Sunteți pe pagina 1din 5

3. Principiul nominalismului monetar protejeaza debitorii fata de creditorii tentati de camatarie.

Atat art. 1578, cit si art. 1579 din Codul civil de la 1864 sunt incluse in capitolul dedicat contractului
de imprumut. Desi economistii si bancherii il considera un produs sau un serviciu financiar, adica
obiectul unui contract de vinzare de marfuri sau produse ori obiectul unei prestari de servicii,
contractul de credit bancar este, in linii mari, o specie de contract de imprumut. Cel putin asa este
pentru noi, juristii. Dar, chiar si asa, contractul de credit este departe de a fi un simplu contract de
imprumut, in care exista o singura obligatie a creditorului (remiterea bunului imprumutat) si o
singura obligatie a debitorului (restituirea bunului, cu sau fara dobinda). Contractul de credit este un
contract nenumit sau chiar o operatiune complexa de tipul grupului de contracte (atunci cind, spre
exemplu, creditul propriu-zis este insotit de garantii materiale sau personale, de deschiderea unui
sau mai multor conturi curente bancare, de vinzarea bunului ce urmeaza a fi ipotecat etc.).
Contractul de credit bancar genereaza un complex de obligatii reciproce ale partilor sau ale
participantilor la grupul de contracte, ceea ce il face destul de diferit de contractul de imprumut
clasic. In plus, daca imprumutatul sau garantul este o persoana fizica ce nu actioneaza in exercitiul
profesiei sale, atunci contractul de credit este supus legislatiei protectiei consumatorilor, care
inlatura aproape in totalitate de la aplicare dispozitiile din dreptul comun relative la contractul de
imprumut. Contractul de credit de retail este un contract comutativ, in care consumatorul nu doar ca
trebuie pus de creditor in postura de a putea determina si intelege cu exactitate intinderea
obligatiilor si a riscurilor pe care si le asuma, dar el este si creditorul obligatiei de informare care
incumba creditorului profesionist (comerciant). Un astfel de contract nu poate sub nicio forma, nici
total, nici partial, sa fie considerat un contract aleatoriu, adica un contract in care se face comert cu
hazardul si, cu atit mai putin, nu poate fi considerat un contract in care intregul risc al ultra-valorizarii
monedei contractului sa fie pus pe capul consumatorului, mai ales ca este, de regula, un contract-tip,
de adeziune.

A sustine ca un contract de credit de consum este un simplu contract de imprumut caruia i s-ar aplica
principiul nominalismului monetar din vechiul Cod civil, cu ignorarea sau inlaturarea normelor
speciale privitoare la interzicerea clauzelor abuzive, inseamna nici mai mult, nici mai putin decit a
spune ca acest imprumut este unul de tip camataresc.

Vechile reglementari relative la „nominalismul monetar”, in special art. 1578-1579 din Codul civil de
la 1864, erau menite a combate tentatiile imprumutului de tip camataresc. Intrucit contractul de
imprumut cu dobanda superioara celei prevazute de lege era considerat imprumut camataresc si,
deci, interzis de lege sub sanctiunea nulitatii absolute, redactorii Codului civil de la 1864 au incercat,
in limitele legale, morale si culturale ale epocii, sa salveze de la nulitate unele contracte care,
aparent, erau imprumuturi camataresti, introducind aceste reguli supletive menite a asigura un
anumit echilibru al prestatiilor. Fara a permite ruina debitorului, legiuitorul a optat pentru
mentinerea „in viata” a unor astfel de contracte.
Este vorba, deci, de texte legale care sunt favorabile debitorului si defavorabile creditorului –
camatar.

A sustine ca nominalismul monetar este (exclusiv) in favoarea creditorului, permitindu-i acestuia sa


treaca asupra capului debitorului-consumator tot riscul hiper-valorizarii monedei contractului este,
de aceea, absurd.

4. Normele relative la nominalismul monetar sunt supletive. Ca orice alte norme supletive, ele nu se
impun partilor, ci sunt menite sa suplineasca vointa partilor. Partile pot deroga de la ele.

Conform art. 3 alin. 1 din Lege nr. 193/2000, nu se poate supune analizei, sub raportul caracterului
abuziv, o clauza care reflecta sau transpune in contract dispozitii legale sau norme administrative
obligatorii[3]. Textul din legea noastra, care transpune un principiu din Directiva clauzelor abuzive
(93/13/CEE), se refera la acele clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale, clauze pe care
partile – amindoua – nu le pot evita. Contractul este, in astfel de situatii, total sau partial reglementat
de lege. Este cazul, spre exemplu, al contractelor de leasing, al asigurarilor obligatorii, al contractelor
cu caiete de sarcini etc., adica al acelor contracte pe care le putem numi contracte fortate.

Ratiunea textului art. 3 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 este aceea ca astfel de contracte fortate nu
depind de vointa niciuneia dintre parti, deci nu este posibil un abuz de putere economica al
profesionistului. Pe de alta parte, aceste clauze pot fi contestate prin alte metode, spre exemplu, prin
atacarea legii care contine acele clauze abuzive ca fiind contrare Dreptului UE sau CEDO.

Intrucit principiul nominalismului monetar este reglementat de norme supletive, este evident ca el
nu intra sub incidenta si nici in intelesul sintagmei “acte cu putere de lege sau norme administrative
obligatorii”. De aici concluzia evidenta ca o clauza relativa la riscul valutar, chiar daca reflecta in
contract principiul nominalismului monetar (in intelesul contorsionat dat acestuia de cautatorii
Sfintului Graal juridic necesar salvarii bancilor recalcintrante), poate sa fie supusa analizei sub
raportul caracterului sau abuziv.

In orice caz, actiunile pe tema conversiei in lei si a inghetarii cursului francului elvetian sunt
intemeiate nu numai pe legislatia privind clauzele abuzive, ci si pe cea privind obligatia bancii de
informare a consumatorului, pe legislatia privind practicile inselatoare sau agresive ale
profesionistilor, precum si pe legislatia privind produsele defectuoase si reclama deceptiva. Plus un
set enorm de dispozitii ale Dreptului Uniunii Europene si de jurisprudenta CJUE…
5. Dreptul Uniunii Europene, atit la nivel de norma, cit si la nivel de jurisprudenta a CJUE, se opune
categoric acestei interpretari contorsionate a principiului nominalismului monetar si deturnarii
sensului sau real, originar.

Pentru exemplificare, va invit sa analizati solutiile CJUE dispuse in doua spete destul de recente.

5.1. Hotararea RWE Vertrieb (C‑92/11), considerentul 26:

„dupa cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevazuta la
articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflecta dispozitii din dreptul national
care se aplica intre partile contractante, independent de alegerea acestora, sau cele ale dispozitiilor
mentionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte in lipsa unui aranjament diferit al partilor in
aceasta privinta.”

Or, a obliga, chiar si implicit, partea mai slaba din contract sa suporte intregul risc valutar, adica a
exploata lipsa de informare (prezumata) a consumatorului, inseamna un „aranjament diferit al
partilor”, asa cum rezulta din cauza Mohamed Aziz din 2013, C‑415/11. Un consumator se gaseste
intr‑o situatie de inferioritate fata de un vanzator sau un furnizor in ceea ce priveste atat puterea de
negociere, cat si nivelul de informare. Prin urmare, in situatia in care partile au prevazut ca riscul
valutar va fi suportat doar de consumator, art. 1 alin. (2) nu este aplicabil.

5.2. Hotararea Barclays Bank (C-280/13) are un inteles si o aplicabilitate complet diferite de cele
vehiculate de hijackerii principiului nominalismului monetar.

Sa analizam:

„39. In cauza principala, instanta de trimitere nu invoca nicio clauza contractuala care poate fi
calificata drept abuziva. Cele patru intrebari au ca obiect compatibilitatea actelor cu putere de lege si
a normelor administrative nationale cu Directiva 93/13. Niciuna dintre dispozitiile nationale in
discutie in litigiul principal nu este de natura contractuala. Pe de alta parte, spre deosebire de
cauzele in care s‑au pronuntat Hotararile Banco Español de Crédito si Aziz, niciuna dintre aceste
dispozitii nu se refera la intinderea competentelor instantei nationale de a aprecia caracterul abuziv
al unei clauze contractuale.

40. Astfel, dispozitiile nationale care fac obiectul trimiterii preliminare sunt acte cu putere de lege
sau norme administrative si nu sunt reluate in contractul in discutie in litigiul principal. Or, astfel de
dispozitii nu intra in domeniul de aplicare al directivei mentionate, care urmareste sa interzica
clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii.
41. Spre deosebire de cauza in care s‑a pronuntat Hotararea RWE Vertrieb (C‑92/11), in care,
potrivit punctelor 29-38 din aceasta hotarare, partile au convenit cu privire la extinderea domeniului
de aplicare al unui regim prevazut de legiuitorul national, actele cu putere de lege si normele
administrative nationale care fac obiectul intrebarilor sunt aplicabile fara sa fi intervenit vreo
modificare a domeniului lor de aplicare sau a continutului lor prin intermediul unei clauze
contractuale. Se poate prezuma, asadar, in mod legitim ca echilibrul contractual stabilit de legiuitorul
national este respectat. Legiuitorul Uniunii a decis in mod explicit sa mentina acest echilibru, astfel
cum reiese din formularea celui de al treisprezecelea considerent si din articolul 1 alineatul (2) din
Directiva 93/13.

42. In plus, actele cu putere de lege si normele administrative nationale in discutie in litigiul principal
se aplica intre partile contractante cu conditia sa nu se fi instituit alte acorduri. Prin urmare, in
conformitate cu al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, ele intra sub incidenta articolului 1
alineatul (2) din aceasta directiva, potrivit caruia „dispozitiile prezentei directive nu li se aplica”.
Astfel, directiva amintita nu are, in orice caz, vocatie de a se aplica.

43. In ceea ce priveste principiile dreptului Uniunii referitoare la protectia consumatorilor si la


echilibrul contractual, este necesar sa se constate ca Directiva 93/13 urmareste sa asigure
respectarea lor prin eliminarea din contractele incheiate cu consumatorii a clauzelor abuzive ca
manifestare a unui dezechilibru intre partile contractante.

44. Or, astfel cum s‑a subliniat deja, actele cu putere de lege si normele administrative nationale in
discutie in litigiul principal nu intra in domeniul de aplicare al Directivei 93/13, avand in vedere ca nu
a fost invocata existenta unei clauze contractuale abuzive. Prin urmare, in prezenta unei lex specialis,
precum Directiva 93/13, care exclude din domeniul sau de aplicare o situatie precum cea in discutie
in litigiul principal, principiile generale pe care se intemeiaza aceasta nu isi pot gasi aplicarea.

45. Avand in vedere toate aceste consideratii, trebuie sa se raspunda la intrebarile adresate de
instanta de trimitere ca Directiva 93/13 si principiile din dreptul Uniunii referitoare la protectia
consumatorilor si la echilibrul contractual trebuie interpretate in sensul ca sunt excluse din domeniul
lor de aplicare acte cu putere de lege si norme administrative ale unui stat membru, precum cele in
discutie in litigiul principal, in lipsa unei clauze contractuale de modificare a continutului sau a
domeniului de aplicare al acestora.”

Este simplu de dedus ca hotararea Barclays, invocata drept temei al respingerii actiunii ce tindea la
conversia in lei si la inghetarea cursului francului elvetian, este inaplicabila, pur si simplu pentru ca
vizeaza o alta situatie de fapt: a se vedea, in acest sens, considerentul 41. In contractele de credit
aflate in litigiu exista, de fiecare data, clauze de schimb valutar.

6. Spre surpriza tuturor, nominalismul monetar a suferit o nedorita metamorfoza in hotarirea


instantei de la Ialomita si in apararile bancilor iresponsabile si recalcitrante: din instrument al
protectiei debitorului si al echilibrarii contractului, s-a transformat in instrument de terorism
contractual.
Nominalismul monetar, asa cum il inteleg bancile recalcitrante, nu este nimic altceva decit o forma
de terorism contractual.