Sunteți pe pagina 1din 8

Capitolul I : Simbolismul.

Etape în evoluția curentului

Simbolismul este un curent literar –artistic de mare amploare în literatura


universală, născut în Franţa la mijlocul penultimului deceniu al secolului al
XIX-lea ca o reacţie împotriva romantismului retoric, naturalismului pozitivist şi
plat şi a parnasianismului rigid. Numele curentului este dat de poetul Jean Moreas
în 1885 ca o disociere faţă de decadenţi. 1
Simbolismul designează procedeul său
tehnic favorit, găsirea de corespondențe între obiecte poetice și imagini ,
sentimente , percepții, complexe ideatice; într-un cuvânt, a sugera fără a numi ,
fără a descrie( Stephane Mallarme).2
Simbolismul pune accent pe descătuşarea de severitatea regulilor şi pe
surprinderea fluxului liric într-un anume moment al creaţiei poetice. Curentul îşi
reclamă descendenţa de la înaintaşi ca Poe, Novalis, Nerval, îndeosebi de la un
precursor glorios ca Baudelaire, de la predecesori direcţi ca Lautreamont,
Mallarme şi poeţii blestemaţi: Corbiere, Laforgue, Rimbaud, Verlaine, aceştia
ilustrând în continuare mişcarea, devenind chiar animatori ai ei.
Amintita dihotomie simbolist-decadent va funcţiona la nivelul tematic al
textelor poetice. Simboliştii puneau accent pe citadin, necesitatea evadării din real,
parcuri, exoticul, aproprierea muzicii, teoretizarea versului liber.
Decandenţii, înrudiţi cu naturaliştii, chiar dacă n-au afirmat-o, ba,
dimpotriva, pun accent pe lumea citadină periferică, evocă oraşe monstruoase şi
haotice care-şi întind cartierele mărginaşe ca tentaculele unei imense caracatiţe,
cafenele sărace, cârciumii, mansarde, femei pierdute, spitale, ospicii, fiinţe atinse
de ftizie, nebuni, alcoolici etc. predomină sentimentele de tristeţe şi deziluzie. 3

Alături de un simbolism al reveriilor şi misterelor se afirmă un simbolism


militant izvorât din convulsiile social-istorice.

1 *** Dicționar de termeni literar, cu aplicații, ed. Orator, Brașov, 2003, p. 258
2 ***Literatura română. Crestomație de critică și istorie literară, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p.466
3 ***Dicționar de termeni literar, cu aplicații, ed. Orator, Brașov, 2003, p. 259
Spre deosebire de poezia simbol, existentă dintotdeauna în literatura lumii,
simboliştii operează nu cu raţiunea, ci prin intuiţii şi revelaţii, operează prin
stabilirea unor corespondenţe estetice şi au preferinţă pentru cuvintele de mare
sugestie muzicală.
Noutatea pe care o aduce simbolismul nu este simbol în sine, vechi cât
literatura însăşi, ci cultivarea simbolului plurivoc, a simbolului cu multiple sensuri,
descifrate în funcţie de sensibilitatea cititorului, dat fiind că aceste simboluri sunt
receptate mai puţin intelectual, şi mai mult afectiv. Definitorie pentru simbolism
este sinestezia, adică perceperea sintetică, integratoare a unui ansamblu de
senzaţii(vizuale, auditive, olfactive etc.)4
O trăsătură definitorie a simbolismului o constituie respingerea
prozaismului(adică a ceea ce este comun, plat şi banal) şi a expresiei discursive,
poezia fiind definită ca arta de a simţi.
Simbolismul nu vrea să cultive sensurile ideologice explicite, poezia
socială, poezia filozofică discursivă şi conceptuală, ci obiectul este sensibilitatea
pură, mişcarea sufletească şi spirituală privită în ansamblu privită în sine,
fluiditatea eului, scurgerea muzicală a timpului prin conştiinţă. Simbolismul a
căutat să apropie poezia de adevărata sa esenţă. Poezia simbolistă este inamică
retorismului: Prinde elocvenţa şi suceşte-i gâtul, scrie Paul Verlaine.5
O altă trăsătură o constituie cultivarea simbolului care să exprime
corespondenţele, afinităţile invizibile între diferitele elemente ale universului:
natură –sentimente umane. Se apelează la simboluri noi, inventate de fantezia
poetică. Poetul simbolist intuieşte corespondenţele peste tot şi încearcă să le
descifreze.
Simboliştilor le este caracteristică înclinaţia spre stările sufleteşti
nedefinite, predispoziţia pentru reverie, pentru proiecţia diafană, nedefinită în
timp şi spaţiu. Preferinţa pentru imagini vagi, fără contur, fluide. Nimic mai
frumos decât cântecul gri în care indecisul se îmbină cu decisul, consideră Paul
Verlaine. La simboliști constatăm tendința evadării din real, a abolirii realității. În

4 ***Dicționar de termeni literar, cu aplicații, ed. Orator, Brașov, 2003, p. 259


5 Idem, p.260
măsura în care aplică principiile estetice pe care le afirmă. Ei pot fi apropiați de
expresioniștii.6
Muzicalitatea interiorizată, înţeleasă ca senzaţie interioară, poate fi
exprimată prin folosirea refrenului, laitmotivului, sau a anumitor sunete.
Muzicalitatea sau sonoritatea cuvintelor strâns legate de tonul emoţional şi
realizate prin cadenţă, ritm lăuntric, repetiţii, refrene, armonii. Pentru Mallarme
poezia nu e decât muzică prin excelenţă, iar românul Al. Macedonski nu se îndoia
de faptul că arta versurilor nu este nici mai mult, nici mai puţin decât arta muzicii.
G.Călinescu scrie că urmărind muzicalul, simbolismul tindea(…) să intre în
metafizic, în structura ocultă a inefabilului.7
Se remarcă preferinţa pentru anumite teme şi motive : iubire-motiv de
revenire; nevroză-târgul provincial ca element al izolării; natura–loc al
corespondenţelor. Obsesia culorilor- alb, violet, a unor instrumente ale căror
sunete exprimă stări sufleteşti: clavirul, vioara, fluierul, armonica, pianul, harfa.
Simbolismul a deschis o nouă direcţie în lirica românească. Dar, se ştie, nu
se poate considera că simbolismul reprezintă o direcţie cu totul insolită, nelegată
de peisajul permanent al poeziei româneşti aşa cum s-a încercat să se acrediteze
în ultima vreme şi nici că odată cu el începe poezia românească. Dimpotrivă, o
analiza ştiinţifică riguroasă demonstrează incontestabil faptul că, deopotrivă prin
motive ca şi prin modalitate, simbolismul reia unele dintre cuceririle lirice ale
paşaptismului.
O definire a simbolismului românesc a dat Tudor Vianu : … simbolismul a
însemnat, din momentul în care, pe la sfârşitul veacului trecut , Macedonski a
introdus noţiunea şi cuvântul în circulaţia literaturii noastre, un crent inovator , cu
consecinţe însemnate pentru toată dezvoltarea ulterioară a literaturii. Contribuţia
simboliştilor la extinderea tematicii şi a mijloacelor de expresie ale poeziei a
fost destul de mare, încât nu este posibil a înţelege pe vreunul din poeţii mai de

6 Dumitru Micu, Început de secol. 1900-1916. Curente și scriitori, București, ed. Minerva , 1979, p. 129-130
7 ***Dicționar de termeni literar, cu aplicații, ed. Orator, Brașov, 2003, p. 261
seamă ai ultimei jumătăţi de secol, în frunte cu Tudor Arghezi, fără să ţinem
seama de influenţă simbolistă. 8

Dincolo de contradicțiile sale interioare, simbolismul a deschis o nouă


direcție în lirica românească. Dar, se știe, nu se poate considera că simbolismul
reprezintă o direcție cu totul insolită, nelegată de peisajul permanent. Simbolismul
românesc a adus în poezia românească problematica mediului urban. Simbolismul
pledează pentru dreptul la expresie estetică a citadinului, aducând pentru
prima oară în lirica noastră motivele specifice lumii urbane.9
Simbolismul românesc s-a dezvoltat de timpuriu sub influenţa
simbolismului francez, fără a fi o variantă a acestuia. N-a putut avea o amprentă
antinaturalistă sau antiparnasiană, deoarece aceste curente literare nu se ilustraseră
decât sporadic în cultura română.
O primă etapă a simbolismului românesc este cea teoretică-estetică-
momentul experienţelor, al tatonărilor: Al. Macedonski(1854-1920) şi revista
Literatorul (etapa 1880-1892), primul teoretician al simbolismului românesc.
Macedonski susţine că poetul nu este decât un instrument al senzaţiilor
primite de la natură, pe care le transmite apoi în formulări inedite; poezia îi apare
ca o revărsare a sentimentului. În articolul Arta versurilor, 1881, el relevă că
poezia are o muzică interioară, care este altceva decât muzicalitatea prozodică.
Ideea o reia în Poezia viitorului, 1892, în care afirmă că poezia este muzică şi
imagine, formă şi muzică, iar originea ei este misterul universal. Poezia are o
logică proprie, iar domeniul poeziei este departe de a fi al cugetării. El este al
imaginaţiunii. 10

În articolul Despre poem acelaşi autor susţine că poezia trebuie să deştepte


cugetarea, să nu fie ea însăşi cugetare. Poezia să fie însăşi inima omului şi să
cuprindă stări spirituale limită.11

8 Idem
9 Zigu Ornea, Confluențe , București, ed. Eminescu , 1976, p. 258-259
10 *** Dicționar de termeni literar, cu aplicații, ed. Orator, Brașov, 2003, p. 263
11 Idem
Etapa experimentală este pseudosimbolistă : Ovid Densusianu (1873-1938)
şi revista Viaţa nouă(1905-1915). Ovid Densuşianu opune poeziei de orientare
sămănătoristă o poezie citadină. Este primul apologet al oraşului în cultura
română: de ce numai ce e la ţară ar fi românesc? Dar n-avem şi-o viaţă
orăşenească, nu găsim şi în ea ceva caracteristic, care să aibă dreptul să fie trecut
în artă? 12
. El nu agrea stările depresive, nevroza în poezie, se simţea atras de
energia oraşelor. În articolul Poezia oraşelor cere o artă care să reflecte viaţa în
totalitatea ei, găsind specificul naţional şi în viaţa oraşelor, nu numai la ţară.
Plenitudinea curentului(1908-1916)o reprezintă simbolismul exterior
reprezentat de Ion Minulescu (1881 -1957) şi simbolismul autentic reprezentat de
George Bacovia(1881-1957).
Reprezentanţii de seamă ai simbolismului românesc sunt Alexandru
Macedonski, Dimitrie Anghel, George Bacovia, Stefan¸ Petica, Iuliu Cezar
Savescu, Emil Isac, Elena Farago, I. M. Rascu.
Cei mai cunoscuţi poeţi simbolişti sunt Bacovia şi Minulescu. Destinele
lor sunt opuse: Bacovia n-are nici un ecou la debut, rămâne un caz bizar pentru
toată critica interbelică, de la Lovinescu la Călinescu. Minulescu are de la început
fani şi o critică mereu favorabilă, până şi astăzi, cu excepţii minime, dacă lăsăm la
o parte tabăra tradiţionaliştilor. Gloria lui Bacovia e pe de-a-ntregul postumă, ca şi
influenţa lui, nestinsă încă; a lui Minulescu e doar antumă, iar influenţa, ca şi
inexistentă. Rădăcina poeziei lor e totuşi comună: simbolismul francez şi belgian.
Amândoi i-au citit cam pe aceiaşi poeţi. Cât de diferit este rezultatul, vede oricine.
E destul să aşezăm alături poezii pe teme identice sau apropiate. Minulescu îşi are
bunăoară Lacustra, intitulată Seară urbană. 13

Plouă «gris» ca-ntr-o estampă japoneză.Pare o parodie a bacovianismul. În


locul materiei care plânge, un pastel pe jumătate umoristic despre oraşul de
provincie. Toată morbiditatea, şi fizică şi psihică, a simboliştilor, atât de intensă la
Bacovia, este tratată aici pe un ton oarecum glumeţ.14 Demenţa sfâşietoare a

12
Ovid Densusianu, art. Rătăciri literare,Viata noua. An. II, nr. 14 15 aug. 1906, p. 30l-303
13 *** Dicționar de termeni literari, cu aplicații, ed. Orator, Brașov, 2003, p. 363
14 Idem
artistului de la Bacovia – „Ah, organele-s sfărmate/ Şi maestrul e nebun!” – are la
Minulescu o replică de o uşurătate stupefiantă: „Strunele chitarei-s rupte/ Şi...
romanţa s-a sfârşit.” Minulescu scrie romanţe care-şi au originea mai degrabă în A
cui e vina ?. De altfel, tocmai fără cuvinte n-ar putea fi considerate romanţele lui
Minulescu, suferind din contra de o limbuţie neostoită şi care le transformă într-un
bla-bla-bla pe teme sentimentale. Sunt în fond nişte Chansonettes menite citirii cu
voce tare; formula lor retorică şi orală ţine loc de acompaniament muzical. Linia
melodică e aproape totală în această vorbărie în cadenţe variate, cu rupturi ale
versului, lăsat mult mai liber decît la urmaşii imediaţi ai lui Macedonski şi Coşbuc.
Nu s-a insistat îndeajuns pe caracterul lor adresat, pe acel tu, deopotrivă familiar
şi ceremonios, care se întâlneşte rar în poezia lirică. Aceasta preferă persoana întâi
ori, mult mai rar, a treia, cum e în cazul lui Coşbuc sau Topârceanu.
Oricât ni s-ar părea de ciudat, apropierea lui Minulescu de Bacovia ni se
impune. Sunt motive care fac parte din recuzita simbolismului şi revin frecvent
atât la unul cât si, la celălalt: sicriul, cavoul, cadavrele, cârciuma, corbii, culoarea
violet. La Ion Minulescu, si violetele apusuri ce triste-¸ti par când n-ai cui spune,
Într-un amurg de toamnă, orchestrat / În violet. La George Bacovia, „amurg de
toamnă violet” , „Marşul funebru”, „muzica lui Chopin” – completează circulaţia
temelor dintre aceşti doi poeţi contemporani, colaboratori ai aceloraşi reviste,
aparţinând aceluiaşi curent simbolist, dar atât de diferiţi prin structura lor.
Bacovia, un izolat, Minulescu, un om al spectacolului; Bacovia,
retragându-se în sine, Minulescu, exteriorizând-se cu voluptate. Minulescu,
privind mările plecari ale vapoarelor si¸ trenurilor, desfăşurând orice act al vieţii
în decoruri de cele mai multe ori somptuoase; Bacovia, la care boala şi moartea
sunt omniprezente, Minulescu manifestând o adevarată frenezie a vieţii; Bacovia
care îşi află iubita într-un „târg mizerabil / de glod şi coceni” , Minulescu cel care
situează întâlnirile amoroase în parcuri, „în care nimfele de marmor privesc / Cu
ochii întrebători”. Activitatea lui Ion Minulescu are drept rezultat asimilarea
simbolismului de către marele public. Minulescu are o mare contribuție la
îmbogățirea vocabularului poetic.15

15 Tudor Vianu, Postfața la Ion Minulescu, Versuri, Ed. Pt. Lit., 1959, p.25
Opera lui Bacovia aduce o notă nouă și deosebit de autentică
simbolismului depresiv, inadaptării în societatea burgheză. Lirica bacoviană aduce
o notă nouă și deosebit de autentică simbolismului , o notă de dezagregare, de
descompunere a lumii. Scriitorii spre care se înclină sunt Baudelaire, Rollinat și
Poe, pe care-i citează în poeziile sale. El creează însă o operă de mare originalitate
și autenticitate. Suferința cuprinde la el totul, intrând adânc în anorganic.
Mijloacele simboliste contribuie armonios la crearea atmosferei de apăsare, de
sufocare. Sonurile produse de clavir și vioară, culorile, în special albul, negru și
violetul, chiar greutatea obiectelor se îmbină într-o senzație unică. Profunzimea
poeziei bacoviene e realizată prin pătrunderea stării psihice, din uman în vegetal
și în mineral. 16

Dumitru Micu constată că ducând simbolismul depresiv protestatar la


expresia lui ultimă, creația bacoviană a înscris implicit în istoria lirismului
românesc o experiență artistică dintre cele mai originale, cu însemnate urmări
pentru evoluția ulterioară a limbajului poetic.17
Simbolismul românesc constituie o treaptă firească de evoluție a liricii, de
înnoire a ei. Pornind de la sensibilitatea eminesciană anticipatoare, el cuprinde
tendințe și personalități diverse, având ecouri până la poezia lui Ion Barbu și
Philippide.
Curentul înseamnă și marchează în lirică o etapă nouă față de
posteminescianism și creează o altă tehnică, îmbogățind aria poeziei și dând
naștere unor reprezentanți de seamă, cu profil puternic simbolist, ca George
Bacovia.
La începutul secolului al XX- lea, curentul simbolist constituie un
adversar al semănătorismului și al seninătății patriarhale. El precede astfel
înfruntarea între modernism și tradiționalism gândirist.18

16 Vladimir Streinu, Bacovia: Plumb, Comedii în fond în Pagini de critică literară, vol I, Ed. pt. lit. , 1958, p.37
17 Dumitru Micu, Literatura română la începutul secolului al XX-lea, Ed. pt. lit., 1964, p. 291
18Sanda Radian si Venera Dogaru,Sinteze de istoria literaturii române, Editura Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1974, p.230.