Universitatea Tehnică a Moldovei

Electrocardiograf portabil cu înscrierea datelor pe SD-card

Student: Tomac Alexandru

Conducător: prof.univ. dr. Șontea Victor

Chișinău 2017
 Ministerul Edicației al Republicii Moldova
Universitatea Tehnică a Moldovei
Facultatea Calculatoare, Informatică și Microelectronică
Catedra Microelectronică și Inginerie Biomedicală

Admis la susținere
Șef de catedră: prof. univ. dr. V Șontea
_____________________________
“___”______________ 2017

Electrocardiograf portabil cu înscrierea datelor pe SD-card

Proiect de licență

Student: Tomac Alexandru ( _____________ )

Conducător: Șontea Victor ( _____________ )

Consultanți: Șontea Victor ( _____________ )

Chișinău 2017
 INTRODUCERE

Electrocardiograma este o înregistrare a activității electrice a fibrelor musculare ale

inimii. Fiecare contracție a miocardului este urmarea unei excitații electrice care provine de
la nodul sinusoidal și transmis muschilor inimii. Aceste modificări ale potențialelor electrice
ale inimii se pot măsura la suprafața organismului, fiind prezentate printr-o imagine repetată
a activității cardiace electrice.

O altă noțiune a electrocardiogramei ne spune că este înscrierea grafică a diferențelor de

potential generate în timpul activității electrice cardiace. Potențialele electrice sunt produse
în inimă ca suma potențialelor generate de celulele musculare cardiace în timpul
depolarizării și repolarizării.

La nivel celular depolarizarea reprezintă modificare potențialului transmembranar,

determinate de deplasarea sarcinilor electrice (electroni sau ioni), iar repolarizarea reprezintă
refacerea potențialului transmembranar de repaus, introdusă de deplasarea sarcinilor electrice
în sens opus, care compensează depolarizarea.

Depolarizarea și repolarizarea se propagă sub forma unor unde prin mușchiul cardiac.
Generatorul cardiac poate fi privit ca un dipol – două sarcini electrice egale și de semn
contrat (+ și -) separate pe o distanță mica. Dacă dipolul este plasat într-un volum omogen,
se generează două câmpuri electrice sferice.

Liniile de propagare ale câmpului electric sunt distribuite simetric în raport cu o linie
perpendicular, care transversează dipolul prin centru. Deoarece corpul este un bun
conducător de electricitate, câmpurile electrice se propagă până la suprafața pielii. Planul
perpendicular pe dipol are potențialul 0 (punctul de nul).
 1. METODE DE MĂSURARE A BĂTĂILOR INIMII, PLANE ECG, PROIECȚII

1.1. Vector Cardiac, Plane Ecg, Proiecții

Potențialul maxim definește polii electrici, care împreună cu câmpul aferent formează un
dipol electric caracterizat printr-un moment electric dipolar numit vectorul cardiac.

Măsurarea vectorului cardiac în plan frontal

Proiecțiile unui vector într-un plan pot fi reconstituite dacă se cunosc proiecțiile pe două
axe. În ECG se folosesc, pentru planul frontal, măsurări pe trei direcții care formează un
triunghi echilateral numit triunghiul lui Einthoven. Măsurările sunt bipolare sau unipolare, la
cere potențialul de masa este cel al piciorului drept (RL).

Figura 1.1. Triunghiul lui Eithoven

 1.2. Derivațiile ECG bipolare
Amplificatorul preia semnale pe ambele intrări de la electrozii “calzi” 

Derivațiile bipolare sunt notate cu I, II, III.

Culegerea I redă semnalul cules între mâna dreaptă (RA – Right Arm, electrodul fiind
conectat la borna ““ a amplificatorului) și mîna stângă (LA – Left Arm, electrod conectat la
borna “+”).

1.3. Măsurările Unipolare

Măsurările Unipolare sunt notate cu VR, VL și VF și reprezintă variațiile în timp ale
potențialelor mîinilor dreaptă, stîngă și piciorului stîng față de potențialul de referință
(figura 2).
Măsurările mărite (aVR, aVL și aVF) au amplitudini cu 50% mai mari decât cele normale
și consideră pentru referință media potențialelor celorlalte două extremități.

Figura 1.2. Măsurări unipolare

Figura 1.3. Triunghiul lui Eithoven

 1.4. Derivațiile precordiale
Derivațiile precordiale înregistrează activitatea electrică a inimii în plan transversal.
Sunt derivații “unipolare”, cu electrodul pozitiv situate pe torace (V1-V6) și electrodul de
referință format din cele 3 derivații ale membrelor unite.

Electrodul exploator este poziționat în felul următor:

a. V1 – spațiul IV intercostal drept parasternal;

b. V2 – spațiul IV intercostal stâng parasternal;
c. V3 – la jumătatea distanței dintre V2 și V4;
d. V4 – spațiul V intercostal stâng, pe linia medioclaviculară (apexul);
e. V5 - spațiul V intercostal stâng, pe linia axiliară anterioară;
f. V6 - spațiul V intercostal stâng, pe linia axiliară mijlocie.

Figura 1.4. Derivațiile precordiale

1.5. Caracteristicile parametrilor ECG

Electrocardiograful este aparatul folosit pentru măsurarea și redactarea grafică a vectorului
cardiac. În cazul redării scopice el se numește electrocardioscop (monitor cardiac). ECG
măsoară diferențele de potențial dintre două puncte ale câmpului electric cardiac. Dacă
diferența este zero pe afișaj apare o dreaptă orizontală – linia izoelectrică. Mărimea
potențialului înregistrat depinde de:

a. Apropierea electrozilor de inimă;

b. Unghiul vectorului cardiac cu axul derivației curente;
c. Neomogenitatea mediului conductor al corpului;
d. Plasarea excentrică a dipolului cardiac în mediul conductor uman.
Reprezentarea ECG a fiecărui ciclu cardiac conține:

- Unde: P, Q, R, S, T și U (deflexiune pozitive sau negative);

- Segmente: porțiunile cuprinse între unde;
- Intervale: include segmente și unde;

Figura 1.5. Complexul QRS. Semnalul activității inimii

Unda P corespunde contracției atriale (depolarizare atrială), complexul QRS
corespunde contracției (depolarizării) ventriculare, iar unda T este aferentă repolarizarii
ventriculare. Uneori, între undele T și P apare unda U, având origine incertă. Amplitudinea
undei R este între 0.1 și 1 mV iar banda de frecvență a semnalului ECG este (0.05 … 100)
Hz.

1.6. Achiziții de date

- Convertirea fenomenului fizic în mărime ce poate fi măsurata (în mărime electrică);
- Preluarea semnalelor generate de senzori și traductori, prelucrarea analogică și
conversia analog-numerică;
- Analiza și prelucrarea datelor de către sistemul de calcul și prezentarea rezultatelor
prelucrării într-o formă comodă pentru utilizator.

Datele achizitionate pot fi:

1. Date analogice (tensiuni sau curenti, continue sau alternative) ce reprezinta deobicei
iesirile unor traductoare ce monitorizeaza marimile ce urmeaza a fi achizitionate;
2. Date numerice -provenind de la traductoare cu iesire numerica sau de la alte echipamente
implicate in desfasurarea procesului monitorizat.

Un sistem de achiziții de date trebuie să aiba un numar corespunzator de intrări analogice și

numerice.
 Conversia analog digitală/numerică – reprezintă transformarea unei mărimi cu variație
analogică aplicată la intrare într-o mărime numerică. Convertorul analog digital/numeric –
reprezintă un bloc sau circuit care poate accepta o mărime analogică (tensiune/current) la
intrare furnizând la ieșire un număr care constituie o aproximație mai mult sau mai puțin
exactă a valorii analogice.

Achiziții de date

S1 Intrări
digitale
Amplificator Filtrul Convertor
S2
instrumental antialias A/N

S3

Procesor
3 PC

A1 RS-232
USB
Amplificator Filtrul Convertor
Port
A2 ieșire reconstituire N/A
paralel
A3

Distribuiție de date Ieșiri digitale

Figura 1.6. Sisteme de achiziții de date

1.7. Eșantionarea semnalului

Achiziționarea semnalelor care caracterizează anumite procese fizice nu este un scop în

sine. Aceste semnale urmează a fi prelucrate și pe baza rezultatelor obținute se reglează
procesul deservit. Utilizarea metodelor numerice la prelucrarea semnalelor analogice
necesită discretizarea acestora în timp, fapt ce se realizează prin operația de eșantionare,
precum și discretizare în valoare, realizată prin operația de cuantizare. Presupunând
eșantionarea unui semnal analogic s(t) cu pasul (perioada) de eșantionare constant Te
(figura 1.7), rezultă secvența:

S(k)=s(kTe) unde k este un întreg, -∞<k<∞ (1.1)

 Figura 1.7. Eșantionarea semnalului

În perioada de eșantionare și frecvența de eșantionare sau (rata de eșantionare), notată cu

fe, există relația evidentă:

Fe=1/T (1.2)

Înlocuirea semnalului s(t) prin eșantionare sale s(kT) se poate face doar dacă pe baza
acestora se poate reconstitui semnlul inițial, constituie o reprezentare univă a semnalului
original. Pentru aceasta trebuie respectate condițiile impuse e teorema eșantionării
(Whittaker, Kotelnikov, Shanon): Un semnal analogic s(t), care are frecvența cea mai mare
din spectru său fmax, poate fi reconstituit în mod unic de eșantionare s(kT) dacă:

fe ≥ 2fmax (1.3)

Reconstituirea se face utilizând relația:

+∞
𝑠𝑖𝑛2𝜋𝑓𝑚𝑎𝑥(𝑡−𝑘𝑇𝑒)
𝑠(𝑡) = ∑ 𝑠(𝑘𝑇𝑒) (1.4)
𝑘=−∞ 2𝜋𝑓𝑚𝑎𝑥(𝑡−𝑘𝑇𝑒)

Reprezentarea semnalului prin relația de mai sus este valabilă numai pentru semnale
aperiodice, având funcții de bandă limitată și eșantionare suficient de des, încât să fie evitate
erorile de aliere. Erorile de aliere apar dacă, în urma eșantionării, semnalele analogice
diferite vor fi reprezentare în domeniul de frecvență prin aceleași componente spectrale.
Pentru a ilustra consecința acestor erori, în domeniul de timp, ar putea fi reconstituite două
semnale sinusuidale diferite, fiind reprezentate prin aceleași eșantioane (Figura 1.8).
 Figura 1.8. Semnale sinusuidale diferite

De aceea, pentru un circuit de eșantionare dat, dacă frecvența maximă de eșantionare

este limitată din considerente practice, rezultă necesitatea limitării și a spectrului semnalului
analogic în corelație cu frecvența de eșantionare, utilizând în acest scop un filtru
antialias(FTJ).

Spre exemplu, după cum rezultă din figura 1.8, dacă frecvența de ețantionare nu este
suficient de mare semnalul reconstituit o să difere esențial de semnalul original. Eșantionarea
și reconstituirea semnalelor periodice se face în mod asemănător, cu unele diferențe totuși.
Discutăm despre faptul că spectrul semnalului periodic este discret, incluzând o componentă
fundamentală și o serie de componente armonice.

1.8. Reconstituirea semnalelor

Prin reconstituirea unui semnal analogic s(t) se înțelege determinarea formei de variație
în timp a acestuia pe baza eșantioanelor s(kTe), care au fost prelevate în domeniul timp sau
pe baza eșantioanelor cunoscute în domeniu frecvență. Secvența reconstituită va conține un
număr sporit de componente față de secvențele primare, dependent de precizia impusă la
reprezentarea s(t).

În domeniul de timp, acest proces de îndesire a eșantioanelor în scopul obținerii

semnalului reconstituit se numește interpolare. Semnalul s*(t) rezultat prin interpolare are
deci proprietatea:

S * (kTe) = s(kTe), pentru k∈N (1.5)

Iar s*(t) și s(t) trebuie să difere cât mai puțin pentru:

kTe < t < (k+1) Tt (1.6)

Cele mai simple metode de interpolare au la bază dezvoltarea în serie a semnalului s(t).
 1 1
S * (t) = s(kTe) + s| (kTe) (t - kTe) + s|| (kTe) (t - kTe)2 + ... (1.7)
1! 2!

unde k ∈ N, iar s(kTe), s’(kTe) sunt valorile semnalului s(t) respectiv ale derivatelor sale
de ordin 1, 2, ... , ... în punctul kTe. Dacă în relația (1.7) se reține doar primul termen, rezultă
interpolarea de ordin 0, sau interpolarea cu reținere:

s * (t) = s(kTe) pentru e kTe < t < k+1 Te (1.8)

Astfel, semnalul reconstituit este format din trepte, valoarea unui eșantion fiind reținută până
la eșantionul următor.

Figura 1.9. Semnalul reconstituit din trepte