate lua forma, reprezentată în Fig. 3.

IDENTIFICAREA câmpului afectiv (munca în echipă)


EVALUAREA parametrilor acestuia
RECUNOAŞTEREA impactului şi funcţiilor
DIAGNOSTICAREA naturii relaţiilor
PROMOVAREA unor noi relaţii „afective”
DIFERENŢIEREA manipulării relaţiilor
PRACTICAREA în munca cu alţii, în stăpânirea relaţiilor,
în activităţile de Asistenţă Socială

Figura 3. Ierarhia abilităţilor în asistenţă socială.


Câmpul afectiv şi profesionalismul asistenţei sociale.
Sursa: Elaborat, în baza Concepte fundamentale ale asistenţei sociale13

12
Bulgaru M., Dilion M., Concepte fundamentale ale asistenţei sociale (note de curs), Chișinău: USM 2000, 101 p.

10
Lista de abilităţi şi deprinderi fundamentale în asistenţa socială este una foarte complexă și
clasificările ce se pot face sunt multiple. În primul rând însă, interesează faptul că toate ele să
răspundă exigenţelor de practică; asistentul social - generalist sau specializat - are în vedere practica
directă, concretă care se desfăşoară după următoarele principii:
 practica în asistenţa socială constă în interacţiunea cu clientul şi mediul său;
 în activităţile de practică, asistentul social participă şi îşi foloseşte conştient propria
personalitate, cu calităţile şi limitele sale;
 relaţia cu clientul trebuie să respecte principiul diversităţii umane şi pe cel al unităţii
individuale;
 în exercitarea profesiunii, asistentul social cunoaşte un proces de autodezvoltare şi
autocunoaştere;
 în prim-planul acţiunii trebuie să se menţină obiectivitatea profesională, care implică şi un
anume grad de implicare emoţională controlată;
 preocupările profesionale faţă de client trebuie să cuprindă toate componentele exprimării
acestuia: biologice, psihologice, sociale, spirituale. Tratarea persoanei ca întreg implică
abordarea în acelaşi timp a mai multor factori: problema imediată şi efectele acţiunii pe
termen lung, interesul şi bunăstarea clientului, dar şi efectele asupra celor din orbita sa
socială, autodezvoltarea şi autorealizarea asistentului social;
 finalitatea acţiunii asistentului social este aceea de a ajuta pentru schimbare pozitivă printr-
un tratament care să respecte demnitatea clientului. Astfel încât trebuie evitate judecăţile,
stigmatizările, respingerile. Trebuie descoperite punctele tari şi comportamentele
constructive concomitent cu acceptarea slăbiciunilor şi comportamentelor distructive ale
clientului;
 orice activitate trebuie să plece de la principiul individualizării clientului, precizându-se cu
exactitate coordonatele particulare ale acestuia; fiecare client este unic, are ceva special şi în
acelaşi timp reprezintă umanitatea;
 asistentul social trebuie să ofere clientului o dimensiune proiectivă, să privească în viitor,
unde să descopere o îmbunătăţire posibilă a situaţiei sale. Poziţia optimistă faţă de
schimbare poate reprezenta o resursă a problemei actuale, dar şi a altora ce pot surveni mai
târziu;
 esenţa activităţilor constă în participarea efectivă a clientului la propria schimbare; asistentul
social trebuie să rămână un colaborator, un antrenor ce-l învaţă pe client să se ajute singur.
De aici decurg alte condiţionări:

Bulgaru M., Dilion M., Concepte fundamentale ale asistenţei sociale (note de curs), CZU 364 (075.8), Chișinău: USM
13

2000, ISBN 9975-917-50-X, 100 p.;

11
 clientul are dreptul şi nevoia de a fi liber în deciziile sale;
 hotărârile sale îi exprimă gradul de autodeterminare;
 toate soluţiile sunt consecinţa dezvoltării deprinderilor de rezolvare a propriilor probleme;
 principiul confidenţialităţii trebuie să fie întotdeauna respectat şi reglementat inclusiv prin
prevederi juridice;
 clientul are dreptul fundamental de a-şi cunoaşte traseul şi evoluţia în procesul de ajutor;
Evaluarea rezultatelor, în toate secvenţele, trebuie făcută împreună cu clientul, atât pentru a
fi mai eficientă, cât şi pentru informarea acestuia cu privire la indicatorii schimbării, iar pentru a
duce la bun sfârşit toate aceste exigenţe, se impune ca fiecare asistent social să-şi construiască
propriul stil, ce este o combinaţie între ştiinţa asistenţei sociale, stocată în cunoştinţe şi teorii, şi
bagajul de valori şi abilităţi cu care specialistul participă în exercitarea profesiunii. Dacă ştiinţa
poate fi achiziţionată printr-un efort bine determinat (acumularea în timpul studiilor, lecturi,
publicistică, participări la activităţi ştiinţifice etc), stilul propriu este un rezultat a mai multe
elemente: valori proprii, deprinderi şi abilităţi, experienţe de viaţă şi profesionale, calităţi personale,
eforturi de autodezvoltare etc14.
Astfel identitatea profesională a asistentului social este inconfundabilă şi presupune
dezvoltarea obligatorie a unor componente – cunoştinţe ştiinţifice, valori şi atitudini, abilităţi şi
deprinderi - care, într-o dinamică proprie, constituie metoda specifică a asistenţei sociale și care
ajută la realizarea eficientă a activității.

1.3. Sistemul protecţiei sociale din Republica Moldova. Conceptul asistenţei sociale.

Prin sistemul de protecţie socială se caută posibilităţi de redistribuire a resurselor materiale


şi umane ale colectivităţii către acele persoane şi grupuri aflate în dificultate în vederea eliminării
decalajelor mari dintre acestea şi populaţia majoritară. În sens general, protecţia socială reprezintă
un set de măsuri orientat spre asigurarea unui anumit nivel de bunăstare şi securitate socială pentru
întreaga populaţie şi în mod special pentru anumite grupuri sociale.
Protecția socială reprezintă ansamblul tuturor instituțiilor, structurilor și rețelelor de
servicii, al acțiunilor destinate creării unor condiții normale de viață pentru toți membrii unei
societăți, în special pentru cei cu resurse și capacități reduse de autorealizare.15
Din punct de vedere al conținutului, protecția socială include următoarele două elemente:
asigurările sociale și asistența socială.

14
Zamfir C., Buzducea D., Dan A.N., Ghelau R., Pentru o societate Centrata pe copil Raport realizat de Institutul de
Cercetare a Calitiilii Vietii, Editura, Alternative, București, 1997, 48 p.
15
Zamfir C., Vlăsceanu L., (coord.) Dicţionar de sociologie, Bucureşti, 1998, 458 p.

12
Asigurările sociale sunt partea componentă a sistemului de securitate socială care are drept
obiectiv principal compensarea prin beneficii în bani sau în servicii a prejudiciilor suferite în
anumite situații de risc (incapacitate temporară sau permanentă de muncă, bătrînețe, șomaj, etc) cu
care se confruntă cei asigurați.16
Asistența socială este componentă a sistemului național de protecție socială, în cadrul căruia
statul și societatea civilă se angajează să prevină, să limiteze sau să înlăture efectele temporare sau
permanente ale unor evenimente considerate drept riscuri sociale, care pot genera marginalizarea ori
excluderea socială a persoanelor și a familiilor aflate în dificultate.17
Definim asistenţa socială ca activitate prin care se urmăreşte ajutorarea sistemelor şi
subsistemelor sociale în disfuncţie pentru a răspunde adecvat cerinţelor sociale şi a elimina
dificultăţile ce apar în raporturile acestora cu mediul înconjurător, beneficiarii unor astfel de servicii
sociale urmînd să ajungă să-şi folosească la maximum capacităţile, disponibilităţile pentru a obţine
bunăstarea personală18.
Finalitatea actului asistenţial este creşterea funcţionalităţii sociale a indivizilor, odată cu
aceasta a „bunăstării” individuale, a calităţii vieţii. Pornind de la premisa că în orice societate există
în formă manifestă atît fenomene ale normalităţii, cît şi ale anormalităţii, iar stabilitatea societăţii
este dată de intervalul lărgit de normalitate în raport cu anormalitatea, asistenţa socială trebuie să
joace rolul de mediere culturală între diversele moduri şi stiluri de viaţă adoptate de actorii sociali şi
acceptabilitatea socială ca medie a raportării conduitelor individuale la sistemul de norme şi valori
instituite ca fiind dezirabile. Astfel, asistentul social este conceput ca agent al schimbării şi are ca
scop să acţioneze creativ în managementul acesteia.
În sens larg, asistenţa socială reprezintă o activitate de ajutorare a oamenilor (prin susţinere
şi protecţie, corecţie şi reabilitare) să-şi învingă greutăţile, să-şi dezvolte capacităţile de a soluţiona
de sine stătător problemele.
În sens restrîns, ea poate fi privită ca o activitate orientată spre rezolvarea problemelor
sociale ale unor persoane aparte sau ale unor grupuri de persoane, în primul rînd ale celor care nu
mai dispun de resurse materiale, sociale şi morale, care nu mai sunt în stare să-şi asigure prin
propriile eforturi un trai decent.
Asistenţa socială este o activitate profesională desfăşurată în sprijinul indivizilor vulnerabili.
În actele normative şi în literatura de specialitate, pentru a desemna situaţia de vulnerabilitate a unei
persoane sînt utilizaţi diferiţi termeni: persoană socialmente vulnerabilă, persoană defavorizată,
persoană aflată în situaţie de risc social, în situaţie de nevoie, în dificultate.

16
Preda M., Politica socială românească – între sărăcie și globalizare, Iași: Editura „Polirom”, 2002, 208 p.
17
Legea asistenței sociale nr. 547 din 25.12.2003, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 42-44
18
Sandu A.Ş., Asistenţă şi intervenţie socială. – Iaşi, 2002, 9-14 p.

13
Asigurări sociale

Sistemul național de Beneficii sociale


protecție socială
Asistență socială
Servicii sociale

Figura 1. Componența Sistemului național de protecție socială


Sursa: Elaborat, în baza Asistența socială în contextul transformărilor din Republica Moldova,19

Astfel, art. 1 din Legea asistenţei sociale a Republicii Moldova identifică în calitate de
beneficiar al asistenţei sociale persoana sau familia defavorizată căreia în temeiul cererii şi al
actelor constatatoare i se acordă prestaţii şi / sau servicii sociale. La rîndul lor, persoana şi familia
defavorizate sînt definite ca persoană şi familie socialmente vulnerabile, aflate în situaţie, care
împiedică activitatea normală a acestora din punct de vedere economic, educativ, social etc..
Organizarea și funcționarea sistemului, personalul din sistemul vizat, precum și finanțarea
asistenței sociale este reglementată de Legea nr. 547 din 25 decembrie 2003. Conform prevederilor
art. 12 alin. 2 al Legii asistenței sociale, Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei elaborează
și promovează politica de asistență socială la nivel național, actele normative pentru implementarea
politicilor în sistemul de asistenta socială, coordonează și evaluează activitatea structurilor
teritoriale de asistenta socială și cooperează cu autoritățile administrației publice locale de nivelul
întîi și de nivelul al doilea și cu reprezentanții societății civile, în condițiile legii, în scop de
dezvoltare a serviciilor sociale și de asigurare a calității lor.

1.3.1. Organizarea sistemului naţional de asistenţă socială

Coordonarea centrală a sistemului de protecţie socială în Republica Moldova se află în


competenţa exclusivă a Guvernului, prin Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei. Sistemul
instituţional de protecţie sociala a familiei şi copilului are un caracter relativ fragmentar, dat fiind că
în Republica Moldova nu exista o structură executivă unică preocupată de protecţia socială a
copilului şi familiei, responsabilă de promovarea politicilor în domeniu, dar şi de elaborarea
standardelor de îngrijire a copilului, în mod special a celui în dificultate.

Bulgaru M., Asistența Socială în contextul transformărilor din Republica Moldova, Chișinău: Editura „Cu drag”
19

S.R.L., 2008, 439 p.

14
De diverse aspecte ale protecţiei familiei si copilului sunt preocupate mai multe structuri de
stat, responsabilităţile pentru aceeaşi problemă fiind divizată. Organizarea sistemului de protecţie
socială la nivel central Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei reprezintă cea mai
importantă instituţie activă în domeniul politicilor de protecţie şi asistenţă socială 20 conform Anexei
nr.1.
Pentru realizarea misiunii sale în domeniul politicilor sociale21, Ministerul Muncii, Protecţiei
Sociale şi Familiei urmăreşte realizarea următoarelor funcţii:
 elaborează şi promovează politica de stat şi strategiile naţionale în domeniile asigurărilor
sociale, asistenţei sociale, protecţiei familiei şi a drepturilor copilului;
 elaborează cadrul legislativ şi normativ necesar pentru realizarea obiectivelor strategice în
domeniile sale de activitate şi asigură compatibilitatea prevederilor legislaţiei naţionale în
domeniu cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte şi cu legislaţia
comunitară;
 determină direcţiile prioritare şi elaborează strategii de dezvoltare durabilă a protecţiei
sociale, precum şi mecanisme economice de impulsionare a procesului de reformare a sferei
sociale, asigurînd astfel sporirea nivelului calitativ al serviciilor sociale prestate şi a
protecţiei sociale în general;
 monitorizează tendinţele de dezvoltare social-economică, transformările structurale,
economice şi sociale din ţară şi apreciază impactul lor asupra situaţiei în domeniu;
 organizează şi coordonează implementarea politicilor în domeniile asigurărilor sociale,
asistenţei sociale, protecţiei familiei şi a drepturilor copilului;
 identifică, în comun cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, precum şi cu
partenerii sociali, efectele politicilor sociale în derulare, aflate în competenţa sa;
 promovează integrarea activă a perspectivei egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi la
nivelul tuturor politicilor şi programelor naţionale;
 elaborează metodologia de acreditare şi criteriile de evaluare (standarde, metode, proceduri,
ghiduri de bune practici) a instituţiilor publice şi private care activează în domeniile de
competenţă ale Ministerului;
 identifică necesităţile de formare a personalului angajat în sistemul de protecţie socială şi
asigură îmbunătăţirea capacităţilor profesionale ale acestuia;
 asigură dezvoltarea şi perfecţionarea sistemului informaţional automatizat ce ţine de
domeniile sale de activitate;

20
Ghid de aplicare practică, Mecanismul de referire a cazului în sistemul de servicii sociale, Chişinău, 2009, 12 p.
21
Hotărîrea de Guvern nr. 283 din 14.03.2007 pentru aprobarea structurii, efectivului-limită şi Regulamentului privind
organizarea şi funcţionarea Ministerului Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului.

15
 stabileşte relaţii de colaborare cu organele guvernamentale şi cu organismele
neguvernamentale din alte ţări privind soluţionarea problemelor de protecţie socială.
Astfel, Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei este instituţia cheie în procesul
elaborării, implementării şi evaluării politicilor sociale din Republica Moldova22.
Organizarea sistemului de protecţie socială la nivel raional23
La nivel raional, organizarea sistemului de protecţie socială se bazează pe următoarele
instituţii:
 Direcția Asistenţă socială şi Protecţie a Familiei;
 Direcţia Învăţămînt, Tineret şi Sport;
 Casa Teritorială de Asistenţă Socială,
 Inspectoratul de poliție.
Direcția asistenţă socială şi protecţie a familiei este instituţia cheie în domeniul protecţiei şi
asistenţei sociale, detalii pot fi găsite în Anex nr.2. În cadrul SASPF a fost instituită unitatea de
specialist în problemele familiei cu copii în situaţie de risc, cu următoarele atribuţii24:
 asigură aplicarea legislaţiei în domeniul asistenţei sociale a familiilor cu copii; e
 exercită controlul asupra aplicării dispoziţiilor legale din domeniu;
 generalizează şi sintetizează necesităţile existente în domeniul asistenţei sociale a familiilor
cu copii, formulează propuneri privind dezvoltarea serviciilor de asistenţă socială destinate
familiilor cu copii;
 creează baza de date a sistemului informaţional automatizat privind asistenţa socială a
familiilor cu copii (beneficiari de prestaţii şi servicii, furnizori de servicii, activitatea
organizaţiilor neguvernamentale, metodologii de lucru, politici, legi etc.);
 colaborează cu organizaţiile neguvernamentale pentru sprijinirea familiilor defavorizate,
avînd în vedere extinderea şi diversificarea serviciilor sociale destinate acestora;
 contribuie la organizarea odihnei de vară a copiilor din familiile în situaţie de risc; acordă
sprijin în vederea organizării în şcoli a alimentaţiei gratuite a copiilor din familiile
dezavantajate.
Direcţia Învăţămînt, Tineret şi Sport este subdiviziunea consiliului raional responsabilă de
implementarea şi monitorizarea politicilor educaţionale. Pe lîngă misiunea de a spori accesul
copiilor şi tinerilor la servicii calitative de educaţie, această direcţie este responsabilă de gestionarea
instituţiilor de învăţămînt special şi de ocrotire. De asemenea în cadrul acestei direcţii activează şi

22
http://www.mmpsf.gov.md/
23
Ghid de aplicare practică, Mecanismul de referire a cazului în sistemul de servicii sociale, Chişinău, 2009, 8 p.
24
Ghid de aplicare practică, Sistemul de prevenire a separării copilului de familie, Chişinău, 2009, 7 p.

16
specialistul în lucrul cu tinerii, responsabil de iniţierea activităţilor în rîndul tinerilor şi
implementarea politicilor de tineret.
Celelalte instituţii sunt reprezentate în sistemul de protecţie socială la nivel raional în calitate
de parteneri ai asistenţei sociale. Or, asistenţii sociali, specialiştii în domeniul protecţiei familiei
interacţionează atît cu inspectoratul de poliţie cît şi cu secţia raională de asistenţă socială.
Sistemul de protecţie socială la nivel local / comunitar25
La nivel local, instituţia responsabilă de protecţie socială este administraţia publică locală de
nivelul I, conform Anexei nr.3. Legea Republicii Moldova privind administraţia publică locală Nr.
436 din 28.12.2006 prevede competenţa organelor administraţiei publice locale în asistenţa socială,
incluzînd centrele şi aşezămintele de asistenţă socială şi de protecţie socială, protecţia socială a
populaţiei afectate de şomaj, organizarea activităţii de asistenţă socială a copiilor, bătrînilor,
invalizilor, familiilor cu mulţi copii, a grupurilor şi persoanelor defavorizate; sprijină organizaţiile
neguvernamentale care au ca obiect de activitate protecţia socială şi funcţionează în raza satului
(comunei), oraşului (municipiului); supraveghează realizarea măsurilor de asistenţă socială şi ajutor
social.
Rolul primordial pentru protecţia socială la nivel local îi aparţine asistentului social
comunitar, care este veriga cheie în implementarea politicii sociale în Republica Moldova. În
conformitate cu fişa de post, asistentul social este persoană cu studii superioare în domeniu, care
prestează servicii primare persoanelor şi familiilor care, temporar, se află în dificultate şi care, din
motive de natură economică, socială, fizică sau psihologică, nu sînt în stare să îşi realizeze, prin
mijloace şi eforturi proprii, un nivel decent de viaţă.
Asistentul social face parte din echipa administraţiei publice locale, dar se subordonează
metodologic Direcției de asistenţă socială şi protecţie a familiei.

1.3.2. Noţiunea şi clasificarea serviciilor sociale destinate copilului sau familiei cu copii

Actualmente, în Republica Moldova tot mai frecvent este utilizată atît în legislaţie, cît şi în
cadrul societăţii civile noţiunea de asistenţă socială. Potrivit art. 7 al Legii asistenţei sociale din
25.12.2003, evidenţiază în calitate de forme ale asistenţei sociale: prestaţiile în bani (alocaţiile,
compensaţiile, indemnizaţiile etc.), prestaţiile în natură şi serviciile sociale26:
 indemnizație unică la nașterea copilului;
 indemnizație lunară pentru îngrijirea copilului pînă la împlinirea vîstei de 3 ani pentru
persoanele asigurate;

25
Ghid de aplicare practică, Mecanismul de referire a cazului în sistemul de servicii sociale, Chişinău, 2009, 4, p.
26
Crestenco T., Analiza sistemului de protecție a copiilor în situații de risc și a celor rămași fără ocrotire părintească,
Studiu, Chișinău 2013, 26 p.

17
 indemnizație lunară pentru îngrijirea copilului pînă la împlinirea vîrstei de 1,5 ani
persoanelor neasigurate;
 indemnizație pentru îngrijirea copilului bolnav.
În baza Legii nr. 933-XIV din 14 aprilie 2000 cu privire la protecţia socială specială a unor
categorii de populaţie, familiile cu patru şi mai mulţi copii (cu vîrstă sub 18 ani) şi familiile cu copii
invalizi ( cu vîrstă sub 18 ani) aveau dreptul de a beneficia de compensaţii nominative.
Conform Legii 499-XIV din 14.07.1999 privind alocaţiile sociale de stat pentru unele
categorii de cetăţeni, familiile în cadrul cărora sînt îngrijiţi şi educaţi copii cu dezabilități
benefiaciază de alocaţii sociale de stat potrivit gradului de severitate a dezabilității stabilit copilului.
Beneficiarii alocaţiilor sociale sînt următoarele categorii de copii27:
 copiii invalizi în vîrstă de pînă la 18 ani cu gradul de severitate I, II, III;
 copiii care şi-au pierdut întreţinătorul (în vîrstă de pînă la 18 ani, în cazul elevilor şi
studenţilor din instituţiile de învăţămînt secundar şi superior, cu excepţia învăţămîntului fără
frecvenţă, pînă la absolvirea instituţiei respective, dar numai pînă la împlinirea vîrstei de 23
de ani);
 persoane care îngrijesc la domiciliu un copil invalid sub 18 ani, cu gradul de severitate I.
Spre deosebire de prestaţiile indirecte sau în bani, cele în natură constituie produse
alimentare şi mărfuri industriale de primă necesitate, medicamente şi articole protetico-ortopedice
etc.
Serviciile sociale pot fi abordate în două sensuri: larg și restrîns. În sens larg, acestea includ:
învăţămîntul, sănătatea şi sistemul serviciilor de asistenţă socială în cadrul cărora se disting servicii
de asistenţă socială propriu-zise, servicii de îngrijire socială, voluntariatul.28 În acelaşi context
autorul Ilie Bădescu susţine că ,,activitatea asociaţiilor socioculturale comunitare se bazează pe
doctrina celor patru domenii constitutive ale omului armonios şi ale unei societăţi echilibrate:
cultura muncii, cultura sănătăţii, cultura minţii şi cultura sufletului”.
În sens restrîns serviciile sociale constituie o totalitate de activităţi desfăşurate de către stat
în scopul preîntîmpinării, minimalizării sau înlăturării consecinţelor negative ale riscurilor sociale
care afectează o parte din membrii societăţii. Astfel, în acest caz beneficiar al asistenţei sociale este
persoana aflată în situaţie de risc.
Doctrinarii români Elena Zamfir şi Cătălin Zamfir definesc serviciile de asistenţă socială
drept programe specializate, activităţi organizate, tehnici de intervenţie socială, metode de
identificare a necesităţilor şi tipurilor specifice de disfuncţionalităţi ale persoanelor cu probleme.29

27
Legii 499-XIV din 14.07.1999 privind alocaţiile sociale de stat pentru unele categorii de cetăţeni, Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 106-108
28
Bulgaru M., Aspecte teoretice şi practice ale asistenţei sociale, Chişinău, CE USM 2003, 41 p.
29
Zamfir E., Zamfir C. Politici sociale.Romînia în context european.Bucureşti: Alternative, 1995, p.103

18
Conform primei abordări, în calitate de servicii sociale pot apărea serviciile de tip familial,
serviciile de tip rezidenţial şi serviciile de zi sau mixte. Din categoria serviciilor de tip familial fac
parte: asistența parentală profesionistă sau casa de copii de tip familial, care se creează tot pe baza
unei familii. Serviciile rezidenţiale includ: instituţii tradiţionale de îngrijire (gimnazii de tip internat,
case de copii, şcoli-internat (şcoli) generale pentru copii cu deficienţe mintale, case-internat pentru
copii cu deficienţe mintale etc.), centre de plasament şi centre maternale. Serviciile de zi oferă
asistenţă socială copilului aflat în situaţie de risc social sau familiei cu copii doar pe parcursul zilei,
iar cele mixte oferă unora dintre beneficiari plasament şi pe timpul nopţii.
Potrivit celei de-a doua abordări, serviciile sociale reprezintă prestaţii care se consumă în
procesul efectuării lor pentru beneficiar. Serviciile de asistenţă socială se clasifică în servicii cu
caracter primar şi servicii specializate. Cele cu caracter primar au drept scop prevenirea sau
limitarea unor situaţii de dificultate ori vulnerabilitate, care pot duce la marginalizare sau
excluziune socială, iar cele specializate – menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţilor
individuale pentru depăşirea unei situaţii de nevoie socială.30
Printre serviciile de asistenţă socială specializate pot fi menţionate: găzduirea, îngrijirea,
educarea recuperarea, reabilitarea copiilor în situație de risc și/sau copiilor cu handicap, a celor
dependenţi de droguri sau alcool, a victimelor violenţei în familie sau ale treficului de persoane etc.
Un rol important are şi finanţarea protecției sociale. Potrivit art. 22 al Legii asistenţei
sociale, acţiunile de asistenţă socială se finanţează de la bugetul de stat, de la bugetele unităţilor
administrativ-teritoriale, din fondurile republicane şi locale de susţinere socială a populaţiei, din
donaţii, sponsorizări şi din contribuţiile beneficiarilor de asistenţă socială.
Ca urmare a celor relatate, concluzionăm că abordările de mai sus constituie un imbold, de
care depinde în mare măsură dezvoltarea de mai departe a serviciilor sociale prestate copilului sau
familiei cu copii. Este important de a fi stabilită o procedură unică şi oblgatorie de evidenţă a
serviciilor sociale prestate de către sectorul privat.

1.3.3. Formele de protecție a copiilor în situații de risc și cei rămași fără ocrotire părintească

Fiecare copil are dreptul să locuiască în familie, să-şi cunoască părinţii, să benefcieze de
grija lor, să coabiteze cu aceştia, cu excepţia cazurilor în care despărţirea de un părinte sau de ambii
părinţi este necesară în interesul copilului.31
Copilul are dreptul la o familie în care el să poată fi iubit, să fie sub protecţie părintească, să
i se asigure bunăstarea.32 Însă, nu de fiecare dată, acest drept este realizat în practică, abandonul

30
Legea cu privire la serviciile sociale nr. 123 din 18.06.2010. În Monitorul Oficial al RM, nr. 155-158 din 03.09.2010
cu modificările ulterioare
31
Legea privind drepturile copilului nr. 338-XIII din 1512.94 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.13-127

19
copiilor în ultimii zece ani înregistrând proporţii din ce în ce mai mari din cauza migraţiei excesive
a populaţiei. Motivele financiare sunt cele care domină situaţia abandonului, fiind urmate de statutul
vulnerabil al mamelor solitare şi mamelor minore.
Autorităţile tutelare trebuie să întreprindă măsurile necesare pentru identifcarea timpurie a
tuturor situaţiilor de risc care pot determina separarea copiilor de părinţi, să acorde familiilor
servicii şi asistenţă specializată în scopul facilitării integrării lor sociale, inclusiv pentru a spori
capacităţile părinţilor de a depăşi situaţia lor.
Atunci cînd toate măsurile întreprinse pentru (re)integrarea copilului în familia lui biologică
sau extinsă au fost epuizate, autoritatea tutelară de la domiciliul copilului, trebuie să întreprindă
toate acţiunile pentru a proteja copilul şi ai găsi acestuia forma de protecţie adecvată, prioritate
avînd formele de protecţie de tip familial.
Printre cele mai cunoscute şi aplicate forme de protecţie sunt:
 adopţia;
 tutela/curatela;
 asistenţa parentală profesionistă;
 plasamentul în casa de copii de tip familial;
 plasamentul în instituţia rezidenţială de orice tip;
 alte forme de protecţie, în condiţiile legii.
Potrivit Legii privind regimul juridic al adopţiei, adopţia este definită ca fiind „formă
specială de protecţie a copilului, aplicată în interesul superior al copilului, prin care se stabileşte
filiaţia între copilul adoptat şi adoptator, precum şi legăturile de rudenie între copilul adoptat şi
rudele adoptatorului”33
De asemenea, prin lege sunt definite procedurile de adopţie naţională şi respectiv
internaţională. Astfel, în conformitate cu art. 2 al acestei legi, adopţie în care atît copilul adoptat, cît
şi adoptatorul sau familia adoptatoare au domiciliul în Republica Moldova se consideră națională.
Respectiv, adopţie internaţională se consideră adopţie în care copilul adoptat are domiciliul în
Republica Moldova, iar adoptatorul sau familia adoptatoare au domiciliul în străinătate ori adopţiaîn
care copilul adoptat are domiciliul în străinătate, iar adoptatorul sau familia adoptatoare au
domiciliul în Republica Moldova.
Se acordă prioritate adopției naționale în raport cu cea internațională, dat fiind principiul
interesului superior al copilului, pentru a asigura continuitatea în creşterea şi în educarea copilului,
ţinîndu-se cont de originea etnică, culturală şi lingvistică.

32
Convenției cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20
noiembrie 1989.
33
Lege nr. 99 din 28.05.2010 privind regimul juridic al adopţiei, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.131-134

20
Tutela/curatela – se instituie asupra copiilor rămaşi fără ocrotire părintească în scopul
educaţiei şi instruirii acestora, precum şi al apărării drepturilor şi intereselor lor legitime. Tutela se
instituie asupra copiilor care nu au atins vîrsta de 14 ani. La atingerea vîrstei de 14 ani, tutela se
transformă în curatelă, fără adoptarea de către autoritatea tutelară a unei hotărîri suplimentare.
Curatela se instituie asupra copiilor în vîrstă de la 14 la 18 ani. Tutela şi curatela se instituie de către
autorităţile administraţiei publice locale, în termen de cel mult o lună din momentul primirii cererii
respective, în baza avizului scris al autorităţii tutelare34.
Un context specific pentru Republica Moldova, în care copiii rămîn fără ocrotire părintească
şi ar trebui aplicată tutela/curatela drept formă de protecţie asupra copilului, este migraţia părinţilor
la muncă peste hotare.
Direcțiile de învățămînt asigură, în comun cu administrația publică locală, protecția socială a
elevilor, iar în conformitate cu Ordinul comun cu privire la întocmirea listelor nominale ale copiilor
aflați în situație de dificultate și ale copiilor ai căror părinți sunt plecați la muncă peste hotare35, duc
evidența: numărului copiilor aflați în situație de dificultate, a numărului copiilor cu unul dintre
părinți plecați peste hotare pe o perioadă mai mare de 3 luni și a numărului copiilor cu ambii părinți
plecați peste hotare pe o perioadă mai mare de 3 luni.
Unul dintre motivele care generează această stare de lucruri ţine de lipsa unor acţiuni din
partea autorităţilor publice locale. Deşi în art. 142 alin. (4) din Codul Familiei este stipulat expres că
tutela şi curatela se instituie de către autorităţile administraţiei publice locale, în termen de cel mult
o lună din momentul primirii cererii respective, în baza avizului scris al autorităţii tutelare, totuşi
reieşind din prevederile art. 114 alin. (2) autoritatea tutelară care a fost informată despre copilul
rămas fără ocrotire părintească este obligată, în termen de 3 zile, să efectueze un control al
condiţiilor de trai ale copilului şi, dacă se confirmă lipsa îngrijirii din partea părinţilor, să emită o
decizie privind luarea copilului la evidenţă, asigurînd apărarea drepturilor şi intereselor lui legitime
printr-un plasament provizoriu, admis de lege, pînă la determinarea, în modul prevăzut de prezentul
cod, a formei de protecţie adecvate.
Prin urmare, autorităţile sînt obligate să intervină şi în situaţiile în care se presupune faptul
că părinţii pleacă peste hotare lăsîndu-şi copiii în grija rudelor, fără a anunţa autoritatea tutelară.
Iresponsabilitatea părinţilor ţine de procedura anevoioasă de instituire a tutelei. În opinia
specialiştilor în domeniul protecţiei drepturilor copilului condiţia obligatorie pentru tutore de a fi
supus examinării medicale pentru a confirma starea de sănătate, creează multe incomodităţi, motiv
pentru care şi este o barieră pentru a asigura protecţia părintească adecvată copiilor.

34
Codul familiei al Republicii Moldova
35
Ordinul comun al Ministerului muncii, protecției sociale și familiei, nr. 10 din 12 ianuarie 2012, Ministerului
educației, nr. 22 din 13 ianuarie 2012, Ministerului Sănătății, nr. 30 din 12 ianuarie 2012, Ministerului afacerilor
interne, nr. 16 din 12 ianuarie 2012

21
Asistența Parentală Profesionistă – este un serviciu social, care oferă copilului îngrijire
familială substitutivă în familia asistentului parental profesionist, în baza delimitării drepturilor şi
responsabilităţilor cu privire la protecţia drepturilor copilului şi intereselor lui legale între direcția
asistenţă socială şi protecţie a familiei şi asistentul parental profesionist.
Serviciul de asistenţă parentală profesionistă este prestat la nivel local şi se instituie pe lîngă
direcția asistenţă socială şi protecţie a familiei.
Beneficiari ai serviciului sînt copii care se află temporar sau permanent în cel puţin una
dintre următoarele situaţii:
 sînt privaţi temporar sau permanent de mediul lor familial;
 necesităţile lor speciale nu pot fi asigurate de către familia biologică;
 sînt sau pot deveni victime ale unei forme de violenţă, traficului de fiinţe umane,
abandonului sau neglijenţei, relelor tratamente, exploatării în timp ce se află în îngrijirea
unuia sau ambilor părinţi, a reprezentantului legal sau a oricărei alte persoane responsabile
de îngrijirea acestora;
 au mai puţin de 14 ani şi au săvîrşit o încălcare a legislaţiei penale, dar nu poartă răspundere
din punct de vedere juridic şi se află în cel puţin una dintre situaţiile expuse în punctul 4
literele a), b) sau c); e) au între 14 şi 18 ani şi le-a fost aplicată o pedeapsă penală fără
privaţiune de libertate sau au fost liberaţi de răspundere penală şi se află în cel puţin una
dintre situaţiile expuse în punctul 4 literele a), b) sau c)36.
Potrivit datelor oferite de către Direcțiile teritoriale de asistență socială și protecția familiei
numărul copiilor plasați în acest serviciu este în creștere și totodată este îmbucurător faptul că a
crescut și numărul asistenților parentali profesioniști de la 42 în anul 2007 pînă la 206 în anul 2013.
Casa de copii de tip familial – reprezintă o instituţie creată în baza unei familii complete,
care oferă copilului orfan sau rămas fără ocrotire părintească îngrijire familială substitutivă în
familia părintelui-educator37.
Scopul Caselor de copii de tip familial constă în protecţia copilului orfan sau rămas fără
ocrotire părintească, socializarea şi, după caz, (re)integrarea acestuia în familia biologică, extinsă
sau adoptatoare38.
Obiectivele Casei de copii de tip familial constau în:
 îngrijirea şi creşterea copilului în condiţiile unui mediu familial substitutiv, conform
standardelor de calitate;

36
Hotărîrea Guvernului nr. 1361 din 07 decembrie 2007 pentru aprobarea Regulamentului-cadru cu privire la serviciul
de asistenţă parentală profesionistă
37
Hotărîre Guvernului nr. 937 din 12 iulie 2002 pentru aprobarea Regulamentului-cadru cu privire la serviciul casei de
copii de tip familial
38
Hotîrărea Guvernului nr. 812 din 02 iulie 2003 cu privire la aprobarea Standardelor minime de calitate pentru casele
de copii de tip familial

22
 asigurarea dezvoltării copilului plasat în casa de copii de tip familial corespunzător
particularităţilor de personalitate şi de vîrstă ale lui;
 facilitarea, în caz de posibilitate, a (re)integrării copilului în familia biologică, extinsă sau
adoptatoare;
 facilitarea socializării copiilor şi pregătirea lor pentru viaţa independentă după atingerea
vîrstei majoratului.
În casa de copii de tip familial pot fi plasaţi de la trei pînă la şapte copii cu vîrste de pînă la
14 ani. Numărul total al copiilor plasaţi în Caselor de copii de tip familial şi al copiilor proprii nu va
depăşi 7 persoane.
În concluzie vreau să menționez că nevoia și dreptul copilului de a crește într-o familie sau
într-un mediu cît mai apropiat de acesta este un principiu de bază stipulat într-un șir de acte
legislative naţionale, principiul respectiv fiind asumat și de Guvernul Republicii Moldova odată cu
ratificarea Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului. Realizarea acestuia este asigurată prin
dezvoltarea formelor optime de protecţiei a copilului aflat în dificultate.
Deşi publicul general consideră că legile şi măsurile punitive aplicate familiilor care nu-şi
exercită funcţiile trebuie să fie mai drastice (faţă de părinţii care îşi abandonează copiii, părinţii
abuzivi ori neglijenţi etc.), mulţi specialişti au remarcat faptul că, la nivel legislativ şi conceptual,
sistemul de protecţie a copilului şi familiei din Republica Moldova este bine format. Ceea ce
lipseşte sunt mecanismele şi funcţionalitatea, cît și o mai bună conlucrare a instituţiilor implicare în
procesul de protecţie a copilului.
În ceea ce privește copilul în situație de risc, majoritatea specialiştilor consideră că
identificarea timpurie a acestor copii, a necesităților acestora și prevenirea situațiilor de risc este
cea mai bună soluţie în rezolvarea problemelor cu care se confruntă acești copii şi familiile
acestora. Iar angajarea specialiştilor în sistemul de protecţie al copilului, atât la nivel local cât şi la
nivel central, trebuie să fie realizat exclusiv în baza abilităților și deprinderilor practice ce ar
influiența în mod eficient asupra realizării unor intervenții eficiente.

23
BIBLIOGRAFIA

1. Bulgaru M., Asistența Socială în contextul transformărilor din Republica Moldova,


Chișinău: Editura „Cu drag” S.R.L., 2008, 439 p.
2. Bulgaru M., Aspecte teoretice şi practice ale asistenţei sociale, Chişinău, CE USM 2003, 41
p.
3. Bulgaru M., Dilion M., Concepte fundamentale ale asistenţei sociale (note de curs),
Chișinău: USM 2000, 97 p.
4. Crestenco T., Analiza sistemului de protecție a copiilor în situații de risc și a celor rămași
fără ocrotire părintească, Studiu, Chișinău 2013, 26 p.
5. Dilion M., Pistrinciuc V., Rolul autorităţilor publice locale în asigurarea protecţiei şi
asistenţei sociale a populaţiei (Ghid teoretico-practic), Chişinău 2008
6. Ghid de aplicare practică, Mecanismul de referire a cazului în sistemul de servicii sociale,
Chişinău, 2009, 4, 8, 12 p.
7. Ghid de aplicare practică, Sistemul de prevenire a separării copilului de familie, Chişinău,
2009, 7 p.
8. Ghid metodologic pentru aplicarea Standardelor minime obligatorii privind Centrul de
Consiliere şi Sprijin pentru Părinţi şi Copii. – Bucureşti, 2006, 3 p.
9. Marginean L., Dilion M., Luca C., Protecţia copilului în Republica Moldova şi România.
Chișinău 2012, 25 p.
10. Neamțu G., Bocancea C., Elemente de asistență socială. Iași: Editura „Polirom”, 1999, 296
p.
11. Neamțu Gh., „Tratat în asistența socială”, Iași: Editura „Polirom”, 1999, 30 p.
12. Preda M., Politica socială românească – între sărăcie și globalizare, Iași: Editura „Polirom”,
2002, 208 p.
13. Reghintovschi S., Nevoile esențiale ale copiilor, București: Editura Trei, 2013, 29, 208 p.
14. Sandu A.Ş., Asistenţă şi intervenţie socială. – Iaşi, 2002, 9-14 p.
15. Zamfir C., Buzducea D., Dan A.N., Ghelau R., Pentru o societate Centrata pe copil Raport
realizat de Institutul de Cercetare a Calitiilii Vietii, Editura, Alternative, București, 1997, 48
p.
16. Zamfir C., Vlăsceanu L., (coord.) Dicţionar de sociologie, Bucureşti,1998, p. 458.
17. Zamfir E., Zamfir C., Politici sociale. România în context european. Bucureşti: Alternative,
1995, 103 p.
18. Codul familiei al Republicii Moldova

24
19. Convenției cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației
Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989.
20. Legea privind drepturile copilului nr. 338-XIII din 1512.94 Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr.13-127
21. Legii 499-XIV din 14.07.1999 privind alocaţiile sociale de stat pentru unele categorii de
cetăţeni, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 106-108
22. Legea asistenței sociale nr. 547 din 25.12.2003, Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
nr. 42-44
23. Lege nr. 99 din 28.05.2010 privind regimul juridic al adopţiei, Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr.131-134
24. Legea cu privire la serviciile sociale nr. 123 din 18.06.2010. Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr. 155-158
25. Hotărâre Guvernului nr. 937 din 12 iulie 2002 pentru aprobarea Regulamentului-cadru cu
privire la serviciul casei de copii de tip familial
26. Hotărârea Guvernului nr. 812 din 02 iulie 2003 cu privire la aprobarea Standardelor minime
de calitate pentru casele de copii de tip familial
27. Hotărârea de Guvern nr. 283 din 14.03.2007 pentru aprobarea structurii, efectivului-limită şi
Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Protecţiei Sociale, Familiei
şi Copilului.
28. Hotărârea Guvernului nr. 1361 din 07.12.2007 pentru aprobarea Regulamentului-cadru cu
privire la serviciul de asistenţă parentală profesionistă
29. Hotărârea Guvernului nr. 434 din 10.06.2014 privind aprobarea Strategiei pentru protecția
copilului pe anii 2014-2020
30. Ordinul Ministrului muncii protecției sociale și familiei privind aprobarea Regulamentului-
cadru de activitate a Serviciului de asistență socială comunitară nr. 54 din 10 iunie 2009
31. Ordinul Ministrului muncii protecției sociale și familiei privind aprobarea Managementului
de caz. Ghidul asistentului social, nr. 71 din 03 octombrie 2008
32. Ordinul comun al Ministerului muncii, protecției sociale și familiei, nr. 10 din 12 ianuarie
2012, Ministerului educației, nr. 22 din 13 ianuarie 2012, Ministerului Sănătății, nr. 30 din
12 ianuarie 2012, Ministerului afacerilor interne, nr. 16 din 12 ianuarie 2012
33. http://www.mmpsf.gov.md/
34. http://www.statistica.md/
35. https://plato.stanford.edu/entries/risk/
36. www.droitsdesenfants.ca – Site-ul Oficial al Coaliţiei Canadiene pentru drepturile copilului
37. http://cec.vcn.bc.ca/mpfc/modules/pm-plnru.htm

25